Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZĂ COSMICĂ ŞI UMANĂ

GA 175


CONFERINŢA a VI-a

Berlin, 13 martie 1917

Să mai zăbovim puţin asupra observaţiilor făcute cu privire la aşa-numitele trei întâlniri. Am spus că stările prin care trece omul în scurtul interval de douăzeci şi patru de ore prin aceea că alternează starea de somn cu cea de veghe nu sunt numai ceea ce pare să fie exterior pentru viaţa fizică, ci că în cadrul acestor stări alternative se produce de fiecare dată întâlnirea sa cu lumea spirituală. Am făcut referire la faptul că ceea ce se separă de corpul fizic şi de corpul eteric în timpul somnului, ceea ce este oarecum expirat în timpul somnului în lumea spirituală, iar la trezire este din nou inspirat – eul şi corpul astral –, că acestea au în timpul somnului întâlnirea lor cu acea lume de fiinţe pe care am socotit-o ca aparţinând ierarhiei îngerilor, căreia îi va aparţine şi fiinţa sufletească umană, când va fi definitivată sinea spirituală şi în care urzeşte ca principiu diriguitor suprem ceea ce se numeşte curent în viaţa religioasă Sfântul Duh. Am discutat despre această întâlnire în lumea spirituală care se produce, aşadar, pentru om în fiecare stare de somn normală.

Trebuie să ne fie cât se poate de clar că o dată cu evoluţia neamului omenesc s-au produs în faza evoluţiei terestre schimbări ale acestor aspecte. Ce se întâmplă, de fapt, în timp ce omul doarme? Din perspectivă interior umană, v-am spus ce se întâmplă la ultima conferinţă. Privit în legătură cu Cosmosul, omul imită întru câtva ritmurile şi ordinea universală care se produc pentru o zonă oarecare a Pământului prin aceea că în jumătate din perioada de douăzeci şi patru de ore este zi, iar în cealaltă jumătate este noapte. Cu sigurantă că pe Pământ întotdeauna undeva este zi, numai că omul locuieşte în limitele unui petec al Pământului şi pentru acest petec se ia în considerare ceea ce am expus aici. Pe acest petec, omul imită, în ritmul său propriu dintre somn şi veghe, ritmul dintre zi şi noapte. Că acest lucru se disociază în viaţa mai nouă, că omul nu este constrâns să vegheze ziua şi să doarmă noaptea este determinat de faptul că în cursul evoluţiei el se ridică din ordinea universală obiectivă şi că în el se află acelaşi ritm, dar nu şi că două ritmuri, cel al veghei şi somnului său şi cel al zilei şi nopţii, merg în mod regulat în paralel. Ele sunt într-o anumită măsură acelaşi lucru o dată pentru Univers, pentru macrocosmos, altă dată pentru om, pentru microcosmos, dar sunt decalate unul faţă de celălalt. Numai prin aceasta omul este o fiinţă într-o anumită privinţă independentă de macrocosmos.

Mai de demult, în acele vremuri mai vechi în care, după cum ştim, pentru oameni era prezentă o anumită clarviziune atavică, oamenii se adaptau mai mult la mersul în mare al ordinii universale cu privire la acest ritm. În vremuri mai vechi ziua se veghea, noaptea se dormea. Datorită acestui fapt întregul câmp al experienţei omului era altul decât este acum. Trebuia într-o anumită măsură ca omul să fie ridicat din paralelismul cu macrocosmosul, pentru a dezvolta, prin această scoatere, această rupere, o viaţă interioară independentă, mai dinamică. Nu se poate spune că lucrul principal ar fi acesta, că în timpuri mai vechi omul dormea în aşa fel încât, de fapt, să observe foarte puţin stelele. Acest lucru el îl făcea în adevăr, cu toate că ştiinţa exterioară spune basme despre cultul stelelor, dar care este cu totul altceva. Esenţial este faptul că omul era cu totul altfel integrat în întreaga ordine cosmică, în timp ce cu eul şi corpul său astral era în afara corpului fizic şi a corpului eteric atunci când Soarele se afla pe partea opusă a acestui petec al Pământului – aşadar nu-şi exercita acţiunea sa directă asupra petecului respectiv al Pământului pe care se afla el – era dăruit stelelor. Din această cauză nici nu percepea numai stelele fizice, ci conştientiza ceea ce corespunde în plan spiritual stelelor fizice. Stelele fizice el nu le vedea, de fapt, cu ochi exteriori, ci privea la ceea ce aparţine spiritual stelelor fizice. Din această cauză, ceea ce se povesteşte despre cultul vechi al stelelor nu trebuie conceput în sensul că aceşti oameni din vechime ar fi privit stelele şi apoi ar fi construit simboluri, ar fi modelat tot felul de imagini şi simboluri frumoase. În sensul ştiinţei moderne, se spune cu uşurinţă: În vremurile mai vechi fantezia oamenilor era foarte activă. Sub numele de Saturn, Soare, Lună ei îşi reprezentau zeităţi; îşi imaginau în imaginile zodiacale, prin fantezia lor, forme animale. – Ceea ce este activ în acest domeniu este numai fantezia savanţilor moderni care inventează astfel de lucruri! Ceea ce este însă adevărat este că în acea stare de conştienţă în care se aflau eul şi corpul astral ale acestor oameni vechi lucrurile apăreau aşa cum erau descrise, astfel încât se vedea cu adevărat ceea ce se descrie aici. Prin aceasta însă omul avea intuiţii nemijlocite ale spiritului care însufleteşte Universul; el a trăit cu acest spirit care însufleţeşte Universul.

