Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

CONFERINŢA a III-a

Norrköping, 15 iulie 1914

Noţiunile de care ne lovim inevitabil când este vorba de raporturile lui Christos cu sufletul uman sunt noţiunile de greşeală şi păcat. Ştim ce importanţă au noţiunile de greşeală şi păcat în creştinismul lui Pavel, de pildă. Trebuie să spunem că epoca noastră este prea puţin în stare să înţeleagă într-un mod cu adevărat profund raporturile pe care le găsim la Pavel între noţiunile de păcat şi de greşeală pe de o parte, moarte şi nemurire pe de altă parte. Avem aici una din consecinţele materialismului timpului nostru. Să ne aducem aminte ce spuneam în prima conferinţă: nemurirea sufletului omenesc fără continuarea conştienţei după moarte nu poate fi o adevărată nemurire. Dispariţia conştienţei o dată cu moartea n-ar putea să însemne decât un lucru: că omul, de fapt, nu este nemuritor. O dăinuire inconştientă a fiinţei umane după moarte ar însemna că tocmai caracterul esenţial al fiinţei omeneşti, ceea ce face ca omul să fie om, nu se mai păstrează. Un suflet omenesc care ar supravieţui inconştient morţii n-ar reprezenta mai mult decât suma de atomi pe care şi materialismul o admite şi care ar trebui să se mentină şi când corpul omenesc este distrus.

Pavel era ferm convins că nu se poate vorbi de nemurire decât dacă există conştienţa individuală. Şi cum conştienţa individuală trebuia legată de greşeală şi păcat, el putea să spună: Dacă conştienţa omului este întunecată după moarte prin păcat şi greşeală, sau prin consecinţele lor, dacă conştienţa, după moarte, este distrusă prin păcat şi greşeală, înseamnă că păcatul şi greşeala sunt în stare să omoare omul ca suflet şi ca spirit. Mentalitatea materialistă a epocii noastre, chiar cea a multor filosofi şi gânditori moderni care se mulţumesc să vorbească despre supravieţuirea sufletului, este, în mod firesc, foarte îndepărtată de această concepţie; nemurirea omenească trebuie să fie identică cu supravieţuirea conştientă a sufletului după moarte.

Aici apare o anumită dificultate, mai ales pentru conceţia antroposofică despre lume. Ca să-ţi dai seama de ea, e destul să analizezi raporturile pe care le au noţiunile de „vină“, „păcat“ cu cea de „karmă“. Unii antroposofi rezolvă problema spunând simplu: Noi credem în karmă, adică o greşeală comisă într-o anumită încarnare o duci cu tine prin karma ta şi o plăteşti mai târziu. În felul acesta se stabileşte, în cursul încarnărilor succesive, o compensare. Tocmai aici apare dificultatea. Antroposofii se întreabă cum se împacă asta, de pildă, cu noţiunea de iertare a păcatelor prin Christos. Şi totuşi ideea iertării păcatelor este strâns legată cu adevăratul creştinism. Să ne gândim de pildă la Christos aflat pe cruce între cei doi tâlhari. Cel din stânga îşi bate joc de Christos: Dacă vrei să fii Dumnezeu, mântuieşte-Te pe Tine şi mântuieşte-ne şi pe noi! Cel din drepata îi replică: N-ar trebui să vorbeşti aşa, căci amândoi ne merităm pedeapsa morţii pe cruce, după faptele noastre, dar Acesta este nevinovat şi îndură aceeaşi soartă cu noi. Apoi cel din dreapta, adresându-se lui Christos, adaugă: Adu-ţi aminte de mine când vei fi în împărăţia Ta! La care Christos răspunde: „Adevăr îţi spun ţie, chiar azi tu vei fi cu mine în Rai“. Nu poţi pur şi simplu să elimini acest cuvânt din Evanghelie sau să îl conteşti; este un cuvânt foarte important şi plin de semnificaţie. Întrebarea pentru antroposofi este următoarea: Tâlharul din dreapta trebuie să ispăşească ceea ce a făcut; de ce Christos îi spune, ca şi cum l-ar ierta, ar anula păcatul: „chiar astăzi tu vei fi cu mine în Rai?“ Antroposoful poate spune că tâlharul din dreapta va trebui să-şi ispăşească greşeala prin karma sa, ca şi cel din stânga.

