Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a IX-a

Dornach, 12 decembrie 1919

Având în vedere amânarea cu opt zile a plecării noastre, pot să vă mai vorbesc azi, mâine şi poimâine. Este important pentru mine că mă voi putea adresa unui număr de prieteni din Anglia care au sosit aici, înaintea călătoriei mele.

Prietenii noştri vor putea vedea că în anii grei din urmă construirea Goetheanumului a progresat. Cu toate acestea el nu a putut fi terminat şi nici azi nu am putea indica o dată precisă pentru acest eveniment. Dar ceea ce există deja le va putea arăta care a fost concepţia spirituală ce a stat la baza acestei clădiri şi cum este ea legată de mişcarea spirituală reprezentată aici. Va fi un prilej care-mi va permite să iau ca punct de plecare al disertaţiei de azi tocmai această clădire. În zilele care urmează vom putea adăuga şi alte lucruri la cele spuse până acum despre construcţia noastră.

Cine contemplă clădirea va fi izbit de legătura specială care există între clădire şi mişcarea noastră spirituală şi poate chiar plecând de la această clădire îşi va face o părere asupra naturii pe care dorim s-o aibă această mişcare. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă o societate sectantă oarecare, indiferent cât ar fi de răspândită, ar simţi necesitatea să construiască o astfel de casă pentru adunările ei. Potrivit necesităţilor acestei societăti s-ar ridica o construcţie de o anumită dimensiune, cu un anumit stil arhitectural şi poate că în interior aţi găsi o indicaţie, dată prin semne mai mult sau mai puţin simbolice, privind activitatea căreia îi este destinată clădirea. Poate găsiţi şi unele indicaţii privind ce urmează să fie propovăduit sau expus în această clădire. Toate acestea nu s-au întâmplat în cazul Goetheanumului, după cum aţi putut observa. Această construcţie nu a fost realizată numai în plan exterior pentru mişcarea sau societatea antroposofică, ci, aşa cum se prezintă, cu toate detaliile, a rezultat din ceea ce mişcarea noastră vrea să reprezinte în faţa lumii sub raport spiritual, şi nu numai. Această mişcare nu se putea mulţumi să construiască o casă cu un anumit stil arhitectonic, ci, în momentul când s-a pus problema construirii unui aşezământ, trebuia să se găsească un stil care să rezulte din bazele ştiinţei spiritului, care să exprime substanţa spirituală care curge prin mişcarea noastră. Ar trebui conchis din aceasta ce distanţă este, din acest punct de vedere, între mişcarea noastră şi o oarecare mişcare sectantă. Am dorit nu numai să construim o casă, ci să găsim un nou stil arhitectural, care să exprime fiecare cuvânt, fiecare frază a ştiinţei noastre despre spirit, orientată antroposofic.

Am convingerea că cine va înţelege ce poate fi simţit în formele acestei construcţii – luaţi aminte, eu spun ce poate fi simţit, nu ce speculaţii se pot face – va putea descifra ceea ce altfel se exprimă numai prin cuvânt.

Toate acestea nu sunt aspecte exterioare, ci sunt legate cât se poate de intim cu modul în care a fost gândită mişcarea antroposofică care vrea să fie altceva decât acele mişcări spirituale care şi-au făcut apariţia de la începutul celei de a cincea perioade culturale postatlanteene, să spunem, de la mijlocul secolului al XV-lea. La baza acestei afirmaţii se află convingerea că, în prezent, este necesar să se introducă în evoluţia omenirii altceva decât exista la mijlocul secolului al XV-lea. Caracteristica a tot ce s-a petrecut în omenirea civilizată în ultimele trei-patru secole mi se pare a fi aceea că viaţa, care a fost în mare măsură mecanizată, constituie, în prezent, un regn în sine. Ea acaparează ca un monopol pe cei care îşi imaginează că sunt practicieni ai vieţii. Alături de această practică exterioară a vieţii, care a prins formă în toate domeniile aşa-numitei vieţi practice, găsim concepţii despre lume, filosofii spirituale, sau cum vrem să le numim, care, mai ales în ultimele trei-patru secole, s-au înstrăinat de viaţă; ele plutesc, în ceea ce priveşte sentimentele, trăirile, deasupra practicii propriu-zise a vieţii. Deosebirea dintre aceste două curente este atât de manifestă încât se poate spune că o dată cu timpul nostru ele nu se mai pot înţelege, nu mai găsesc puncte de legătură pentru a putea acţiona unul asupra celuilalt. Astăzi organizăm fabricile, punem în mişcare trenurile şi trimitem vapoarele noastre pe mări, punem în funcţiune telegrafele şi telefoanele, facem toate acestea în timp ce lăsăm într-o anumită măsură ca viaţa să se desfăşoare în mod automat, mecanic, acţiune în care ne lăsăm prinşi noi înşine. Şi, în plus, propovăduim. De fapt, se predică prea mult. Vechile confesiuni bisericeşti predică în biserici, politicienii predică în parlamente, vorbesc despre cerinţele proletariatului, despre cerinţele femeilor. Se predică mult, foarte mult şi conţinutul acestei activităţi de propovăduire este, în sensul conştienţei actuale a umanitătii, bine gândit. Şi dacă ne-am pune întrebarea unde se află puntea de legătură între ce propovăduim şi ce realizează viaţa noastră exterioară în practica sa, dacă am vrea să răspundem cinstit şi conform adevărului, nu am găsi răspunsul potrivit în mişcarea actuală.