Noi suntem cu adevărat adaptaţi Pământului numai cu corpul nostru fizic şi cu corpul eteric. Aşa cum sunt eul nostru şi corpul nostru astral, ele sunt adaptate spiritului care însufleţeşte Universul în modul arătat. Putem spune că eul nostru şi corpul nostru astral aparţin acestui domeniu al Universului, dar omul trebuie să se dezvolte în aşa fel încât să poată afla cu adevărat ceea ce este esenţa cea mai interioară a eului său şi a corpului său astral, din acest eu şi din acest corp astral. Pentru aceasta, experienţa exterioară care a fost prezentă în timpuri vechi trebuia să dispară pentru un timp, trebuia să fie tulburată. Comunicarea conştienţei cu stelele trebuia să regreseze, să devină crepusculară, pentru ca interiorul omului să fie întărit în aşa fel încât el să înveţe în viitor să-şi fortifice atât de mult interiorul încât să poată găsi, ca spirit, spiritul. Aşa cum omul mai vechi era legat în cursul fiecărui somn de noapte cu spiritul lumii stelelor, tot astfel el era legat în cursul anului cu spiritul lumii stelare; numai că acum, în cursul anului, ajungea în atingere cu un spirit superior al stelelor, cu ceea ce într-o anumită măsură se petrece în lumea stelelor. În timpul somnului de noapte acţionau asupra lui mai ales formele stelelor în repausul lor, în cursul anului acţiona acea transformare care este legată de mersul Soarelui în timpul anului şi, se poate spune, prin mersul Soarelui este legată cu destinul Pământului în cursul unui an, pe care-l parcurge prin anotimpuri şi mai cu seamă în cursul verii şi al iernii.

Vedeţi dumneavoastră, cu privire la experienţele făcute de om în vechime cu somnul de noapte au rămas relativ puţine tradiţii – mai bine spus tradiţii a căror origine se observă numai în mică măsură – legate de timpuri încă şi mai vechi în care omul a trăit împreună cu întreaga ambianţă tainele succesiunii anotimpurilor. Dar s-au păstrat ecourile acestor experienţe legate de tainele evoluţiei sezoniere a anului, numai că ele sunt puţin înţelese. Căutaţi în miturile diferitelor popoare care spun că pretutindeni s-a ştiut ceva despre o luptă a iernii cu vara şi a verii cu iarna. Tot aşa se constată cum erudiţia exterioară vede în aceasta fantezia creatoare de simboluri a oamenilor vechi care a fost depăşită în timpul nostru, în care lucrurile au fost duse în chip strălucit atât de departe. Acestea au fost experienţe adevărate pe care omul le-a parcurs, experienţe care au jucat un rol foarte important, profund în întregul context spiritual cultural al timpurilor de demult. Au existat misterii în care se urmărea întru totul introducerea în tainele succesiunii anotimpurilor. Să ne imaginăm ce importanţă aveau astfel de misterii. Ele erau diferite, în timpurile foarte vechi, de cele din timpul în care a irupt istoria Egiptului, dar şi în cele în care a irupt istoria greacă; ba chiar şi cea mai veche istorie romană a avut o influenţă atenuată. Vom vorbi, aşadar, de acele misterii care au trecut o dată cu culturile mai vechi, egipteană, greacă şi romană.

Aceste misterii încă mai aveau o conştienţă a legăturii dintre Pământ şi întregul Cosmos. Din această cauză se căutau personalităţi potrivite – azi, bineînţeles, un astfel de procedeu nu ar mai fi admisibil –, dar atunci se căutau personalităţi adecvate care erau supuse unui anumit tratament psihic şi care apoi erau folosite în anumite localităţi pregătite în acest scop pentru ca acestea să poată sluji ca staţii de preluare pentru ceea ce Cosmosul, Cosmosul extraterestru, să poată revela Pământului tocmai în acea perioadă, în cazul că el oferă o staţie de preluare suficientă. În timpurile mai vechi nu era hotărâtoare perioada Crăciunului nostru, ci un timp mai mult sau mai puţin apropiat de aceasta. Numai că acum nu este vorba de asta. Să luăm în considerare Crăciunul nostru actual, perioada de la 24–25 decembrie până în ianuarie. În acest timp, prin constelaţia deosebită formată de Soare şi Pământ, Cosmosul comunică Pământului cu totul altceva decât în alte perioade. Este timpul când Cosmosul vorbeşte mai intim cu Pământul decât în alte momente. Dar această vorbire mai intimă se bazează tocmai pe faptul că Soarele nu-şi desfăşoară forţa lui de vară, că această forţă de vară în anumită măsură a regresat în acest timp. Conducătorii vechilor misterii foloseau acest timp în scopul preluării, în localităţi anume amenajate, cu personalităţi instruite să facă ceea ce le crea posibilitatea să poată intercepta tainele intime din Cosmos care soseau pe Pământ, în aceste dialoguri ale Cosmosului cu Pământul. În prezent, putem compara acest procedeu cu ceva mult mai comun, dar care poate fi totuşi pomenit. Dumneavoastră ştiţi că aşa-numita telegrafie fără fir se bazează pe faptul că se generează unde electrice, că aceste unde se deplasează fără fir şi că în anumite locuri se instalează aparate – fizica le numeşte coerori – care prin ordonarea lor specială oferă posibilitatea de a capta undele electrice tocmai în acea staţie şi de a pune în mişcare coerorii. Aici totul se bazează foarte simplu pe organizarea regulată, completă, vreau să spun pe forma şpanurilor metalice din coeror, care apoi, o dată unda electrică trecută, se amestecă din nou neregulat. Acum, gândiţi-vă: tainele Universului, ale Universului extraterestru trec în perioada amintită prin Pământ. Atunci este necesar numai un aparat de recepţie; căci undele electrice ar trece tot atât de lipsite de fiinţă pe lângă staţia de recepţie, dacă nu am avea acolo aparatul de recepţie cu coerorul. Am avea nevoie, ca să spunem aşa, de un coeror pentru ceea ce iese din Cosmos. Pe post de coeror vechii greci foloseau pythiile lor, preotesele lor, care erau instruite în acest scop şi care prin faptul că erau expuse la ceea ce cobora din Cosmos puteau revela aceste taine ale Cosmosului. Aceste taine erau apoi tâlcuite de cei care poate în aceste timpuri nu mai erau ei înşişi apţi de a oferi o staţie de recepţie. Este de la sine înţeles că toate acestea fuseseră amenajate în semnul celui mai sfânt misteriu, într-un semn despre care epoca actuală, care a pierdut legătura cu orice lucru sfânt, nu mai ştie nimic. În timpurile noastre ele ar fi preocupate înainte de orice să ia interviuri preotului misteriului.

