Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZĂ COSMICĂ ŞI UMANĂ

GA 175


CONFERINŢA a II-a

Berlin, 13 februarie 1917

Consideraţiile pe care le-am făcut aici acum opt zile au culminat în ideea că cercetătorului spiritului îi este bine cunoscut cum, în prezent, în ciuda faptului că în lumea exterioară mentalitatea materialistă a atins cea mai înaltă culme, noi ne aflăm din punct de vedere spiritual în perioada de început a unei dematerializări a gândurilor, a lumilor reprezentărilor, care în cursul timpului trebuie să conducă la o spiritualizare, la o pătrundere cu spirit a vieţii pământeşti ca atare. Căci ceea ce trebuie să conţină viaţa exterioară a planului fizic trebuie să fie înglobat mai întâi de unii şi apoi de tot mai mulţi oameni în înţelegerea spirituală, în cuprinderea spirituală. Iar ştiinţa spiritului trebuie să fie în această privinţă un început al faptului că oamenii se înalţă în sufletele lor la ceea ce sufletele pot deja atinge în prezent, la ceea ce viaţa exterioară fizică încă nu oglindeşte dar va trebui să reflecte, dacă vor ca Pământul să nu se înmlăştineze în declinul dezvoltării materialiste. S-ar putea descrie situaţia omului actual dacă am spune că sufletul său se găseşte, de fapt, în general, foarte aproape de lumea spirituală; dar reprezentările şi mai ales simţirea care derivă din concepţia materialistă despre lume şi din mentalitatea materialistă au ţesut un văl în jurul a ceea ce, luat în fond, se află azi foarte aproape de sufletul uman. Legătura existenţei fizice, pământeşti – în care omul actual, în ciuda anumitor declaraţii care se fac în alt sens, se află cu întreaga sa fiinţă –, legătura dintre această existenţă pământească materialistă şi lumea spirituală poate fi aflată de om atunci când acesta încearcă să dezvolte forţe interioare pline de curaj, pentru a înţelege nu numai ceea ce el poate afla prin faptul că se constituie în faţa simţurilor sale, ci şi ceea ce rămâne nevăzut, suprasensibil, dar cu care se poate uni şi o poate trăi, când este capabil să se trezească forţa sufletului într-atât încât să observe că în această forţă interioară a sufletului lui coexistă ceva spiritual suprauman.

Această legătură nu trebuie însă căutată aşa cum se caută în prezent legăturile umane în existenţa exterioară grosolan-sensibilă. Căci legătura dintre sufletul uman şi lumea spirituală se găseşte în forţele intime ale sufletului, în forţe pe care sufletul uman le dezvoltă atunci când manifestă o atenţie interioară tăcută, liniştită, atenţie pentru care omul trebuie să se educe din nou, după ce a fost obişnuit în era materialismului să nu acorde atenţie decât celor ce i se impune cu putere din afară, ceea ce într-o anumită măsură forţează capacitatea de concepere. Spiritul, care trebuie trăit în interior, nu-l frapează, el se lasă aşteptat şi te apropii de el când încerci să te pregăteşti pentru această apropiere. Când poţi spune despre lucruri ale lumii exterioare care se aşază în faţa simţurilor noastre, care se impun percepţiei exterioare: Ele vin, ele ne vorbesc, un cuvânt asemănător nu poate fi folosit pentru modul în care spiritul, lumea spirituală ajunge la noi. Întrucât limba actuală, aşa cum am spus şi alte ori, este mai mult sau mai puţin adaptată pentru lumea fizică exterioară, este greu să găseşti cuvinte care să fie o imagine precisă a ceea ce se află în faţa sufletului în lumea spirituală. Dar se poate totuşi încerca să se prezinte printr-un mod analog cât de diferit ajunge spiritualul la om, faţă de ceea ce este fizic. Ai spune că spiritualul este trăit, în timp ce în acelaşi moment în care îl trăieşti ai sentimentul că îi aduci mulţumiri. Prindeţi foarte precis sensul acestor cuvinte: îi mulţumeşti lumii spirituale.

