Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


CONFERINŢA a XVI-a

Dornach, 16 mai 1920

Dacă vrem să cunoaştem locul omului în Univers trebuie să focalizăm nu numai aspectul spaţial, ci şi pe cel temporal. Cine urmăreşte istoria evoluţiei umanităţii va afla că este o particularitate a concepţiei orientale despre lume de a pune în prim-plan aspectul spaţial, fără ca aspectul temporal să fie cu totul neluat în seamă; dar spaţialitatea este pusă în prim-plan. Dimpotrivă, este o particularitate a concepliei occidentale despre lume de a lua în calcul în măsură preponderentă temporalul. Şi tocmai importanţa acordată temporalului în evoluţia omenirii şi a Universului trebuie avută în vedere înainte de orice într-o concepţie corectă despre forţa-Christos. Însă când vrei să cunoşti forţa-Christos în întreaga ei semnificaţie în cadrul evoluţiei umanităţii şi a Pământului trebuie să poţi plasa omul în mod temporal în întregul Univers. Acest lucru este împiedicat, în prezent, de credinţa în legea conservării energiei şi, de asemenea, în legea conservării materiei. Această lege a conservării energiei vrea să-l plaseze pe om în Univers în aşa fel încât acesta să nu fie decât un produs al naturii. S-au făcut de altfel încercări de fundamentare a modului cum transformarea în forţe a ceea ce omul preia ca hrană are loc prin ardere, şi cum căldura de ardere care rezultă şi restul forţei sale apar ca forţă transformată a alimentelor. Astfel de încercări s-au făcut recent cu studenţi. Ele se aseamănă întru câtva gândului care se dorea pus în valoare în felul următor: vezi o casă, auzi că aceasta este o bancă, încerci să numeri printr-o manipulare oarecare toţi banii care sunt introduşi în bancă şi pe cei care sunt scoşi din bancă; apreciezi că sumele sunt egale. Şi tragi concluzia: Aşadar în bancă banii s-au transformat sau au rămas aceiaşi şi în clădirea băncii nu există funcţionari, nu există oameni. Cam aceasta este logica gândului că tot ceea ce consumă omul s-ar regăsi în forţele transformate ale încălzirii sale, ale activităţii sale. Numai că şi aici lipseşte curajul de a testa maturitatea gândirii care se află la baza acestor principii moderne. Ar ieşi la iveală câte ceva dacă ar fi testată logica şi mai ales caracterul de adevăr a ceea ce figurează în aşa-zisa ştiinţă a prezentului.

Prin toate aceste operaţiuni neadecvate adevărului şi în fond nelogice ale gândirii epocii mai noi omul este plasat în această bifurcaţie pe care am semnalat-o în aceste zile, în care, pe de o parte, stau idealurile, efectele secundare, pe de altă parte, desfăşurarea naturii, şi nu poate fi găsită nici o punte între ele. În timpurile mai noi, cel mult unii palavragii decadenţi din domeniul filosofiei ca Eucken şi Bergson [57] încearcă să intervină verbal în desfăşurarea naturii într-un mod în care poate fi linguşită puţin gândirea primitivă a acelor oameni care nu vor să se ocupe de ceva concret, ci care se declară mulţumiţi cu bazaconii cum sunt euckenismul şi bergsonismul. Ce extrage omul în sine din întregul cuprins al Universului? Toate celelalte lucruri din Univers, toate celelalte esenţialităţi, dacă-mi este permis să folosesc acest cuvânt, ale Universului sunt mai puţin uşor de supervizat, dar o anumită esenţialitate este studiată mai uşor dacă mai întâi se face abstracţie de toate prejudecăţile aşa-numitei ştiinţe mai noi; aceasta este căldura.