Despre ce era, de fapt, vorba în legătură cu aceşti preoţi ai misteriului? Era vorba de faptul că ei ştiau că atunci când preluau acea fecundare a vieţii pământene care se revărsa în jos din Univers, în ştiinţa lor, când preluau mai cu seamă în ştiinţa lor socială, ei puteau să precizeze regulile pentru perioada următoare cu plusul de deşteptăciune câştigat, regulile privind legile, dar şi alte aspecte pentru anul următor. Au existat pe Pământ şi timpuri în care nu s-ar fi stabilit reguli sociale sau de drept fără ca mai întâi să fi fost anunţate în acest mod, prin cel care trebuia să le recepţioneze tainele macrocosmosului. Timpuri ulterioare au păstrat în reprezentări superstiţioase ecouri îndoielnice ale acestor lucruri măreţe. Când în noaptea revelionului se toarnă plumb topit cu dorinţa de a afla evenimentele anului următor aceasta este rămăşiţa superstiţioasă a acelui lucru mare şi sfânt despre care am vorbit mai înainte. În acest caz era vorba de a fecunda cu adevărat spiritul – spiritul omului – în aşa fel încât să fie transpus asupra Pământului ceea ce nu se poate revărsa decât din Cosmos pentru că se dorea ca omul să trăiască pe Pământ astfel ca viaţa sa să nu fie numai un rezultat a ceea ce se poate afla pe Pământ, ci şi a ceea ce se poate afla din Univers. De asemenea, se ştia că în cursul perioadei de vară Pământul se află într-o cu totul altă relaţie cu Cosmosul, că în perioada de vară nu pot fi receptate comunicări intime din Cosmos. Acest fapt se afla la baza misteriilor de vară, care urmăreau cu totul alte scopuri, despre care însă nu este necesar să vorbim azi.

Aşa cum am spus, despre lucrurile care se raportează la tainele evoluţiei sezoniere anuale s-au păstrat şi mai puţine tradiţii decât cele legate de ritmul zi-noapte, de somn şi veghe. Dar în acele timpuri vechi în care omul mai avea încă un grad superior de clarvedere atavică, prin care putea afla în cursul anului intimităţile care aveau loc între Cosmos şi Pământ, în acele timpuri vechi, oamenii ştiau că ceea ce află ei se datorează faptului că omul avea aici întâlnirea – această întâlnire el o avea în mod natural în toate timpurile, atunci însă el o conştientiza prin clarvederea atavică – cu acea lume spirituală pe care nu o poate realiza în fiecare stare de somn: întâlnirea cu lumea spirituală în care trăiesc acele entităţi spirituale pe care le atribuim ierarhiei arhanghelilor, acea lume în care omul se va afla cu întreaga sa fiinţă, când în perioada Venus el îşi va fi dezvoltat spiritul vieţii, acea lume în care în timpuri vechi principiul dominant, diriguitor, trebuia gândit a fi Christos, Fiul. În acest fel, această întâlnire pe care omul o are în cursul anotimpurilor cu lumea spirituală în orice punct al Pământului în care în acel moment este timpul de iarnă al Crăciunului poate fi numită şi întâlnirea cu Fiul. Astfel, omul parcurge cu adevărat în cursul unui an un ritm care este modelat după însuşi ritmul anual şi în care are loc o unificare cu lumea Fiului.

Noi ştim acum că prin misteriul de pe Golgota entitatea pe care o desemnăm ca fiind Christos s-a unit cu însăşi viaţa Pământului. Chiar în timpul când s-a produs unirea, perceperea clarvăzătoare nemijlocită a lumii spirituale era foarte tulburată şi atenuată. Noi vedem faptul obiectiv: evenimentul de pe Golgota este legat de modificarea evoluţiei umanităţii chiar pe Pământ. Dar din această cauză ne este şi îngăduit să spunem: Au existat timpuri în evoluţia Pământului în care oamenii au ajuns într-o relaţie cu Christos în sensul clarvederii atavice, prin luarea la cunoştinţă a dialogului Pământului cu macrocosmosul. Pe aceasta se bazează ceea ce admit cu o anumită justificare unii savanţi raţionali mai noi, cercetători ai religiei, că a existat o revelaţie originară a Pământului [24]. Dar ea s-a produs aşa cum am descris-o eu. O revelaţie primordială. Şi diferitele religii de pe suprafaţa Pământului sunt fragmente ale acelei revelaţii primordiale ajunse în decadenţă.

