Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a IV-a

Stuttgart, 16 ianuarie 1921

Gândurile exprimate în timpul prezenţei mele actuale s-au referit la felul în care se poate obţine deplină seriozitate de viaţă din cunoaşterea antroposofică legată de marile sarcini ale timpului nostru. Când se spune „faţă de marile sarcini ale timpului nostru“ nu trebuie să ne gândim neapărat la ceea ce pluteşte oarecum desupra oamenilor şi care trebuie reglat prin autoritate peste capetele celorlalţi, ci trebuie să ne fie clar că absolut tot ce are loc în mod cotidian conţine în sine, este oarecum străbătut de ceea ce aparţine marilor sarcini ale timpului. Acest lucru ar trebui să impregneze sufletele noastre ca o primă consecinţă a concepţiei noastre antroposofice. Căci această concepţie antroposofică despre lume ne determină să recunoaştem că spiritualul trăieşte în totul, nu îl aflăm undeva în înălţimi abstracte, ci în viaţa ambientală, în care existăm zilnic. Şi tocmai acest lucru trebuie să-l aplicăm marilor sarcini ale vieţii şi micilor evenimente şi acţiuni zilnice.

Dacă focalizăm viaţa actuală din acest punct de vedere, putem să ne întrebăm: Ce componente spirituale conţine viaţa noastră? Ce anume trăim în mod spiritual, în această perioadă, noi ca oameni? ‒ Astăzi mai dăinuie resturile unor mărturisiri de credinţă vechi, mai există diferite confesiuni care îşi adună aderenţii în comunităţi şi le transmit pe o cale oarecare ceea ce este tradiţional, ceea ce este considerat ca fiind credinţă în natura umană veşnică. Această credinţă este comunicată în cele mai variate forme, în cele mai diferite nuanţe prin intermediul diferitelor confesiuni. Oamenii trăiesc în această credinţă şi cred că satisfac prin aceasta nevoile sufletelor lor. Pe lângă această credinţă, în prezent mai avem ceea ce provine de la ştiinţa care se transmite în instituţiile noastre de instruire. Această ştiinţă s-a dezvoltat treptat, urmărind doar cercetarea materialului fizic-sensibil, cel mult împânzind-o cu unele reprezentări spirituale nesatisiacătoare, care însă sunt deja pe cale de dispariţie. Din ce în ce mai mult predomină tendinţa de a considera ştiinţă numai ceea ce este descoperit prin observarea fizic-sensibilă şi care poate fi cel mult combinat pe calea raţiunii.

Din orice direcţie am privi societatea civilizată actuală, vom constata că oamenii se adapă la aceste două surse: pe de o parte, preiau ceea ce li se prezintă ca ştiinţă serioasă, exactă, pe care o primesc în baza autorităţii; căci în baza autorităţii preia ştiinţa cel care nu lucrează el însuşi într-unul din domeniile ştiinţei, marea majoritate a oamenilor. Pe lângă ceea ce acceptă ca instruire din revistele de popularizare a ştiinţei, cu privire la fenomenele astronomice, fizice, chimice, în legătură cu ceea ce este biologic, zoologic, mineralogic, botanic, istoric etc., pe lângă faptul că preiau aceste lucruri şi spun: Toate acestea trebuie să fie adevărate căci ne vin de la instanţele autorităţii, pe lângă toate acestea, oamenii acceptă ceea ce le transmit diferitele confesiuni. Nu se aruncă nicio punte între cele două surse, deoarece din partea confesiunilor oamenii sunt învăţaţi de cele mai multe ori că nu trebuie să amestece ştiinţa şi credinţa, că nu trebuie să confunde într-un fel oarecare ştiinţa şi credinţa. Ridicarea la o înţelegere conştientă a acestei stări de fapt nu are loc decât în cazuri extrem de rare. Lumea depune eforturi numai pentru a recunoaşte ceea ce se comunică oamenilor drept adevăr exact, prin canalele obişnuite, de către autorităţile ştiinţifice. Dar nu se urmăreşte cum stau lucrurile în adevăr, cu ajutorul metodei de cercetare prin care se obţine calitatea ştiinţifică afirmată.