Noi ne aflăm în faţa lumii fizice în aşa fel încât spunem: În faţa simţurilor noastre se întinde regnul mineral, din acesta se desprinde regnul vegetal, regnul animal şi apoi chiar regnul nostru, regnul uman. Iar în cadrul umanului ne simţim ca stând, într-un anumit sens, deasupra în seria acestor regnuri exterioare. Faţă de regnurile spirituale ne simţim ca stând dedesubtul lor, iar celelalte regnuri ridicându-se deasupra noastră, regnurile îngerilor, arhanghelilor şi arheilor etc. Noi ne simţim faţă de aceste regnuri în fiecare clipă ca fiind susţinuţi de ele şi, în fond, ca fiind mereu menţinuţi în viaţă. Mulţumeşti acestor regnuri. Ridici privirea spre ele în timp ce spui: Viaţa proprie, conţinutul propriu al sufletului se revarsă din gândurile pline de voinţă ale fiinţelor acestor regnuri şi ne formează încontinuu. Acest sentiment al aducerii mulţumirilor către regnurile superioare ar trebui să fie dezvoltat în mod tot atât de viu la om ca şi sentimentul că primim din afară impresii în percepţia fizică. Când aceste două sentimente – că lucrurile exterioare sensibile acţionează asupra noastră, iar ceea ce trăieşte în punctul central al fiinţei noastre se datorează ierarhiilor superioare – sunt la fel de vii în sufletul nostru, sufletul se găseşte în acel echilibru în care poate continua să perceapă în mod corect coacţionarea spiritualului cu fizicul, care are loc în mod continuu, dar care fără echilibrul dintre aceste două simţiri descrise nu poate fi perceput.

Evolutia în viitor trebuie să aibă loc astfel încât evoluţiei Pământului să i se adauge prin creştere, datorită prezenţei acestor două simţiri din sufletul uman, forţe care în vremea materialistă actuală nu se pot dezvolta. Legătura cu lumea spirituală a existat într-o formă în orice caz înceţoşată, numai în timpul originar al evoluţiei umanităţii. În acea perioadă a evoluţiei lor, oamenii nu aveau numai cele două stări pe care le au astăzi, veghe şi somn şi între ele visul haotic, ci prezentau o a treia stare mijlocitoare a adevărului care nu era numai o visare, ci o cuprindere în imagini, chiar dacă conştienţa era atenuată; o cuprindere în imagini, dar în imagini care corespundeau unui adevăr spiritual. Pentru dezvoltarea unei conştienţe pământeşti depline, ştim că acest fel de cuprindere trebuia să se retragă din om. Omul nu ar fi devenit liber dacă această stare ar fi persistat, dacă el nu ar fi fost expus tuturor pericolelor şi atacurilor ispitirilor materialismului. Dar omul trebuie să-şi regăsească din nou calea spre lumea spirituală, pe care trebuie s-o cuprindă în conştienţa pământească deplină.

Aceasta se leagă de complexe ample de reprezentări, care s-au modificat în cursul evoluţiei umanităţii cu toate schimbările la care ne-am referit acum. Convieţuirea cu sufletele plecate din lumea fizică era, de la sine înţeles, ceva simplu pentru vremurile străvechi ale omului, care nu trebuia demonstrată căci, în acea stare de conştienţă în care oamenii percepeau lumea spirituală în imagini, ei şi convieţuiau cu cei care erau într-un fel oarecare legaţi prin karmă cu ei în timpul vieţii şi trecuseră prin poarta morţii în lumea spirituală. Ei ştiau pur şi simplu că morţii sunt prezenţi; ei nu sunt morţi, ci trăiesc; ei trăiesc, dar într-o altă formă de existenţă. Ceea ce se percepe nu trebuie să fie mai întâi dovedit. Asupra nemuririi nu trebuia gândit în timpurile vechi, căci aşa-zişii morţi erau trăiţi, percepuţi. Dar şi alte influenţe importante avea convieţuirea cu morţii. Morţii găseau mai uşor decât în prezent posibilitatea – eu nu spun că în prezent nu o găsesc, ci spun că găseau mai uşor posibilitatea decât în prezent – de a se implica, prin oameni, căci aceasta este calea de a putea coacţiona aici, pe Pământ, la ceea ce se întâmplă. Astfel, ceea ce se întâmplă azi pe Pământ se întâmpla în acele vremuri străvechi ale umanităţii în aşa fel încât în impulsurile voliţionale ale omului, în ceea ce îşi propunea, în ceea ce făcea, acţiona împreună cu morţii.