Însă aceia care au acceptat taina de pe Golgota, în ce situaţie sunt ei, de fapt? Ei sunt în situaţia de a putea să-şi exprime mărturisirea lor de credinţă cea mai interioară faţă de conţinutul spiritual al Cosmosului în aşa fel încât să poată spune: Ceea ce în timpuri vechi mai trebuia să fie văzut printr-un dialog dinspre Pământ spre Cosmos a coborât şi a apărut într-un om, în omul Iisus din Nazaret, pe parcursul misteriului de pe Golgota. Recunoaşterea în Christos care trăia în Iisus din Nazaret a acelei fiinţe care devenise vizibilă oamenilor anteriori şi prin clarvederea atavică în cursul desfăşurării sezoniere a anului este un fapt care ar trebui subliniat tot mai mult pentru evoluţia spirituală a umanităţii. Căci prin aceasta s-ar crea legătura celor două elemente ale creştinismului, care trebuie de fapt să fie legate dacă, pe de o parte, creştinismul trebuie să se dezvolte în modul corect mai departe, iar pe de altă parte, omenirea trebuie să evolueze în mod corect. De acest lucru se leagă faptul că din vechi tradiţii creştine legenda lui Iisus Christos este inserată anual în evoluţia sezonieră, ca sărbători ale Crăciunului, ale Paştilor, ale Rusaliilor. De aceasta se leagă, aşa cum am arătat într-o conferinţă anterioară, faptul că sărbătoarea Crăciunului este celebrată într-o zi fixă, în timp ce Paştele se sărbătoreşte într-o perioadă determinată după constelaţiile cereşti. Faptul că ziua Crăciunului este sărbătorită, potrivit condiţiilor pământeşti, în timpul cel mai profund al iernii, este legat de aceea că întâlnirea cu Christos, cu Fiul, are loc cu adevărat atunci. Dar faptul că entitatea Christos este o fiinţă care aparţine macrocosmosului şi că a coborât din macrocosmos, care este de aceeaşi fiinţă cu macrocosmosul, se exprimă prin aceea că momentul sărbătorii pascale trebuie să depindă de constelaţia de primăvară, de Soare şi Lună, acea sărbătoare care vrea să confirme apartenenţa lui Christos la întreaga lume, aşa cum sărbătoarea Crăciunului trebuie să arate că Christos a coborât pe Pământ. Şi astfel se inserează în mod corect în cursul anului ceea ce aparţine acestuia prin ritmul vieţii omului în însuşi cursul anului. Şi pentru că acesta este un lucru atât de profund, este justificat ca omul să rămână la trăirea acestor sărbători în consens cu ritmul marelui Univers, fără a le deplasa aşa cum deplasează în oraşele mai noi somnul şi veghea.

Aşadar, omul nu este încă atât de liber, el nu trebuie încă să se ridice din mersul obiectiv al Cosmosului, fiecăruia trebuie să-i ajungă la conştienţă, acum, când nu mai poate întreţine relaţii cu Universul prin clarviziunea atavică, că în el trăieşte ceva ce aparţine Cosmosului, care-şi găseşte expresia în desfăşurarea sezonieră a anului.

Printre diferitele lucruri care sunt contestate cel mai mult tocmai de anumite confesiuni religioase ştiinţei spiritului este acela că prin această ştiinţă impulsul christic trebuie din nou legat de întregul Cosmos. Ştiinţa spiritului nu ia nimic – am subliniat aceasta de mai multe ori – celui care are tradiţii privind misteriul Iisus Christos; dar ea adaugă acestora legăturile pe care le are acest misteriu Iisus Christos, de la Pământ la întregul Univers. Ea nu-l caută pe Christos numai pe Pământ, îl caută în întregul Univers. De fapt, este greu de înţeles cum anumite confesiuni religioase pot blama mereu această legare a impulsului lui Christos de evenimente cosmice; s-ar putea înţelege acest lucru numai în cazul când ştiinţa spiritului ar amputa ceva din tradiţiile justificate ale creştinismului; dacă ea adaugă ceva, acest lucru în mod evident nu ar trebui contestat. Dar lucrurile aşa stau şi motivele se găsesc în faptul că nu se doreşte în nici un caz să se adauge ceva anumitor tradiţii.