Desigur, şi lumea animală, şi poate până la un anumit grad şi lumea plantelor au o căldură proprie; dar în modul în care are căldură proprie lumea animalelor superioare şi lumea oamenilor este diferită de alte feluri de căldură proprie care sunt dezvoltate. Oricum, este necesar să fie studiat ceea ce numim căldură proprie a omului. Azi vreau să fac cu totul abstracţie de animalitate, cu toate că ceea ce spun nu este deloc în contradicţie cu ceea ce se întâmplă în lumea animală; dar am merge prea departe dacă am extinde studiul şi la lumea animală. Omul are propria sa căldură, care îl separă ca organism caloric de restul căldurii universale, în care el îşi are cel mai intim câmp de acţiune corporal, de activitate corporală interioară. Numai că nu-i acordăm atenţie, deoarece conştienţei obişnuite i se sustrage, aşa cum ceea ce trăieşte în om ca spiritual-sufletesc îşi găseşte continuarea nemijlocită într-o acţiune asupra căldurii prezente în om. Când se vorbeşte despre corporalitatea omului, ar trebui să se amintească, mai întâi, despre corpul său caloric. Ar trebui să se spună: Când un om stă în faţa ta, ai de-a face cu un spaţiu caloric închis care are o temperatură superioară celei a mediului înconjurător. În această temperatură crescută trăieşte ceea ce este spiritual-sufletesc în om, şi prin căldură ceea ce este spiritual-sufletesc în om se transferă şi asupra celorlalte organe. Aşa ia naştere şi voinţa.

Voinţa ia naştere prin faptul că se acţionează mai întâi asupra căldurii din om, apoi asupra oganismului aerian, asupra organismului de apă, şi abia după aceea asupra a ceea ce este în om mineral solid. Astfel încât trebuie să ne reprezentăm organizarea umană în felul următor: se acţionează interior mai întâi asupra căldurii, apoi prin căldură asupra aerului, de aici asupra apei, asupra organismului fluid şi asupra organismului solid. V-am atras atenţia asupra faptului că omul este în mică parte corp solid, că el este mai mult de 75% corp de apă. Faptul că, de fapt, trăim şi urzim în căldura noastră aparţine aspectelor fiziologice, care trebuie să fie luate în vedere cu mare atenţie. Nu trebuie să concepem ceea ce este aici ca  un spaţiu de căldură închis (planșa 30, forma mare din centru sus) în mod simplu, spunând că aici avem o temperatură mai mare decât cea a ambianţei, ci trebuie să înţelegem acest lucru în sensul că sunt diferenţiate părţi mai calde şi mai reci. La fel cum în organismul nostru ficatul, plămânul etc.. sunt entităţi separate, tot aşa este diferenţiat şi organismul nostru de căldură, în aşa fel încât el îşi modifică continuu interior temperatura. El este într-o diferenţiere dinamică. Şi în această organizare a căldurii constă ceea ce se leagă de activitatea spiritual-sufletească.

plansa 30  Planșa 30
[măreşte imaginea]

În prezent, filosofii vorbesc despre faptul că nu se poate înţelege acţiunea spiritual-sufletescului asupra corporalului, pentru că ei îşi imaginează, de exemplu, un braţ ca o instalaţie cu pârghie (planșa 30, desenul în unghi dreapta sus). Atunci, bineînţeles, nu se poate înţelege cum activitatea spiritual-sufletească, imaginată cât se poate de abstract, poate să se transmită instalaţiei cu pârghie. Trebuie doar să-ţi îndrepți atenţia asupra tranziţiilor. Aici, deci, găsim ceea ce este organizat pentru om din întregul Univers. Şi acum este vorba că dacă studiem real gândirea omului, ne lămurim că gândirea, care se exercită în capul nostru are foarte mult de-a face cu această activitate interioară în condiții de căldură. Este un mod de a vorbi poate imprecis, dar numai în decursul timpului această imprecizie poate să fie, eventual, completată în mod riguros. Trebuie să încercăm să obţinem o imagine închegată. De aceea vreau să caracterizez întâi pe scurt, fără să intru în detalii  Dacă observăm acest modul de a lucra unul înăuntrul celuilalt al gândurilor în spaţiul caloric, în spațiu caloric închis, iese la iveală că are loc ceva ca o conlucrare a ceea ce este activitate de gândire şi a activităţii de căldură. În ce constă aceasta? Aici ajungem la ceva, pe care vă rog să îl luați în considerație foarte precis.