De ce face Christos o deosebire între tâlharul din dreapta şi cel din stânga? Este cert că avem aici, pentru concepţia antroposofică a karmei, o reală dificultate. Ea nu este uşor de rezolvat; se rezolvă însă dacă prin cercetare spirituală studiezi cu mai multă atenţie creştinismul, dacă încerci să-l pătrunzi cât mai mult. Să încercăm să lămurim problema dintr-un alt punct de vedere, care vă este deja cunoscut şi care ne va permite să vedem mai din aproape ce se petrece aici. Amintiţi-vă, iubiţii mei prieteni, felul în care vorbim adesea despre Lucifer şi Ahriman şi cum sunt ei reprezentaţi de mine în dramele-misterii. De îndată ce începi, aş spune, să-i priveşti dintr-un punct de vedere pe care l-aş numi omenesc-antroposofic, şi faci din Lucifer un fel de tâlhar interior iar din Arhiman un fel de tâlhar exterior, în acel moment ai mari dificultăţi; nu trebuie să uiţi că Lucifer, deşi este cel care a introdus răul în lume, acest rău interior care se naşte prin pasiuni a adus libertatea şi joacă în ansamblul Cosmosului un rol important. Şi tot aşa trebuie să spui şi despre Ahriman, şi el joacă un rol important în ansamblul Universului. Am remarcat, când am început să vorbim mai des despre Lucifer şi Ahriman, că antroposofii deveneau într-un fel neliniştiţi. Ei păstrau din concepţia tradiţională despre Lucifer sentimentul că de fapt în Univers el este un înspăimântător criminal de care trebuie să te păzeşti în totul. Natural, un antroposof nu poate fi cu totul de această părere, fiindcă el trebuie să recunoască rolul important al lui Lucifer în ansamblul Universului. Şi totuşi trebuie să şi-l reprezinte pe Lucifer ca pe un adversar al zeilor progresişti, deci ca un spirit care, într-un anumit fel, zădărniceşte planul creaţiunii, ca un duşman al acelor zei pe care trebuie de fapt să-i venerăm. Pe scurt, când vorbim astfel despre Lucifer, îi recunoaştem unui adversar al divinităţii un rol important în ansamblul Universului, şi tot aşa trebuie să o facem şi pentru Ahriman.

În anumite privinţe poţi înţelege că sufletul omenesc se întreabă: Care trebuie să fie atunci atitudinea mea faţă de Lucifer si Ahriman? Trebuie să-i iubesc sau să-i urăsc? Nu stiu ce să fac cu ei! De unde vin toate astea? De altminteri, trebuie să îţi dai seama că despre ei se vorbeşte ca despre fiinţe care, de fapt, prin specificul lor, nu aparţin planului fizic, că misiunea şi sarcina lor în lume este oarecum în afara planului fizic, este în lumea spirituală.

În timpul conferinţelor müncheneze [6] îndeosebi am subliniat că esenţa acestui fapt constă în aceea că rolul încredinţat lui Lucifer şi lui Ahriman de către zeii care facilitează evoluţia este în lumile spirituale şi că un dezacord, o dizarmonie nu se produce decât atunci când ei îşi transferă rolul în planul fizic, arogându-şi astfel drepturi care de fapt nu le-au fost acordate. Dar există ceva, iubiţii mei prieteni, ceva ce trebuie să admitem – şi pe care, în general, sufletul uman nu îl acceptă bucuros când abordează aceste subiecte –, anume că judecata noastră, judecata umană, este de fapt valabilă doar pentru planul fizic şi că această judecată, corectă pentru planul fizic, nu poate fi aplicată lumilor superioare. Tocmai de aceea trebuie ca încet, progresiv, să aprofundăm cunoaşterea antroposofiei, pentru a ne lărgi judecata, lumea noastră de noţiuni, concepte şi idei. Oamenii timpului nostru, care gândesc materialist, consideră că antroposofia este greu de înţeles, pentru că ei nu vor să-şi lărgească judecata şi vor să rămână la judecata valabilă doar pentru planul fizic.

Dacă spunem că o putere este ostilă altei puteri, este drept să adăugăm, rămânând în planul fizic, că ostilitatea este un lucru rău, că ea nu ar trebui să existe. Pe un plan superior, lucrurile stau altfel. Aici judecata trebuie să se lărgească. Pentru ca lumea în întregul ei să fie posibilă este necesar să existe o opoziţie spirituală; aşa cum în domeniul electricităţii este necesară o electricitate pozitivă şi una negativă, e necesară şi o opoziţie spirituală. Trebuie să existe spirite care se confruntă. Aici se verifică ceea ce spune Heraclit, şi anume că nu numai iubirea ci şi lupta construieşte Universul. Numai când Lucifer acţionează asupra sufletului uman şi prin sufletul uman introduce lupta în lumea fizică, numai atunci această luptă este nejustă, nepotrivită. Dar nu acelaşi lucru este valabil pentru lumile superioare; aici şi opoziţia spiritelor este ceva ce ţine de întreaga structură, de întreaga evoluţie a lumii, ceea ce înseamnă că de îndată ce pătrundem în lumea spirituală trebuie să folosim cu totul alte unităţi de măsură, să adoptăm alte moduri de a judeca. De aceea este atât de şocant să vorbeşti despre Lucifer şi Ahriman, pe de o parte, ca fiind adversari ai zeilor şi, pe de altă parte, ca fiind necesari în întregul mers al ordinii cosmice. Aşadar, trebuie să admitem înainte de toate că omul, dacă foloseşte pentru lumile superioare judecata valabilă planului fizic, intră în coliziune cu ordinea cosmică.

