Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM ÎL POATE REGĂSI OMENIREA PE CHRISTOS?

GA 187


CONFERINŢA I

Basel, 22 decembrie 1918

Ca pe două coloane spirituale maiestoase a aşezat în cursul anului simţirea creştină a Universului cele două sărbători ale anului, sărbătoarea Crăciunului şi cea a Paştelui, care trebuie să fie un simbol al cursului vieţii omeneşti. Şi ne este îngăduit să spunem că în gândul de Crăciun şi în gândul de Paşti stau în faţa sufletului omenesc acele două coloane spirituale pe care sunt însemnate cele două mari taine ale existenţei fizice omeneşti, asupra cărora trebuie să privească omul într-un cu totul alt mod decât asupra altor evenimente ale cursului vieţii sale fizice. Desigur că în acest curs fizic al vieţii pătrunde suprasensibilul – prin contemplarea sensibilului, prin judecata raţiunii, prin sentiment şi conţinutul voinţei. Dar acest suprasensibil este de obicei ceva care se vesteşte direct ca suprasensibil, oarecum aşa cum vrea să-l aducă simţirea creştină a Universului pe plan sensibil prin sărbătoarea Rusaliilor. Dar prin gândul de Crăciun şi gândul de Paşti sunt indicate cele două evenimente ce se desfăşoară pe parcursul vieţii fizice care, prin aspectul lor exterior, sunt întru totul evenimente fizice, dar care, contrar tuturor celorlalte evenimente fizice, nu se vestesc aşa cum sunt, direct ca evenimente fizice. Prin concepţia despre natură se poate avea o privire de ansamblu asupra vieţii fizice a omului, prin concepţia despre natură se poate contempla senzorial această viaţă fizică, revelaţia exterioară a spiritualului. Dar nu se poate contempla senzorial, nu se poate contempla senzorial nici măcar aspectul exterior, revelaţia exterioară a celor două trăiri de graniţă ale parcursului vieţii omeneşti, fără ca această contemplare senzorial-sensibilă să nu ajungă ea însăşi la aspectul extrem de enigmatic, plin de taină, al acestor două evenimente. Sunt evenimentele naşterii şi morţii. Şi în viaţa lui Christos Iisus – şi, amintind de aceasta, în gândul de Crăciun şi în gândul de Paşti – stau în faţa sufletului omenesc, a simţirii creştine, aceste două evenimente ale vieţii fizice omeneşti.

În gândul de Crăciun şi în gândul de Paşti, sufletul omenesc vrea să privească asupra acestor două mari taine. Şi după cum priveşte, el găseşte în această contemplare fortificare plină de lumină pentru gânduri, conţinut plin de putere pentru voinţa omenească, îmbărbătare a întregului om, indiferent în ce situaţie are el nevoie de această îmbărbătare. Aşa cum există aceste două coloane spirituale, gândul de Crăciun şi gândul de Paşti, ele au o valoare de veşnicie.

Capacitatea de reprezentare omenească s-a apropiat însă frecvent în decursul evoluţiei sale, în diferite moduri, de marele gând de Crăciun şi marele gând de Paşti. În timp ce în prima perioadă a evoluţiei creştine, deoarece efectul evenimentului de pe Golgota zguduise multe suflete, oamenii s-au obişnuit treptat cu contemplarea Mântuitorului care murea pe Golgota, în timp ce ei au resimţit în primele secole ale creştinismului gândul eliberării legat de Crucificatul ţintuit pe cruce şi s-a configurat treptat marea imaginaţiune covârşitoare a lui Christos murind pe cruce, simţirea creştină, în special de când a început perioada contemporană, adaptându-se mai mult la materialismul ce apărea în evoluţia omenirii, s-a îndreptat înspre imaginea de copil a lui Iisus, a copilului nou-născut ce păşea în lume.

Acum se poate spune, în orice caz, printr-o simţire subtilă, că în modul în care s-au îndreptat sufletele creştine ale Europei înspre ieslea de Crăciun în secolele trecute poate fi găsit ceva din creştinismul materialist. Nevoia – eu nu o spun cu intenţie rea, atunci când spun aceasta – de a-l dezmierda întru câtva pe micul Iisus, a devenit o nevoie trivială în decursul secolelor. Şi multe cântece pe care unii oameni le resimt încă drept frumoase sau pornite din inimă despre iubitul Iisusişor ne fac totuşi prea puţină plăcere în aceste timpuri devenite grave.

Dar gândul de Paşti şi gândul de Crăciun sunt coloane veşnice, coloane de gândire veşnică ale firii omeneşti. Şi se poate spune foarte bine că în vremea noastră se vor revărsa noi revelaţii spirituale şi o lumină nouă asupra gândului de Crăciun, că gândul de Crăciun va fi resimţit treptat într-un mod măreţ, într-o nouă înfăţişare. Iar nouă ne revine sarcina să percepem din întâmplările lumii chemarea de înnoire a unor vechi lumi de reprezentare, chemarea după o nouă revelare a spiritului. Nouă ne revine sarcina să înţelegem cum se elaborează din aceste întâmplări ale lumii un nou gând de Crăciun, spre fortificarea şi înălţarea sufletului omenesc.

