|
Din consideraţiile pe care le-am prezentat aici aţi văzut cât este de necesar să observăm omul în totalitatea sa, pentru a ajunge la concluzia că el este, de fapt, o copie a întregii lumi. Este deosebit de important să se preia aceasta nu numai în cunoaşterea prin înţelegere raţională, ci şi în cunoaşterea prin simţire, în cunoaşterea prin voinţă. Căci numai dacă considerăm omul ca fiind în totalitatea lui rezultatul întregului Univers vom putea ajunge la o înţelegere profundă a ceea ce vrea să fie în fundament creştinismul pentru lume. Se poate obiecta foarte uşor: Se cere de la umanitatea modernă o înţelegere complexă a detaliilor Universului, în aceeaşi măsură şi o înţelegere complexă şi a detaliilor omului, pentru ca abia prin aceasta el să poată fi în conştienţa sa un om întreg. Dar această cerinţă, care este ca un fel de imperativ cardinal pentru umanitate, nu este proprie numai ştiinţei spiritului care îşi face acum apariţia. Pentru a lămuri ceea ce vreau să spun, aş vrea mai întâi să vă pun o întrebare: Ce a adus, de fapt, creştinismul la apariţia sa? A adus cerinţa unei înţelegeri a lumii care era într-adevăr foarte extinsă. Şi această înţelegere a lumii care era legată de reprezentările păgâne a fost, de fapt, complet uitată odată cu trecerea vremii. Concepţiile fundamentale, ideile fundamentale ale creştinismului puteau fi înţelese numai dacă se înţelegea Sfânta Treime, dacă se înţelegea esenţa Dumnezeului Tată, a Dumnezeului Fiu şi a Sfântului Duh. În sensul în care creştinismul înţelege aceste trei aspecte ale divinului-spiritual, nu aparţineau creştinismului mai puţine aspecte decât cele implicate în prezent de ştiinţa spiritului. Numai că, treptat, ideea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh a fost eliminată din zona a ceea ce poate fi înţeles şi s-au păstrat cuvinte goale, învelişuri de cuvinte goale. Şi timp de secole oamenii au avut la dispoziţie învelişuri de cuvinte goale. S-a ajuns atât de departe încât oamenii, după ce la început respingeau în mod dogmatic învelişurile de cuvinte goale, au început apoi să-şi bată joc de acestea. Să ne gândim numai câtă ironie reiese când se spunea că dogmatica pretinde că Unul ar fi Trei şi Trei ar fi Unul. Oamenii se iluzioneză când cred că ceea ce a vehiculat odinioară creştinismul cere mai puţină înţelegere plină de dăruire decât ceea ce dă ştiinţa actuală a spiritului, pentru a cuceri din nou creştinismul. În orice caz, lucrurile cele mai importante au fost eliminate din creştinism, aşa încât te poţi întreba: Ce a rămas, de fapt, în realitate, din conceptele fundamentale ale lui Christos? Cum deosebeşte omul modern ‒ v-am atras atenţia asupra faptului că nici măcar teologi ca Harnack nu a fac ‒ pe Christos de Dumnezeul general al Universului, care ar putea fi desemnat şi ca Iahve sau Iehova? Oare câţi oameni au în minte ceva clar cu privire la ceea ce se înţelege prin Duh sau Sfântul Duh? Oamenii au devenit treptat partizani ai abstracţiunii, încât sunt mulţumiţi cu învelişurile de vorbe goale, fie dacă se opresc la mărturisirea de credinţă, fie dacă, devenind iluminaţi, încep să ironizeze. Dar niciodată ceea ce este prezentat în învelişurile de cuvinte goale nu va putea avea forţa de a aduce lumină în procesul cunoaşterii umane.