Materialismul nu a adus numai reprezentări materialiste – acesta ar fi răul cel mai mic, căci reprezentările materialiste ca atare dăunează cel mai puţin –, materialismul a adus o cu totul altă formă a coexistenţei cu lumea spirituală. A devenit posibil în măsură mult mai mică ca aşa-zişii morţi să se implice prin aşa-numiţii oameni vii, aici, în evoluţia Pământului. Omenirea trebuie să se întoarcă din nou la această legătură cu morţii. Acest lucru va deveni însă posibil numai dacă omenirea învaţă într-o oarecare măsură să înţeleagă limba morţilor. Iar limba în care te poţi înţelege cu morţii nu este alta decât aceea a ştiinţei spiritului. Desigur, la început lucrurile arată ca şi cum ceea ce mijloceşte ştiinţa spiritului ar fi mai mult sau mai puţin un savantlâc spiritual, despre evoluţie cosmică, despre evoluţia umanităţii, despre alcătuirea naturii umane, care sunt poate lucruri despre care unii ar spune că pe ei nu-i interesează; ei ar dori să audă alte lucruri care le-ar încălzi inima, le-ar creşte dispoziţia sufletească. Desigur, ultima este o pretenţie acceptabilă, este vorba de a şti cât de departe ajungi în contextul general cu un anumit fel de satisfacţie dată de o astfel de pretenţie. Aparent noi învăţăm să cunoaştem cum s-a dezvoltat Pământul pe Saturn, Soare, Lună, cum s-au desfăşurat diferitele epoci culturale pe Pământ, cum este articulată entitatea omului. Dar în timp ce ne dăruim gândurilor numai aparent abstracte, în realitate foarte concrete, în timp ce ne străduim să gândim astfel încât aceste lucruri să se afle cu adevărat în imagini în faţa sufletelor noastre, noi învăţăm să ne mişcăm cu un anumit fel de gânduri şi reprezentări, pe care nu le putem aduce pe altă cale sufletelor noastre. Când simţim corect cum întregul nostru mod de reprezentare devine altfel prin faptul că ne ocupăm cu astfel de aspecte ale ştiinţei spiritului, vine un timp când găsim că este la fel de absurd să spunem: Nu ne interesează să ne ocupăm de astfel de lucruri, aşa cum am găsit că ar fi absurd ca un copil să spună: Nu mă interesează A B C-ul care-mi este indiferent, ci vreau să pot vorbi! Faţă de ceea ce ne mijloceşte limba vie, ceea ce trebuie să unească copilul cu existenţa sa corporală este tot ceva abstract, aşa cum abstract este şi ceea ce furnizează ştiinţa spiritului ca reprezentări ce se adaugă la ceea ce vine din gândire, din întreaga reprezentare şi simţire a sufletului sub influenţa acestor reprezentări preluate din ştiinţa spiritului.

Pe lângă toate acestea este necesar să avem răbdare şi să preluăm ceea ce ştiinţa spiritului are prin conţinutul ei de viaţă şi nu prin conţinutul său abstract. Această atitudine cu privire la ce avem acum în vedere este încă departe de omul actual. În altă privinţă, în mod natural, desigur, el este aproape. Căci omul actual este obişnuit să fie cât se poate de mulţumit dacă şi-a adus în faţa sufletului o dată un anumit lucru, o operă de artă într-un domeniu oarecare sau un conţinut ştiinţific oarecare. Iar când acelaşi lucru îi apare pentru a doua oară, în prezent este obişnuit să spună: Acest lucru îl cunosc deja, m-am ocupat o dată de el. – Aceasta este viaţa în abstracţiune. Într-un alt domeniu, în care viaţa este luată drept conţinut vital, drept adevăr vital, nu se procedează tot astfel. Căci nu va fi uşor să găsim un om căruia să-i propunem un dejun şi care să se scuze spunând că nu ar vrea să mănânce pentru că a mâncat ieri sau alaltăieri. În această privinţă omul face mereu acelaşi lucru. Viaţa trăieşte prin repetarea aceluiaşi lucru. Dacă spiritualul trebuie să devină cu adevărat viaţă – şi fără a deveni viaţă nu ne poate pune în legătură cu lumea spirituală universală –, el trebuie să fie cumva format din nou după ceea ce au creat tot din spirit legile vieţii în lumea fizică, care este însă încremenită. Şi conştientizăm în special faptul că se întâmplă cu sufletul nostru multe lucruri atunci când lăsăm să acţioneze asupra acestuia, într-o cadenţă ritmică, impresii care presupun o anumită libertate a gândirii, o anumită emancipare a gândirii faţă de lumea fizică. Tot ajutorul, toată mântuirea evoluţiei spirituale a oamenilor – dacă avem dreptul să folosim acest cuvânt sentimental – depind de faptul dacă omul face efortul să nu ia spiritul numai în sensul în care este luat în prezent, ceea ce poate fi caracterizat prin exprimarea: O, pe acesta îl cunosc, eu m-am ocupat deja de el, ci să aibă în vedere sensul vieţii, care este mereu legată de repetare, cu producerea aceleiaşi acţiuni în acelaşi loc. Dacă avem grijă să ne pătrundem sufletul cu viaţă spirituală creşte şi capacitatea noastră de atenţie spirituală interioară. Ea devine atât de intimă încât putem focaliza acele momente importante în care se pot dezvolta la maximum legăturile cu lumea spirituală care vorbesc inimii. De exemplu, momente importante pentru relaţia cu lumea spirituală sunt acela al adormirii şi cel al trezirii. Momentul adormirii este, la început, mai puţin rodnic pentru omul care se află la începutul evoluţiei sale spirituale, tocmai pentru motivul că după acesta eşti adormit şi conştienţa este atât de tulbure prin atenuarea sa încât nu mai percepi spiritualul. Dar poate deveni foarte rodnic momentul trecerii de la somn la starea de trezie dacă ne obişnuim să nu îl parcurgem pur şi simplu fără a-i acorda atenţie, ci încercăm să ne trezim în aşa fel încât să devenim conştienţi, dar fără ca lumea exterioară să ne întâmpine imediat cu brutalitatea ei dură. În această privinţă, în tradiţii populare care vin din timpuri vechi se află multe lucruri corecte dar care în prezent sunt puţin înţelese. Poporul simplu, care nu a prins încă o spoială de cultură intelectuală, spune: Când te trezeşti, să nu priveşti imediat în lumină. Adică să nu ai din afară o impresie brutală, ci să rămâi un timp în starea de trezie, dar să nu primeşti încă impresii din lumea exterioară.