Naşterea şi moartea omului, oricât ar fi acestea de disecate, oricât ar fi acestea de analizate,  reprezintă evenimente care se desfăşoară nemijlocit pe planul fizic şi în care spiritualul domneşte în aşa fel încât nimeni din cei care consideră cu seriozitate lucrurile nu ar spune că aceste două evenimente, aceste evenimente pământeşti ale vieţii omeneşti, nu ar fi aşa încât să arate nemijlocit, ca evenimente fizice, în măsura în care ele se desfăşoară la om, că omul este cetăţean al unei lumi spirituale. Nicio concepţie despre natură nu poate reuşi să găsească în cadrul a ceea ce pot vedea simţurile, poate înţelege raţiunea, în naştere şi moarte, altceva decât ceva în care se arată nemijlocit în fizic intervenţia spiritualului. Astfel, în felul acesta, se apropie aceste două evenimente de firea omenească. Şi chiar şi faţă de evenimentul Crăciunului, faţă de evenimentul naşterii, inima creştină omenească va trebui să resimtă tot mai profund caracterul misterial al acestui eveniment.

Se poate spune că doar arareori s-au avântat oamenii să-şi îndrepte privirea în sens corect spre caracterul misterial al naşterii. Au făcut-o arareori, dar exprimând-o atunci în reprezentări minunat de profunde care vorbesc sufletului omenesc. Ca în acea reprezentare care se leagă de eroul spiritual elveţian al secolului al XV-lea, Nikolaus von der Flüe [ Nota 1 ]. Despre el se povesteşte – şi el a povestit el însuşi despre sine [ Nota 2 ] – că înainte de naşterea sa, înainte ca el să poată inspira aer fizic, el şi-a văzut propria imagine omenească, pe care o va purta în trup după ce va fi intervenit naşterea sa şi se va fi desfăşurat viaţa sa. Şi el a văzut, înainte de naşterea sa, actul botezului său, cu acele persoane care au fost prezente la acest act al botezului şi la această primă vieţuire a sa. Cu excepţia unei singure personalităţi mai în vârstă, care era de faţă şi pe care el nu a recunoscut-o, pe celelalte le-a recunoscut, deoarece le văzuse deja înainte de a zări lumina acestei lumi. Puteţi primi această povestire aşa cum vreţi să o primiţi, dar nu ne putem împiedica să vedem în ea o indicaţie importantă asupra misterului naşterii omului, simbolizat atât de măreţ în faţa istoriei lumii prin gândul de Crăciun. Puteţi găsi indicat în povestirea lui Nikolaus von der Flüe că ceva se uneşte cu păşirea în viaţa fizică, ceva care este tăinuit concepţiei cotidiene omeneşti obişnuite după un perete foarte, foarte subţire, perete subţire care poate fi străpuns atunci când există o relaţie karmică, aşa cum a fost cea a lui Nikolaus von der Flüe. Pe ici şi pe colo ne mai întâmpină câte o astfel de indicaţie impresionantă asupra misterului naşterii şi al Crăciunului. Dar putem spune: prea puţin a devenit până acum omenirea conştientă de modul în care se manifestă, în cele două coloane de graniţă ale vieţii omeneşti naşterea şi moartea, nemijlocit în lumea fizică, drept două evenimente spirituale ce se revelează deja în manifestarea lor fizică, şi care nu s-ar putea desfăşura niciodată în cadrul simplelor procese ale naturii, ci în care are loc o pătrundere nemijlocită a puterilor divin-spirituale care se anunţă prin aceea că tocmai prin apariţia lor fizică aceste două trăiri de graniţă ale parcursului existenţei fizice omeneşti trebuie să rămână taine.

Această nouă revelaţie christică ne conduce la a considera acest parcurs al vieţii omeneşti aşa cum, ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, ar voi Christos să fie El considerat de oameni în secolul al XX-lea. Ne amintim astăzi, când vrem să ne cufundăm în gândul de Crăciun, una din expresiile care a fost pusă în gura lui Christos Iisus, şi care ne poate îndruma foarte bine înspre gândul de Crăciun. Expresia este: „Şi dacă nu veţi deveni ca nişte copilaşi, nu veţi putea intra în Împărăţia Cerului” [ Nota 3 ]. „Şi dacă nu veţi deveni ca nişte copilaşi…” nu este în realitate o cerinţă de separare a oricărui caracter misterial de gândul de Crăciun, pentru a trage gândul de Crăciun în jos, în trivialitatea iubitului Iisusişor, cum au procedat multe cântece populare şi altele asemănătoare, dar mai puţin cântecele populare decât liedurile în decursul evoluţiei materialiste a creştinismului. Tocmai această expresie „Şi dacă nu veţi deveni ca nişte copilaşi, nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor” ne îngăduie să privim la impulsurile covârşitoare care domnesc în evoluţia omenirii. Şi în timpul nostru actual, în care prin evenimentele lumii într-adevăr nu ni se oferă un prilej de a cădea pradă unor gânduri triviale de Crăciun, în care prin inima omenească trece atâta durere, în care această inimă omenească trebuie să privească înapoi la milioanele de oameni care şi-au găsit moartea în ultimii ani, trebuie să privească la nenumăraţii oameni care sunt înfometaţi, în acest timp într-adevăr nu se cuvine altceva decât să privim la acel gând măreţ care îi mână pe oameni de-a lungul istoriei şi înspre care putem fi îndreptaţi prin cuvintele: „Şi dacă nu veţi deveni ca nişte copilaşi…” şi care poate fi completat prin următoarele: „Şi dacă nu vă petreceţi viaţa în lumina acestui gând nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor”.