Dar problema are un fundal mult mai serios şi profund, un fundal care este important mai ales pentru timpul nostru, deosebit de important. Eu am atras atenţia în repetate rânduri şi am discutat acest aspect şi în prima mea dramă-misteriu [25], că ne apropiem de timpul în care putem vorbi de o revenire a lui Christos. Nu este necesar să vă spun azi mai mult, faptul este cunoscut tuturor prietenilor noştri. Acest eveniment christic nu va satisface numai curiozitatea transcendentă a oamenilor, ci înainte de orice va fi un eveniment care va pune în faţa inimilor oamenilor cerinţa de a atinge o nouă înţelegere, o înţelegere nouă a întregului impuls christic. Anumite învăţături fundamentale ale creştinismului care ar trebui să circule prin întreaga lume ca impulsuri sfinte – cel puţin prin întreaga lume a celor care vor să preia în sine impulsul lui Christos – nu sunt încă înţelese cu suficientă profunzime. Aş vrea să amintesc aici numai ceva foarte important: „Împărăţia mea nu este din această lume“ [26]. Aceste cuvinte – care ne spun că Christos va apărea într-o împărăţie ce nu este din această lume, şi anume, nu din lumea simţurilor – vor căpăta o nouă importanţă. Căci va trebui să devină o particularitate profundă a concepţiei creştine despre lume faptul că ea va putea aduce înţelegerea tuturor celorlalte concepţii ale oamenilor, cu excepţia materialismului grosolan, brut. Dacă suntem pe deplin lămuriţi că religiile sunt resturi ale unor clarvederi vechi, că toate religiile de pe Pământ sunt resturi ale unor clarvederi vechi, se va pune problema de a acorda toată atenţia acestui fapt. Ceea ce s-a văzut – iar pentru că umanitatea, mai târziu, nu a mai fost predispusă pentru clarvedere lucrurile nu mai sunt prezente în diferitele cursuri religioase decât în mod fragmentar – poate fi cunoscut din nou tocmai prin creştinism. În felul acesta, prin creştinism ne putem însuşi o înţelegere profundă pentru fiecare formă de crez religios de pe Pământ, nu numai pentru marile religii, ci pentru fiecare formă de crez religios de pe Pământ. Acest lucru este, desigur, uşor de spus, dar pe cât este de uşor de spus pe atât de greu el devine cu adevărat mentalitate a oamenilor. Şi va trebui să devină mentalitate a oamenilor, mentalitate a oamenilor de pe întregul Pământ. Căci, aşa cum a apărut la început pe Pământ, creştinismul este o religie printre altele, un crez printre alte crezuri. El nu este făcut pentru aceasta. Creştinismul este făcut să aducă înţelegere pe întregul Pământ. Christos nu a murit, nu s-a născut pentru un cerc limitat de oameni, ci pentru toţi oamenii. Şi într-un anumit sens există o contradicţie între cerinţa inerentă creştinismului de a fi valabil pentru toţi oamenii şi faptul că el a devenit un crez doar pentru unii. El poate deveni confesiune separată numai dacă nu este conceput în sens foarte profund. Şi acestui sens profund îi apaţine şi concepţia cosmică.

Da, pentru anumite adevăruri se dă azi încă o luptă, pentru că ele sunt în prezent atât de străine oamenilor, încât nu există cuvinte pentru a le exprima. Adeseori poţi exprima marile adevăruri numai prin comparaţii. Dar amintiţi-vă că v-am spus altă dată că îl putem numi pe Christos Spirit al Soarelui. Din gânduri ca cele pe care le-am precizat azi, din contemplarea parcursului solar al anului se poate deja rezuma că există justificarea, într-un anumit sens, de a-L valoriza pe Christos ca Spirit al Soarelui. Dar el nu va putea fi reprezentat ca Spirit al Soarelui, dacă nu se focalizează relaţia cosmică a lui Christos, dacă nu se concepe misteriul de pe Golgota ca un adevărat misteriu al lui Christos, ca ceva ce s-a întâmplat pe acest Pământ, dar care are importanţă pentru întregul Univers, care este un eveniment pentru întregul Univers.

Oamenii se ceartă pentru multe lucruri, se dezbină din multe pricini. Ei s-au dezbinat cu privire la crezurile lor religioase, cred că se dezbină prin naţionalităţile lor şi încă prin multe alte lucruri. Dar aceste dezbinări aduc la iveală timpuri ca cel în care trăim, de exemplu, acum. Oamenii se dezbină; ei sunt dezbinaţi şi cu privire la misteriul de pe Golgota. Căci nici un chinez sau un hindus nu va accepta fără discuţii ceea ce spune un misionar european despre misteriul de pe Golgota. Pentru cel care focalizează relaţiile aşa cum se prezintă în realitate, acest lucru nu va mai fi surprinzător. Cu privire la un lucru însă oamenii nu s-au dezbinat încă. Este un adevăr comun şi trebuie să-l credem. Dacă ne gândim cum trăiesc oamenii pe Pământ în prezent, aproape trebuie să te miri că mai există un lucru faţă de care ei nu sunt dezbinaţi. Dar există totuşi lucruri cu privire la care oamenii nu sunt dezbinaţi şi unul din ele, de exemplu, este părerea pe care ei o au despre Soare. Japonezii, chinezii, chiar şi americanii şi englezii nu cred că lor le răsare şi apune un alt Soare decât germanilor. Oamenii încă mai cred într-un Soare comun; în general, oamenii mai cred încă în caracterul comunitar a ceea ce este extraterestru. Referitor la aceasta ei nici măcar nu se ceartă, nu se războiesc. Şi îngăduiţi ca aceasta să fie un fel de comparaţie.