Dacă ne referim la tot restul organismului omului şi apoi la capul său (planșa 30, cel mai în dreapta), putem urmări drumul metabolismului. Iar faptul că gândirea este proprie capului o simţiţi ca pe o experienţă nemijlocită. Dar ce se întâmplă în realitate? Admiteţi că aveti un lichid; îl aduceţi la fierbere; el se evaporă, trece într-o substanţă cu densitate mai scăzută. Acest fenomen se petrece mult mai intens prin gândirea umană. El face ca prin ceea ce se desfăşoară ca metabolism în capul uman orice materie să fie cadă și apoi să fie eliminată (punctat în desen) şi în urmă să rămână numai imaginea.

Mai vreau să folosesc şi un alt exemplu, ca să mă înţelegeţi. Gândiţi-vă că aţi avea un vas (desenul cel mai din stânga) în care se află o soluţie. Răciţi această soluţie, ceea ce este de asemenea un proces caloric. Pe fund se depozitează un sediment, sus se separă lichidul mai fin. Aşa se întâmplă şi în capul omului (în desenul anterior din dreapta): sus nu se adună nimic material, ci numai imaginile, ce este material se elimină. Aceasta este activitatea capului, faptul că se acumulează doar imaginile și ce este material se elimină. Acest proces are loc realmente în tot ceea se poate numi trecerea omului la gândirea pură. Tot ce este material şi a participat la viaţa interioară cade oarecum înapoi în organism şi rămân numai imaginile. Realmente este așa, că noi când ne ridicăm la gândirea pură trăim în imagini. Sufletul nostru trăieşte în imagini. Şi aceste imagini sunt ceea ce rămâne din tot ce a existat mai înainte. Nu rămâne ce este material, ci rămân imaginile.

Ceea ce v-am expus acum trebuie urmărit până în gânduri, căci acest proces are loc numai atunci când gândurile se transformă în imagini pure. La început, gândurile trăiesc, să spunem, corporalizate. Ele sunt pătrunse de substanţă. Dar ele se degajă din această substanţă ca imagini. Dacă însă acţionăm în sensul ştiinţei spiritului, putem deosebi ce se degajă aici ca gânduri pure, ca gânduri lipsite de senzorialitate din procesul material, de toate gândurile care erau proprii „înţelepciunii instinctive a celor din vechime“. Această înţelepciune instinctivă arată că cei vechi nu ajunseseră la o astfel de filtrare a gândurilor încât tot ce era material să fi fost cu adevărat eliminat. Eliminarea a tot ce este material este un rezultat al evolutiei umanităţii. Prin fiziologia exterioară nu se poate constata că omenirea Pământului a avut înainte de misteriul de pe Golgota numai gânduri legate de ceea ce este material şi că ajunsese atât de departe în evoluţia ei încât putea separa în procesul de gândire interior spiritual-sufletesc ceea ce era material; gândirea liberă de materie devenise posibilă.

Vă rog, nu concepeţi acest lucru ca fiind lipsit de importanţă. Este, se poate spune, un fapt dintre cele mai importante pe care îl putem observa în viața pământească, acela că în această viaţă pământeană odată a intervenit faptul că oamenii în evoluția lor mai departe, devin liberi de întruparea gândurilor, că gândurile se transformă în simple imagini. Aşa încât putem spune: Evoluția până la misteriul de pe Golgota – în oameni trăiesc imagini întrupate; Evoluția după misteriul de pe Golgota – în oameni trăiesc imagini libere de materie (planșa 31, sus). Universul acţionează înaintea misteriului de pe Golgota în aşa fel asupra omului încât el nu ajunge la imagini acorporale, libere de materie. Universul se retrage într-o oarecare măsură după misteriul de pe Golgota. Omul este transpus într-o existentă care se petrece numai în imagini.