Atunci când omul păşeşte în lume drept copil, el vine nemijlocit dintr-o lume spirituală. Căci ceea ce se desfăşoară în viaţa fizică, conceperea şi creşterea trupului său fizic, constituie înveşmântarea acelui eveniment care nu poate fi desemnat altfel decât spunând: Cea mai profundă entitate a omului iese din lumea spirituală. Omul este născut din spirit într-un trup. Şi atunci când rosicrucianul spune: Ex deo nascimur, el îl are în vedere pe om, în măsura în care acesta păşeşte în lumea fizică. Căci ceea ce îl învăluie pentru început pe om, ceea ce face din el un întreg fizic aici pe globul pământesc, este ceea ce poate fi exprimat prin cuvintele Ex deo nascimur. Dacă privim înspre centrul omului, înspre fiinţa sa propriu-zis lăuntrică aflată în punctul său central, atunci trebuie să spunem: Omul părăseşte lumea spirituală şi intră în această lume fizică. – Prin cele ce se desfăşoară în această lume fizică, pe care el le-a privit din ţinuturile spirituale înainte de conceperea sau naşterea sa, el este învăluit cu trupul său fizic pentru a trăi în acest trup fizic lucruri care nu pot fi trăite decât în trupul fizic. Dar în ceea ce priveşte fiinţa punctului său central, omul vine din lumea spirituală. Şi este aşa că în primii ani ai existenţei sale fizice – pentru cel care vrea să vadă lucrurile aşa cum sunt ele în lume, cel care nu este orbit de iluziile materialismului –, este aşa că acest om vesteşte încă din primii ani cum a venit el din spirit. Cele ce pot fi trăite în preajma unui copil se prezintă pentru omul cu adevărat înţelegător astfel încât în ele poate fi resimţit ecoul trăirilor din lumea spirituală.

Asupra acestor taine vor să indice povestiri cum este cea legată de numele Nikolaus von der Flüe. O concepţie trivială, care este puternic influenţată de modul de gândire materialist, afirmă, în naivitatea ei, că omul îşi dezvoltă treptat în viaţă Eul de la naştere până la moarte, că acest Eu devine tot mai puternic şi apare tot mai limpede. Este un mod de gândire naiv. Căci dacă privim la adevăratul Eu al omului, la ceea ce vine din lumea spirituală spre a fi înveşmântat fizic odată cu naşterea omului, atunci vorbim cu totul altfel despre această dezvoltare fizică a omului. Căci atunci ştim că adevăratul Eu al omului tocmai că dispare treptat în trupul fizic pe măsură ce acesta creşte [ Nota 4 ], că el devine tot mai puţin limpede şi că ceea ce se dezvoltă aici în lumea fizică între naştere şi moarte este doar o imagine oglindită a evenimentelor spirituale, o imagine moartă, în oglindă, a unei vieţi superioare. Modul corect de expresie este acela de a spune: în trup dispare treptat întreaga plenitudine a fiinţei omeneşti; ea devine tot mai invizibilă. Omul îşi trăieşte viaţa sa fizică aici pe Pământ prin aceea că se pierde treptat în trup, pentru a se regăsi în spirit, în moarte. – Aşa vorbeşte acela care cunoaşte relaţiile. Dar acela care nu cunoaşte relaţiile vorbeşte astfel încât spune: Copilul este nedesăvârşit şi treptat el îşi dezvoltă Eul înspre o desăvârşire tot mai mare, el creşte din fundamentele imprecise ale existenţei omeneşti. Cunoaşterea a ceea ce vede căutătorul spiritului trebuie să vorbească tocmai în acest domeniu altfel decât vorbeşte conştienţa sensibilă încâlcită în iluziile exterioare ale timpului nostru care simte în ziua de astăzi tot materialist.

Şi aşa păşeşte omul ca fiinţă spirituală în lume. Fiinţa sa trupească, atâta timp cât este copil, este încă nedeterminată; el a solicitat prea puţin spiritualul, care este ca şi cum ar dormi în existenţa fizică, dar care ne apare numai de aceea ca fiind atât de puţin umplut de conţinut pentru că îl percepem la fel de puţin în viaţa fizică obişnuită, pe cât percepem Eul dormind şi trupul astral dormind, atunci când ele sunt separate de trupul fizic şi cel eteric. Însă o fiinţă nu este mai nedesăvârşită doar pentru că noi nu o vedem. Omul trebuie să răscumpere acest fapt cu trupul său fizic, prin aceea că se îngroapă tot mai mult în trupul fizic pentru a dobândi prin această îngropare capacităţi care nu pot fi atinse decât în acest mod, prin aceea că fiinţa spiritual-sufletească a omului se pierde un timp în existenţa fizică a trupului fizic. Faptul că noi ne amintim mereu de această provenienţă spirituală, că ne fortificăm prin gândul: Noi am venit din lumea spirituală în lumea fizică –, pentru aceasta se află gândul Crăciunului ca o coloană impozantă de lumină în cadrul sentimentului creştin faţă de lume. Acest gând, ca gând de Crăciun, trebuie fortificat în evoluţia spirituală viitoare a omenirii. Atunci acest gând de Crăciun va redeveni puternic pentru omenire, atunci oamenii vor putea din nou să trăiască în întâmpinarea sărbătorii Crăciunului în aşa fel încât să extragă putere pentru existenţa fizică din acest gând de Crăciun, care le poate aminti în sens corect originea lor spirituală. Atât de puternic cum va fi resimţit atunci acest gând de Crăciun, este încă puţin resimţit de către oameni; pentru că este un fapt remarcabil, dar întru totul întemeiat pe legile existenţei spirituale, faptul că ceea ce apare în lume ducându-i pe oameni înainte, favorizându-i pe oameni, apare mai întâi în mod tumultuos, ca anticipat de spirite nelegitime ale evoluţiei lumii. Noi înţelegem evoluţia istorică a omenirii în sens corect numai dacă ştim că adevărurile nu trebuie luate aşa cum apar ele uneori în istoria lumii, ci că în cazul adevărurilor trebuie privit asupra timpului potrivit în care pot interveni ele în lumina corectă în evoluţia omenirii.