Dacă respecţi acest lucru, rămâne posibilitatea să vezi în acest moment al trezirii cum vin spre noi morţii cu care suntem legaţi karmic. Ei nu vin spre noi numai în acest moment, dar acum îi putem percepe cel mai bine. Şi în această clipă noi nu conştientizăm numai acest lucru, ci conştientizăm şi ce se întâmplă în timpul din afara acestui moment între cei morţi şi noi. Căci percepţia lumii spirituale nu este legată de timp, aşa cum este percepţia lumii fizice. În acest fapt se află chiar o dificultate cu privire la conceperea lumii spirituale şi a esenţei sale. O clipă de percepere ne poate dezvălui, instantaneu, ceva ce se extinde asupra unui interval de timp amplu. Dificultatea rezidă în a avea o suficientă prezenţă spirituală pentru a cuprinde într-un moment ceea ce se întinde pe perioade lungi de timp. Căci momentul poate trece în status nascens, aşa cum se întâmplă în general. În acest caz, în momentul perceperii lucrul a şi fost uitat. Aceasta este mai ales o dificultate a cuprinderii lumii spirituale. Dacă această dificultate nu ar fi prezentă, mai cu seamă în perioada actuală, foarte mulţi oameni ar recepta impresiile lumii spirituale.

Dar şi în alte momente ale vieţii există posibilitatea ca lumea spirituală să pătrundă în noi. De exemplu, de câte ori dezvoltăm un gând în aşa fel încât acesta să ţâşnească din noi. Dacă ne lăsăm pur şi simplu în voia vieţii, dacă înotăm prin viaţă în felul acesta, există o mică probabilitate ca lumea spirituală adevărată, lumea spirituală interior vie să acţioneze în noi; dar în clipa în care avem o iniţiativă interioară a noastră, atunci când suntem puşi în faţa unei decizii pe care trebuie s-o luăm, fie chiar şi în legătură cu lucruri minore, atunci a sosit momentul cel mai favorabil pentru ca morţii legaţi karmic de noi să pătrundă în sfera conştienţei noastre. Asemenea clipe nu trebuie să fie importante în sensul în care un lucru este „important“ în viaţa exterioară materială. În realitate, uneori ceea ce este important pentru experienţa spirituală poate să nu pară important în viaţa exterioară. Dar pentru cel care străvede astfel de lucruri, pare deosebit de clar că astfel de evenimente, care din perspectivă exterioară sunt poate lipsite de importanţă, privite din punct de vedere interior apar ca fiind deosebit de importante, fiind condiţionate karmic. În felul acesta este necesar să luăm în considerare procese sufleteşti mai intime, dacă vrem să ajungem la înţelegerea lumii spirituale. Astfel, este posibil ca un om să meargă pe stradă sau să stea aşezat în camera sa şi să se producă o detunătură neaşteptată, un sunet neaşteptat. El se sperie. Poate urma o clipă de reflectare după aceasta, care-i arată că în timpul în care s-a speriat i-a fost dezvăluit un lucru important din lumea spirituală. Acestor întâmplări trebuie să li se acorde toată atenţia. În general, omul nu acordă atenţie acestor lucruri pentru că el se gândeşte numai cât de mult s-a speriat. Din această cauză este atât de important să se obţină echilibrul sufletesc, în felul în care este menţionat în finalul cărţii Teosofia, sau în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [5] (tradusă în limba română şi cu titlul de Treptele iniţierii, n.tr.). Căci dacă obţii acest echilibru al sufletului nu eşti atât de perplex după sperietură încât să nu te dăruieşti decât acestei trăiri şi ţi se va impune, chiar şi dacă în mod intim, ce ai trăit de fapt într-o clipă, aparent nesemnificativă, ca aceasta, dar deosebit de importantă.