Chiar dacă se urmăreşte geneza a ceea ce s-a transmis în timp drept confesiune şi este comunicat în prezent în mod tradiţional omenirii de reprezentanţii oficiali ai acestor confesiuni, ridicarea la o conştientizare deplină a ceea ce se află de fapt în aceste lucruri are loc în cazuri rarisime. Şi atunci când se întâmplă, numai rareori se ajunge la perceperea acestor fapte în lumina corectă. Să admitem că cineva se ridică, să spunem, în cadrul confesiunii catolice sau protestante împotriva a ceea ce este numit dogmă; atunci acea dogmă va fi considerată un nonsens, se va ridica împotriva ei, eliminând-o, dar nu se va găsi posibilitatea de a se pune ceva în locul ei.

O astfel de dogmă este, de exemplu, aceea a Trinităţii, a triplei personalităţi a Fiinţei divine. Cine se referă la dogmă aşa cum o oferă în prezent confesiunile religioase are posibilitatea de a se manifesta împotriva ei, dacă se plasează pe punctul de vedere al modului actual de a gândi ştiinţific. Căci el va putea dezvălui foarte uşor ce este nonsens în legătură cu această dogmă. Însă cel care merge pe firul care conduce la modul cum a apărut o astfel de dogmă află că dogmele s-au transmis în omenire într-un lung interval de timp, însă la baza formării acestor dogme se află ceea ce adeseori am caracterizat ca fiind clarviziunea instinctivă a treptelor timpurii ale omenirii, clarviziunea atavică, privirea în lumea spirituală. Aşadar, din această clarviziune au provenit asemenea dogme, şi ai putea să spui: Dogma Trinităţii a apărut din înţelegeri profunde, fundamentale, pătrunzând în structura existenţei lumii. Cândva, această dogmă a fost un adevăr esenţial recunoscut. Ea reprezenta o înţelegere profundă a adevărului. Dar această situaţie a existat în acel timp străvechi în care, aşa cum am spus, facultăţile sufleteşti umane, forţele cunoaşterii care reprezentau un fel de clarviziune instinctivă erau în armonie cu această dogmă. Ulterior dogma s-a transmis. Ea nu se mai potriveşte cu formarea actuală a forţelor sufleteşti. În general, pentru fiecare om care a vieţuit această dogmă la apariţia ei au trecut de la acel timp mai multe vieţi pământene. Sufletele au avut diferite trăiri în timpul acestor vieţi pământene. În lumea exterioară, dogma s-a conservat, a fost transmisă din generaţie în generaţie. În prezent, ea a căpătat o astfel de formă, încât din cuvintele cu care este comunicată nu mai poate fi înţeleasă. Iar acele suflete s-au născut din nou; din ambianţa bisericească le este prezentată dogma. Nu există nicio legătură omenească interioară între ceea ce este oferit de către confesiuni sufletelor omeneşti şi ceea ce acestea se străduiesc să afle, să ştie. În prezent, supărător nu este faptul că dogmele sunt false, ci că ele sunt o formă de a cuprinde adevărul care nu mai corespunde condiţiilor actuale, dogmele nu mai vin în întâmpinarea a ceea ce este o necesitate a sufletelor. Astfel încât putem spune: Aceste dogme sunt predicate în prezent, fiind, de fapt, rostite în gol. Iar aceia care le mărturisesc fac această mărturisire de credinţă nu în sensul adevărului sufletesc interior, căci, în general, ei nu înţeleg dogmele. Dar a accepta ceea ce nu înţelegi este un neadevăr interior. Şi de la acest neadevăr interior provine faptul că se produc atâtea daune care provin din caracterul mincinos al lumii.

Ceea ce s-a transmis prin omenire ca falsitate este cu adevărat de nemăsurat. În fond, nu este de mirare că aşa stau lucrurile, din simplul motiv că atunci când sufletele trăiesc în neadevărul interior menţionat le lipseşte un simţ pentru neadevăr în viaţa exterioară. La acest lucru ar trebui să reflecteze cei care cred că trebuie să ia în prezent apărarea confesiunilor tradiţionale. Este un aspect deosebit de serios de care trebuie să ne ocupăm.

S-ar putea spune că sufletele care între timp au trecut prin diferite vieţi pământene au evoluat dincolo de dogme de când au apărut aceste confesiuni. Aşa cum trebuie luate în serios acele probleme pe care le-am expus în ultimele două conferinţe, tot astfel trebuie manifestată o seriozitate vitală faţă de concepţia despre vieţile pământene repetate.

Dar să examinăm din acelaşi punct de vedere ceea ce îi este oferit omenirii actuale de ştiinţa exterioară. Astăzi se formează o ştiinţă care îşi are originea în observarea sensibilă, fizică. Acest lucru trebuie îngemănat cu ceea ce trăieşte ca suflet uman în noi înşine, care trebuie să preia, să se umple cu ceea ce este material de observaţie fizic-sensibil.