plansa 31  Planșa 31
[măreşte imaginea]

Ceea ce omul a simţit înaintea misteriului de pe Golgota ca fiind legătura sa cu Pământul el a raportat şi la Univers. El a raportat într-o oarecare măsură viaţa omenească terestră la cer. Putem observa acest lucru într-un mod foarte precis. În antichitatea ebraică a existat conştienţa clară că cele 12 triburi ale lui Israel sunt proiecţii terestre ale celor 12 constelaţii ale Zodiacului. Dodecapartiția lumii se exprimă în viaţa omului (planșa 31, dreapta). Şi putem spune: Viaţa umană era reprezentată în aşa fel încât apărea ca un rezultat al dodecapartiției cerului, a Zodiacului. Oamenii se simţeau, fiecare în parte, ca şi cum cerul cu stele ar fi radiat în ei. Mai presus de orice ei se simţeau ca şi cum cerul cu stele iradia în ei. În evoluţia antichităţii ebraice trebuie să mergem retrospectiv până la timpul în care ni se vorbeşte de cei 12 fii ai lui Iacob ca fiind proiecţii ale celor 12 regiuni ale cerului pe Pământ. Aşa cum în antichitatea cenuşie, în cadrul evoluţiei ebraice s-a produs această iradiere a forţelor cerului asupra omului Pământului, tot aşa s-a produs acest lucru pentru Europa mai târziu, datorită faptului că în diferite puncte de pe suprafaţa Pământului evoluţia se produce în momente diferite. În Europa trebuie să mergeţi înapoi până în evul mediu timpuriu şi să studiaţi legenda lui Artus (Rudolf Steiner foloseşte numele vechi Artus şi Parzival, aşa cum sunt întâlnite în textele medievale britanice şi germane, şi nu formele popularizate mai târziu, Artur şi Parsifal, utilizate curent în prezent – n. tr.), legenda regelui Artus şi a mesei sale rotunde, importanta legendă celtică. Europa Centrală, care a parcurs într-o vreme mai târzie acea etapă culturală pe care vechii evrei au străbătut-o cu milenii înainte, a ajuns la acest nivel abia în timpul în care se situează legenda lui Artus, legenda despre masa rotundă a lui Artus. Dar antichitatea ebraică s-a dezvoltat până la punctul în care această radiaţie pătrunzătoare din Univers mai producea în om imagini corporalizate. Apoi a venit timpul în care corporalul s-a retras din imagini. Acum trebuia dată imaginilor o nouă substanţialitate. Exista pericolul ca omul să se transfere integral din punct de vedere al vieţii sale sufleteşti într-o existenţă de imagini. Acest pericol nu a fost recunoscut imediat de către om. Cartesius [58], în loc să rostească adevărul: Eu gândesc, deci nu exist, a spus un neadevăr: Eu gândesc, deci exist. – Adevărul e că atunci când trăim în imagini noi, de fapt, nu existăm. Semnul cel mai sigur că nu existăm atunci când trăim în simple imagini este acela că gândul trebuie să fie umplut cu substanţă. Pentru ca omenirea să nu trăiască în continuare în simple imagini, în evoluţia umanităţii a intervenit acea entitate care a acţionat prin misteriul de pe Golgota, pentru ca în fiinţa umană să existe din nou substanţialitate interioară. Această intervenţie a forţei centrale care trebuie să dea din nou realitate sufletului uman devenit imagine nu este însă imediat înţeleasă. Ea atinge, desigur, mai întâi antichitatea ebraică veche. În evul mediu avem ultima prelungire a acestui proces în masa rotundă a celor 12 în jurul regelui Artus; dar imediat i se prezintă altceva, legenda lui Parzival, care opune omul-unu celor 12, pe omul-unu care dezvoltă din centrul său interior duzina. Astfel, acestei imagini (planșa 31, dreapta) care în esenţă ar fi imaginea Graalului i se opune imaginea lui Parzival (stânga), în care radiază din centru ceea ce omul are acum în sine. Si strădania celor care în evul mediu voiau să-l înţeleagă pe Parzival era de a aduce în existenţa în imagini a omului ceva care să se poată cristaliza după filtrare, eliminând orice materie, orice substanţialitate, interioritate, esenţialitate. În timp ce legenda Graalului mai prezintă iradierea din afară, îi este opusă figura lui Parzival care, plecând din centru, trebuie să radieze în imagini ceea ce le conferă acestora din nou realitate.