Gândiţi-vă cât de departe am ajuns în această privinţă. Tot ce era cunoaştere umană în timpurile greceşti mai vechi era în acelaşi timp şi conţinut al unui principiu vindecător. Cel ce tămăduia era preot şi în acelaşi timp învăţător al poporului. Faptul că învăţătorul poporului, că preotul este în acelaşi timp şi vindecător presupune că ceva este bolnav în întregul proces cultural. Altfel nu ar fi existat nici o justificare pentru a se vorbi de vindecător. Se vorbea de vindecător pentru că printr-o cunoaştere instinctivă se avea încă o viziune mai cuprinzătoare, mai largă a întregului proces cosmic decât în prezent. În prezent, procesul cosmic este imaginat în desfăşurare, iar ceea ce urmează este considerat efectul a ceea ce a precedat. Dar, în realitate, lucrurile nu stau astfel. Şi o cunoaştere mai veche, instinctivă recunoaşte că în realitate lucrurile nu stau aşa. Astăzi se imaginează, şi mai ales cei care vorbesc despre un progres abstract îşi închipuie că evoluţia are un mers ascendent. Această părere o întâlnim chiar şi în filosofia timpurilor mai noi. Wilhelm Wundt [54], nefilosoful, care a devenit pentru mulţi filosoful timpului, vorbeşte de un astfel de progres general fără a cunoaşte ce presupune, de fapt, procesul devenirii omului. Trebuie să ne reprezentăm că în devenirea umană există continuu o strădanie spre degenerare. Nu există aici o tendinţă spre progres, înainte de toate nu în istorie. Există o tendinţă continuă spre degenerare, şi numai pentru că în permanenţă împotriva acestei tendinţe spre degenerare acţionează ceea ce numim învăţământul, cunoaşterea etc. este împins în sus ceea ce altminteri ar fi tras în adâncuri. Numai prin aceasta are loc un progres.
Să examinăm din acest punct de vedere cum stau lucrurile în
ceea ce-l priveşte pe copil. Copilul se naşte. Se vorbeşte de
moşteniri. Da, dar se moşteneşte numai ceea ce duce la decadenţă. Dacă
nu ar fi educat mai întâi în ambianţa de acasă şi mai
târziu prin şcoală, prin viaţă, copilul ar decădea. Educaţia este
o stavilă în calea decăderii. Aşadar, ea produce vindecare;
cunoaşterea umană instinctivă privea tot ceea ce avea de-a face
cât de cât cu cunoaşterea, educaţia, preoţimea ca fiind un
proces de vindecare. Pentru concepţii mai vechi, preotul nu putea fi
despărţit de medic, ei erau unul şi acelaşi lucru; abia evoluţia mai
nouă a despărţit ştiinţa naturii de ştiinţa spiritului şi sufletului,
aşa cum le-am despărţit ieri. Astăzi se lasă medicului format de
ştiinţa naturii posibilitatea de a vindeca ce, potrivit concepţiei lui
Julius Robert Meyer, nu are de-a face cu scopurile sufletului etc., ci
numai cu ceva cum este folosirea forţei cailor transformată în
încălzirea acestora, a osiilor trăsurii, a străzii pe care trece
trăsura etc. Aceasta este lăsată în seama medicului. Iar oameni
ca Rubner [55] de la Berlin, care
este reprezentantul acestei direcţii, calculează ceea ce îi este
necesar omului pentru viaţă, ca şi cum acesta ar fi un fel de cuptor
complicat.
Vedeţi care este consecinţa social-etică a unei astfel de concepţii. Recunoaşteţi că atunci când tot ce se întâmplă prin transformarea forţelor are ca efecte colaterale ceea ce se petrece ca intenţie sau scopuri ale omului există posibilitatea de a gândi că lumea ar putea exista şi fără aceste intenţii colaterale. Aceasta este, de fapt, părerea oamenilor de azi, că adevărul ar consta numai în ceea ce este fizic, iar restul nu reprezintă decât efecte colaterale.
Unica consecinţă a unei asemenea concepţii ar fi respingerea creştinismului, aşa cum au făcut-o materialiştii de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aceştia au tras concluzia că dacă naturalismul este corect nu mai rămâne altceva de făcut decât să spui că este ridicol să faci o deosebire între infractor şi omul bun, fiind de la sine înţeles că forţa se transformă în căldură atât în infractor cât şi în omul bun. Problemele care se ivesc, în prezent, în omenire privesc cinstea, curajul, consecvenţa. Când nu există consecvenţă cu privire la lucrurile exterioare ale vieţii, nu este de mirare că referitor la aceste probleme cardinale nu există această probitate.
Aşa se face că omenirea actuală vorbeşte despre Christos fără să ştie că între El şi Dumnezeul general care se află la baza întregii naturi există o mare deosebire. Transformarea reprezentării lui Christos în simpla reprezentare a lui Dumnezeu înseamnă un pas înapoi al omenirii, dincolo de misteriul de pe Golgota. Pentru a ajunge însă cu adevărat la creştinism, este necesar ca acest principiu al degenerării să fie luat în serios. Omenirea actuală va trebui să ştie că prin misteriul de pe Golgota în evoluţia Pământului nu a avut loc un eveniment pur şi simplu raţional al umanului ci s-a întâmplat ceva raţionalist pentru întreaga viaţă a Pământului.