Contemplaţi omul care este prins în vâltoarea vieţii. El poartă în sine sufletul care a trecut prin vieţi terestre, care nu găseşte în confesiunile religioase ceva de care s-ar putea ataşa. Dar el se ataşează, cel puţin pentru anumite domenii ale vieţii, de ceea ce în prezent are un caracter ştiinţific acceptat. Trebuie să se pună întrebarea: Ce se întâmplă cu sufletul uman când se ataşează de această ştiinţă, recunoscută, care nu face observaţii decât în domeniul fizic-sensibil? Sufletele care se încorporează în prezent în organismele fizice au preluat, în fapt, în încarnări anterioare, ceea ce corespundea cu totul altor relaţii ale lor cu natura, cu ambianţa, cu lumea decât ceea ce este preluat în prezent de această ştiinţă. Se pot găsi relativ puţine suflete încorporate în prezent care în viaţa lor anterioară erau încarnate astfel încât să lege, de exemplu, de o anumită ştiinţă ceea ce li se spunea despre fenomenele naturale sau de un anumit fel de reprezentări prin intermediul spiritualului. O astfel de ştiinţă a naturii golită de spiritualitate, cum a fost dezvoltată în ultimele trei-patru secole, nu a existat înainte. Ceea ce îi era oferit omenirii în acele timpuri mai vechi ca ştiinţă a naturii, într-o vreme care nu este foarte îndepărtată de noi, era de aşa natură încât concomitent cu conturarea unei stări de fapt sensibile se mai manifesta ceva ce satura cu spiritual această stare de fapt sensibilă. De aici vine şi faptul că mulţi oameni ai

prezentului care nu ţin neapărat şă fie în pas cu vremea nu găsesc în ştiinţa naturii actuală nimic care să-i satisfacă, o ignoră, nu se ocupă de ea, în schimb scormonesc şi scot la iveală tot felul de hârţoage vechi şi cercetează ce ştiinţă a naturii a transmis oamenilor Basilius Valentinus sau alţii ca el. Este adevărat că în reprezentările care se elaborau atunci mai trăiau tot felul de aspecte spirituale, dar, în general, profundul respect al celor care se ocupă în prezent de aceste lucruri se bazează pe aceea că nu le înţeleg şi că ei consideră ca fiind foarte profund ceea ce nu este înţeles.

Ceea ce este important în acest domeniu este faptul că sufletele omeneşti care sunt încorporate în corpuri actuale nu mai au legătură reală cu vechea ştiinţă, iar cu ceea ce oricine este hrănit în şcoală ele sunt burduşite, aşa încât preiau materialul ştiinţei care a luat naştere pe baza observaţiei sensibil-fizice. Dar ce se găseşte, de fapt, aici, atunci când cercetăm problema din perspectivă interioară?

În prezent, noi intrăm în trupurile noastre cu ceea ce au vieţuit sufletele noastre în vieţi anterioare, dar pătrundem într-un anumit mod, astfel încât nu mai avem nicio relaţie cu ceea ce au vieţuit sufletele în vieţi pământene anterioare. În cursul diferitelor vieţi pământene anterioare, noi ne-am format sufletele în aşa fel ‒ aşa trebuia să se întâmple pentru că era pregătirea pentru dezvoltarea libertăţii ‒ încât ele sunt golite de ceea ce au preluat mai înainte, nu mai au nicio relaţie cu ceea ce preluaseră mai înainte, sunt străine de ceea ce trăieşte de fapt în lume. În această privinţă, noi nu mai aducem în sufletele noastre nimic din trăirile vieţilor terestre anterioare. Desigur, aducem cu noi rezultatele calităţilor noastre morale, dar nu preluăm din trăirile anterioare, din vieţile pământene anterioare, ceea ce ar putea conduce la o ştiinţă înnăscută a tainelor lumii modelată într-un anume fel. Sufletele nu mai intră în prezent în corpuri aşa cum intrau, de exemplu, în corpurile grecilor. Sufletul care trecuse prin naştere în viaţa grecească aducea în corpul fizic o forţă acumulată prin vechea ştiinţă, astfel încât putea împrospăta corpul fizic cu forţă de viaţă spiritual-sufletească. Astăzi lucrurile stau altfel. De cele mai multe ori, în zilele noastre, sufletul care intră în corp are pentru acesta un efect distrugător. Acest efect este din ce în ce mai pronunţat, constatându-se că sufletele care se nasc în prezent au ceva distrugător pentru corp, paralizează corpul, îl împânzesc cu forţe ale morţii. Dacă evoluţia ar merge în acest sens, am ajunge sigur la declinul vieţii pământene. Oamenii ar deveni tot mai slabi sub raportul voinţei, ar arăta că nu se pot ridica la cuprinderea unor impulsuri active, ar trece prin viaţă înţelegând-o în mod automat. Cât de trist este să vedem în prezent ce rar se lasă oamenii cuprinşi de idei vii. Oamenii prezentului suferă de scleroză sufletească, agită idei moarte, nu-i preocupă decât ce preiau prin tradiţii, le frământă în capul lor şi devin automatisme.