Toate acestea sunt desigur începuturi, care trebuie să fie dezvoltate. În timp ce dezvoltăm aceste lucruri, atenţi la momentul trezirii, atenţi la momentul în care suntem zguduiţi, scuturaţi din afară într-un sens oarecare, noi învăţăm să găsim legătura cu marele Cosmos, care este substanţial şi spiritual, în care noi ne aflăm ca membru constituent şi din care ne tragem; noi ne-am tras din el, dar cu scopul de a deveni oameni liberi, având totuşi obârşia în el. În adevăr, lucrurile stau aşa cum omul le-a luat în considerare din timpul străvechi, şi anume, el nu umblă pe Pământ ca o fiinţă pierdută, întru câtva ca un eremit al Universului, aşa cum se crede în prezent. Este adevărat ceea ce a admis omul străvechi, că el este un membru al marelui context cosmic, aşa cum un deget este un membru al întregului nostru organism. Acest sentiment este astăzi pierdut, cel puţin majoritatea oamenilor nu-l au, acela de a fi un membru al marelui organism cosmic, în măsura în care, ca element spiritual, el se trăieşte pe sine într-o lume vizibilă. Cu toate acestea, în prezent, o reflectare ştiinţifică obişnuită l-ar putea învăţa pe om că el, împreună cu viaţa sa, este un astfel de membru al întregii ordini universale în care se află ca organism. Să luăm în considerare ceva foarte simplu, pe care fiecare din noi îl poate obţine printr-un calcul simplu.

Ştim cu toţii că Soarele răsare primăvara, la 21 martie, într-un anumit punct al cerului pe care îl numim punct echinocţial. Mai ştim însă şi că acest punct echinocţial nu este acelaşi în fiecare an, ci că el avansează. Ştim că Soarele răsare acum, în Peşti. Înainte de secolul al XV-lea el răsărea în Berbec. Astronomia a păstrat obiceiul de a spune „în Berbec“, dar acest lucru nu corespunde realităţii. Această observaţie colaterală nu este necesară în acest moment. – Aşadar, punctul echinocţial; Soarele răsare primăvara mereu cu un anumit avans. Este uşor de văzut că într-o anumită perioadă de timp el a parcurs tot Zodiacul. Timpul necesar pentru ca Soarele să parcurgă întregul Zodiac prin poziţia punctului echinocţial este de aproximativ 25 920 de ani. Aşadar, dacă cunoaşteţi punctul echinocţial dintr-un anumit an, în anul următor el va avansa, apoi în anul următor va fi într-o poziţie şi mai avansată. După ce vor trece 25 920 de ani, punctul echinocţial se va reîntoarce la acelaşi loc. Aşadar, 25 920 de ani reprezintă pentru sistemul nostru solar o perioadă deosebit de importantă: Soarele realizează un pas cosmic, în timp ce punctul echinocţial se reîntoarce în acelaşi loc. Platon, marele filosof grec, a numit aceşti 25 920 de ani an cosmic numit curent marele an cosmic platonician. Uimitor este – chiar uimitor de profund atunci când pătrunzi în această minune – următorul fapt.

În mod normal, omul face 18 inspiraţii într-un minut. Acest lucru suferă modificări: în copilărie ele sunt ceva mai multe, la bătrâneţe ceva mai puţine, dar în perioada adultă ele sunt, la omul normal, în medie, în număr de 18. Să calculăm numărul de respiraţii efectuate într-o zi. Este un calcul simplu: 18 înmulţit cu 60 ne furnizează numărul de respiraţii dintr-o oră, 10 080; înmulţit cu 24 de ore într-o zi ne furnizează numărul de 25 920 de respiraţii dintr-o zi, Vedeţi din acest fapt că aproximativ acelaşi număr dirijează atât ziua umană referitor la respiraţia omului cât şi marele an cosmic în ceea ce priveşte peregrinarea punctului echinocţial prin Zodiac.