Acum însă tocmai aceasta este ideea principală ce trebuie accentuată mereu, anume că Christos, ca Christos, nu ţine de fiinţele planului fizic, că, din clipa în care a avut loc Botezul în Iordan, o fiinţă care înainte nu era de pe Pământ, o fiinţă care nu aparţinea fiinţelor pământeşti s-a încarnat în Iisus din Nazaret. Aşadar, în Christos avem de-a face cu o fiinţă care pe bună dreptate le putea spune discipolilor Săi: Eu sunt de sus, voi sunteţi de jos, adică Eu vin din Împărăţia Cerurilor, voi din Împărăţia Pământului. Să vedem care sunt consecinţele acestui fapt. O judecată pământească, care, ca judecată pământească, este în întregime justificată, este ea în mod necesar şi judecata acelei fiinţe cosmice Christos, încarnată în trupul lui Iisus? Fiinţa care în timpul Botezului în Iordan a intrat în corpul lui Iisus nu are o judecată pământească ci o judecată cerească, ea trebuie să judece altfel decât judecă oamenii.

Şi acum să măsurăm întreaga greutate a cuvintelor rostite pe Golgota. Tâlharul din stânga nu-şi dă seama că Christos nu este doar o entitate pământească, ci o entitate care aparţine împărăţiei ce nu este împărăţia pământească. Dimpotrivă, tâlharul din dreapta conştientizează acest lucru, înainte de a muri: Împărăţia ta, o Christos, este din altă lume. Adu-ţi aminte de mine când vei intra în împărăţia Ta. În acest moment, tâlharul din dreapta are un presentiment al faptului că Christos ţine de o altă împărăţie, în care domneşte o cu totul altă forţă de judecată decât pe Pământ. De aceea Christos, din conştienţa că El stă în împărţia Sa, poate să-i răspundă: Într-adevăr, pentru că tu presimţi ceea ce este împărăţia mea, vei fi chiar azi – adică o dată cu moartea – cu mine în împărăţia mea. Astfel se revelează forţa supra-pământească a lui Christos care trage individualitatea omenească în sus, într-o sferă spirituală. Judecata pământească, judecata omenească trebuie, bineînteles, să spună: Din punct de vedere karmic, tâlharul din dreapta va trebui să îşi achite datoria ca şi cel din stânga. Dar judecata cerească este alta. Acesta este abia începutul problemei. Căci, bineînţeles, dumneavoastră puteţi spune: Atunci judecata cerească şi judecata pământească sunt în contradicţie. Cum poate Christos să ierte în timp ce judecata pământească cere o compensare karmică?

Da, iubiţii mei prieteni, atingem aici una din cele mai grele probleme ale ştiinţei oculte. Şi anume, trebuie să facem o distincţie pe care sufletul omenesc nu o face bucuros fiindcă îi repugnă să urmărească un raţionament până în ultimele sale consecinţe, atunci când acest lucru implică anumite dificultăţi. Va trebui poate să întoarceţi pe o parte şi pe alta de multe ori în sufletul dumneavoastră ceea ce o să vă spun pentru ca, în final, să înţelegeţi problema.

Mai întâi să stabilim o deosebire. Să vedem în primul rând ce se împlineşte în karmă printr-o justiţie obiectivă. Un lucru trebuie să fie clar, că omul este supus karmei sale. El trebuie deci să compenseze karmic răul pe care l-a săvârşit. Dacă reflectăm la acest lucru vom fi de acord că nimeni nu ar vrea să fie altfel. Admiteţi că cineva ar fi comis într-adevăr o faptă rea. În momentul în care a putut să o comită, el este mai puţin bun decât dacă nu ar fi comis-o, şi nu poate să regăsească treapta de perfecţiune pe care o avea înainte de a face răul decât când va compensa răul făcut. Trebuie deci ca el să dorească să repare greşeala, fiindcă reparând-o, compensându-o, poate ajunge din nou la treapta de perfecţiune pe care o atinsese înainte de a fi săvârşit fapta. Aşadar, pentru propria noastră perfecţionare, nu putem dori decât un lucru, şi anume: karma să subziste ca justiţie obiectivă. Altfel spus, într-o concepţie despre libertatea omenească nu poate lua naştere sub nici o formă dorinţa de a-ţi vedea iertate păcatele în aşa fel încât, de pildă, astăzi să putem vătăma ochii cuiva fără să avem de ispăşit acest păcat prin karma noastră. Un om care a sfărâmat ochii altuia este mai imperfect decât cel care nu a comis acest act, iar karma sa ulterioară va trebui să îl conducă la a compensa aceasta printr-o faptă bună; numai atunci se va regăsi el aşa cum era înainte de această faptă. Este deci de neconceput, dacă reflectezi cu adevărat la ceea ce este natura umană, să poţi vătăma astăzi ochii cuiva, fapta să-ţi fie iertată şi, prin aceasta, karma să-ţi fie compensată. În ceea ce priveşte karma, este absolut just ca nici o datorie să nu ne fie iertată, ci să avem de plătit până la ultimul bănuţ.