Mentionez următorul fenomen numai pentru că el este sesizabil. Astăzi oamenii au la îndemână, în afară de prilejurile obişnuite pentru a predica, tot felul de societăţi secrete. Dacă luăm ca exemplu lojile francmasoneriei, cu grade inferioare sau superioare, vom găsi în ele o întreagă simbolistică: triunghiul, cercul, compasul etc. Întâlnim frecvent în acest context chiar şi o expresie: Arhitectul tuturor lumilor.

Ce sunt toate acestea? Dacă ne-am întoarce în secolele IX-XI, când aceste societăţi secrete, aceste loji francmasonice se răspândeau în civilizaţie, am vedea că toate instrumentele care se află azi ca simbol pe altarele lojilor masonice se foloseau la construirea caselor şi bisericilor. Existau echere, compasuri, nivele cu apă, fire cu plumb; ele erau folosite în practica exterioară a vieţii. În lojile masonice se ţin discursuri despre obiecte care au pierdut orice legătură cu viaţa practică şi se spun tot felul de lucruri despre acestea, care, desigur, sunt foarte frumoase, dar total străine practicii vieţii exterioare. Am ajuns la idei, la construcţii de idei cărora le lipseşte forţa de şoc pentru a pătrunde în viaţă. Am ajuns până acolo că oamenii noştri lucrează de luni până sâmbătă, iar duminica ascultă predica. Aceste două lucruri nu au nici o legătură. Şi adeseori, în timp ce predicăm, folosim obiecte care în vechime erau intim legate de practica exterioară a vieţii, ca simbol pentru frumuseţe, adevăr, chiar şi pentru virtuţi. Dar aceste obiecte sunt străine vieţii. Am ajuns să credem că, dacă predicile noastre sunt mai străine vieţii, ele se ridică mai mult spre lumile spirituale. Lumea profană obişnuită este de mică valoare. Iar în prezent întâlnim tot felul de cerinţe care urcă din adâncurile omenirii, dar, de fapt, în esenţa lor aceste cerinţe nu sunt înţelese. Ce fel de legătură există între acele predici sociale care se ţin în camere mai mult sau mai puţin frumoase, despre cum este omul bun, cum iubim toţi oamenii fără deosebire de rasă, naţie, chiar culoare, ce legătură există între aceste predici şi ce se întâmplă în viaţa exterioară, pe care o stimulăm prin faptul că ne tăiem cupoanele şi ne primim rentele plătite de bănci, organizând astfel practica vieţii cu principii cu totul diferite de cele despre care vorbim. Noi fondăm, de exemplu, societăţi teosofice în care discutăm despre fraternitate, dar în ceea ce spunem nu avem forţa de a putea domina într-un fel oarecare ce se întâmplă, tot prin noi, atunci când ne tăiem cupoanele. Căci prin tăierea cupoanelor noi punem în mişcare o întreagă serie de fapte economice. Viaţa noastră se desfăşoară integral în aceste două curente separate.