Acesta este unul dintre martorii care ne arată că atunci când spunem: microcosmosul – imagine a macrocosmosului nu folosim pur şi simplu un mod de exprimare mistic-întunecat, general, înceţoşat, ci că omul este cu adevărat condus într-o activitate importantă de care depinde viaţa sa în fiecare clipă în aceeaşi măsură în care este condus şi Soarele pe orbita sa, în care se află prins.

Dar să mai avem în vedere şi un alt aspect: vârsta patriarhală, cum este ea numită în mod obişnuit, este de 70 de ani omeneşti. 70 de ani nu reprezintă desigur un număr obligatoriu pentru om. Este de la sine înţeles că poţi deveni mult mai bătrân, dar omul este, de fapt, o fiinţă liberă şi depăşeşte uneori cu mult acest punct-limită. Dar să rămânem la acest timp al patriarhilor şi să spunem: Omul trăieşte în medie, în mod normal, 70 până la 71 de ani. Dacă cercetăm câte zile reprezintă aceşti ani, avem pentru fiecare an 365,25 de zile. Dacă înmulţim această cifră cu 70, obţinem 25 567,5; iar dacă înmulţim cu 71 am obţine 365,25 x 71 = 25 932,75. Vedeţi, în cazul celor 70 de ani obţinem 25 567,5 zile, iar în cazul celor 71 de ani, 25 932,75 de zile. Din aceasta rezultă că punctul temporal în care viaţa umană cuprinde exact 25 920 de zile se află între 70 şi 71 de ani, aceasta fiind viaţa patriarhală, care cuprinde 25 920 de zile. Aveţi astfel determinată ziua umană prin aceea că el are 25 920 de respiraţii. Aveţi timpul de viaţă uman determinat prin aceea că el numără 25 920 de zile.

Să mai cercetăm ceva, care acum devine uşor de realizat. Veri accepta că dacă împart 25 920, de care are nevoie punctul vernal (o altă denumire pentru punctul echinocţial, n.tr.) pentru a parcurge Zodiacul, la 365,25, obţin aproximativ 70 sau 71. Eu obţin 70 sau 71 prin înmulţire. Aceasta înseamnă că dacă tratez anul platonician încât el se prezintă ca un an mare, şi-l împart astfel încât să obţin o zi mare voi obţine ceea ce este o zi pentru anul platonician. Ce este aceasta? Este o viaţă umană. O viaţă umană se comportă faţă de anul platonician ca o zi umană faţă de un an.

Aerul ne înconjoară. Noi îl inspirăm şi îl expirăm. El este astfel reglat cantitativ încât în timp ce este respirat de 25 920 de ori ne furnizează o zi din viaţă. Dar ce reprezintă o zi din viaţă? O zi din viaţă constă în aceea că eul nostru şi corpul astral pleacă şi se întorc din nou, astfel încât zi de zi se succede o ieşire şi o întoarcere a eului şi a corpului astral, aşa cum respiraţia pătrunde înăuntru şi iese afară. Mulţi dintre prietenii noştri îşi vor aminti că eu, pentru a clarifica acest aspect, am comparat, în conferinţe publice pe care le-am ţinut, această alternanţă de veghe şi somn cu o lungă respiraţie. Aşa cum în cazul respiraţiei noi inspirăm şi expirăm aerul, tot aşa şi prin trezire şi adormire corpul nostru astral şi eul pătrund şi ies în şi din corpul eteric şi corpul fizic. Cu aceasta însă nu spunem nimic altceva decât că există o fiinţă sau poate fi preconizată o fiinţă care respiră aşa cum noi respirăm într-o optsprezecime de minut, o fiinţă care respiră şi a cărei respiraţie înseamnă ieşirea şi pătrunderea corpului nostru astral şi a eului în structurile eterice şi fizice. Această fiinţă nu este nimie altceva decât fiinţa Pământului cu adevărat vie. În timp ce Pământul trăieşte zi şi noapte, el respiră, iar respiraţia lui poartă somnul şi veghea noastră pe aripile lui. Şi acum luaţi procesul respirator al unei alte fiinţe mai mari, Soarele, care se învârte în spaţiu. Aşa cum Pământul petrece o zi cu eliberarea şi reluarea eului şi corpului astral din şi în om, tot astfel şi fiinţa care corespunde în plan spiritual Soarelui produce omul; căci cei 70 până la 71 de ani sunt aici, aşa cum am verificat, o zi a anului solar, a marelui an platonician. Întreaga noastră viaţă umană este o inspiraţie şi o expiraţie a acestei mari fiinţe, căreia îi este repartizat anul platonician. Noi avem o mică respiraţie într-o optsprezecime de minut, care ne reglează viaţa; ne aflăm integraţi în viaţa Pământului a cărui respiraţie cuprinde o noapte şi o zi: aceasta corespunde ieşirii şi intrării eului şi a corpului nostru astral din şi în corpul nostru eteric şi fizic; noi înşine suntem inspiraţi şi expiraţi de marea fiinţă căreia îi corespunde ca viaţă proprie, iar viaţa noastră este o respiraţie a acestei mari fiinţe. Acum vedeţi cum ne aflăm în macrocosmos, înglobaţi în acesta ca un microcosmos, subordonaţi aceleiaşi legităţi cu privire la fiinţa universală, aşa cum respiraţia din noi este subordonată fiinţei noastre umane. Aici totul este condus de număr şi măsură. Dar ceea ce este grandios, important şi care ne pătrunde adânc în inimă este faptul că numărul şi măsura conduc în acelaşi mod marele Cosmos, macrocosmosul şi microcosmosul. Nu este un simplu mod de exprimare, nu este numai ceva resimţit în mod mistic, ci ceva care ne învaţă chiar contemplarea plină de înţelepciune a lumii, că noi ne aflăm ca microcosmos în macrocosmos.