Dar în ce priveşte greşeala mai este încă ceva de spus. Greşeala cu care ne încărcăm, păcatul cu care ne încărcăm, nu este numai problema noastră personală, ci – trebuie să facem precizarea – este un fapt cosmic obiectiv, el priveşte şi lumea. Greşeala pe care am comis-o o vom compensa prin karma noastră; dar faptul că am zdrobit ochii cuiva s-a întâmplat, a avut loc în mod real. Iar dacă noi, să spunem, în încarnarea actuală zdrobim ochii cuiva şi apoi, într-o încanare ulterioară, facem ceva ce compensează această faptă comisă înainte cu multe sute de ani, totuşi ceva rămâne în mersul obiectiv al lumilor. Ceea ce am făcut rămâne o faptă obiectivă în ansamblul cosmic. În ce ne priveşte, noi o compensăm mai târziu. Vina pe care ne-am adăugat-o, o ştergem prin karmă, dar faptul cosmic obiectiv rămâne, nu îl putem şterge prin aceea că am înlăturat din noi imperfecţiunea.

Trebuie deci să deosebim urmările unui păcat pentru noi înşine şi urmările unui păcat pentru evoluţia obiectivă a lumii. Această distincţie este extrem de importantă. Şi acum îmi veţi permite poate să introduc aici o observaţie ocultă, care ar putea să lămurească oarecum problema.

Când contempli intervalul evoluţiei omenirii începând de la Misteriul de pe Golgota, şi abordezi Cronica Akasha fără să fii impregnat cu ființa-Christos, devii derutat foarte ușor – foarte ușor devii dezorientat. Fiindcă în această Cronică Akasha apar înregistrări care foarte adesea nu concordă cu ceea ce găsești în evoluţia karmică a oamenilor individuali. Să luăm un exemplu: să presupunem că în anul 733 ar fi trăit un om care a săvârșit un păcat mare. Acuma cercetezi Cronica Akasha, mai întâi fără să ai vreo legătură cu Christos. Și ia te uită! – nu poți găsi vina respectivă în Cronica Akasha. Dar dacă cercetezi apoi acel om, care a trait mai departe, și examinezi karma lui, atunci găsești că mai este ceva ce el are de ispăşit; această faptă ar trebui să se afle la un anumit moment în Cronica Akasha, ea însă nu se află acolo. Când examinezi karma observi: Da, acel om trebuie să plătească pentru această faptă; ar trebui să găseşti în Cronica Akasha, în acea încarnare, păcatul, vina lui; ea însă nu este acolo. Ce contradicţie! Un fapt cu totul obiectiv, care poate apărea în multe cazuri. Se poate întâmpla să întâlnesc astăzi pe cineva; dacă îmi este dat harul să cunosc ceva despre karma lui, aş putea să descopăr că o anumită nenorocire sau o lovitură a sorţii care l-a lovit este în karma sa, că este compensarea unei greşeli anterioare. Totuşi, dacă mă examinez chestiunea în încarnările sale precedente și cercetez ce a făcut atunci, nu găsesc această faptă înregistrată în Cronica Aksaha. De unde vine asta?

Provine din faptul că Christos realmente a luat asupra sa vina, greşeala obiectivă. În momentul în care eu mă impregnez cu Christos, când cercetez Cronica Akasha împreună cu Christos, găsesc această faptă! Christos a luat-o în împărăţia sa şi o poartă mai departe ca fiinţialitate, în aşa fel încât, dacă nu ţin seama de Christos, nu o pot găsi în Cronica Akasha. Remarcaţi bine diferenţa: Rămâne dreptatea karmică, dar în privința efectelor unei greşeli în lumea spirituală interevine Christos, care duce această greşeală în împărăţia Sa și o cară mai departe.

Christos este acela care este în stare, pentru că El ţine de o altă împărăţie, să șteargă în lume datoriile noastre şi păcatele noastre, să le ia asupra lui.

În definitiv, ce spune Christos, fiind pe cruce, tâlharului din sânga? Dacă nu în cuvinte, cel puţin ca sens, îi spune: Ceea ce ai făcut va avea consecinţe nu numai în lumea fizică ci şi în lumea spirituală. Iar răufăcătorului care este la dreapta sa îi spune: Chiar astăzi tu vei fi cu mine în Rai. Ceea ce înseamnă: Eu iau asupra mea fapta ta. Sigur, tu va trebui mai târziu, prin karma ta, să ispăşeşti în ce te priveşte această faptă, însă ceea ce înseamnă pentru lume această faptă, asta mă priveşte pe mine, spune Christos, exprimat simplist. Facem aici o precizare foarte importantă şi care este valabilă nu numai pentru epoca ce urmează Misteriului de pe Golgota, ci şi pentru epoca precedentă.