Aşa cum am spus, aceste lucruri nu pot fi exprimate decât prin comparaţii. Dacă va fi înţeleasă cândva relaţia lui Christos cu aceste lucruri asupra cărora oamenii nu se ceartă, nu va exista dispută nici cu privire la Christos, El va fi văzut în împărăţia care nu este din lumea aceasta şi care este împărăţia Sa. Dar nu va domni un acord deplin cu privire la aceste lucruri asupra cărora ar trebui să existe un consens pe tot Pământul până când oamenii nu vor fi recunoscut importanţa cosmică a lui Christos. Căci despre importanţa cosmică a lui Cristos veţi putea vorbi evreului, chinezului, japonezului, indianului aşa cum vorbiţi europeanului. Şi cu aceasta se deschide o perspectivă de o imensă importanţă, pe de o parte, pentru evoluţia creştinismului pe Pământ, pe de altă parte, pentru evoluţia umanităţii pe Pământ. Căci trebuie căutate căi spre conţinuturi sufleteşti pe care să le poată înţelege toţi oamenii în acelaşi fel. Dar aceasta va fi o cerinţă a acelui timp în care va avea loc revenirea spirituală a lui Christos. Din acel timp va trebui să emane o înţelegere mai profundă tocmai cu privire la cuvintele „Împărăţia mea nu este din această lume“, o înţelegere profundă pentru faptul că în fiinţa umană nu trăieşte numai ceva pământesc, ci şi suprapământesc; suprapământescul care trăieşte în mersul anual al Soarelui. Trebuie căpătat un sentiment despre faptul că aşa cum în viaţa umană individuală sufletescul domină trupescul tot astfel tot ce trăieşte afară, în stelele ce răsar şi apun în lumina strălucitoare a Soarelui şi în amurgirea acesteia, în toate acestea trăieşte ceva spiritual, că la fel cum noi suntem conectaţi cu plămânii noştri la aer suntem conectaţi cu sufletul nostru la spiritualul Cosmosului, dar nu la spiritualul abstract al panteismului spălăcit, ci la spiritualul concret care se vieţuieşte în diferite fiinţe. În felul acesta vom găsi că, în legătură intimă cu ceea ce trăieşte în desfăşurarea anuală aşa cum trăiesc într-un om respiraţiile, trăieşte ceva spiritual care aparţine sufletului şi care este însuşi sufletul omului; că desfăşurării anuale îi aparţine, în tainele ei, fiinţa lui Christos care a trecut prin misteriul de pe Golgota. Va trebui ca omul să se poată avânta la o reunire a ceea ce pe Pământ s-a desfăşurat ca fapt istoric în misteriul de pe Golgota cu marile taine cosmice, cu tainele macrocosmice. Atunci însă va emana din această înţelegere ceva de o importanţă covârşitoare: va emana din nou cunoaştere pentru ceea ce oamenii au nevoie din punct de vedere social. Ştiinţa socială, de exemplu, este foarte frământată în timpul actual, de asemenea şi tot felul de idealuri sociale. Evident, împotriva acestora nu trebuie obiectat nimic, dar toate aceste lucruri trebuie să fie fecundate şi vor trebui să fie fecundate prin ceea ce îi va răsări omului prin faptul că îşi va spiritualiza din nou evoluţia sezonieră anuală. Căci prin aceea că se trăieşte anual în mod viu, întru câtva paralel cu mersul anului, imaginea misteriului de pe Golgota, abia prin aceasta oamenii se inspiră din nou cu ceea ce poate fi ştiinţă socială, simţire socială.

Ceea ce spun acum apare cu siguranţă oamenilor prezentului ca ceva deosebit de încâlcit, şi totuşi este adevărat. Dacă mersul anului va fi resimţit din nou într-un mod general uman, dacă va fi resimţit într-o legătură interioară cu misteriul de pe Golgota, atunci din această integrare a sentimentului sufletului în cursul anului şi în taina misteriului de pe Golgota va fi răspândit asupra Pământului un sentiment social adevărat. Acesta va fi adevărata soluţie sau cel puţin conducerea mai departe a ceea ce azi se numeşte atât de absurd, cu privire la ceea ce se are în vedere, problema socială. Dar va trebui să fie însuşită prin ştiinţa spiritului o cunoaştere a legăturii dintre om şi Cosmos. Aceasta implică în mod obligatoriu să se vadă în Cosmos mai mult decât vede în el materialismul actual.

Cele mai importante lucruri sunt tocmai cele care sunt azi cel mai puţin preţuite. Biologia materialistă actuală, ştiinţa naturii materialistă, compară omul cu animalul. Ea găseşte o deosebire graduală. Bineînţeles, ea are dreptate în domeniul ei. Dar ceea ce neglijează complet este relaţia omului cu direcţiile existente în Cosmos. Coloana vertebrală animală – şi aici cu adevărat excepţiile confirmă regula –, coloana vertebrală animală este orientată în Cosmos paralel cu suprafaţa Pământului. Coloana vertebrală umană este orientată perpendicular la suprafaţa Pământului. Prin aceasta, sus şi jos este pentru om cu totul altceva decât pentru animal. Acest sus şi jos este ceea ce-l determină în toată entitatea sa. La animal, coloana vertebrală este orientată în afară, spre infinitele depărtări ale macrocosmosului, la om partea superioară a capului, creierul, este inserat în întregul macrocosmos. Acest lucru are o însemnătate imensă, căci condiţionează ceea ce reprezintă o relaţie a spiritualului cu corporalul în om. Prin aceasta spiritualul sau corporalul său sunt poziţionate şi în relaţia dintre sus şi jos. Vom mai vorbi despre aceste lucruri; azi vreau doar să le schiţez. Prin acest sus şi jos se caracterizează ceea ce putem numi ieşirea eului şi a corpului astral în timpul perioadei de somn. Căci, în fapt, omul, cu eul şi corpul său astral, este conectat în corpul său fizic şi în corpul său eteric cu Pământul în timpul stării de veghe. În direcţia sus el este inserat în timpul nopţii, este inserat cu eul şi corpul său astral.