Printre unele gânduri care au intervenit în evoluţia recentă a omenirii – desigur, stimulate de impulsul lui Christos, dar într-o înfăţişare la început pretimpurie – este gândul profund creştin, dar mereu capabil de o aprofundare, al egalităţii omenirii în faţa lumii şi a lui Dumnezeu, al egalităţii tuturor oamenilor. Dar nu este îngăduit să aducem acest gând la un mod atât de general în faţa sufletelor omeneşti, aşa cum a intrat el, pentru început tumultuos, în evoluţia omenirii, adus de Revoluţia franceză. Trebuie să devenim conştienţi că această viaţă omenească se află în evoluţie de la naştere până la moarte, şi că impulsurile principale sunt repartizate în această viaţă omenească. Să cuprindem omul cu privirea spirituală, aşa cum păşeşte el în existenţa sensibilă: el păşeşte pe deplin în această existenţă sensibilă, impulsionat de impulsul egalităţii fiinţelor omeneşti a tuturor oamenilor. Şi resimţim existenţa copilărească în modul cel mai intens dacă privim asupra copilului, care este pătruns în entitatea sa de gândul egalităţii tuturor oamenilor. Nimic din ceea ce îi aduce pe oameni la neegalitate, nimic din ceea ce îi organizează pe oameni în aşa fel încât să se simtă diferiţi de ceilalţi oameni, nimic din toate acestea nu apare pentru început în existenţa copilărească. Acestea sunt date omului abia în decursul vieţii sale fizice omeneşti. Inegalitate creează existenţa fizică; din spirit, omul păşeşte în lume egal cu ceilalţi oameni în faţa lumii, a lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni. Aşa se vesteşte misteriul copilului.

Şi de acest misteriu al copilului se leagă gândul de Crăciun, care îşi va găsi aprofundarea în noua revelaţie creştină. Căci această nouă revelaţie creştină va ţine seama de noua trinitate: a omului, aşa cum reprezintă el nemijlocit omenirea, a ahrimanicului şi a lucifericului. Şi prin faptul că se va recunoaşte cum este omul încadrat în existenţa lumii ca în starea de echilibru dintre ahrimanic şi luciferic, se va înţelege şi ce este acest om în existenţa fizică în realitate.

În primul rând trebuie să cadă înţelegere, să cadă o înţelegere creştină asupra unui anumit aspect al acestei vieţi omeneşti. Cu voce tare va vesti în viitor gândul creştin ceea ce s-a anunţat deja la anumite spirite individuale începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, aş spune, într-o cunoaştere bâbâită, chiar dacă întru totul limpede. Dacă se înţelege ce realitate este aceasta, că un copil păşeşte în lume cu gândul egalităţii, dar că mai târziu se dezvoltă în om, ca provenite din faptul de a se fi născut, forţe de inegalitate, care, aparent, nu sunt de la acest Pământ, atunci, tocmai prin aceasta, comparativ cu ideea egalităţii, omul este întâmpinat de un misteriu covârşitor. Faptul de a străvedea acest misteriu, şi prin străvederea acestui misteriu de a dobândi o concepţie corectă asupra omului, va face parte dintre cele mai importante şi mai necesare nevoi în viitoarea evoluţie sufletească a omului, începând din prezent. În faţa omului stă întrebarea îngrijorătoare: Da, oamenii devin diferiţi, chiar dacă nu sunt încă diferiţi în copilărie, prin ceva care, aparent, este născut împreună cu ei, care se află în sânge, prin talentele şi capacităţile lor diferite.

Problema talentelor şi capacităţilor, care determină atâtea inegalităţi printre oameni, se apropie de om în legătură cu gândul de Crăciun. Şi sărbătoarea de Crăciun a viitorului va preveni mereu omul în modul cel mai serios asupra originii capacităţilor, însuşirilor, talentelor sale diferenţiatoare de pe suprafaţa Pământului, poate chiar în privinţa însuşirilor sale geniale. El va trebui să-şi pună întrebarea asupra acestei origini.

Şi el va dobândi echilibrul corect în cadrul existenţei fizice numai dacă poate indica în mod corect asupra originii însuşirilor care îl diferenţiază de ceilalţi oameni. Lumina Crăciunului sau lumânările de Crăciun trebuie să ofere omenirii care evoluează informaţii despre aceste capacităţi; ele trebuie să rezolve marea întrebare: Există inegalitate în cadrul ordinii lumii pentru oameni, ca personalităţi individuale, între naştere şi moarte? Cum este cu capacităţile, cu talentele?