Se poate întâmpla – nu este un exemplu inventat, ci un exemplu luat din viaţă –, şi chiar s-a şi întâmplat, ca o doamnă să mă caute şi să spună: Vine cineva şi-mi solicită o contribuţie, care apoi este folosită pentru a ajuta pe alcoolici. Ca teosof, eu nu pot face aşa ceva! spunea doamna respectivă. Eu nu am putut să-i răspund decât astfel: Vedeţi, sunteţi rentieră, ştiţi câte fabrici de bere se fundează şi se întreţin cu averea dumneavoastră? Este vorba despre ce este implicat în acţiunea dumneavoastră şi nu de faptul că, pe de o parte, propovăduim, spre satisfacţia sufletului nostru, iar, pe de altă parte, ne integrăm în viaţă aşa cum o cere rutina vieţii, aşa cum au modelat-o ultimele trei-patru secole. În zilele noastre puţini oameni sunt înclinaţi să adâncească această problemă importantă a prezentului. De ce se întâmplă aceasta? Datorită faptului că acest dualism dintre viaţa exterioară şi aşa-numitele năzuinţe spirituale s-a instaurat cu adevărat în viaţă – şi el s-a accentuat în ultimele trei-patru secole. Când vorbesc, în prezent, despre spirit, majoritatea oamenilor au în vedere ceva cu totul abstract, străin lumii, nu ceva care poate interveni în viaţa de toate zilele.

Problema la care ne referim trebuie analizată pornind de la origini. Dacă pe această colină s-ar fi acţionat în sensul strădaniilor ultimelor trei-patru sute de ani, poate că ne-am fi adresat unui arhitect renumit şi am fi ridicat o clădire frumoasă, rezultat al unui stil arhitectural oarecare. Dar aşa ceva nu era posibil, deoarece am fi fost înconjuraţi de obiecte aparţinând unui anumit stil, iar noi am fi vorbit înăuntru despre lucruri care s-ar fi potrivit construcţiei cum se potrivesc discursurile frumoase care se ţin azi cu practica vieţii exterioare a oamenilor. Or, nu aşa era înţeleasă ştiinţa spiritului care doreşte să se orienteze antroposofic. De la bun început, ştiinţa spiritului a fost înţeleasă astfel încât să nu se instituie vechea opoziţie dintre spirit şi materie, caz în care spiritul este tratat in abstracto şi nu are nici o posibilitate să se afunde în activitatea de creare a ce este materie. Despre spirit se vorbeşte justificat când acesta este numit creatorul a ce este material. Despre spirit trebuie să vorbim ca despre ceva care are forţa de a se cufunda nemijlocit în ce este material. Despre ştiinţa spiritului nu trebuie gândit că se ridică pur şi simplu deasupra naturii, ci că ea este totodată şi ştiinţă integrală a naturii. Trebuie avut în vedere spiritul cu care omul se poate lega în aşa fel încât el să se poată întreţese în viaţa socială prin intermediul omului. Un spirit despre care se vorbeşte numai în salon, căruia vrem să-i fim pe plac prin bunătate şi prin dragostea frăţească şi care se fereşte să se amestece în viaţa de toate zilele nu este spirit adevărat, este o abstracţiune umană şi ridicarea până la el este ultima consecinţă a materialismului.

Din această cauză trebuia ridicată o clădire gândită până în cele mai mici amănunte, văzută din perspectiva a ce există în ştiinţa noastră despre spirit orientată antroposofic. Cu acest lucru se leagă şi faptul că în asemenea vremuri grele a apărut în ştiinţa spiritului un mod de a trata problema socială care nu vrea să fie utopie, ci s-a dorit a fi o chestiune de viaţă, opusă oricărui fel de sectarism; ea vrea să descifreze ce se află în marile cerinţe ale timpului şi să slujească acestor cerinţe. Este sigur că în ceea ce priveşte această construcţie multe lucruri nu au reuşit. Dar nici nu se putea pune problema ca totul să reuşească dintr-o dată, ci era necesar să se realizeze un început. Şi începutul a fost făcut prin ridicarea acestei construcţii. Când construcţia va fi terminată, nu va fi vorba de un local cu ziduri bizare, străine, ci, aşa cum coaja de nucă aparţine fructului şi este perfect adaptată acestuia, tot aşa fiecare formă şi culoare ale acestei clădiri vor fi adaptate la ceea ce curge prin mişcarea noastră spirituală.

Ar fi desigur necesar ca cel puţin un număr de oameni să recunoască această voinţă a noastră.