Dacă recunoşti acest lucru, trebuie să studiezi natura şi spiritul
mult mai intensiv decât o face omenirea actuală. Pentru a fi
înţeles, aş vrea să vă prezint un lucru care a trăit în
conştienţa omenirii până în secolul al VIII-lea
î.Chr. Omul nu se simţea până în secolul al VIII-lea
î.Chr. o fiinţa izolată, cum se simte în prezent. În
prezent, omul se simte ca fiind numai fiinţa închisă în
Limitele epidermei sale. Până în secolele al VIII-lea sau
al VII-lea î.Chr. se considera un membru al întregului
Univers şi se simţea implicat în devenirea întregului
Univers. Omul acelor timpuri vechi ‒ omului actual acest lucru i se
pare aproape grotesc, dar nu este aşa ‒ simţea că ceea ce trăia
în capul său are o continuare afară şi că aparţine
întregului cer înstelat. Omul ‒ oricât de ciudat ar
părea omului actual ‒ îşi simţea capul legat în mod viu de
stele. Aşa încât el îşi spunea: În timp ce
deasupra mea se bolteşte cerul de noapte, eu sunt, de fapt, acela care
trăieşte într-o comunicare vie a capului meu cu stelele. ‒ Şi
îşi mai spunea: Când înaintez apoi în timp,
când după noapte vine ziua, stelele care au răsărit într-o
parte apun în partea cealaltă, în locul stelelor apare
Soarele. Atunci nu mai acţionează în capul meu configuraţia
cerului înstelat, ci Soarele reprezintă cerul cu stele, iar
asociaţi cu Soarele sunt ochii mei. Şi în timp ce simţea în
mod viu acest lucru el îşi spunea: Aşa cum acum, când avem
o existenţă pământeană, ochii mei sunt asociaţi cu Soarele,
în existenţa care a premers Pământului (noi o numim
existenţă lunară) întregul meu cap era un fel de ochi; numai că
acest ochi nu reunea doar două imagini ale obiectelor, ci vedea afară
în spaţiul cosmic; într-o anumită măsură, în mine,
în creierul meu existau tot atâţia ochi câte stele
există. Din acei ochi s-a format tot ceea ce trăieşte acum în
creierul meu, iar ochii mei senzoriali sunt produse ulterioare asociate
Soarelui, aşa cum creierul meu era asociat cerului înstelat. Din
această cauză, creierul meu este un produs ulterior al multor ochi
pariţiali, a atâtor ochi parţiali câţi Sori luminează
în timp de noapte. Din acel simţ s-a născut creierul meu. Şi ceea
ce este ochiul meu în existenţa pământeană, prin care
comunic cu ambianţa mea terestră, va deveni organ interior cum este
acum creierul meu, când Pământul va fi înlocuit de o
stare planetară viitoare ‒ ştiţi că noi o numim starea Jupiter. Ceea
ce, în prezent, se află la suprafaţa corpului meu se va retrage
atunci în interior. Oamenii vor arăta altfel. ‒ Aşa simţea
în mod instinctiv omenirea din timpurile de demult. ‒ Lumina
pătrunde prin ochiul meu senzorial, dar în interior eu păstrez
lumina timpurilor vechi; aceasta acţionează în mine ca
gând. Gândul era percepţie senzorială când
Pământul încă nu exista, când Pământul era
încă o altă planetă. Şi percepţia mea senzorială va deveni
gând în viitor; toate acestea erau resimţite în
vremuri vechi ca o înţelepciune care ‒ spunem în prezent ‒
era resimţită în mod instinctiv. Cei vechi nu foloseau
cuvântul „instinctiv“ cu atât de puţină înţelegere
cum o face omenirea actuală, ci ei spuneau: Aceasta este
înţelepciunea pe care ne-au adus-o zeii din cer pe Pământ.
Despre ceea ce li se clarificase instinctiv privind trecutul, prezentul
şi viitorul, ei spuneau: Aceasta ne-au adus-o nemuritorii. ‒ Şi ei şi-o
reprezentau în imagine. Iar imaginea-Isis ce spune ea oare? „Eu
sunt Universul. Sunt trecutul, prezentul şi viitorul. Vălul meu
încă nu l-a ridicat nici un muritor“. Interpretarea pe care o dă
umanitatea mai recentă este stranie. Căci omenirea mai nouă
gândeşte materialist în faţa unei propoziţii în care
se află cuvântul „muritor“. De fapt, omenirea actuală nu
gândeşte: „Eu sunt trecutul, eu sunt prezentul, eu sunt viitorul.