În adevăr, lucrurile stau astfel: dacă mergi în prezent prin lume cu un simţ nealterat de prejudecăţi şi observi oamenii nu poţi să-i deosebeşti între ei. Efectiv nu-i poţi deosebi. Vorbeşti cu A, cu B, cu C; toţi povestesc acelaşi lucru. Fiecare crede că povesteşte ceva personal, dar nu poţi să găseşti o deosebire între ei, toţi spun acelaşi lucru. Ai de-a face numai cu un fel de oameni, în diferite exemplare, şi uneori te întrebi dacă nu eşti victima unei iluzii, dacă cel cu care vorbeşti azi nu este acelaşi cu cel cu care ai vorbit ieri. Aceasta corespunde însă întru totul şi cu ceea ce rezultă din observarea vieţilor pământene succesive în corelaţie cu viaţa pământeană actuală. Sufletele nu mai aduc cu ele ceea ce au avut înainte, ceea ce trecea de la o viaţă pământeană la alta şi care reapărea, chiar dacă cu o forţă din ce în ce mai redusă, şi care exista ca o ştiinţă înnăscută. Acest lucru nu mai este de actualitate. Şi dacă de astfel de suflete se leagă numai ceea ce este ştiinţă a naturii observată exterior, fizic-sensibil, atunci ele se umplu cu o ştiinţă a efemerului, cu o ştiinţă care nu exprimă în imagini-idei ceea ce exterior este trecător. Secolul al XIX-lea, pentru a se deda unei iluzii înfiorătoare în această privinţă, a adăugat la mai vechea Lege a conservării materiei aşa-numita Lege a conservării energiei [ Nota 19 ]. El a inventat aceste legi pentru a se iluziona că în natură nimic nu se menţine, ci totul este trecător, că şi materia şi energia sunt trecătoare. Nu mai rămâne nimic din suflet, dacă reîncarnările se repetă în viitor, decât automatul uman, când acesta se umple cu materialul ştiinţific naturalist obţinut prin observaţii făcute cu ajutorul simţurilor. Căci o astfel de ştiinţă nu exercită nicio forţă vitalizatoare, nicio forţă fecundantă asupra sufletului.

Sufletul se naşte în prezent, venind din vieţi pământene anterioare, dorind cu înfocare să fie fecundat de ceva pentru a putea să progreseze prin vieţile pământene următoare. Dar preluarea exclusiv a ştiinţei aspectelor trecătoare ale lumii nu-i oferă sufletului decât moartea, omoară sufletul. Acest lucru trebuie înţeles cu toată seriozitatea. Dacă se va continua şi în viitor să se perpetueze neînţelegerea pentru dogmele devenite învechite, atunci, printr-o ştiinţă a naturii nepătrunsă de spirit, ar avea loc paralizarea, omorârea sufletului. Acesta ar trebui să sufere o a doua moarte. Depinde întru totul de om şi de umanitate să menţină sufletul viu. Nu este îngăduit omului să se lase pradă acelei pasivităţi comode, în timp ce spune: Sunt o fiinţă veşnică, iar nucleul meu fiinţial îmi va fi menţinut în orice circumstanţe. ‒ Aceasta nu corespunde adevărului. Acest nucleu fiinţial veşnic este desigur prezent în om, dar el trebuie să fie fecundat tocmai în această perioadă, în cazul în care nu trebuie să moară. Şi nu există un alt mijloc de a menţine sufletul viu decât rupând-o cu observaţiile pur fizic-sensibile şi fundamentând o adevărată ştiinţă a spiritului, arătând cum trăieşte spiritul în toate lucrurile ce sunt observate cu ajutorul simţurilor. Este esenţial de a nu lăsa să fie valorificat nimic din ceea ce este pură înregistrare a unui material fizic-sensibil şi de a pretinde ca orice material fizic-sensibil să fie împâslit de reprezentări ale spiritualului care trăieşte în acesta, care nu trebuie să fie alungat. Când sufletele vin din încarnări terestre anterioare preiau această ştiinţă a naturii plină de spiritualitate, sunt fecundate, şi prin aceasta puse în situaţia de a-şi purta mai departe vitalitatea în vieţile terestre următoare. Dăinuirea sufletului, sănătatea acestuia, ba chiar dăinuirea vieţii însăşi a sufletului, eliminarea morţii sufleteşti a omenirii ţin de spiritualizarea cunoaşterii naturii.