Trebuie să revin asupra unor lucruri care au apărut în ultimele trei-patru secole în evoluţia omenirii civilizate. În prezent, există fenomene care exprimă exact ce se petrece ad absurdum, în viaţa oamenilor. De fapt, sufletele unei mari părţi a oamenilor, dorm, dorm cu adevărat. Dacă vă aflaţi într-un loc în care se petrec lucruri care, în prezent, sunt opuse oricărei vieţi civilizate, imagini care nu cad direct sub ochi, dar se desfăşoară totuşi în anumite zone ale lumii de azi, şi sunt simptomatice şi pline de semnificaţie pentru ce trebuie să se răspândească în cercuri tot mai largi, veţi înţelege că sufletele oamenilor se află în afara evenimentelor importante ale timpului lor. Oamenii trăiesc în cotidian, dar nu pot să conştientizeze ce se petrece de fapt în prezent, atât timp cât nu sunt atinşi direct de evenimente. Impulsurile acestor evenimente se află în profunzimile vieţii sufleteşti sub- sau inconştiente.

La baza dualismului, la care m-am referit, în prezent se află un altul, acela care se exprimă, de pildă, în Paradisul pierdut al lui Milton (dau un exemplu caracteristic). Dar acesta este numai un simptom pentru ce trece prin gândire, simţire şi voinţă. În conştienţa mai nouă a omenirii există sentimentul opoziţiei între Rai şi Infern, alţii spun dintre Spirit şi Materie. În fond, între Raiul şi Infernul ţăranului şi între Materia şi Spiritul aşa-numitului filosof luminat al zilelor noastre nu există o mare deosebire. Impulsurile gândirii care se află la baza acestui dualism sunt identice. Opoziţia propriu-zisă este cea dintre Dumnezeu şi Diavol, dintre Paradis şi Infern. Paradisul este bun şi este îngrozitor faptul că oamenii au ieşit din el; Paradisul este pierdut, trebuie căutat din nou, şi Diavolul se opune tuturor forţelor care sunt legate de Paradis. Oamenii care ignoră felul în care acţionează contrariile sufleteşti, până în miezul contradicţiilor noastre sociale şi ale cerinţelor sociale, nu-şi pot imagina ce bătaie lungă are acest dualism dintre Rai şi Infern sau între Paradisul pierdut şi Pământ. În prezent, abia poţi spune adevărul despre anumite lucruri fără ca acesta să apară contemporanilor noştri ca o nebunie. Dar aşa cum în scrisorile lui Pavel înţelepciunea oamenilor poate apărea ca nebunie în faţa lui Dumnezeu, tot astfel înţelepciunea oamenilor de azi, sau nebuma acestora, ar putea fi nebunie în concepţia oamenilor de mâine. Oamenii au visat să se integreze în opoziţia dintre Pământ şi Paradis; ei asociază Paradisul cu ce ar fi de dorit să fie atins ca divin-uman şi nu ştiu că a te strădui să atingi cu orice preţ acest nivel paradisiac este tot atât de rău cum ar fi şi strădania inversă. Dacă structura lumii este prezentată ca în Paradisul pierdut al lui Milton, o forţă dăunătoare omului este numită eronat forţă divină bună, iar când strădania se îndreaptă în mod unilateral către ea, i se opune un fals contrariu: Diavolul, care luptă aparent împotriva binelui.

Protestul împotriva acestei concepţii trebuie să fie reprezentat de ansamblul care urmează a fi instalat în partea de răsărit a clădirii noastre, în interior, o sculptură din lemn, înaltă de nouă metri şi jumătate; prin aceasta, în locul antitezei Dumnezeu-Diavol este introdus ceea ce trebuie să se afle în conştienţa umanităţii viitoare: treimea, alcătuită din Lucifer, Hristos şi Ahriman.

Din anumite motive, despre care poate voi mai vorbi, am numit această construcţie „Goetheanum“, denumire izvorâtă din mentalitatea artistică şi de cunoaştere a lui Goethe. Dar trebuie spus că în Faust între forţele binelui şi Mefistofel există aceeaşi opoziţie ca în Paradisul pierdut al lui Milton: pe de o parte, forţele bune, pe de alta, forţa rea, Mefistofel, în care Goethe a pus laolaltă lucifericul şi ahrimanicul, astfel încât în persoana lui se află două individualităti spirituale legate între ele în mod neorganic. Omul trebuie să înţeleagă că fiinţa sa adevărată poate fi exprimată prin imaginea echilibrului: omul este ispitit, pe de o parte, să iasă în afară, peste propriul său cap, să pătrundă în zona exaltării fantastice, în falsul misticism. Aceasta este una dintre forţe. Cealaltă îl trage pe om în jos, în ceea ce este materialist, în luciditate, în uscăciune etc. Noi concepem omul ca străduindu-se să atingă echilibrul între ahrimanic (pe un platan al balanţei) şi luciferic (pe celălalt platan) (vezi fig. 23).

