Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


CONFERINŢA a VIII-a

Dornach, 24 aprilie 1920

Mai întâi, aş vrea să vă readuc azi în atenţie unele aspecte care au apărut în cursul ultimelor discuţii. Ştiţi că apartenenţa omului la întregul Cosmos era mult mai apropiată unor direcţii mai vechi ale cunoaşterii decât îi este prezentului nostru. Dacă ne-am întoarce în perioada culturală egipteano-caldeană, am vedea că în acea epocă, aşadar numai în mileniul al doilea înaintea calendarului nostru, omul nu se simţea ca o fiinţă izolată care peregrinează pe acest glob terestru, ci ca o fiinţă care aparţine întregii lumi vizibile. Omul ştia că într-un anumit mod este dependent de Pământ. Acest lucru este uşor de perceput. Este un lucru pe care nici perioada materialismului nu-l contestă, deoarece şi ea acceptă că omul este dependent în ceea ce priveşte metabolismul lui fizic de produsele Pământului, pe care le preia în sine. Omul timpurilor vechi ştia însă ‒ datorită unei cunoaşteri atavice ‒ că în ceea ce priveşte problemele lui sufleteşti este dependent, pe de o parte, de elementele foc, apă, aer şi, pe de altă parte, de mişcările planetare. El raporta acest lucru la sufletescul său, aşa cum raporta produsele pământului la metabolismul său fizic. El raporta ceea ce se află în cerul de stele din afara sistemului planetar la spiritul său.

Aşadar, omul se ştia, în vremuri în care nu putea fi vorba de materialism, ca făcând parte din întregul Univers. Puteţi întreba: Cum se face oare că omul se afla totuşi într-o eroare atât de mare cu privire la mişcarea corpurilor cereşti în timp ce, în prezent, în perioada materialistă, el a dus lucrurile atât de departe încât să ştie ce se întâmplă tocmai cu aceste procese exterioare ale Universului? Noi am vorbit de un timp încoace despre aceste lucruri şi am subliniat că omenii de azi cred în ideile prezentate de aşa-numita ştiinţă numai datorită anumitor prejudecăţi. Despre aceasta vom mai vorbi mâine. Acum, înainte de orice dorim să focalizăm cum oamenii prezentului au pierdut cu totul conştienţa faptului că ceea ce aparţine omului în întregul său poate fi găsit tot atât de puţin în lumea terestră cât şi în lumea vizibilă a stelelor. Nu este posibil să ai o părere corectă nici despre lumea vizibilă a stelelor dacă vieţii fizice exterioare nu i se alătură cunoaşterea suprafizicului pe care omul trebuie să-l parcurgă între moarte şi o nouă nastere. Am făcut referire încă de ieri la felul cum este inserată metamorfoza generală a omului în această trecere între viaţa terestră şi cea supraterestră, la felul cum acele organe pe care le considerăm, în prezent, ca aparţinând omului inferior, organe despre care ieri spuneam că se deschid spre interior, se transformă în ceea ce priveşte forţele lor ‒ bineînţeles nu substanţa lor ‒ în timpul dintre moarte şi o nouă naştere şi devin aşa-numitul organ mai nobil, capul. Capul nostru fizic nu este, în fapt, în ceea ce priveşte structura sa de forţe decât transformarea aşa-numitului om inferior din viaţa anterioară.

Dacă luăm în vedere cu adevărat acest lucru, putem vedea mai întâi în spirit cum între moarte şi o nouă naştere omul are un anumit conţinut al trăirilor sale, aşa cum are un conţinut între naştere şi moarte. Dar aceste conținuturi ale trăirilor sale sunt esenţial diferite. Dacă vrem să ne reprezentăm în mod schematic în ce constă această diferență, putem să ne spunem: Dacă aici (planșa 15, mijloc sus) omul este între naştere şi moarte, atunci omul are circumferința ca trăiri ale sale, circumferința spaţială şi ceea ce se desfăşoară în timp; aceasta are el ca trăiri ale sale. Dumneavoastră ştiţi că omul, aici pe Pământ, are în infimă parte propria sa viaţă interioară ca trăire reală. Procesele interioare ale organismului nu sunt trăite conștient. Aveţi cunoştinţă despre ceea ce este imprejurul dumneavoastră. Despre ceea ce se află în interiorul corpului său omul nu cunoaște nimic în mod nemijlocit, căci cunoaşterea pe care ne-o furnizează anatomia şi fiziologia nu poate fi socotită o cunoaştere reală, deoarece ea este așa încât noi nu putem privi totuși în interiorul real, prin cercetările corespunzătoare. Numai ştiinţa spiritului poate dezvălui puțin câte puțin acest interior.