Din aceste fapte şi nu dintr-o prejudecată oarecare provine strădania noastră de a realiza această spiritualizare a ştiinţei naturii. Iar dacă omenirea se întoarce împotriva acestei spiritualizări, o face pentru că este instigată, tocmai pentru că este neştiutoare faţă de semnificaţia propriu-zisă a faptelor, este instigată de spirite pe care le cunoaştem bine şi care se pot pune în valoare în natura umană cu atât mai mult cu cât sufletele au adus mai puţin cu ele din încarnările anterioare. Din întreaga structură a vieţii noastre actuale, care, spiritual, se compune din ştiinţă a naturii eliberată de spirit şi din mărturisiri de credinţă golite de sens, rezultă un comportament ostil şi absurd mereu reînnoit împotriva voinţei de a spiritualiza cunoaşterea naturii. Nu putem sublinia îndeajuns cât este de necesar în vremurile noastre să se înţeleagă în profunzime interioară o asemenea stare de lucruri şi să se ia o poziţie corespunzătoare. Nu putem acorda suficient credit respingerii unei ştiinţificităţi pătrunse de spiritualitate, fie că izvorăşte în felul în care am auzit că a fost menţionat azi după-amiază ‒ nu ştiu în ce măsură se bazează pe adevăr relatarea faptului că ar fi fost boicotate conferinţele ţinute săptămâna trecută printr-o decizie a studenţilor ‒, fie sub o altă formă. În prezent, scrierile care sunt îndreptate împotriva ştiinţei spiritului pot fi adunate în stive mari. Ceea ce se valorifică în curente cu adevărat întunecate, impure, cei cărora le place să ignore aceste lucruri le vor putea conştientiza cu intensitate într-un timp destul de scurt. În prezent este mai comod să fii neatent la aceste lucruri, decât să le acorzi atenţie.

Dar nu ne mai aflăm în acel punct în care să putem face drumul înapoi, şi anume să nu mai fim discutaţi de lume. Din această cauză nu este posibil decât mersul înainte. Dar acest mers înainte este legat de o autoimplicare activă în formele tot mai agresive a ceea ce, deşi nu le putem numi discuţii, le spunem totuşi „discuţii“ ale timpului. Numai dacă ne reuşeşte acţiunea ce rezultă prin confluenţă, numai dacă fiecare îşi face treaba ce-i revine, luând atitudine în favoarea ştiinţei spiritului, şi dacă nu ne temem să caracterizăm în orice situaţie în mod nefardat şi fără reţineri, acolo unde este prezentă, o ostilitate evidentă împotriva ştiinţei spiritului, numai atunci poate exista speranţa de a reuşi. Nu este vorba de a prinde din zbor şi de a lua poziţie combativă doar când apare o adversitate împotriva ştiinţei spiritului. Acest lucru este, bineînţeles, întru totul necesar în unele cazuri. Căci, în definitiv, când o adversitate rezultată dintr-o înţelegere greşită sau dintr-un echivoc se ridică împotriva ştiinţei spiritului, acest lucru reprezintă un fenomen secundar. Acest lucru este ceva secundar care, în mod normal, trebuie să fie pus în lumina corectă. Este, de la sine înţeles, secundar faptul că ‒ am comunicat acest lucru de curând într-o conferinţă publică ‒ oameni ca Frohnmeyer spun despre figura principală a grupului plastic de la Dornach, care poate fi considerată ca fiind figura lui Christos, că ar reprezenta statuia „omului ideal“, „sus cu trăsături «luciferice», jos cu trăsături animalice“. ‒ Este cu siguranţă necesar să facem trimitere la aceasta, dar nu pentru a apăra pur şi simplu ştiinţa spiritului, ci dintr-un motiv mult mai profund, mai important. Cine este în stare să lanseze în lume un neadevăr atât de înfricoşător, acela acţionează în mod nociv prin tot ce scrie şi vorbeşte, deşi el ar trebui să acţioneze în mod educativ. Şi nu numai faptul că cineva spune la un moment dat o minciună atât de grosolană este important, ci, plecând de la acest simptom, pentru că un om poate minţi într-un asemenea mod ne dăm seama pe ce căi merg, în prezent, anumiţi conducători ai omenirii. După atacurile îndreptate împotriva ştiinţei spiritului putem recunoaşte ce calitate are simţul actual al adevărului. Şi în acest câmp lărgit trebuie să se desfăşoare activitatea în domeniul spiritual. Despre aceasta este vorba. Nu trebuie să ne retragem speriaţi în faţa acestei lipse de simţ al adevărului în toate domeniile. Omenirea trebuie să înţeleagă că nu se poate lucra pentru întâmpinarea viitorului decât cu un simţ real al adevărului, în cazul în care sufletele trebuie să găsească calea din încarnarea acestei perioade în încarnarea perioadei următoare. Nu este vorba de ceva formal, ci de viaţa reală a sufletelor în cursul vieţilor terestre succesive. Trebuie să căutaţi, şi veţi găsi, legătura dintre lipsa de realism interioară a gândirii pe care am caracterizat-o mai înainte ‒ în credinţe aduse sufletului în mod exterior, fără a se stabili o concordanţă cu adevărul ‒ şi falsitatea din lumea exterioară. În definitiv, este uimitor, că asemenea ipocrizie apare cu atâta forţă mai ales la cei care ar trebui să fie, de fapt, învăţătorii lumii şi marii păstrători ai sigiliului adevărurilor religioase.