Legenda lui Parzival reprezintă strădania umanităţii medievale de a găsi drumul spre Christosul interior. Este o strădanie instinctivă de a înţelege ceea ce trăieşte ca fiind Christos în evoluţia umanităţii. Când analizezi interior ce a fost resimţit prin modelarea acestei figuri a lui Parzival şi compari apoi cu ceea ce trăieşte, în prezent, în confesiuni, primeşti cu adevărat un impuls pentru ceea ce trebuie să se întâmple. Acum, oamenii nu se mai mulţumesc cu învelişul verbal „Christos“ şi cred că îl au pe Christos, în vreme ce nici teologii, care şi ei depind de interpretarea cuvântului exterior, nu-l au. În evul mediu, exista încă atât de multă conştienţă nemijlocită încât se dorea înălţarea spre figura lui Christos prin înţelegerea reprezentantului umanităţii, a lui Parzival. Dacă se meditează asupra acestui lucru, se obţine şi o imagine a poziţiei omului faţă de întregul Univers. Pretutindeni, afară în lumea naturală, are loc transformarea forţelor fizice, numai în om, prin gândirea pură, este aruncată în afară materia. Materia care este eliminată din om prin gândirea pură dispare ca materie. Viaţa umană este plasată în Univers în aşa fel încât în om se află locul în care materialitatea încetează de a mai exista.

Dacă reflectaţi la acest lucru, trebuie să vă reprezentaţi întreaga existenţă terestră în felul următor (planșa 30, sus, puțin dreapta): Aici Pământul, pe Pământ oamenii, în oameni materia. Oriunde, ea se transformă; în om este distrusă. Pământul material va dispărea în măsura în care materia Pământului va fi distrusă prin om (planșa 30, jos, puțin dreapta, pământul cu linii iragiind în jos). Când toată materia Pământului va fi trecut prin organismul uman, astfel încât să fie folosită pentru gândire, Pământul va înceta de a mai exista ca un corp al Universului. Ceea ce au obţinut oamenii din acest Pământ cosmic sunt imaginile (formele trinughiulare). Dar aceste imagini au o nouă realitate, au obținut o realitate primordială. Această realitate pleacă din ceea ce s-a afirmat ca forţă centrală prin misteriul de pe Golgota (cercul MG  cu lina care iradiază în imagini). Cum se va produce sfârşitul Pământului? Sfârşitul Pământului va avea loc atunci când, în modul descris mai înainte, materia Pământului va fi distrusă. Din ce se va fi întâmplat în evoluţia Pământului oamenii vor primi imagini. La sfârşitul timpului Pământului, acesta va fi scufundat în Cosmos şi nu vor mai rămâne decât imagini fără realitate. Ceea ce le dă însă realitate este faptul că în omenire a existat misteriul de pe Golgota care dă realitate interioară acestor imagini pentru viaţa următoare. Prin misteriul de pe Golgota se oferă un nou început pentru existenţa viitoare a Pământului.