Acum, multe vor deveni altfel în concepţia omenească, atunci când oamenii vor fi pătrunşi de noua simţire creştină. Omul va înţelege atunci în primul rând de ce concepţia tainică din timpul Vechiului Testament avea o părere deosebită despre profeţie. Ce erau în Vechiul Testament profeţii care apăreau? Erau personalităţi sfinţite de Jahve; ei erau acele personalităţi cărora le era îngăduit să folosească în mod corect anumite daruri spirituale care îi înălţau deasupra mulţimii. Jahve trebuia să sfinţească mai întâi acele capacităţi care sunt ca înnăscute omului prin sânge. Şi noi ştim că Jahve acţionează asupra omului de la adormire până la trezire. Noi ştim că Jahve nu acţionează în viaţa conştientă. Oricare adevărat mărturisitor al Vechiului Testament îşi spune în sinea sa: Ceea ce îi diferenţiază pe oameni în privinţa capacităţilor şi talentelor lor, ceea ce se ridică în natura profeţilor chiar la o înălţime ideală, este într-adevăr născut împreună cu omul, dar omul nu îl foloseşte în sens bun dacă nu se poate cufunda când adoarme în acea lume înspre care îşi dirijează Jahve impulsurile sale sufleteşti şi care transformă din lumea spirituală ceea ce este talent fizic, talent dependent de trup. – Cu aceasta, indicăm o taină profundă a concepţiei Vechiului Testament. Concepţia Vechiului Testament, chiar şi concepţia despre profeţie trebuie să treacă. Pentru mântuirea omenirii, în evoluţia istorică trebuie să intre noi concepţii. Cele despre care vechii evrei credeau că sunt sfinţite de Jahve în starea de somn lipsită de conştienţă, pe acelea trebuie să devină omul capabil, în perioada contemporană, să le sfinţească în timp ce este treaz, în deplină conştienţă. Dar el poate face aceasta numai dacă ştie că pe de o parte tot ceea ce sunt însuşiri naturale, capacităţi, talente, poate genii, sunt daruri luciferice, care acţionează luciferic în lume atâta timp cât nu sunt sfinţite şi pătrunse de tot ceea ce poate intra în lume ca impuls al lui Christos. Atingem un misteriu infinit de important al evoluţiei recente a omenirii, dacă înţelegem germenul noului gând de Crăciun şi indicăm faptul că Christos trebuie înţeles şi simţit de oameni în aşa fel încât oamenii, acum ca oameni ai Noului Testament, să stea în faţa lui Christos şi să spună: Pe lângă pretenţia la egalitate, aspiraţia la egalitate a copilului, eu am primit şi diversele capacităţi, însuşiri şi talente. Dar pe o perioadă mai îndelungată ele duc la Bine, la mântuirea omului numai dacă aceste însuşiri, aceste talente, aceste capacităţi sunt puse în slujba lui Christos Iisus, dacă omul se străduieşte să-şi christifice întreaga fiinţă, pentru ca dotările, talentele şi geniul omenesc să-i fie smulse lui Lucifer.

Firea christificată îi smulge lui Lucifer ceea ce acţionează altfel luciferic în existenţa fizică a omului. Acest gând trebuie să treacă ca gând puternic prin viitoarea evoluţie a sufletului omenesc. Acesta este noul gând de Crăciun, noua vestire a acţiunii lui Christos în sufletul nostru spre transformarea lucifericului, care nu intră în noi prin aceea că noi ieşim din spirit, ci pe care îl găsim în noi prin aceea că suntem îmbrăcaţi cu un trup fizic străbătut de sânge, care ne conferă însuşirile pornind de la ereditate. Aceste însuşiri apar în cadrul curentului luciferic, în cadrul a ceea ce acţionează în curentul eredităţii fizice, dar ele trebuie dobândite, cucerite în timpul vieţii pământeşti prin ceea ce poate simţi omul,  acum nu în somn, prin inspiraţiile lui Jahve, ci în deplină conştienţă, prin valorificarea trăirilor sale legate de Impulsul lui Christos. Îndreaptă-te, o, creştine, spre gândul de Crăciun – aşa vorbeşte noul creştinism – şi adu jertfă pe altarul care este înălţat de Crăciun tot ceea ce primeşti din sânge ca diferenţiere între oameni şi sfinţeşte-ţi capacităţile, sfinţeşte-ţi însuşirile, sfinţeşte-ţi chiar şi geniul, prin aceea că îl vezi luminat de lumina ce porneşte din pomul de Crăciun.