Acum să ne întrebăm: Dar cum stau, de fapt, lucrurile, căci în macrocosmos mai există şi alte opoziţii? Există opoziţia care pentru om poate fi desemnată prin înainte şi înapoi. Numai că omul este altfel inserat în macrocosmosul integral decât, de exemplu, animalul sau chiar şi planta, în ceea ce priveşte direcţiile înainte-înapoi. Omul este astfel inserat, încât această inserare înainte-înapoi corespunde în fapt inserării în orbita solară. Acest înainte şi înapoi este direcţia ce corespunde ritmului parcurs de om în viaţă şi moarte. Aşa cum omul exprimă într-un anumit sens relaţia sus-jos, tot astfel şi în viaţă şi moarte el exprimă relaţia înainte-înapoi. Dar acest înainte-înapoi este ordonat mersului Soarelui, astfel încât „înainte“ înseamnă pentru om: spre răsărit şi „înapoi“ spre vest. Răsărit şi apus este a doua orientare şi ea este acea direcţie spaţială despre care putem vorbi în realitate când spunem că sufletul părăseşte corpul omului acum, nu în somn, ci în moarte. Căci aici el părăseşte corpul uman în direcţia răsăritului. Acest lucru este încă prezent în acele tradiţii în care se vorbeşte despre moartea omului ca despre o „intrare în răsăritul veşnic“. Astfel de cuvinte vechi, tradiţionale vor fi desemnate de erudiţie cândva, poate o face deja în prezent, ca simbolizări. De exemplu, cândva se spune banalitatea: la răsărit se ridică Soarele, acest lucru este ceva frumos; deci şi veşnicia este desemnată atunci când se vorbeşte despre răsărit! Dar acest fapt corespunde unei realităţi, şi anume mai mult realităţii cursului anual al Soarelui decât cursului său zilnic.

A treia deosebire este aceea a interiorului şi exteriorului. Sus şi jos, est şi vest, interior şi exterior. Noi trăim o viaţă interioară, noi trăim o viaţă exterioară. Şi poimâine vom avea de vorbit despre viaţa interioară şi despre cea exterioară la tema: „Suflet uman şi trup uman“. Noi trăim o viaţă interioară, noi trăim o viaţă exterioară. Pentru om interior şi exterior este o opoziţie ca şi sus-jos, est-vest. În timp ce în cursul anului omul are mai mult de-a face cu o prezentare caracteristică a întregului curs al vieţii, se poate spune: Atunci când vorbim de interior şi exterior avem de-a face cu legătura cu viaţa şi cu moartea, mai ales cu întregul curs al vieţii, mai cu seamă în măsura în care el are o evoluţie descendentă şi ascendentă. Dumneavoastră ştiţi: omul are, până la o anumită vârstă, aproximativ, o evoluţie ascendentă. Atunci întreaga sa creştere se opreşte, rămâne un timp în repaus, apoi regresează.

De acest curs al vieţii depinde faptul că omul, la începutul vieţii sale, este legat în întreaga sa corporalitate, în general în mod natural, elementar, cu spiritualul. Aş spune că omul este constituit la începutul vieţii exact invers decât este constituit la mijlocul vieţii, când a ajuns la apogeul evoluţiei ascendente. La începutul vieţii sale, omul creşte, se dezvoltă, se îngraşă; apoi începe să pătrundă într-o evoluţie descendentă. Acest lucru este legat de faptul că atunci forţele fizice ale omului nu mai sunt în sine forţe de creştere, că în aceste forţe de creştere se amestecă şi forţe de descompunere. Acum interiorul omului este cel care se află într-o relaţie cu Cosmosul aşa cum la începutul vieţii, la naştere, exteriorul, corporalul se află într-o relaţie cu Cosmosul. Are loc o inversare totală. Din această cauză, în inconştient, spre această vârstă la mijlocul vieţii, omul realizează în prezent, întâlnirea cu principiul Tatălui, cu acea entitate spirituală pe care o considerăm în ierarhia arhailor, cu acea lume spirituală în care omul va fi când îşi va dezvolta deplin omul-spirit.

Acum ne putem întreba: Oare şi acest fapt este legat de întregul Cosmos? Avem oare ceva în viaţa Universului care să fie legat de întâlnirea cursului vieţii, de întâlnirea cu Tatăl la mijlocul cursului vieţii, aşa cum sunt dependente întâlnirea cu spiritul de ritmul zi-noapte sau întâlnirea cu Fiul de ritmul anual? Aceste întrebări le putem pune. Trebuie, oricum, să reţinem: cu privire la întâlnirea cu Tatăl, omul este din nou scos din ritm, ca şi la întâlnirea cu Spiritul. Ritmurile nu se desfăşoară întru totul paralel. Căci oamenii nu se nasc în acelaşi moment, ci în momente diferite; din această cauză cursul vieţilor lor nu poate să fie paralel, dar ele pot să imite în interior ceva spiritual, un eveniment cosmic. Fac ei oare aceasta?