plansa 15  Planșa 15
[măreşte imaginea]

Dar cum este în timpul dintre moarte şi o nouă viaţă? Trebuie să ne spunem că aici privim într-un anumit fel de la periferie spre centru (planșa 15, deapta sus). Aici ştim tot atât de puţin despre periferie pe cât de puţin ştim în viaţa dintre naştere şi moarte despre centru, despre interiorul nostru. În schimb, în acest răstimp pătrundem tainele omului. Ceea ce este ascuns în interiorul nostru, în interiorul pielii noatre, aceasta o vedem ca experienţă a noastră între moarte şi o nouă naştere.

Veţi spune, poate, că această lume pe care o vedem între moarte şi o nouă naştere este teribil de mică. Dar nu intră în discuţie mărimea ei spaţială. Este vorba de sărăcia sau de bogăţia conţinutului. Acest lucru trebuie să ajungă mereu în conştienţă, fie că este vorba despre bogăţia sau sărăcia conţinutului. Dacă puneţi laolaltă tot ceea ce percepeţi aici pe Pământ în regnul mineral, în regnul vegetal, în regnul  animal, în regnul pădurilor şi al munţilor, în regnul constelaţiilor, toate acestea nu pot fi încă comparate, ca bogăţie, cu ceea ce omul însuşi conţine ca taine în interiorul său.

Adevăratul proces constă în aceea că pierdem forţele structurale ale capului, când trecem prin moarte. Acestea şi-au îndeplinit sarcinile. În schimb, sunt preluate din lumea spirituală acele forţe care sunt forţe structurale ale restului organismului. Şi ele sunt transformate, din trăirile organismului care acum sunt periferice, în aşa fel încât, după ce s-au maturizat un timp, determină din lumile spirituale capul omului.

Trebuie să vă fie clar că ceea ce apare ca prim început al devenirii umane în corpul mamei este un rezultat al întregului Cosmos. Prin fecundare se creează prilejul ca într-un corp uman să aibă loc o anumită acţiune a Cosmosului. Procesul de formare a omului este o copie a întregului Cosmos. Cine vrea să studieze embrionul de la primele stadii trebuie să vadă acest embrion ca pe o copie a întregului Cosmos. Aceste lucruri sunt aproape în întregime ignorate. Oare despre ce este vorba când se vorbeşte despre formarea omului, în sens fizic? Este vorba despre linia ereditară. Se vede cum în organismul părinţilor ia naştere organismul copilului şi nu se ştie că în organismul părinţilor sunt active forţele cosmice care se află în afara noastră, în ambianţa noastră, ajungând departe în Cosmos, că întregul macrocosmos îşi concentrează forţele în fiinţa umană pentru ca o nouă fiinţă să poată lua naştere.

plansa 16  Planșa 16
[măreşte imaginea]

Aceasta este mai ales greşeala pe care o face lumea actuală, că nu priveşte niciodată spre macrocosmos, că nu conştientizează niciodată unde se află forţele pe care le observăm. Trebuie să revin la altceva: fizicianul sau chimistul actual spun că există molecule; moleculele sunt alcătuite din atomi (planșa 16, stânga sus). Atomii au forţe prin care acţionează unii asupra altora. Aceasta este o reprezentare care de fapt nu corespunde câtuşi de puţin adevărului. În realitate, în cea mai mică moleculă lucrurile stau astfel, încât asupra acestei molecule acţionează întregul cer înstelat. Să spunem că aici ar fi o planetă, acolo ar fi o planetă și așa mai departe (creculețele pe desenul din dreapta), apoi stelele fixe. Stelele fixe trimit forţe înăuntrul moleculei. Aceste forţe, care sunt trimise înăuntru, se întretaie în modul cel mai variat, formează puncte de intersecţie. Planetele trimit și ele forţele lor, care se întretaie astfel încât în această moleculă peste tot nu este nimic altceva decât concentrarea forţelor macrocosmosului. Este dorul ştiinţei actuale de a dezvolta, în sfârşit, microscoapele atât de mult încât să se poată studia atomii în molecule. Acest mod de a studia trebuie să înceteze. În loc să se cerceteze microscopic structura moleculelor, ele trebuie privite în contextul macrocosmosului, al constelaţiei cerului cu stele; moleculele de cupru într-o constelaţie, cele de staniu în alta. Ar trebui îndreptată privirea spre afară, pentru a privi în macrocosmos structura moleculelor care numai se oglindeşte în moleculă. În loc de a privi la nivelul cel mai mic, ar trebui îndreptată privirea la nivelul maxim, deoarece acolo trebuie căutat ceea ce trăieşte la nivelul celor mai mici formaţiuni.