Vedeţi din aceasta că evoluţia noastră este un curent progresiv, în care lucrurile se leagă ca efectul de cauză. A existat o evoluţie precreştină a Pământului, din care a rezultat tot ceea ce oamenii au putut gândi atunci. Căci aceste lucruri porneau de la Dumnezeu Tatăl, erau comunicate Pământului prin Dumnezeul Tată al său. Dar Dumnezeu Tatăl a rânduit lucrurile în aşa fel încât ceea ce El a creat a fost dedicat părţii muribunde a evoluţiei Pământului. Un nou început a survenit odată cu misteriul de pe Golgota. Din tot ce a fost mai înainte trebuiau să rămână numai imaginile, întru câtva tabloul lumii. Dar aceste imagini trebuiau să primească o nouă realitate prin ceea ce a pătruns ca entitate în evoluţia Pământului prin misteriul de pe Golgota. Aceasta este importanţa cosmică a misteriului de pe Golgota. Acest lucru l-am sugerat când spuneam cu ani în urmă: Creştinismul nu va fi înţeles până când nu va impregna toată cunoaşterea noastră coborând până la planul fizic. Creştinismul nu va fi înţeles până nu vom înţelege, coborând până în planul fizic, cum acţionează substanţialitatea creştină în existenţa universală. Creştinismul nu va fi înţeles până când nu ne vom spune: Chiar în ceea ce priveşte căldura, în om se produce o astfel de transformare încât prin ea se distruge materia, din materie se extrage existenţă de imagine pură, care devine o nouă realitate prin legarea sufletului uman cu substanţa lui Christos.

Dacă comparaţi această împletire a ceea ce este spiritual-sufletesc în om cu existenţa fizică, dacă comparaţi acest gând cu gândul disperat al ştiinţei naturii care nu vă poate duce decât într-o fundătură, veţi vedea ce importanţă are acesta; el ne arată cum trebuie să ne reprezentăm tot ce este inclus în simplele legi ale lui Julius Robert Meyer, cum trebuie să ne repezentăm aceasta ca fiind ceea ce dispare din existenţa cosmică aşa cum gheaţa se topeşte la Soare, cum se topeşte zăpada la Soare. Aceste imagini capătă însă o realitate pentru viitor prin faptul că o nouă substanţă pătrunde în ele, substanţa care a trecut prin misteriul de pe Golgota.

Prin aceasta însă se fundamentează şi gândul uman al libertăţii, şi el se leagă de gândirea din ştiinţa naturii prin aceea că nu se vorbeşte despre conservarea materiei şi a energiei, ci despre faptul că materiei şi energiei le este determinată o anumită durată de viaţă în timp. Noi nu participăm numai la Universul material ce se dezvoltă continuu, ci şi la moartea acestui Univers, şi suntem în situaţia de a ne smulge din el până la o simplă existenţă în imagine şi de a ne pătrunde cu singurul lucru căruia ne putem dărui de bunăvoie, fiinţa lui Christos. În evoluţia umanităţii relaţia omului cu Christos nu poate fi decât una liberă. Cel care se simte constrâns să-l recunoască pe Christos, acela nu-i poate afla împărăţia. Acela nu poate ajunge decât la Dumnezeu Tatăl, cel care însă nu mai participă decât la lumea ce apune şi care tocmai din cauza acestui declin al lumii şi-a trimis Fiul. Concepţia spirituală despre viaţă şi concepţia naturalistă despre viaţă trebuie să se reunească; dar ele se reunesc în om. Şi se reunesc printr-o faptă liberă. Din această cauză nu se poate spune decât că cine vrea să certifice libertatea adoptă un punct de vedere păgân. Din această cauză eşuează toate dovezile aduse în sprijinul libertăţii; libertatea nu trebuie dovedită, ci trebuie să vrei s-o iei în stăpânire. Şi o iei în stăpânire în momentul în care înţelegi caracterul gândirii libere de senzorialitate. Dar această gândire nesenzorială la rândul ei trebuie văzută în relaţie cu lumea. Ea nu va fi înţeleasă decât dacă va fi pusă în legătură cu ceea ce a pătruns ca nouă substanţă tocmai în evoluţia Universului prin misteriul de pe Golgota.