Am avut deja prilejul să observăm în conferinţele anterioare că coborârea lui Christos printre cei morţi nu este o legendă. Prin aceasta Chrisos a împlinit ceva pentru sufletele care, în epoci anterioare, se încărcaseră cu greşeli şi păcate. N-ar trebui să studiezi Cronica Akasha a epocilor anterioare Misteriului de pe Golgota fără să fii tu însuţi pătruns de entitatea lui Christos. Fiindcă ai comite erori peste erori. Şi atunci nu este de mirare că Leadbeatter, de pildă, care în realitate nu ştie nimic despre Christos, a ajuns să facă în cartea sa Omul, de unde vine, unde merge afirmaţiile cele mai stranii asupra evoluţiei pămanteşti. Doar dacă este pătruns de impulsul lui Christos sufletul este în stare să vadă lucrurile aşa cum s-au petrecut cu adevărat în cursul evoluţiei pământeşti chiar înaintea Misteriului de pe Golgota, în vederea Misteriului de pe Golgota.

Karma este o problemă a încarnărilor omului. Ceea ce înseamnă justiţie karmică trebuie văzută cu judecata care este judecata noastră pământească. Ceea ce face Christos pentru omenire trebuie măsurat cu o judecată care ţine de alte lumi decât cea pământească. Să ne gândim o clipă la sfârşitul evoluţiei pământeşti, la epoca în care oamenii vor fi sfârşit a se încarna aici, jos. Sigur, trebuie ca totul să fie plătit până la ultimul bănuţ. Sufletele omeneşti îşi vor fi împlinit atunci într-un fel karma lor. Dar imaginaţi-vă că toate greşelile rămân în Pământ, că toate păcatele continuă să acţioneze în Pământ. Oamenii şi-ar fi achitat karma la sfârșitul Pământului, dar Pământul nu ar fi pregătit să intre în era jupiteriană şi întreaga omenire pământească ar fi acolo fără un locaş, fără posibilitatea de a se dezvolta înspre Jupiter. Dacă Pământul întreg evoluează odată cu omul, asta este urmarea faptei lui Christos. Fără această faptă, tot ceea ce s-ar acumula pe Pământ ca greşeală ar arunca Pământul în întunecimi şi n-am mai avea planetă pentru continuarea evoluţiei. Împlinindu-ne karma, noi facem ceea ce este necesar pentru noi însine, dar nu pentru întreaga omenire şi nici pentru ceea ce, în evoluţia Pământului, este în corelație cu întreaga evoluţie umană.

Să ne fie deci clar că nu suntem absolviţi de karmă, dar datoriile şi păcatelor noastre pentru evoluţia Pământului sunt şterse prin ceea ce a intervenit prin Misteriul de pe Golgota. Trebuie, de asemenea, să ne fie clar că toate acestea nu se pot produce fără colaborarea, fără participarea omului. Este ceea ce se poate înţelege şi din cuvintele spuse de Christos tâlharului de pe cruce. Tâlharul din dreapta a avut presentimentul unei împărăţii suprapământeşti în care totul se petrece altfel decât în lumea pământească. Omul trebuie să-şi umple sufletul cu substanţa fiinţei-Christos; trebuie, cum s-ar spune, să fi luat în sufletul său puţin din Christos astfel încât Christos să fie activ în el şi să-l poarte într-o lume în care, ce-i drept, omul nu are puterea să-şi facă karma inactivă, dar în care prin Christos se întâmplă aceasta, că greşelile noastre şi păcatele noastre sunt șterse pentru lumea exterioară.

Arta picturii ne oferă o minunată imagine a acestui adevăr. Cum să nu îţi facă o puternică impresie Christos ca judecător când contempli, de pildă, fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, Judecata de Apoi? Care este de fapt subiectul acesteia? Să lăsăm de o parte sensul profund esoteric şi să ne ocupăm numai de imaginea care apare în sufletul nostru. Vedem acolo pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi. Or, acest tablou s-ar putea picta într-un mod diferit de cel în care a făcut-o acest creştin care este Michelangelo; s-ar putea reprezenta oameni la sfârşitul Pământului sau după sfârşitul Pământului, contemplându-şi karma lor şi spunându-şi: E adevărat, noi ne-am împlinit karma, totuşi greşelile noastre sunt înscrise pe table de aramă în lumea spirituală şi ele reprezintă o povară pentru Pământ, povară care ar putea să distrugă Pământul. În ce ne priveşte pe noi, le-am achitat, dar ele sunt prezente peste tot. De fapt, acest lucru nu este un adevăr, ar putea fi aşa, dar nu constituie un adevăr. Prin faptul că Christos a murit pe Golgota, omul nu va vedea tabla unde sunt înscrise greşelile sale, el Îl va vedea pe Cel care le-a luat asupra sa; va vedea reunit în fiinţa lui Christos tot ceea ce altfel ar fi răspândit în Cronica Akasha. În locul acestei cronici, în faţa lui stă Christos, El a luat asupra Sa toate acestea.