La fel se manifestă modul de gândire materialist şi în alte domenii. Auziţi în prezent pe cineva care şi crede că poate spune ceva despre progresul cunoaşterii dacă spune: Oh, materialismul secolului al XIX-lea este depăşit. ‒ Nu, el nu este depăşit atâta timp cât gândeşte atomist, atât timp cât nu se urmăreşte modelarea, configurarea a ceea ce este mai mic la nivelul maxim. Tot asfel, materialismul nu este depăşit, dacă nu se cunoaşte modul de a pătrunde în relaţia omului cu nivelul maxim, cu întregul Cosmos.

Găsim aici însă o nouă, putem spune uriaşă, urmă a materialismului asupra căreia am mai atras atenţia. Şi găsim această urmă adeseori chiar în ţările aşa-numitei teosofii. Există materia fizică, apoi eterul, care este mai rarefiat, dar în fond atât de asemănător cu materia fizică; astralul este şi mai rarefiat; apoi urmează lucruri tot mai rarefiate, din ce în ce mai rarefiate. Această lume ‒ fie că o numim lume astrală, fie Kama Manas [31] sau oricum s-ar numi ‒ nu este de natură spirituală, ci rămâne materială. Dacă se doreşte cu adevărat să se ajungă la cunoaşterea lumii trebuie să se înţeleagă faptul că eterul nu mai este materie în sensul celei despre care spunem că umple spaţiul. Când vorbim despre materia care umple spaţiul ne imaginăm spaţiul, vorbind schematic, alcătuit din materie. Când vorbim însă despre eter nu trebuie să gândim spaţiul ca fiind plin cu materie, ci golit de materie. Când materia obişnuită se ciocneşte de ceva, ea îl împinge mai departe. Când eterul se apropie de acel lucru îl absoarbe şi-l atrage în sine (planșa 15, stânga sus). Este exact acţiunea opusă aceleia a materiei obişnuite. Eterul exercită acţiuni de absorţie. Dacă eterul nu ar exercita asemenea acţiuni aţi arăta din spate ca din faţă, căci ceea ce face deosebirea dintre cele două înfăţişări este un rezultat, pe de o parte, al acţiunii presatoare a materiei gravitaţionale şi, pe de altă parte, al acţiunii absorbitoare a materiei-eter sau al eterului. Nasul dumneavoastră este scos în afara organismului prin materia gravitaţională, orbitele oculare sunt trase înapoi prin forţa de absorţie a eterului. Astfel acţionează substanţialitatea de presiune şi cea de absobţie.

Asemenea lucruri nu sunt luate în seamă, în prezent, în epoca materialistă. Când se vorbeşte despre astral nu ne putem gândi nici la materia fizică tridimensională, nici la eterul absorbitiv, ci la un al treilea lucru, care realizează mijlocirea între primele două. Iar dacă este vorba despre ceea ce trebuie să ne reprezentăm ca fiind esenţa-eu, atunci trebuie să ne gândim la un al patrulea lucru care mijloceşte, pe de o parte, acţiunea absorbtiv-apăsătoare a eterului şi a materiei fizice şi, pe de altă parte, substanţialitatea astrală. Acestea sunt lucrurile care trebuie avute în vedere (planșa 15, mijloc jos).

Nu puteţi spune: Bine, dacă eterul are numai o acţiune de absorbţie, de unde reiese că el este perceptibil? Eterul se comportă faţă de materia gravitaţională aşa cum se comportă ‒ folosim o imagine, pentru a ilustra un alt nivel ‒ ceea ce se află într-o sticlă de apă carbogazoasă (planșa 16, stânga). În sticlă se află apă, iar în aceasta bule. Nu putem vedea apa, dar putem vedea bulele, deși bulele sunt mai neconsistente. Și așa este și în unele cazuri, eterul, care este un loc gol de materie fizică, este exact opusul ei, şi poate fi perceput.