Când faci asemenea calcule foarte simple – căci ele pot fi realizate cu numerele ştiinţifice cele mai simple – şi când nu ai o inimă ca o bucată de lemn, ci o inimă simţitoare pentru tainele existenţei cosmice, atunci şi expresia: Ne aflăm plasaţi în Univers încetează de a mai fi o simplă propoziţie abstractă; ea devine o propoziţie foarte vie. Înfloreşte o cunoaştere, o simţire şi îşi poartă roadele impulsurile voliţionale, iar întregul om participă la marea viaţă a existenţei divine. Dar aceasta este calea prin care găsim într-o oarecare măsură conectarea la lumea spirituală şi această cale trebuie să fie aflată în perioada la care am făcut referire în ultima expunere, perioada în care Christos umblă pe Pământ în plan eteric. În final, am indicat chiar şi anul în care El a început să peregrineze pe Pământ în plan eteric. El trebuie să fie găsit! Oamenii trebuie să se obişnuiască să conştientizeze însă mai întâi contextul, contextul intim care rezultă chiar din existenţa universală şi care trebuie să determine, atunci când este conştientizat, nevoia, trebuie să apară impulsul puternic de a căuta această conexiune cu lumea spirituală. Căci nu va mai dura mult timp până când oamenii vor fi cel puţin constrânşi să recunoască următorul fapt. Poţi să conteşti existenţa lumii spirituale, dacă ai înţelegerea tocită prin influenţa materialismului, dar nu poţi distruge în interiorul fiinţei tale forţele care sunt capabile să caute o conectare la lumea spirituală. Te poţi înşela cu privire la existenţa unei lumi spirituale, dar nu poţi distruge forţele existente în suflet care sunt apte a aduce pe om în legătură cu lumea spirituală. Aceasta are însă drept consecinţă un lucru foarte important, ceva care ar trebui luat în serios tocmai în vremea noastră: forţele care se află aici acţionează chiar şi atunci când le negi existenţa. Materialistul nu interzice ca forţele care se îndreaptă spre spiritual să acţioneze în sufletul său; ele acţionează. Aşadar, puteţi spune dumneavoastră, cineva poate fi materialist, iar forţele îndreptate spre spiritual totuşi acţionează în el. Da, aşa stau lucrurile. Ele acţionează în el. Şi ce realizează ele? Forţele care sunt aici pot fi, de fapt, reprimate cu privire la influenţa lor primordială proprie; atunci ele se transformă însă în alte forţe. Iar când forţele care se îndreaptă spre spiritual nu sunt utilizate pentru căutarea înţelegerii spiritualului – acum eu spun că pentru căutarea „înţelegerii“ spiritualului la început nu este nevoie de mai mult –, dacă aceste forţe nu sunt folosite în acest scop, atunci ele se transformă în forţă de iluzionare în viaţa umană. Atunci ele acţionează în aşa fel încât omul se dăruieşte în viaţa obişnuită celor mai diferite iluzii posibile asupra lumii exterioare. Nu este lipsit de importanţă să se recunoască, căci în nici o perioadă oamenii nu au dat curs fanteziei ca în vremea noastră, deşi ei nu iubesc fantezia. Fantezia nu se extinde numai la anumite domenii. Şi dacă am începe să dăm exemple despre modul cum oamenii fantazează în timp ce ei vor să fie numai realişti, materialişti, am putea arunca în adevăr lumină asupra tuturor domeniilor posibile; nu am mai ajunge la un capăt. Dacă, de exemplu, ne îndreptăm privirea spre ceea ce au prevăzut, să spunem, unii oameni politici despre mersul evenimentelor în lume, pentru o perioadă de câteva săptămâni şi am compara cu ce s-a întâmplat în realitate, vom afla că de mulţi ani forţa de iluzionare nu este deloc mică.