figura 23
plansa 14   Planşa 14
Fig. 23
[măreşte imaginea]

Omul trebuie să se străduiască permanent să obţină starea de echilibru dintre aceste două forţe, între ce ar vrea să-l conducă în afară, peste el însuşi, şi ce ar vrea să-l tragă în jos, sub propriul său nivel. Noua civilizaţie spirituală a confundat exaltarea fantastică a lucifericului cu divinitatea. În ce este descris ca Paradis se află, de fapt, ce este luciferic şi se face cea mai teribilă confuzie între luciferic şi divin, pentru că se ignoră că este vorba de menţinerea stării de echilibru între două fiinţe care vor să-l tragă pe om în direcţii diferite.

Acest fapt trebuia mai întâi descoperit. Dacă omul trebuie să se îndrepte în direcţia numită creştină, expresie prin care, în prezent, se înţeleg adesea lucruri uimitoare, el trebuie să ştie că aceasta nu poate fi decât o strădanie spre poziţia de echilibru între luciferic şi ahrimanic şi că ultimele trei-patru secole au eliminat atât de mult cunoaşterea adevăratei esenţe a omului, că se cunoaşte puţin despre echilibru, iar lucifericul a fost rebotezat ca dumnezeiesc în Paradisul pierdut şi s-a constituit un pol opus din ceea ce este ahrimanic, care nu mai este Ahriman, ci a devenit Diavolul modern, sau materia modernă sau altceva asemănător. Acest dualism, care este de fapt un dualism între Lucifer şi Ahriman, bântuie în conştienţa omenirii moderne ca opozitie între Dumnezeu şi Diavol. Iar Paradisul pierdut ar trebui conceput ca o descriere a imperiului luciferic pierdut, numai că a fost rebotezat.

Trebuie să atragem atenţia că este necesar să ne lămurim asupra felului în care civilizaţia actuală a ajuns pe o cale atât de coborâtoare. Este, desigur, o necesitate istorică, dar şi necesităţile există pentru a fi înţelese. Aşadar, cunoaşterea modului cum a ajuns civilizaţia în declin este necesară pentru a conştientiza că ea poate redeveni ascendentă numai printr-o actiune radicală. Adeseori prin descrierea lumii spirituale se înţelege ceea ce este suprasensibil, dar care nu trăieşte pe Pământul nostru. S-ar dori o fugă de tot ce ne înconjoară pe Pământ, cu ajutorul unei concepţii spirituale. Nu se ştie că, în timp ce ne refugiem astfel într-un domeniu abstract, nu găsim spiritul, ci lucifericul. Ceea ce în prezent este numit mistică, teosofie, este o căutare a regiunii luciferice. Căci simpla informaţie privind un spirit nu poate sta la baza strădaniilor spirituale ale omului; legată cu această strădanie spirituală actuală este recunoaşterea relaţiei dintre lumile spirituale şi lumea în care ne naştem, pentru a trăi în ea între naştere şi moarte.

De ce ne naştem din lumile spirituale în această lume fizică? Ne naştem în această lume fizică – voi detalia această problemă în următoarele două zile – pentru că pe Pământ există lucruri de aflat şi de vieţuit care nu pot fi trăite în lumile spirituale; pentru a le trăi trebuie să cobori în această lume fizică şi să duci de aici în lumile spirituale rezultatele acestei trăiri. Pentru a atinge acest scop trebuie însă să te afunzi în lumea fizică, cu spiritul propriu, într-un mod explorator. Trebuie să te afunzi în această lume fizică de dragul lumii spirituale.