Când vorbim despre viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, trebuie să ne gândim că această viaţă este trăită în afara spaţiului, a spaţiului obişnuit pe care-l percepem, şi efortul nostru ar trebui să fie îndreptat spre obţinerea unei reprezentări a acestui „în afara spaţiului“. Reuşiţi dacă încercaţi să vă reprezentaţi mai întâi spaţiul plin. Este suficient să vă imaginaţi o masă; aceasta umple spaţiul. Apoi treceţi de la spaţiul plin la percepţia spaţiului gol. Veţi spune: Spatiul gol nu poate fi supralicitat. ‒ Acest lucru este tot atât de „inteligent“ ca atunci când cineva spune: Am portmoneul plin cu bani, scot mereu din el, până nu mai am nimic; nimicul nu poate fi supralicitat. Dar el poate fi supralicitat. Dacă fac datorii, am mai puţin decât nimic. Tot aşa poate fi supralicitat şi spaţiul gol. Când este plin cu eter, el este mai puţin decât gol, este o entitate negativă.

Iar cel care realizează în dumneavoastră mijlocirea dintre ceea ce este absorptiv şi ceea ce este presiune este tocmai astralul. Nu ar exista nici o relaţie dintre partea anterioară şi cea posterioară, care sunt diferite, pentru că există în dumneavoastră acţiuni absorbtive şi acţiuni de presiune, dacă astralitatea care permite mijlocirea nu ar fi activă. Veţi spune: Eu nu observ acestă mijlocire. Vă rog urmăriţi procesul digestiei. Veţi vedea că această mijlocire există şi că ea se exprimă foarte precis. Aici este prezentă astralitatea. Activitatea astralului se bazează tocmai pe opoziţia dintre entitatea anterioară şi entitatea posterioară ale omului, tot aşa cum mijlocirea prin astral între omul superior şi cel inferior se bazează pe entitatea eu. Este vorba să concepem omul, aşa cum stă în faţa noastră, în mod concret, cu adevărat concret, şi să ne fie clar că, în timp ce omul trăieşte între naştere şi moarte el îşi imprimă astralul şi eul său în ceea ce este absorptiv şi apăsător şi îşi duce entitatea înapoi în ceea ce aici pe Pământ nu este decât mijlocire între în faţă-în spate, sus jos.

Ce este această mijlocire între faţa‒spate, sus‒jos? Este ceea ce vieţuim în timp ce ne trăim echilibrul. Noi nu apucăm alimentele mişcând capul înainte şi înapoi; ne putem ridica şi pe verticală. Ne găsim locul în poziţia de echilibru. Aceasta nu o vedem, o trăim. Noi ne acomodăm mai întâi cu ceea ce în viaţă nu luăm în considerare; ne acomodăm abia atunci când trecem prin poarta morţii. Dacă am avea numai ochi, ar fi întuneric în jurul nostru, dacă am avea numai urechi, ar fi muţenie în jurul nostru. Dar mai avem şi un simţ al echilibrului şi un simţ al mişcării. Acum pot fi vieţuite în noi. Noi participăm la ceea ce înseamnă echilibru şi mişcare în Univers, ne integrăm în mişcarea lumii exterioare.

În viaţa dintre naştere şi moarte noi trăim numai efectul mişcării Pământului în jurul axei sale, în metabolismul zilnic. Trebuie să luăm zilnic micul dejun, prânzul şi totul se întâmplă în 24 de ore şi are acelaşi ritm cu rotirea Pământului în jurul axei sale. Aceste două procese sunt legate între ele. Fiecare este o dovadă pentru celălalt. Când murim, această mişcare a Pământului devine ceva foarte real, aşa cum sunt aici obiectele vizibile. Atunci noi trăim cu această mişcare a Pământului, atunci participăm şi noi la această mişcare a Pământului.