În înţelegerea corectă a creştinismului se află puntea dintre concepţia naturalistă despre lume şi concepţia morală despre lume. Ar putea părea ciudat faptul că tocmai propovăduitorii moderni sau vechi ai unor confesiuni care se evidenţiază în viaţa modernă nu acceptă o ştiinţă care se mişcă înspre creştinism, ci numai o ştiinţă pe cât posibil exclusiv materialistă, pentru ca alături de aceasta să-şi poată găsi dreptul la existenţă o credinţă lipsită de ştiinţă. În această privinţă se poate spune: materialismul modern şi creştinismul reacţionar sunt îndeaproape înrudite. Creştinismul reacţionar a împins omenirea în concepţia că nimic spiritual nu trebuie pătruns de ştiinţa adevărată. Ştiinţa adevărată ar trebui să se menţină departe de spiritual, să stea departe de ceea ce este spiritual, să se extindă numai asupra a ceea ce este material. Pe de o parte, apărătorul unei confesiuni oarecare spune: Ştiinţa se extinde numai asupra celor perceptibile senzorial, celelalte fiind înţelese numai de credinţă, iar de partea cealaltă se află materialistul care spune: Ştiinţa se extinde numai asupra celor perceptibile senzorial, debarasându-se de credinţă.

Ştiinţa spiritului nu este înrudită cu materialismul. Confesiunile vechi care irump în viaţa modernă sunt chiar foarte înrudite cu materialismul.

Cu aceasta cred că v-am indicat cât de ancorată este în ştiinţa spiritului posibilitatea de a impregna cu adevărat ordinea morală a lumii cu ceea ce putem cunoaşte despre natură şi, invers, de a impregna cu adevărat ştiinţa naturii cu ordinea morală a lumii. Acea fantomă care mai figurează în ştiinţa exterioară ca fiind om, acea imagine înşelătoare care consideră omul o configuraţie de componente minerale, aceasta nu este în realitate proprie omului care umblă prin lume. Omul este la fel de organizat în lichid ca şi în solid, organizat în ceea ce este aerian, dar înainte de orice organizat în căldură. Și când ajungem la căldură, găsim trecerea în spiritual-sufletesc, căci în căldură avem deja trecerea de la spaţial la temporal. Şi acolo sufletescul se scurge în temporal. Prin intermediul căldurii vă înălţaţi tot mai mult din spaţial în temporal şi obţineţi posibilitatea de a căuta, pe calea ocolită la care m-am referit, moralul în fizic. Cine gândeşte mărginit nu va afla mare lucru despre legătura dintre ceea ce este moral şi partea fizică din natura umană. Căci poţi trăi viaţa mergând spre moarte ca un ticălos, fără a-ţi luxa din această cauză braţele, ci rămânând un om întreg. Dar starea termică nu este examinată atunci. Starea termică, care se modifică în mod mult mai minuțios decât se crede, acţionează înapoi asupra a ceea ce omul duce cu sine prin moarte. – În prezent, modul de abordare este așa încât se privește întru câtva de la acest nivel (planșa 30, stânga sus se scrie și se desenează); se privește în sus, în abstracţiune, aici sus avem ceea ce ţine de gândire, se privește în jos în domeniul fizic-material. Dar nu obţinem trecerea de la una la alta dacă nu trecem la căldura mobilă în sine, care se află între ele, la acea căldură care cel puţin pentru instinctul uman încă are şi un aspect sufletesc şi unul fizic. Cel puţin din instinct încă nu a fost scos faptul că omul poate dezvolta şi din punct de vedere moral căldură pentru aproapele său, acea căldură sufletească care este adevărata contraimagine a căldurii fizice. Dar această căldură sufletească nu ia naştere printr-o transformare fizică, în sensul teoriei lui Julius Robert Meyer. Oare cum ia naştere? De ce vorbiţi despre o simţire caldă? Pentru că percepeţi că această căldură a simţirii este imaginea căldurii fizice exterioare. Aici căldura se filtrează, trecând în imagine. Şi ceea ce azi este numai căldură sufletească mai târziu, în existenţa cosmică viitoare, va juca un rol fizic prin aceea că în ea va trăi impulsul lui Christos. Iar în ceea ce azi este numai căldură-imagine în lumea simţirii noastre va trăi, pentru a putea fi fizică atunci când căldura Pământului va fi dispărut, ceea ce este substanţa lui Christos, esenţialitatea lui Christos. Încercaţi să găsiţi acea legătură delicată dintre căldura exterioară fizică şi ceea ce în mod instinctiv este numit căldură a simţirii. Mergeţi apoi la ceea ce Goethe numeşte în învăţătura sa despre culori, în secţiunea a şasea, „efectul senzorial-moral al culorilor“. Veţi vedea că şi în percepţiile culorilor el distinge, pe de o parte, culorile răcoritoare, iar pe de altă parte, culorile încălzitoare; aici ceea ce este senzorial-moral se contopeşte cu starea fizică pe care o putem măsura întru câtva cu termoscopul; vedeţi cum aici interacţionează sufletescul cu ceea ce este fizic exterior. Veţi obţine o imagine a modului în care prin adevăratul goetheanism poate fi aflată legătura dintre concepţia morală despre lume şi concepţia fizică despre lume.