Noua vestire a spiritului trebuie să vorbească în cuvinte noi şi nu trebuie să fim obtuzi şi surzi faţă de ceea ce ne vorbeşte, în vremea noastră pătrunsă de gravitate, ca nouă revelaţie a spiritului. Atunci, dacă simţim astfel lucrurile, atunci vom şi trăi cu acea forţă cu care trebuie să trăiască astăzi omul pentru a rezolva marile sarcini care vor fi puse omenirii chiar în epoca noastră. Trebuie resimţită întreaga greutate a gândului de Crăciun: În epoca noastră trebuie să pătrundă în conştienţa pe deplin trează ceea ce voia să spună Christos oamenilor atunci când a rostit cuvintele: „Dacă nu veţi deveni precum copilaşii, nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor”. Ideea de egalitate pe care o revelează copilul dacă îl privim în mod corect, nu apare ca minciună prin aceste cuvinte; căci copilul de naşterea căruia ne amintim în noaptea de Crăciun vesteşte – revelând oamenilor mereu noi gânduri în evoluţia lor prin istoria lumii – clar şi limpede că în lumina lui Christos, care a însufleţit acest copil, poate fi adus ceea ce purtăm în noi ca talente diferenţiatoare, că pe altarul acestui copil trebuie adus ceea ce aceste talente diferite fac din noi oameni.

Acum, stimulaţi de seriozitatea gândului de Crăciun, putem întreba: Cum aflu eu impulsul lui Christos în sufletul meu? – Oh, acest gând este adeseori atât de dificil pentru oameni!

Or, nu într-o clipă, nu în aşa fel încât s-ar putea spune direct, furtunos, se implantează în sufletul nostru ceea ce putem desemna drept Impuls al lui Christos. Şi în diferitele timpuri se implantează diferit. În ziua de azi, omul trebuie să preia astfel de gânduri cosmice prin conştienţa sa deplină, clară, trează, aşa cum s-a încercat în mod incipient să fie împărtăşite prin ştiinţa spirituală orientată antroposofic, de care aparţinem. Aşa cum i se vestesc aceste gânduri, dacă le înţelege corect, ele pot trezi în el încrederea, astfel încât pe aripile acestor gânduri să poată pătrunde într-adevăr în el noua revelaţie, adică noul Impuls al lui Christos al timpului nostru. Şi omul îl va simţi, numai să fie atent la aceasta! Încercaţi să preluaţi în dumneavoastră gândurile spiritului conducerii lumii aşa cum avem noi lucrurile în vedere aici; de-a dreptul viu în sensul actual, adecvat timpului; încercaţi să le preluaţi nu ca pe o învăţătură, nu ca pe o teorie, încercaţi să le preluaţi în aşa fel încât ele să vă mişte cel mai profund lăuntru, să-l încălzească, să-l strălumineze şi să-l străbată, pentru ca dumneavoastră să le purtaţi în mod viu. Încercaţi să simţiţi aceste gânduri cu o astfel de intensitate, încât ele să vă fie ceva care pătrunde prin trup în sufletul dumneavoastră şi vă modifică trupul. Încercaţi să îndepărtaţi de aceste gânduri orice abstracţiune şi orice aspect teoretic.

Încercaţi să ajungeţi la faptul că aceste gânduri sunt în aşa fel încât sunt o adevărată hrană pentru suflet; încercaţi să vă daţi seama că prin aceste gânduri în sufletul dumneavoastră nu intră numai nişte simple gânduri, ci viaţa spirituală, care provine din lumea spirituală, pătrunde prin aceste gânduri în sufletul nostru. Familiarizaţi-vă intim lăuntric cu aceste gânduri şi veţi observa trei lucruri. Veţi observa că aceste gânduri anulează treptat ceva în dumneavoastră înşivă, ceva care pătrunde atât de limpede în sufletele omeneşti în special în acest timp al epocii sufletului conştienţei: anume că aceste gânduri, indiferent cum ar suna ele, anulează egoismul din om! Dacă începeţi să observaţi: aceste gânduri ucid egoismul, paralizează egoismul – atunci, dragii mei prieteni, aţi simţit caracterul christificat al gândurilor spiritual-ştiinţifice orientate antroposofic. Şi în al doilea rând veţi simţi că în clipa în care undeva în lume se apropie de dumneavoastră falsitatea, indiferent că dumneavoastră înşivă sunteţi tentaţi să nu fiţi exacţi în privinţa adevărului, sau falsitatea vă întâmpină din altă parte, că în clipa în care falsitatea păşeşte în sfera dumneavoastră de viaţă avertizând sau indicând adevărul, lângă dumneavoastră se află un impuls de a nu lăsa falsitatea să intre în viaţa dumneavoastră, care vă solicită mereu avertizând să ţineţi cu adevărul: atunci veţi simţi din nou, faţă de viaţa ce înclină atât de multiplu spre aparenţă în ziua de azi, impulsul viu al lui Christos. Omul nu va putea minţi cu uşurinţă faţă de gândurile spirituale orientate antroposofic, sau să nu aibă niciun sentiment faţă de aparenţă şi neadevăr. Un indicator spre sentimentul adevărului, făcând abstracţie de întreg restul înţelegerii, poate fi simţit de dumneavoastră în gândurile noii revelaţii creştine. Dacă reuşiţi să nu căutaţi simpla înţelegere teoretică a ştiinţei spirituale, aşa cum se caută aceasta pentru o altă ştiinţă, ci reuşiţi să ajungeţi ca gândurile să pătrundă în dumneavoastră în aşa fel încât să simţiţi: Este ca şi cum, pe măsură ce aceste gânduri devin intime sufletului meu, este ca şi cum lângă mine s-ar instala  o putere a conştiinţei care avertizează spre adevăr, atunci aţi găsit impulsul lui Christos în al doilea mod. Şi dacă, în al treilea rând, veţi simţi şi că din aceste gânduri radiază ceva până în trup, dar acţionând în special în suflet, ceva care învinge boala, care îl însănătoşeşte pe om, îl înviorează, dacă simţiţi forţa întineritoare, înviorătoare, ostilă bolii, a acestor gânduri, atunci aţi simţit cea de-a treia parte a Impulsului lui Christos din aceste gânduri. Căci spre aceasta tinde omenirea prin noua înţelepciune, împreună cu noul spirit: să găsească din spiritul însuşi posibilitatea să învingă egoismul, să depăşească aparenţa vieţii; egoismul prin iubire, aparenţa vieţii prin adevăr, ceea ce îmbolnăveşte, prin gânduri sănătoase, care ne transpun direct în acord cu armoniile Universului, pentru că provin din armoniile Universului.