Şi tot astfel mai participăm şi la alte mişcări ale cerului înstelat. Și această participare este de fapt în acest desen (planșa 15,  dreapta sus), deoarece noi nu ne extindem în spaţiul cosmic ca o meduză, ci luăm parte la viaţa acestuia, și ca ființe participante la viața spațiului cosmic trăim interiorul omului. Aici, între naştere şi moarte, dumneavoastră spuneţi: Lumea mea este în pieptul meu, în inimă confluează mişcările umorale ale circulaţiei sangvine. Într-un anumit stadiu de maturizare dintre moarte şi o nouă naştere, spuneţi: În interiorul meu este Soarele, înţelegând Soarele adevărat, despre care fizicienii îşi imaginează că ar fi o bulă gazoasă, dar care este cu totul altceva. Vieţuiţi Soarele adevărat. Între moarte şi o nouă naştere, trăiţi Soarele aşa cum trăiţi aici inima dumneavoastră. Şi aşa cum aici Soarele este vizibil pentru ochiul dumneavoastră, tot aşa între moarte şi o nouă naştere inima, în devenirea ei pe calea unei minunate metamorfozări în glanda epifiză, este cauza unor trăiri grandioase. Întregul sistem sangvin îl trăiţi în transformare, se înţelege nu substanţa, ci forţele mobilizatoare. Aici aveţi sistemul sangvin în dumneavoastră. În timpul în care continuaţi să trăiţi între moarte şi o nouă naştere, aceste forţe care se află în sistemul sangvin se modifică. Când ajungeţi din nou aici, într-o nouă viaţă pământeană, ele au devenit forţele noului sistem nervos. Uitaţi-vă în planşele de anatomie sau de fiziologie actuale la imaginea traseelor nervoase şi la drumul circulaţiei sângelui: circulaţia sangvină = o încarnare. Din aceasta ia naştere în încarnarea viitoare viaţa nervilor. Iar atunci când spunem sistem-cap, sistem torace, sistem al membrelor nu trebuie să le juxtapunem schematizând, căci lucrurile trec unele în altele. Priviţi structura minunată a ochiului uman: vase sangvine, membrane vasculare, retină. Ultima este metamorfoza celei precedente. Ceea ce azi este retină a fost în încarnarea precedentă membrană vasculară, iar ceea ce, în prezent, este membrană vasculară a ochiului dumneavoastră va fi în încarnarea următoare retină ‒ chiar dacă nu chiar atât de nemijlocit. Totuşi ceea ce am spus este valabil. După cum vedeţi, o adevărată cunoaştere a omului pe care-l avem în faţă nu o putem obţine dacă avem în vedere omul numai aşa cum evoluează între naştere şi moarte şi doar prin forţele eredităţii fizice. În felul acesta întelegem lucrurile cel mult până la mişcarea umorilor. Dar această mişcare a umorilor este şi ultimul lucru pe care-l înţelegem. Structurile nervoase ale unei vieţi prezente sunt rezultatul unei vieţi anterioare şi nu pot fi înţelese din viaţa prezentă.

Acum, vă rog să nu obiectaţi la ce vă voi spune: Da, şi animalele au nervi, şi nu au vieţi anterioare. ‒ A judeca lumea în felul acesta înseamnă a o privi foarte miop. Dacă sistemul nervos este, în forţele sale, transformarea sistemului sangvin din viaţa anterioară, acest lucru nu trebuie să fie valabil şi la animale. Dacă aţi aplica o astfel de logică ‒ ea este aplicată în mare măsură în prezent ‒ ar înseamnă acelaşi lucru ca în cazul în care intraţi la bărbier, vedeţi la el un număr de brice (în limba germană, Rasiermesser = cuţit de ras ‒ n.tr.) şi spuneţi: Vă rog, vrem să le cumpărăm ca tacâmuri pentru masa noastră de prânz, căci cuţitele sunt pentru mâncare! ‒ Bricele (cuţitele de ras) sunt pentru altceva! Un lucru nu poartă în sine determinarea sa nemijlocită; la fel şi un organ. Organul uman este cu totul altceva decât organul animalului. Depinde la ce este folosit. Nu ar trebui comparat sistem nervos cu sistem nervos, respectiv nervii omului cu nervii animalului; nervul omului a devenit faţă de nervul animalului ceva asemănător cu cuţitul de ras (briciul) faţă de cuţitul de masă, astfel încât pe calea cercetării materialiste nu se poate ajunge la nimic. Dar aceasta este principala cale practicată în prezent.