Vălul meu nu l-a ridicat nici un muritor“, ci: „Eu sunt trecutul, eu
sunt prezentul, eu sunt viitorul. Vălul meu nu l-a ridicat nici un om“. Aşa gândeşte omenirea
modernă. Ea nu se gândeşte la faptul că deoarece se consideră
nemuritoare nu poate spune că afirmaţia „Vălul meu nu l-a ridicat
încă nici un muritor“ este ceva care pune limite cunoaşterii.
Novalis a spus: Foarte bine, atunci trebuie să devenim nemuritori
pentru a ridica vălul lui Isis!
Gândiţi-vă numai ce gânduri primitive a produs omenirea modernă materialistă. Dar îi face şi bine, căci în timp ce gândeşte: „Eu sunt Universul. Eu sunt trecutul, prezentul şi viitorul. Vălul meu nu l-a ridicat nici un om“ ea este scutită de efortul de a ridica vălul, iar filosofii ei pot spune că există limite ale cunoaşterii. În realitate, părerea lor este că omul este prea leneş pentru a parcurge drumul cunoaşterii. Dar acest lucru ei nu vor să-l spună. Şi în timpul nostru; care vrea să fie liber de autoritate, aceste lucruri sunt admise. În viitor, ele nu vor trebui acceptate, dacă omenirea nu va vrea să degenereze. Şi nu trebuie trecut cu vederea că nimeni nu are dreptul să se numească creştin dacă crede numai într-un progres general, dacă nu-i este limpede faptul că dacă Pământul ar fi fost lăsat în voia lui după misteriul de pe Golgota ar fi ajuns la decadenlă. În locul decăderii trebuie să punem ceva ce nu putem lua de la Pământ, de la constituenţii Pământului, nu putem lua de la Dumnezeu Tatăl, ci trebuie să-l luăm de la Dumnezeu Fiul şi să-l inoculăm în ceea ce este evoluţia în desfăşurare a omenirii. Este o abatere a omenirii de la sarcina ei actuală refuzul de a admite legătura dintre Univers şi evenimentul Christos. Confesiunile catolică şi evanghelică tună şi fulgeră împotriva ideii că gândul-Christos trebuie legat de gândul-Cosmos, spunând că ştiinţa spiritului nu ştie că Christos trebuie conceput în primul rând ca ceva etic, ca ceva care se inserează numai în ordinea morală a lumii. Da, dacă ordinea morală a lumii nu este privită decât ca un efect colateral al transformării energiilor, atunci şi gândul-Christos apare ca un efect colateral al ordinii universale.
Acesta era unul din lucrurile spre care trimitea o aşa-numită cunoaştere instinctivă a umanităţii, felul în care creierul uman este legat de sfera stelară, în care ochiul uman este asociat sferei solare. Dacă priviţi retrospectiv anumite perioade mai vechi când se dispunea încă de o cunoaştere calitativă a elementelor astronomice şi de asemenea a lucrurilor elementare pământene, veţi vedea că aici se stabileşte o anumită relaţie între lumină şi ceea ce există în jurul Pământului, în primul rând, cu aerul. Cei vechi nu puteau gândi, în cunoaşterea lor instinctivă, lumina fără aer. Cei mai noi separă, în cunoaşterea lor abstractă, ceva ce îşi reprezintă ca fiind lumină ‒ ei o descriu ca pe o mişcare oscilatorie a eterului şi o prezintă în mod cu totul straniu ‒ de aer, pe care îl consideră ca fiind un mediu prin care străbate lumina. Este ciudat cât de puţin gândesc oamenii la ceea ce le este dat de-a gata: Pământul, spaţiul cosmic infinit, stelele. Există stele a căror lumină are nevoie de milioane de ani pentru a ajunge pe Pământ, iar altele a căror lumină are nevoie de un timp mai scurt. Raza de lumină care ajunge la ochiul dumneavoastră vine, conform acestei teorii, de la ceva care a existat acum milioane de ani; acest ceva poate a dispărut de mult, dar lumina tot mai vine. Despre ce există acolo, afară, în Univers, nu ar trebui să se vorbească. De fapt, ar trebui să se vorbească despre faptul că ne sosesc canale de lumină care ar putea conduce la unele stele existente, dar şi la unele care nu mai există.