Nu toate cele spuse pot fi atinse deja în ziua de azi, pentru că omul poartă în sine o veche moştenire. Şi este de neînţeles când politici de culise, cum este cea de la Christian Science, deformează până la caricatură gândul aspectului însănătoşitor al spiritului. Căci chiar dacă, din cauza vechii moşteniri, gândul nu poate fi suficient de puternic în ziua de azi pentru ca omul să dobândească ceea ce doreşte prin el, ceea ce doreşte în mod egoist, totuşi el este însănătoşitor. Numai că în astfel de lucruri se gândeşte pe dos. Cineva care înţelege lucrurile vă poate spune: Pe tine te pot face sănătos anumite gânduri – iar respectivul este atins la un anumit moment dat de o boală sau alta. – Da, faptul că noi nu putem fi însănătoşiţi în ziua de azi prin simpla influenţă a gândurilor este o veche moştenire. Dar aţi putea spune ce boală aţi fi făcut dacă nu aţi fi avut aceste gânduri? Aţi putea spune că viaţa dumneavoastră s-ar fi desfăşurat cu aceeaşi sănătate dacă dumneavoastră nu aţi fi avut aceste gânduri? Puteţi spune despre un om care s-a îndreptat înspre ştiinţa spirituală orientată antroposofic şi care a atins vârsta de 45 de ani: Iată că a murit la 45 de ani – dacă nu puteţi aduce dovada că fără aceste gânduri ar fi murit la 42 sau 40 de ani? Omul gândeşte mereu sucit atunci când se apropie de astfel de gânduri. Omul priveşte înspre ceea ce nu i se poate da datorită karmei sale; el nu priveşte înspre ceea ce i se dă datorită karmei sale. Dar dacă în ciuda celor contradictorii din lumea fizică exterioară, dumneavoastră priviţi prin puterea încrederii lăuntrice, pe care o câştigaţi prin familiarizare intimă cu gândurile ştiinţei spirituale, atunci simţiţi şi aspectul însănătoşitor, înviorător, întineritor până în trupul fizic drept cel de-al treilea element, drept elementul pe care îl aduce Christos ca Mântuitor în sufletul omenesc prin revelaţiile sale permanente.

Am vrut să ne cufundăm, dragii mei prieteni, în gândul de Crăciun, care este atât de strâns legat de misteriul naşterii omului. Am vrut să aducem în faţa sufletelor noastre prin câteva trăsături ceea ce ni se revelează din spirit în ziua de azi drept continuare a gândului de Crăciun. Putem simţi că este ceva fortifiant, ceva care să ne susţină în viaţă. Putem simţi că ne situează în impulsurile evoluţiei lumii, indiferent ce ar veni, astfel încât să ne putem simţi una cu aceste impulsuri divine ale evoluţiei lumii, astfel încât să le putem înţelege, să putem extrage putere pentru voinţa noastră din această înţelegere,  să putem extrage lumină pentru viaţa noastră de reprezentare din această înţelegere. Omul se află în evoluţie; ar fi nedrept să negăm această evoluţie. Drept este să mergem împreună cu această evoluţie. Christos a spus şi „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul timpului Pământului” [ Nota 5 ]. Aceasta nu este o frază, acesta este un Adevăr. Christos nu ni s-a revelat numai prin Evanghelii, Christos este cu noi, Christos se revelează necontenit. Urechi trebuie să avem, să auzim ceea ce ne revelează El mereu  nou în ultima vreme. Putem deveni slabi, dacă nu avem credinţă în aceste noi revelaţii; putem deveni puternici dacă o avem.