Să luăm în considerare un om normal al prezentului, care se hrăneşte corect, doarme suficient, ia micul dejun, mănâncă la prânz şi seara etc. şi care are şi interes pentru cele spirituale, fapt pentru care devine membru al unei societăţi teosofice. El face tot ce este posibil pentru a şti ce se întâmplă în lumile spirituale, deci un om care are, ca să spunem aşa, la degetul cel mic tot ce se consemnează în literatura teosofică, dar care îşi trăieşte viaţa după uzanţele obişnuite. Ce reprezintă ştiinţa pe care şi-o însuşeşte cu interesele sale superioare? Înseamnă ceva care aici, pe Pământ, îi poate produce o delectare, o adevărată desfătare luciferică, o desfătare sufletească rafinată. Nimic din toate acestea nu trece prin poarta morţii. Printre astfel de oameni – şi ei sunt foarte mulţi – pot exista şi unii care, deşi au cunoştinţă despre ce este un corp astral, un corp eteric etc., nu cunosc ce se întâmplă când arde o lumânare, când pe stradă trece un tramvai. Ei circulă cu tramvaiul, dar nu ştiu nimic despre el. Mai mult de atât, ei ştiu ce este corpul astral, corpul eteric, karma, reîncarnarea, dar habar nu au ce se discută, ce se urmăreşte azi, de pildă, la întrunirile proletariatului. Nu-i interesează decât cum arată corpul eteric, corpul astral, şi ce cale urmează capitalul, care de la începutul secolului al XIX-lea a devenit o forţă conducătoare. Ce se ştie despre corpul eteric, despre corpul astral nu foloseşte la nimic după ce oamenii au murit. Acest lucru trebuie spus când este vorba despre o adevărată cunoaştere a lumii spirituale. Numai atunci când această cunoaştere devine instrumentul necesar afundării în viaţa materială şi când din viaţa materială va fi preluat ceea ce în lumile spirituale nu poate fi preluat, dar în care trebuie adus, acest lucru are valoare.

În prezent dispunem de o ştiinţă a naturii care este predată în universităţi. Se experimentează, se cercetează etc. În felul acesta se constituie ştiinţa naturii. Prin ştiinţa naturii noi alimentăm tehnica, vindecăm oamenii. În afară de aceasta există crezurile religioase. Dar aţi luat cunoştinţă de conţinutul unor predici de duminica după-amiază, în care se vorbeşte, de exemplu, despre împărăţia lui Hristos? Ce legătură există între ştiinţa naturii şi ce se vorbeşte aici? În general, nici una. Unii cred că au puterea de a vorbi despre Dumnezeu şi despre Sfântul Duh. Chiar dacă afirmă că simt aceste lucruri, ei se exprimă totuşi în forme şi concepţii abstracte. Alţii vorbesc despre o natură lipsită de spirit. Nu se stabileşte nici o punte! Apoi, în timpurile mai noi au apărut diferite concepţii teosofice, mistice. Acestea abordează tot felul de lucruri din afara vieţii curente, nu vorbesc despre viaţa oamenilor pentru că nu au forţa de a pătrunde în ea. Ar fi oare corect să se vorbească despre un creator al Universului, dacă el ar fi gândit ca un spirit foarte interesant, dar care nu a putut ajunge niciodată să creeze Universul? Forţele spirituale despre care se vorbeşte frecvent în prezent nu au putut ajunge la creaţia Universului, căci gândurile pe care le dezvoltăm despre ele nu sunt capabile să intervină nici măcar în ceea ce este ştiinţa noastră despre natură sau despre viaţa socială a oamenilor.

Fără a deveni lipsit de modestie, îmi este poate îngăduit să lămuresc cu ajutorul unui exemplu ce vreau să spun. Într-una din ultimele mele cărţi, Enigmele sufletului, am atras atenţia asupra faptului că ce se predă în fiziologia actuală, deci una din ştiinţele naturii, este un nonsens. Se vorbeşte despre existenţa a două feluri de nervi, nervii motori, care s-ar afla la baza voinţei, şi nervii senzitivi, care ar sta la baza percepţiilor, senzaţiilor. Acum, de când există telegrafia, avem imaginea acestora. Aşadar, de la ochi pleacă un nerv spre organul central, apoi de aici spre unul dintre membre. De la ochi se ajunge la organul central, acesta pune în acţiune nervul motor, apoi se execută mişcarea.