Trebuie să ne familiarizăm cu faptul că fenomenele luminoase în sine se reprezintă pentru noi în fenomenul aerian. Chiar dacă lumina trece prin spaţiul aparent lipsit de aer, pentru noi ea se prezintă în spaţiul plin cu aer, căci noi nu putem exista decât aici. Şi în felul acesta pentru noi lumina şi aerul vieţuiesc împreună. Prin faptul că lumina şi aerul sunt vieţuite împreună ajungem mai adânc în constituţia umană. Se ajunge mai în profunzime; la capul uman ajungem de la ochi la nas. Nasul este ‒ filosofia orientală ştia multe despre aceasta ‒ locul prin care inspirăm şi expirăm. Ochiul este organul de preluare a luminii. Nasul se adaptează aerului, şi tot ce se adaptează aerului se prelungeşte în afară, în lumea planetară. Soarele acţionează asupra ochiului nostru. Celelalte acţionează asupra restului organismului nostru şi astfel coborâm din lumea stelelor în lumea Soarelui şi a planetelor şi ajungem la om. Apoi coborâm la Pământ şi trecem de la nas la gură, la organul gustului, intrăm din lumea planetară în lumea pământeană. Restul organismului omului îl avem ca pe o anexă, capul ca pe o anexă a ochilor, pieptul ca pe o anexă a nasului, omul-membre, omul-metabolism, în întregime, ca o anexă a organului gustului. Astfel am repartizat omul, dacă ni-l reprezentăm în totalitatea sa, lumii stelare, lumii solare şi planetare, lumii terestre. Am introdus omul în întregul Cosmos, şi vedem în cap, în măsura în care el este purtătorul creierului ‒ interior, nu exterior, nu prin anatomia fizică, ci prin ştiinţă interioară ‒, o copie nemijlocită a lumii stelare. În tot ceea ce se prelungeşte de la nas spre plămâni etc. vedem o copie a sistemului planetar, inclusiv Soarele. Dacă focalizăm apoi ceea ce mai rămâne din om, vedem în acesta ceea ce este în om atât de legat de Pământ, cum este legat de Pământ, de exemplu, animalul. Din felul acesta ajungem la adevăratul paralelism dintre om şi restul lumii. Îl vedem interpretat prin ceea ce există în restul lumii. Aşa ar trebui înţeles omul şi în detalii.
Când studiaţi circuitul sangvin vedeţi că sângele este transformat de aerul exterior, merge mai întâi în auriculul stâng, apoi în ventriculul stâng; de aici, ramificându-se prin artera aortă ajunge în organism. Putem spune că sângele circulă de la plămâni la inimă, de aici în restul organismului, dar cu o ramificaţie la cap. Sângele care trece prin organism preia hrana. În ea este inclus tot ceea ce este dependent de Pământ. Aparatul digestiv este terestru; ceea ce este inserat prin faptul că respirăm, introducând oxigenul în sânge, este planetar; apoi avem circuitul sângelui care merge în cap, care include tot ceea ce înseamnă capul nostru. Aşa cum circuitul pulmonar, cu preluarea de oxigen şi cedarea de dioxid de carbon, este asociat lumii planetare, cum ceea ce este introdus în sânge prin aparatul nostru digestiv este asociat lumii terestre, tot aşa ceea ce se ramifică în sus în micul circuit este asociat lumii stelare. Sângele din aortă se întâlneşte cu sângele care se întoarce din restul organismului, astfel încât sângele care vine de sus şi cel care vine de jos se reîntorc împreună la inimă. Ceea ce este ramificat în sus spune întrucâtva întregului rest al circulaţiei: Eu nu particip nici la procesul oxigenării, nici la procesul digestiei, ci mă revărs deasupra acestora. ‒ Este ceea ce este legat de lumea stelară. S-ar putea urmări acest aspect şi în ceea ce priveşte sistemul nervos. Omul nu poate fi studiat aşa cum îl avem în mod sensibil în faţa noastră. Aici găsim acel „terci“ în interiorul cutiei craniene pe care-l descrie anatomia fizică, fără a face nici o legătură cu cerul înstelat. Este tot atât de lipsit de sens să descrii creierul fizic pentru sine cât este să descrii un trandafir pentru sine, căci el nu poate fi gândit separat de tufa de trandafiri. El este nimic dacă este separat de tufă. Tot aşa, creierul uman este nimic dacă-l separăm de cerul înstelat.