Profunde taine ale naturii omenesti ne sunt relevate aici. Dar ce trebuie pentru ca, în acest domeniu, să-ţi dai seama de adevărata stare de fapt? Trebuie ca oamenii să poată – puţin contează că ei sunt păcătoşi sau drepţi – să-şi ridice ochii către Christos, să nu vadă un gol acolo unde ar trebui să fie Christos. Trebuie să ai o legătură cu Christos. Tâlharul din dreapta crucii demonstrează prin propriile sale cuvinte legătura sa cu Christos. Când Christos a dat celor care lucrează în spiritul Său misiunea de a ierta păcatele, este cert că niciodată şi nicăieri nu s-a pus problema să fie ştirbită cu ceva karma, ci prin aceasta voia să se arate că, pentru cel care este în legătură cu Christos, împărăţia pământească este salvată de urmările şi consecinţele spirituale ale vinei şi ale păcatului care sunt fapte obiective, chiar când ele au fost ispăşite.

Ce înseamnă pentru sufletul uman cuvintele rostite în numele lui Christos de cel care are acest drept: „Iertate îţi sunt păcatele“. Asta înseamnă că tu trebuie, evident, să te aştepţi la o compensare karmică, dar că, de fapt, vina şi păcatul tău au fost transformate de Christos pentru ca să nu ai mai târziu cumplita suferinţă pe care ai vieţui-o văzând, privind în urmă la greşeala ta, cum prin această greşeală ai distrus o parte a existenţei pământeşti. Christos şterge această greşeală. Dar pentru asta este nevoie de o anumită treaptă de conştienţă pe care cel care iartă datoria, care iartă păcatele are dreptul să o ceară: păcătosul să aibă conştienţa greşelii sale şi conştienţa faptului că Christos o poate lua asupra lui. Atunci cuvintele „Iertate îţi sunt păcatele“ corespund unui fapt cosmic şi nu unui fapt karmic.

Există în Evanghelii un pasaj în care Christos ne arată atât de frumos atitudinea Sa asupra acestui aspect încât atinge puternic inima. Celor care Îi aduc, condamnând-o, o femeie prinsă în adulter – reprezentaţi-vă clar această scenă – Christos le dă un dublu răspuns: pe de o parte, El înscrie ceva în Pământ; pe de altă parte, nu judecă, nu condamnă, El iartă. De ce scrie El în pământ? Pentru că în joc este karma, pentru că ea, karma, este dreptatea obiectivă. Fapta femeii adultere nu poate fi ştearsă pentru ea. Christos o înscrie deci în pământ. Dar cu totul altfel stau lucrurile cu consecinţele spirituale – şi nu pământeşti – ale acestei fapte; pe acestea Christos le ia asupra Sa. „El iartă“, însă asta nu înseamnă că El şterge greşeala în sensul absolut al termenului, ci că ia asupra Sa urmările obiective ale faptei comise.

Să ne gândim acum ce înseamnă să-ţi poţi spune: Am făcut în lumea asta cutare sau cutare lucru. Asta însă nu dăunează progresului meu pe mai departe fiindcă nu voi rămâne tot atât de imperfect ca atunci când am comis această faptă. În viitor voi putea ajunge iar la nivelul la care eram, prin faptul că voi ispăşi această greşeală prin karma mea. Dar nu pot face ca şi când această greşeală a mea n-ar exista pentru evoluţia Pământului. Am avea de suportat suferinţe de nedescris dacă n-ar fi venit să se unească cu evoluţia Pământului o fiinţă care, prin puterea Sa, face ca acţiunea noastră, fapta noastră, din care nu putem schimba nimic, să fie pentru Pământ ca şi cum n-ar fi fost niciodată comisă. Această fiintă este Christos. El nu ne descarcă de karma noastră personală ci de consecinţele spirituale şi obiective ale faptelor noastre, ale greşelilor noastre. Şi tocmai acest lucru trebuie să îl urmărim în continuare în sufletul nostru. Numai atunci înţelegem că Christos este o entitate unită cu întreaga omenire, cu omenirea de pe întreg Pământul, fiindcă Pământul există pentru om. Christos este unit deci şi cu întreg Pământul. Marea slăbiciune a omului, urmare a ispitei luciferice, este faptul că omul este în stare să se izbăvească pe sine prin karma sa proprie, dar este incapabil să izbăvească în acelaşi timp şi Pământul. Acest lucru îl împlineşte fiinţa cosmică, Christos.