Acest nonsens se predă prin intermediul ştiinţei naturii. Se vorbeşte, într-o accepţie spirituală abstractă, despre tot felul de lucruri, numai gânduri care să poată interveni în mod pozitiv în activitatea naturii nu sunt elaborate. Nu se manifestă forţa de a se dezvolta o ştiinţă deasupra naturii însăşi. Între nervii motori şi cei senzitivi nu există nici o deosebire; ceea ce numim nervi motori sunt tot nervi senzitivi, ei există pentru ca să putem avea conştienţa membrelor noastre atunci când trebuie făcute mişcări. Exemplul de şcoală al Tabesului dovedeste exact contrarul a ceea ce s-ar dori a fi dovedit. Nu voi intra mai adânc în problemă, pentru că nu aveţi cunoştinţele pregătitoare necesare. În orice caz, aş dori să vorbesc despre aceste lucruri în cadrul unor cercuri de persoane cu pregătire în domeniul fiziologiei sau al biologiei. Acum vreau doar să vă fac atenţi asupra faptului că avem, pe de o parte, ştiinţe ale naturii, pe de altă parte, discursuri şi predici despre lumi spirituale care nu pătrund în lumile reale care se află în natură. Noi tocmai de acest lucru avem nevoie. Avem nevoie de o cunoaştere a spiritului care să fie atât de puternică încât să poată deveni, totodată, ştiinţă a naturii. Nu o vom obţine decât dacă luăm în considerare voinţa asupra căreia am vrut să vă atrag atentia. Dacă am fi dorit să întemeiem o mişcare sectantă care să prezinte numai o dogmatică cu privire la divinitate şi spiritualitate şi care să aibă nevoie de o construcţie, am fi ridicat o clădire oarecare. Întrucât nu am dorit acest lucru, ci am vrut să dovedim că putem să ne cufundăm în viaţă, a trebuit să construim clădirea noi înşine integral, din voinţa ştiinţei spiritului. În detaliile acestei clădiri se va vedea că a fost aşezată pe o bază sănătoasă, pe principii cu adevărat importante, care în prezent sunt puse în lumina cea mai falsă, sub influenţa dualismelor menţionate mai înainte. Aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra unui lucru.

Privţii cele şapte coloane succesive care se află pe fiecare parte a clădirii noastre principale (vezi fig. 24). Deasupra aveţi capitelurile, dedesubt soclurile. Fiecare coloană se dezvoltă din cea anterioară, astfel încât obţineţi imaginea celui de-al doilea capitel dacă vă transpuneţi în primul şi în formele sale, dacă lăsaţi să vă cuprindă gândul metamorfozei ca fapt organic, şi acesta nu este un gând abstract, ci urmează creşterii. Puteţi vedea că al doilea capitel s-a dezvoltat din primul, al treilea din al doilea, al patrulea din al treilea şi aşa mai departe, până la al şaptelea. Într-o astfel de metamorfoză s-a încercat să se ridice un capitel, o bucată de arhitravă etc., să se imite o creaţie care există în cadrul naturii însăşi, în timp ce aceasta face să rezulte o formă din alta. Am sentimentul că nici un capitel nu ar fi putut fi construit altfel.

figura 23
plansa 15   Planşa 15
Fig. 23
[măreşte imaginea]

Dar în această situaţie a ieşit în evidenţă ceva uimitor. Când vorbesc despre evoluţie, oamenii o numesc adeseori dezvoltare, evoluţie. Mai întâi amintesc despre ce este incomplet, apoi despre ce este mai perfectionat, şi întotdeauna lucrurile mai desăvârşite devin şi cele mai complicate. Acest lucru eu nu l-am putut realiza atunci când am vrut să construiesc cele şapte capiteluri potrivit metamorfozei, ci atunci când am ajuns la cel de al patrulea capitel a reieşit că acesta este cel mai complicat, deşi următorul, al cincilea, trebuia să fie mai desăvârşit decât al patrulea. Neurmărind, ca Haeckel sau Darwin, lucrurile abstracte numai cu ajutorul gândurilor, ci trebuind să fac în aşa fel încât fiecare formă să rezulte din cea precedentă – aşa cum şi în natură o formă apare după alta, din forţele vitale – am fost constrâns să fac forma a cincea mai artistică, în suprafeţele sale, decât pe a patra, dar nu mai complicată; întreaga formă a devenit mai simplă. A şasea a devenit mai simplă, iar a şaptea şi mai simplă. În felul acesta mi-a devenit clar că evoluţia nu reprezintă un progres spre forme tot mai diferenţiate, ci este o evoluţie spre un punct superior, urmat apoi de o cădere în mai simplu (vezi fig. 25).

figura 25
Fig. 25

Aceasta a rezultat din munca efectuată. Şi am constatat că acest principiu, care rezultă din lucrarea artistică, este asemănător cu principiul evoluţiei din natură.

Ochiul uman este mai desăvârşit decât ochii animalelor, dar ochii unor animale sunt mai complicati decât ochiul uman. La animale vom găsi, de exemplu, anumite organe pline cu sânge, care la om nu sunt prezente, s-au resorbit. Ochiul omului este simplificat faţă de unii ochi de animale. La început ochiul este primitiv, simplu, apoi devine din ce în ce mai complex, se simplifică din nou, iar cel mai perfecţionat nu este cel mai complicat, ci unul mai simplu decât cel care ocupă poziţia mediană.