Iar această cale împiedică să fie focalizat ceea ce-l face inteligent pe om ca produs al lumii spirituale. Căci profesiunile noastre de credinţă religioase, aşa cum s-au dezvoltat treptat, s-au lăsat înrobite şi au slujit egoismului. Ele încearcă cel mult să dovedească persistenţa omului după moarte, pentru că acest lucru o cere el în egosimul său. Dar este tot atât de important să dovedeşti continuitatea vieţii prenatale, pentru ca omul să înţeleagă că pe acest Pământ eu trebuie să fiu un continuator a ceea ce am fost între moarte şi naşterea mea actuală. Eu am de continuat aici o viaţă spirituală. Oricum, aceasta ne înrobeşte mai puţin egoismului, dar, totodată, este şi ceva care trebuie să se reverse din nou în cultură pentru ca această cultură a noastră să elibereze omul de instinctele antisociale. Gândiţi-vă numai ce va însemna să spui, contemplând o faţă umană: Aceasta nu este din această lume, la ea a lucrat lumea spirituală între ultima moarte şi această naştere; ce va însemna ea când se va vedea deja lucrarea spirituală dintre moarte şi o nouă naştere. În fapt, va fi un alt fel de instruire, care şi ea va genera o altă mentalitate. Iar această mentalitate nu va permite să privim cerul cu stele şi să vedem în el numai o mare maşinărie de stele care se atrag în mod newtonian între ele, chiar dacă nu se ţine seama de faptul că, în prezent, abstractizarea a atins nivelul cel mai înalt.

Abstractizarea este prezentă în foarte mare măsură în sistemul nostru solar şi planetar obişnuit. Dar, la ora actuală, ea produce flori deosebit de ciudate. Astfel, de exemplu, veţi întâlni într-o mare parte a literaturii de popularizare glorificarea unei anumite idei pe care a avut-o, de exemplu, Einstein [32]. Se spune că datorită acestei idei gravitaţia este zdruncinată. Căci: își imaginează că departe de orice corp ceresc (planșa 15, dreapta jos), astfel încât nu acționează nici un câmp gravitațional, s-ar afla un dulap. În acest dulap se află un om; acesta ţine în mâini o piatră şi o pană. Le dă drumul şi ele cad, ajungând pe podeaua dulapului. Da, spune Einstein, poate că omul va gândi: Piatra şi pana cad pe podea. Dar nu este obligatoriu să fie aşa, deoarece sus poate fi fixată o funie (desen) ‒ unde anume, nu ştiu! ‒ care să ridice întregul dulap în sus. Piatra şi pana nu cad ‒ pentru că în apropiere nu se găseşte nici un corp ceresc ‒, nu cad, ci rămân pe loc. Dulapul este ridicat, şi piatra şi pana rămân în acelaşi loc. Cum podeaua dulapului a ajuns la ele prin ridicarea dulapului, ea le ridică odată cu ea.

Această prezentare a unei abstracţiuni o puteţi găsi descrisă ca fiind teoria modernă a relativitătii a lui Albert Einstein. Vedeţi cât de departe a coborât omenirea în gândirea adevărului! Se vorbeşte despre relativitate. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă s-ar lua în serios întreaga reprezentare: un dulap departe de alte corpuri cereşti, nici un corp ceresc în apropiere care ar putea atrage piatra şi pana, un om înăuntru! Aer nu există decât în apropierea corpurilor cereşti, dar el stă înăuntru cu piatra şi cu pana lui; ele, bineînţeles, nu au nevoie să respire. Şi, pe lângă aceasta, dulapul este spânzurat şi tras în sus.

Aceasta este încă o dinamizare a acelui pumn newtonian care-i este aplicat corpului ceresc în tangentă pentru a putea să se îndepărteze cu forţă centrifugă de forţa centripetă. Astfel de lucruri constituie, în prezent, obiectul dezbaterii ştiinţifice şi sunt considerate ca fiind fapte mari, în timp ce ele nu sunt nimic altceva decât dovada felului în care s-a ajuns la abstracţiunea extremă şi cum materialismul a dus lucrurile până acolo încât omul nu mai ştie nimic despre materie, că el poate trăi în formaţiuni de gânduri străine de orice realitate.

Numai că aceste lucruri nu sunt luate în seamă în prezent, ci se citeşte în toate ziarele că a fost făcută o mare descoperire; teoria gravitaţiei a fost înlocuită de simpla teorie a inerţiei. Piatra şi pana nu sunt atrase, ele stau pe loc, în timp ce dulapul este tras în sus. Se poate spune că, în prezent, foarte mult nonsens trăieşte ca fiind genialitate. Cum te poţi mira de faptul că în acest timp şi pe alte tărâmuri gândurile merg în cruciş şi-n curmeziş, şi drept şi strâmb, şi că au produs în final ceea ce au trăit oamenii în ultimii 5-6 ani (aluzie la primul război mondial ‒ n.tr.)

Acest lucru trebuie reamintit. Eu a trebuit să vă amintesc acest lucru, iar mâine voi adăuga pe baza acestor premise câte ceva despre construcţia Universului şi pentru prietenii noştri veniţi la Adunarea generală a Societăţii de antroposofie.