Şi acum vedem de ce unii antroposofi nu ajung să înţeleagă faptul că creştinismul este perfect conciliabil cu ideea de karmă. Sunt acei antroposofi care introduc în antroposofie egoismul deplin, un egoism mare; deşi nu o spun niciodată în mod deschis, totuşi ei simt şi gândesc: Din moment ce prin karma mea mă izbăvesc pe mine, ce mă interesează restul lumii; facă ce o vrea! Şi acestor antroposofi le este suficient să vorbească doar de compensarea karmică. Dar nu, asta nu este destul. Omul ar fi o fiinţă pur luciferică dacă nu s-ar gândi decât la el însuşi. În fapt, el este un membru al întregii lumi şi trebuie să se gândească la întreaga lume cu dăruire. El trebuie să gândească la faptul că, deşi se poate izbăvi în mod egoist pe sine prin karma sa, el nu poate însă izbăvi întreaga existenţă a Pământului. Şi tocmai aici intervine Christos. Iar atunci când ne hotărâm să nu ne gândim numai la eul nostru, trebuie să ne gândim şi la altceva ca la eul nostru. La ce să ne gândim? La acest „Christos în mine“ de care vorbeşte apostolul Pavel. Atunci, cu El, suntem uniţi cu întreaga existenţă a Pământului. Nu ne mai gândim doar la salvarea noastră, ci ne spunem: Nu eu şi propria mea salvare, ci Christos în mine şi salvarea Pământului!

Iubiţii mei prieteni! Trebuie într-adevăr să ai un spirit prea puţin creştin ca să interpretezi creştinismul aşa cum o fac atâţia oameni care se consideră autentici creştini şi care acuză, de pildă, pe creştinii antroposofi de erezie. Trebuie să ai prea puţin simţ creştin. Ne putem pune chiar întrebarea: Este într-adevăr creştineşte să gândesc că am voie să fac orice, că de fapt Christos a venit în lume pentru a mă descărca de toate acestea, pentru a-mi ierta păcatele, aşa încât să nu mai am nimic de-a face cu karma mea, cu păcatele mele? Cred că acestei atitudini i s-ar putea aplica mai curând un alt cuvânt decât cel de „creştinească“; cel de „comodă“. În adevăr, ar fi foarte comod dacă nu ar trebui decât să te căieşti pentru ca tot ce ai comis în lume să fie şters din karma viitoare. Nu, nu este şters din karmă, dar poate fi şters de acolo unde noi, ca urmare a slăbiciunii noastre omeneşti, datorită ispitirii luciferice, nu putem răzbate: din evoluţia Pământului. Acest lucru îl face Christos. Iertarea păcatelor noastre ne cruţă de suferinţa de a fi introdus pe vecie o greşeală obiectivă în evoluţia Pământului. De acest lucru trebuie, bineînţeles, să fim serios interesaţi. Dar dacă vedem lucrurile în acest fel, atunci şi în multe alte privinţe va apărea o seriozitate profundă, legată de o gândire corectă despre Christos. Ei i se va adăuga o adâncă gravitate şi multe din concepţia noastră despre Christos – care celui ce primeşte în sufletul său cu toată seriozitatea concepţia despre Christos i se par ca un fel de frivolitate şi cinism – vor dispărea. Căci tot, tot ce am spus astăzi şi care se bazează punct cu punct pe cele mai importante pasaje din Noul Testament, ne confirmă faptul că tot ce este Christos pentru noi este pentru că El nu este o fiinţă ca ceilalţi oameni, ci o fiinţă care a coborât de sus, din înălţimile Cosmosului, la Botezul în Iordan, în evoluţia pământească a omului. Totul mărturiseşte natura cosmică a lui Christos. Şi cel care cugetă profund la raporturile lui Christos cu greşeala şi păcatul ajunge să conchidă că, deoarece omul este incapabil să şteargă în cursul existenţei pământeşti vina sa pentru întregul Pământ, a trebuit ca o fiinţă cosmică să coboare, pentru ca datoria faţă de Pământ să fie anulată.

Adevăratul creştinism nu îl poate considera pe Christos altfel decât ca pe o fiinţă cosmică. Dar din acel moment putem fi atinşi până în profunzimile sufletului nostru de ceea ce înseamnă cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine“. Atunci, din această cunoaştere va iradia în noi ceva ce nu pot să exprim decât prin aceste cuvinte: Din moment ce îmi permit să spun „Nu eu, ci Christos în mine“, prin însuşi acest fapt eu recunosc că nu mai aparţin exclusiv sferei pământeşti, că în mine trăieşte ceva ce are importanţă pentru Cosmos, că în calitatea mea de fiinţă omenească am fost găsit demn să fiu în sufletul meu purtătorul unui principiu extrapământesc, aşa cum în predispoziţiile mele care vin de pe Saturn, Soare, Lună port în mine o fiinţă extrapământească. Şi în conştienţa omului se va revela imensa importanţă a faptului de a fi christificat. Şi el va lega de cuvântul lui Pavel „Nu eu, ci Christos în mine“ şi sentimentul că, în ce priveşte responsabilitatea sa interioară faţă de Christos, trebuie să dezvolte acum seriozitatea cea mai profundă. Tocmai acest lucru îl aduce conştienţei creştine antroposofia, un sentiment de responsabilitate, încât nu mai poţi să spui în orice situaţie: Credeam asta sau asta şi, pentru că aşa credeam, puteam să şi spun aşa. Epoca noastră materialistă merge tot mai mult în sensul acestui „Credeam că era adevărat, deci aveam dreptul să o spun“. Dar nu aducem o blasfemie lui Christos, nu-L răstignim din nou atunci când suntem destul de superficiali încât să răspândim prin cuvânt sau prin carte orice, oriunde, numai pentru că am crezut ceva într-un anumit moment, fără să fi examinat?