Putem cerceta toate domeniile vieţii în acest mod; este uimitor cum absolut în toate privinţele vom găsi în prezent capacitatea de iluzionare dezvoltată la un nivel extraordinar. Această capacitate de iluzionare conferă concepţiilor despre viaţă şi mentalităţii privitoare la viaţă a oamenilor orientaţi spre materialism ceva copilăros, ca să nu spunem copilăresc. Când conştientizăm în prezent ce ţine de faptul ca oamenii să înţeleagă un lucru oarecare, ce ţine de faptul de a se lovi de adevăr, vom obţine o noţiune asupra a ceea ce noi numim aici „copilăros“, pentru a nu spune „copilăresc“. Aşa stau lucrurile. Când oamenii se întorc de la lumea spirituală, ei trebuie să plătească acest lucru cu aceea că devin apţi să se iluzioneze, cu pierderea posibilităţii de a avea noţiuni corespunzătoare asupra adevărului fizic exterior desfăşurării realităţii. Ei trebuie să-şi dezvolte proprietatea de a produce fantezii într-un alt domeniu, pentru că nu vor să ţină seama de adevăr – indiferent că se referă la viaţa spirituală sau fizică.

V-am citat o dată un exemplu uşor de înţeles, care chiar dacă este expus pro domo este totuşi un exemplu tipic: se pot găsi mereu oameni care condamnă acea ştiinţă a spiritului pe care eu o reprezint [6]. De ce, aceasta o explică cei implicaţi prin faptul că spun: Acest om produce tot felul de fantezii! Iar acest lucru nu este permis, numai să fantazezi! – Aşadar, oamenii nu vor să meargă împreună spre lumea spirituală adevărată, deoarece consideră acest lucru o fantezie şi ei dispreţuiesc elaborarea de fantezii. Apoi ei mai adaugă acestei atitudini tot felul de considerente care au tot atâta corespondenţă cu adevărul câtă are albul cu negrul, de exemplu, privitor la originea mea, sau la felul în care am făcut un lucru aici sau acolo. Aici, ei desfăşoară fantezia cea mai curajoasă. Atunci vedeţi aşezate alături fuga de lumea spirituală şi aptitudinea de a da naştere la fantezii! Cel implicat nu observă acest lucru, dar se întâmplă în mod legic. O anumită cantitate de forţă este orientată aici spre lumea fizică. Dacă nu este folosită cantitatea orientată spre lumea spirituală, aceasta se îndreaptă spre lumea fizică, nu pentru a cuprinde adevărul şi realul, ci pentru a-l prăbuşi acolo pe om în iluzii despre viaţă.

Acest lucru nu poate fi observat imediat în cazuri izolate, astfel încât să poţi spune: Aha, asta este el; va fi prăbuşit prin repulsia sa faţă de lumea spirituală în iluzii! – Astfel de exemple se găsesc, dar ele trebuie căutate; însă faptul că ele nu pot fi depistate fără efort se datorează realităţii că viaţa este complicată şi un lucru îl influenţează pe celălalt. Lucrurile stau întotdeauna astfel, încât sufletul mai puternic îl influeniează pe cel mai slab. De aceea, atunci când găseşti la un suflet o forţă de iluzionare, fundamentul acestei capacităţi de iluzionare se găseşte într-o ură sau o repulsie faţă de lumea spiritală; acestea nu trebuie să existe în sufletul care se iluzionează, ci pot fi sugerate. Căci în domeniile spirituale forţa contagioasă este mult mai mare decât în orice domeniu fizic.

Felul în care aceasta este legată în general de karma umană, mai ales modul în care asemenea lucruri, atunci când cercetezi şi focalizezi această importantă lege a metamorfozei forţelor sufleteşti, o metamorfoză, o transformare a forţelor orientate spre spiritual în forţă de iluzionare, cum acţionează în contextul vieţii, şi de condiţiile de dezvoltare a prezentului nostru şi de viitorul apropiat, va constitui obiectul expunerii noastre viitoare; atunci vom continua să expunem cele prezentate azi şi vom face legătura cu misteriul christic şi îl vom lega de timpul prezent, pentru a obţine unele perspective ale importanţei concepţiei spirituale, în general.