Am fost constrânşi să facem şi noi acelaşi lucru, perfecţionând în mod artistic ce se chema o necesitate interioară. Nu încercăm să facem vreo cercetare, ci ne străduim să realizăm legătura cu forţele vitale. În ce priveşte clădirea noastră, ne-am străduit ca în activitatea de modelare să acţioneze aceleaşi forţe care, ca spirit, se află la baza naturii. Este căutat un spirit care este creator în fapt, care trăieşte în interiorul creaţiilor lumii, care nu doar predică. Acesta este lucrul esenţial. Este şi motivul pentru care concepţia noastră s-a deosebit de a celor care voiau să decoreze clădirea cu numeroase simboluri. În construcţia noastră nu există nici un simbol, ci forme care sunt modelate potrivit creaţiei spiritului în chiar interiorul naturii.

Acesta este începutul unei voinţe care trebuie să-şi găsească continuarea. Un asemenea punct de vedere ar trebui să fie înţeles, aşa cum trebuie căutate sursele originale ale creaţiei umane, necesare omenirii. În prezent, noi trăim în mijlocul provocărilor. Dar toate sunt provocări izolate, rezultând din diferite domenii ale vieţii. Dar avem nevoie şi de o sinteză. Ea nu poate apărea din ceva care nu există decât în ambianţa existenţei vizibile exterioare, căci la baza oricărui lucru vizibil se află invizibilul, şi acest lucru trebuie să-l avem în vedere în prezent. Dacă se urmăreşte ce se întâmplă azi se va înţelege că nu este un gând chiar atât de absurd acela că vechiul se năruie. În acest caz trebuie să existe ceva care să-i ia locul. Pentru a te împăca cu acest gând ai nevoie de un anumit curaj, care nu se obţine în viaţa exterioară, ci trebuie găsit în cea mai adâncă interioritate.

Nu aş vrea să definesc acest curaj, ci să-l caracterizez. Sufletele dorminde de azi ar fi, desigur, încântate dacă ar apărea cineva care ar putea picta ca Rafael sau ca Leonardo. Acest lucru este de înţeles. Dar trebuie să avem curajul de a spune că numai cel care ştie că azi nu se poate şi nu este permis să creezi ca Rafael şi Leonardo are dreptul să-i domine. Am putea spune că are dreptul de a vorbi despre importanţa teoremei lui Pitagora numai acela care nu crede că aceasta trebuie descoperită abia azi. Fiecare lucru are timpul său şi totul trebuie înţeles în timpul concret.

În prezent este necesar să ştim că ne aflăm în faţa unei înnoiri a dezvoltării umanităţii. Este simplu să spui că timpul nostru este un timp al tranziţiei. Orice timp este un timp al tranziţiei, problema este de a şti ce se transformă. Aşadar, aş spune altceva: Se vorbeşte de faptul că natura şi viaţa nu fac salturi. Eşti foarte înţelept când afirmi: Evoluţie succesivă, nicăieri salturi! Dar natura face în continuu salturi.

Ea elaborează, treptat, frunza verde, ea o transformă în sepale, în petale colorate, în stamine, în pistil (vezi fig. 26 și planșa 14).

figura 26

Natura face mereu salturi; viaţa produce în continuu răsturnări. O dată cu schimbarea dinţilor, cu maturarea sexuală se stabilesc relaţii cu totul noi în cadrul întregului. Dacă spiritul de observaţie al oamenilor actuali nu ar fi atât de grosolan, ar percepe în jurul vârstei de douăzeci de ani o a treia etapă de evoluţie, apoi altele.

Însăşi istoria este un organism şi se desfăşoară prin salturi. Oamenii nu sunt conştienţi ce salt important s-a produs la trecerea dintre secolele al XIV-lea şi al XV-lea, de fapt la mijlocul secolului al XV-lea. Dar ce a început atunci tinde să se împlinească la mijlocul secolului nostru. Şi nu este nici o speculaţie, ci un lucru care poate fi pus alături de toate adevărurile exacte, când se spune că evenimentele care pun în mişcare omenirea, şi care au atins în ultimul timp o asemenea culme, pregătesc ce va interveni în evoluţia omenirii la mijlocul acestui veac. Asemenea lucruri trebuie să înţeleagă cel care nu vrea să întemeieze evoluţia omenirii pe un bun plac oarecare, ci care vrea să ajungă la o ştiinţă a spiritului cu ajutorul forţelor creatoare ale lumii, ştiinţă care să se poată infiltra apoi şi în viaţă.