Dacă omenirea va lua în serios tot ce are legătură cu Christos, în ea va lua nastere sentimentul că omul trebuie să se dovedească demn de Cel care trăieşte în noi prin aceea că primim tot mai real în noi acest principiu cosmic.

Da, poţi uşor să crezi că cei care nu vor să-L considere pe Christos un principiu cosmic, care se căiesc cu orice prilej de greşelile lor, mai întâi spun o minciună despre semeni şi apoi vor să o retracteze. Cel care vrea să se arate demn de Christos care trăieşte în sufletul său va examina mai întâi dacă are dreptul să spună fără să fi controlat un lucru de care poate este convins pe moment.

Mari schimbări vor avea loc atunci când o adevărată concepţie despre Christos va apărea în lume. Toţi cei – şi sunt nenumăraţi – care scriu astăzi – sau, mai curând, care mâzgălesc hârtia – scriind grăbit lucruri pe care nu le cunosc bine vor înţelege că Îl pângăresc astfel pe Christos în sufletul uman. Şi nu se va mai auzi scuza curentă: Credeam că aşa este, eram de bună-credinţă. Christos nu cere numai „bună-credinţă“. El vrea să şi conducă pe oameni la adevăr. A spus el însuşi: Adevărul vă va face liberi! Unde a spus vreodată Christos că dacă gândeşti în sensul său poţi să răspândeşti în lume lucruri despre care nu ştii nimic?

Multe se vor schimba! Desigur, o mare parte din producţia literară a timpului nostru va dispărea când se va pleca de la ideea că trebuie să te arăţi demn de cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine“. Dar cancerul civilizatiei noastre decadente va fi nimicit dacă vor fi aduse la tăcere vocile care vorbesc despre toate cu uşurătate, fără a fi convinse cu adevărat, care maculează albul hârtiei cu negreală de tipar, care scriu fără să fie convinse că ce scriu corespunde adevărului.

Chiar în acest domeniu a trebuit să trăim multe astfel de lucruri, atât în mişcarea teosofică cât şi legate de ea. Şi ce uşor îţi vine la îndemână scuza: Da, cutare sau cutare erau în momentul acela chiar convinşi de asta!

Ce se dovedeşte de fapt a fi o astfel de „convingere“, iubiţii mei prieteni? Cea mai mare nechibzuinţă, cea mai pură frivolitate! Nu dintr-un motiv personal, credeţi-mă, ci din gravitatea situaţiei ar trebui poate să atragem atenţia că nu există nici o scuză dacă în acest loc important, în faţa Societăţii teosofice, este prezentat frivolul neadevăr despre minciuna iezuită, de către preşedinta acestei societăţi. Sigur, e un fapt de mult tranşat, însă, pentru a preciza cele spuse, ne putem referi încă o dată la el. Ulterior, oamenii au spus: Preşedinta a retractat după puţine săptămâni cele afirmate! Cu atât mai rău dacă dintr-un loc plin de atâta responsabilitate trâmbiţezi ceva ce trebuie să retractezi după puţine săptămâni, deoarece atunci începe critica generală, nu a persoanei.

Şi să mai adăugăm ceva la deosebirea pe care trebuie să o facem între karma subiectivă, care se desfăşoară în eul omului, şi cea pe care o putem desemna ca ceva obiectiv. Aici nu trebuie pierdut nici un cuvânt, fiecare om trebuie să compenseze dauna pe care a provocat-o. Nu vom intra în amănunte, luăm faptul aşa cum l-a luat Christos în legătură cu femeia adulteră. El a scris păcatul în Pământ. Trebuie însă să atragem atenţia că egoismul trebuie biruit în cadrul mişcării spiritual-ştiinţifice. Trebuie să ne fie clar că nu este necesar doar o judecată subiectivă, ci o apreciere obiectivă asupra lumii.

Ceea ce se poate numi conştiinţă christică se va răspândi într-un anumit sens în lume când Christos va pătrunde tot mai mult în suflete; se va răspândi când sufletele vor căpăta conştienţa prezenţei lui Christos, când cuvântul lui Pavel „Nu eu, ci Christos în mine“ se va adeveri. În suflete va fi tot mai clară conştienţa că nu trebuie să spui doar ceea ce crezi, ci să verifici, confruntând cu faptele ceea ce spui. Christos va fi pentru suflet un Învăţător al adevărului, un Învăţător al unei înalte responsabilităţi. El va pătrunde astfel sufletele care vor fi în stare să presimtă întreaga gravitate a cuvintelor „Nu eu, ci Christos în mine“.