Acum să ne amintim ce este, de fapt, Soarele. Am subliniat în mod repetat că fizicienii ar fi miraţi dacă ar putea echipa un aerostat şi ar putea călători spre Soare, presupunând că vor găsi o pungă de gaze incandescentă. Ei vor afla doar o sferă absorbantă, ceva ce ar vrea să absoarbă în el orice fel de lucruri, dar care de fapt este un spaţiu vid, mai vid decât un spaţiu vid, este materie negativă. În interiorul sferei solare nu se află nimic ce s-ar putea compara cu materia noastră. Nu este numai un vid, ci este mai mult decât un vid. În epoca noastră nu trebuie să se speculeze cu privire la realitatea unor lucruri ale lumii, ci să se ajungă la un spirit al adevărului. Nu de mult v-am dat un exemplu plastic când v-am vorbit despre teoria relativităţii. Vă amintiţi că v-am povestit despre dulapul lui Einstein şi despre modul în care trebuie depăşită învăţătura despre gravitaţie. Einstein a pus în valoare şi faptul că întinderea unui corp este numai un lucru relativ, şi că ea depinde de viteza mişcării, că, aşadar, potrivit teoriei lui Einstein, dacă se deplasează cu o anumită viteză, un om devine subţire ca o foaie de hârtie. Este un lucru care se discută cu seriozitate în cercul adepţilor lui Einstein, autori ai invenţiei epocale a teoriei relativităţii. Aceste gânduri străine adevărului produc deja în prezent ştiinţă. Acesta este polul opus a ceea ce este mărturisirea de credinţă.
Medicul a fost exilat în domeniul pur fizic, preotul în
domeniul pur sufletesc. Domeniul spiritual a fost eliminat. Preotul a
fost exilat în domeniul pur sufletesc. Dar ce se va
întâmpla dacă această tendinţă se va dezvolta în
continuare în aşa fel încât tot ce există în
afara domeniului fizic va deveni efect colateral! Caii, trăsura, reale
pentru simţurile fizice, forţele cailor se transformă în
încălzirea cailor, a osiei trăsurii, a urmelor de pe stradă;
restul este, desigur nu se poate spune a cincea roată a trăsurii, căci
este mai puţin decât a cincea roată a trăsurii, este un simplu
efect colateral care, de fapt, nu aparţine realităţii. Şi în timp
ce medicul se ocupă de transformarea forţelor, preotul se ocupă de
efectul colateral. Acesta este el, aşadar, şi nici nu mai poate spune
că ar fi numai a cincea roată a trăsurii în cadrul concepţiei
moderne despre lume, căci ce mai realizează el dacă toate acestea sunt
numai efecte colaterale? Dacă medicii fac filosofie ca Julius Robert
Meyer, atunci aceasta devine fizică, şi dacă adepţii substanţei
sufleteşti fac filosofie, conceptele ei devin abstracte, iar cele două
curente cosmice stau faţă în faţă străine una de cealaltă, aşa
cum stăteau medicii şi preoţii predicatori ai secolului al XIX-lea.
Aceştia nu se înţelegeau, nici nu se respectau, ci, poate, cel
mult se înfruntau politic. Oricum, a venit un timp în care
oamenii sunt mai puţin cinstiţi, mai inconsecvenţi şi care trebuie să
fie depăşit. Dar acest lucru trebuie să fie făcut cu toată seriozitatea.
Noi nu trebuie să luptăm numai cu reaua-credinţă, ci şi cu prostia şi necunoaşterea. Aşa stau lucrurile. Vă mai pot spune că de Rusalii voi vorbi în trei conferinţe, sâmbătă, duminică şi luni, despre filosofia lui Toma d'Aquino [56], sâmbătă despre augustinism şi duminică despre tomism, despre esenţa tomismului, şi în lunea Rusaliilor despre tomism şi prezent. Nu ştiu dacă adversarii noştri nu ne vor contesta dreptul de a discuta despre tomism, de a ne lămuri în această privinţă. Dar poate că cel mai bun lucru este de a opune acestei vorbării un studiu serios al tomismului. Dumneavoastră ştiţi că, printr-o enciclică a lui Leon al XIII-lea, tomismul a fost declarat filosofia oficială a catolicismului, şi nu ştiu dacă ceea ce voi spune despre tomism nu va fi considerat şi ca fiind o propagandă nejustificată care pleacă de la Dornach. Vom vedea ce va ieşi din aceasta.