Puternici vom deveni, dacă avem credinţă în aceste noi revelaţii, chiar dacă ar răsuna din durerile şi nefericirea vieţii, care aparent o contrazic. Cu propriul nostru suflet trecem prin vieţi pământeşti repetate, în care se înfăptuieşte destinul nostru. La acest gând, care ne îngăduie să resimţim spiritualul în dincolo de viaţa fizică exterioară, ajungem numai dacă preluăm în noi în sens creştin corect revelaţiile care se continuă. Creştinul, adevăratul creştin să înceapă cu gânduri fortifiante în sensul timpului nostru, atunci când are în faţa sa lumânările Pomului de Crăciun, gânduri care îi pot veni astăzi din noua revelaţie cosmică spre fortificarea voinţei sale, spre luminarea vieţii sale de reprezentare. Şi el trebuie să se umple (cu acestea) în aşa fel încât prin puterea şi lumina acestui gând să se poată apropia în anul creştin de celălalt gând, care îl previne în privinţa misteriului morţii: gândul de Paşti, care aduce în faţa sufletului nostru trăirea finală a existenţei pământene omeneşti ca pe ceva spiritual. Îl vom simţi tot mai mult pe Christos dacă putem să punem în relaţia corectă propria noastră existenţă cu existenţa Lui. Rosicrucianul Evului Mediu, legat de creştinism spunea: Ex Deo nasacimur, In Christo morimur, Per Spiritum sanctum reviviscimus – Din Dumnezeu ne-am născut, în măsura în care ne considerăm ca oameni aici, pe globul pământesc. În Christos murim. În Spiritul sfânt vom învia. – Totuşi, acestea se referă la viaţa noastră, la viaţa noastră omenească. Dacă privim din viaţa noastră la viaţa lui Christos, avem ceea ce se prezintă în viaţa noastră ca imagine oglindită. Din Dumnezeire ne-am născut, în Christos murim, prin Sfântul spirit vom învia. Putem exprima aceasta ca pe adevărul lui Christos, cel dintâi frate care a trăit printre noi, în aşa fel încât să îl resimţim ca pe Adevărul lui Christos, ce radiază de la El şi se oglindeşte în entitatea noastră omenească: Din acel spirit a fost El conceput – aşa cum scrie în Evanghelia lui Luca, care este expus în simbolul porumbelului care coboară, din acest Spirit a fost El conceput, în trup omenesc a murit, în Dumnezeire va învia.

Percepem adevărurile care sunt veşnice numai dacă le vedem în reflectarea lor actuală şi nu absolutizate, abstractizate într-o formă. Şi dacă noi nu ne simţim oameni doar în sens abstract ci oameni încadraţi într-adevăr într-un timp în care sarcina noastră este să acţionăm şi să gândim în conformitate cu timpul, atunci vom încerca să-L percepem pe Christos, Cel care este cu noi în toate zilele până la sfârşitul timpului Pământului, în limbajul său actual, aşa cum ne învaţă El prin gândul de Crăciun, ne luminează, ne fortifică prin gândul de Crăciun. Atunci vom voi să-L preluăm în noi pe acest Christos în noul Său limbaj, căci Christos trebuie să ne devină înrudit. Atunci putem împlini prin noi înşine adevărata sarcină a lui Christos pe globul pământesc şi după moarte. Omul fiecărei epoci trebuie să-L preia pe Christos în sine în felul său. Oamenii au simţit acest lucru atunci când au privit în sens corect la cele două mari coloane ale spiritului, la gândul de Crăciun şi la gândul de Paşti. Astfel, profundul mistic german, silezianul Angelus, Angelus Silesius [ Nota 6 ], a spus, privind spre gândul de Crăciun:

Christos se poate naşte de o mie de ori la Betleem,
Dacă nu se naşte în tine rămâi pe veci pierdut.

Şi privind spre gândul de Paşti:

Crucea de pe Golgota nu te poate elibera de Rău
Dacă nu este înălţată şi în tine.

Într-adevăr, Christos trebuie să trăiască în noi, pentru că noi nu suntem oameni în sens absolut, ci oameni ai unui anumit timp. Christos trebuie să se nască în noi aşa cum răsună cuvintele Sale în epoca noastră. Trebuie să încercăm să-L naştem pe Christos în noi, spre fortificarea noastră, spre străluminarea noastră, aşa cum a rămas El acum cu noi, aşa cum vrea El să rămână la oameni în toate timpurile, până la sfârşitul zilelor Pământului, aşa cum vrea El să se nască acum în sufletul nostru. Dacă încercăm, aşadar, să trăim în propriul nostru suflet astăzi naşterea lui Christos, aşa cum luminează ea şi fortifică ea sufletul nostru ca lumină veşnică şi putere veşnică în timp, atunci privim în mod corect la naşterea istorică a lui Christos la Betleem şi la imaginea ei din propriul nostru suflet.

Christos se poate naşte de o mie de ori la Betleem,
Dacă nu se naşte în tine, rămâi pe veci pierdut.

Să privim la naşterea Sa, la naşterea Sa în procesul omenesc, la naşterea Sa în propriul nostru suflet, aşa cum o depune El astăzi în sufletul nostru; astfel ne adâncim corect în gândul de Crăciun. Şi apoi să privim la acea noapte sfântă, pe care ar trebui să o simţim răsărind pentru o nouă fortificare şi iluminare a oamenilor în privinţa unor rele şi dureri care i-au cutremurat în prezent şi care îi vor mai cutremura încă.

„Împărăţia mea”, aşa spune Christos, „nu este din această lume” [ Nota 7 ]. Cuvinte care ne solicită, dacă privim în sens corect la naşterea Sa, să găsim în propriul nostru suflet calea spre acea Împărăţie unde se află El, să ne fortificăm acolo unde se află El, să ne luminăm atunci când se face întuneric şi suntem lipsiţi de putere, din impulsurile care sunt din acea lume despre care vorbea El însuşi, despre care vrea mereu să vestească apariţia Lui în noaptea de Crăciun. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Dar El a adus această Împărăţie în lumea aceasta, astfel încât noi să putem găsi mereu în această Împărăţie putere, consolare, încredere şi speranţă în toate situaţiile de viaţă, numai să voim să venim la El, punând la inimă cuvintele sale, cuvinte ca acestea: „Dacă nu veţi redeveni ca nişte copilaşi, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”.