Oricum, iezuitismul urăşte această legătură. Din această cauză cea mai bună carte despre Goethe care a fost scrisă în spirit iezuit este plină de ură, înfricoşătoare, dar mult mai eficientă decât tot ce s-a scris altminteri despre Goethe, pentru că este concepută cu retorică iezuită interioară. Mă refer la Opera lui Goethe a lui Pater Baumgartner [59]. Este o carte plină de ură, plină de otravă, dar face impresie şi este eficientă. Şi puteţi fi foarte siguri că în lumea despre care mulţi oameni de azi nu-şi fac nici o reprezentare, în lumea care ne combate şi pe noi, Goethe este mai cunoscut decât în lumea altor categorii de oamenii culţi. Cei care ţin la Goethe şi-l înţeleg dintr-un punct de vedere pozitiv reprezintă o comunitate mică. Cei care îl urăsc pe Goethe sunt o comunitate mare; numai că nu ne-o reprezentăm suficient de mare. Cu mai mult timp în urmă am arătat cât de puţin sunt conştienţi oamenii în legătură cu ceea ce trăieşte printre noi. Am spus atunci că aş vrea să colectez de la uşile oamenilor bileţele pentru a şti câţi dintre cei prezenţi cunosc cârpeala Treisprezece tei de Weber. Aş fi dorit foarte mult să ştiu câte bileţele ar fi fost scrise. Ar fi fost cu siguranţă un rezultat trist. Şi totuşi Treisprezece tei, o lucrare scrisă în sensul catolicismului pozitiv, a cunoscut, imediat după apariţie, un număr neobişnuit de mare de ediţii. Ştiu oare cei pe care umanitatea ar dori să-i facă să evolueze ceva despre dimensiunile influenţei pe care o au astfel de lucruri? O mare influenţă o au toate aceste lucruri din care porneşte şi lupta împotriva noastră, de aceasta puteţi fi convinşi. Ele sunt influente într-o măsură mult mai mare decât ar dori să şi-o reprezinte în prezent umanitatea somnolentă. Şi în timp ce avem o comunitate mică care ţine la Goethe, care nici măcar nu ar putea indica ceva consistent din înţelepciunea sa, cartea iezuită despre Goethe este scrisă cu mare abilitate şi este foarte influentă.

Este necesar să ne pătrundem cu viaţa trează a spiritului. Ştiinţa spiritului va propăşi atunci când o viaţă trează a spiritului îşi va găsi locul printre noi.