Dacă ne actualizăm acum ceea ce este conţinut în mica scriere Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spiritului [27], dar şi în alte scrieri şi cicluri de conferinţe, ştim că în primii aproximativ şapte ani de viaţă omul îşi finisează corpul fizic, în următorii şapte ani corpul eteric, în următorii şapte ani corpul astral, în următorii şapte ani sufletul senzaţiei, apoi sufletul raţiunii sau al sentimentului de la 28 la 35 de ani. În această perioadă are loc şi întâlnirea cu principiul Tatălui. Se poate astfel spune: Omul este pregătit pentru aceasta în anii 28, 29, 30. Aici are loc pentru cei mai mulţi oameni întâlnirea în substraturile profunde ale sufletului uman. Ar trebui, aşadar, să presupunem că acestui timp îi corespunde ceva care vine din Cosmos, adică ar trebui să găsim în Cosmos ceva care reprezintă un ciclu, un ritm. În mod asemănător, cum ritmul zi-noapte este egal cu 24 de ore, cum desfăşurarea anuală este egală cu 365 de zile; ar trebui să găsim în Cosmos ceva, numai că ar trebui să fie mult mai cuprinzător. Toate acestea se referă la Soare sau cel puţin la sistemul solar. Aşadar, ar trebui să se petreacă ceva important pentru Soare, care ar fi mai cuprinzător în aceeaşi măsură în care sunt mai cuprinzători 28, 29, 30 de ani în comparaţie cu cele 24 de ore, cu cele 365 de zile; o orbită oarecare. Cei din vechime vedeau, pe drept cuvânt, în Saturn planeta cea mai exterioară a sistemului nostru solar. Ea este planeta cea mai periferică. Faptul că apoi urmează Uranus, Neptun, acest lucru este justificat din punctul de vedere al astronomiei materialiste, dar ele au o altă origine, ele nu aparţin sistemului solar, încât putem vorbi despre faptul că Saturn delimitează sistemul solar şi putem spune că în timpul revoluţiei sale Saturn se deplasează în lungul graniţei externe a sistemului solar, revenind la locul unde se afla când am început observaţia; în felul acesta el descrie graniţa exterioară a sistemului solar. Când revine la punctul de plecare, el se află din nou în aceeaşi relaţie cu Soarele ca în momentul de început al migrării. Saturn îşi încheie o mişcare de revoluţie – conform sistemului cosmic copernican – într-un timp cuprins între 29 şi 30 de ani. Aveţi astfel în revoluţia încă neînţeleasă în prezent a lui Saturn în jurul Soarelui – lucrurile se prezintă cu totul altfel, dar sistemul ceresc al lui Copernic nu este încă în prezent suficient de elaborat pentru a înţelege aceasta – relaţia care are loc până la limita exterioară a sistemului solar, evenimentul care se exprimă prin revoluţia cea mai exterioară în jurul Soarelui, de care este legat cursul vieţii omului, astfel încât acesta este o imagine a acestei mişcări pe orbită a lui Saturn în măsura în care acest curs al vieţii îl conduce pe om până la întâlnirea cu Tatăl. Şi aceasta ne conduce afară, în macrocosmos.

Cu aceasta cred că am demonstrat că partea cea mai interioară a fiinţei umane poate fi înţeleasă numai dacă o gândim în relaţia sa cu extraterestrul. Acest extraterestru este organizat ca realitate spirituală în ceea ce ne adresează, întru câtva în mod vizibil. Dar ceea ce ne adresează în mod vizibil este numai expresie a spiritualului. Ieşirea omului din materialism se va produce atunci când cunoaşterea va avansa atât încât să se ridice din conceperea doar a relaţiilor terestre şi se va înălţa din nou la înţelegerea lumilor stelare şi a Soarelui.

Am făcut odată referire la faptul că multe lucruri, la care înţelepciunea de şcoală permite încă puţin să visezi, au o legătură oarecare cu aceste aspecte. Oamenii de azi se gândesc că vor putea produce cândva în laborator din substanţe anorganice fiinţe vii. În prezent, materialismul epuizează acest lucru. Nu trebuie să fii materialist pentru a crede că poţi produce cu metode de laborator din materie anorganică o fiinţă vie; aceasta o dovedeşte credinţa alchimiştilor – care în nici un caz nu erau materialişti – că ar putea face homunculuşi. Astăzi problema este explicată în sens materialist. Dar va veni un timp când va deveni un adevăr, adică va fi resimţit interior, când vei intra într-un laborator, căci se va ajunge să se poată crea prin metode de laborator viul din neviu, şi va trebui să-i spui omului care face aceasta: „Bun venit la steaua orei!“, căci nu la orice oră se va putea produce aceasta, ci va depinde de constelaţia de stele. Căci nu depinde de forţele care nu sunt pe Pământ, ci de cele care vin din Cosmos ca viul să ia nastere din neviu.

Multe se leagă de aceste taine. Este acum posibil să se spună câte ceva despre aceste lucruri – şi vom vorbi în curând despre ele –, despre aceste lucruri despre care şi Saint-Martin, aşa-numitul filosof necunoscut, spune în diferite pasaje ale cărţii sale despre adevăruri şi erori că îi mulţumeşte lui Dumnezeu că sunt învăluite în adâncă taină. Ele nu pot rămâne învăluite în adâncă taină deoarece oamenii vor avea nevoie de ele pentru evoluţia lor; dar este necesar ca faţă de toate aceste lucruri oamenii să-şi apropie din nou acea seriozitate şi acel sentiment faţă de sfinţenie, fără de care nu vor putea fi folosite într-un mod corect pentru lume.

Despre aceste aspecte vom vorbi data viitoare.