Prima sarcină a omului actual care vrea să aibă o legătură cu viaţa spirituală este de a căuta falsitatea, ipocrizia devenită istoric-culturală. Este uimitor cât de profund a erodat această ipocrizie istoric-culturală. Ea este o caracteristică a epocii noastre. Din politică, în care şi-a cultivat plantele ei de mlaştină, a pătruns şi în alte câteva domenii. Şi şi-a făcut apariţia şi starea în care oamenii de-abia mai pot face deosebirea dintre ceea ce corespunde adevărului şi ceea ce este fals cu privire la anumite fenomene ale vieţii. Vedeţi cum un anumit fenomen al vieţii, falsitatea, pe care îl întâlnim la tot pasul, îşi joacă rolul atât în viaţa de toate zilele cât şi în situaţiile importante ale vieţii. În definitiv, falsitatea a izvorât în zilele noastre din aceeaşi înclinaţie, indiferent dacă ea apare la domnii luminaţi ‒ oricum, luminaţi de o lumină ciudată ‒ care s-au adunat la Geneva sau dacă apare la diferiţi flecari de cafenea burghezi şi proletari. Ceea ce a trăit ca spirit la Geneva în flecărelile de cafenea burgheze sau proletare este iubit ca neadevăr şi aş vrea să spun, în paranteză ‒ cei prezenţi să nu mi-o ia în nume de rău, căci în paranteză pot totuşi s-o spun ‒, că el nu este eliminat nici din cadrul Societăţii antroposofice. Această ipocrizie este un fenomen istoric-cultural al prezentului şi de el trebuie să ne ocupăm. Înainte de orice, el nu trebuie să fie scuzat în niciun domeniu, ci trebuie să fie caracterizat, trebuie să fie pus în faţa contemporanilor noştri. Noi retrăim faptul că, dacă necesitatea urgentă pentru indicarea lipsei de sinceritate este scoasă în evidenţă, aceasta ne este luată în nume de rău şi de persoane care fac parte din mişcarea antroposofică, deşi faptul că trebuie să trăiască în mijlocul falsităţii îi incomodează într-o anumită privinţă.

Lucrurile pe care le-am prezentat azi, gândite în legătură cu cele spuse în cele două conferinţe anterioare cu privire la reîncorporarea sufletelor în lumea civilizată actuală, ca şi cu privire la interesul de a nu lăsa să ajungă la oameni ceea ce este hotărâtor şi ar trebui să ajungă la ei în epoca actuală, poate să ne dea o idee despre marea seriozitate a sarcinilor timpului în care trăim.

Aceste sarcini sunt pătrunse de cea mai profundă seriozitate. Şi din această cauză, pentru că este atât de necesar să se plece de la acest punct de vedere, am vorbit ultima oară despre cât este de dureros faptul că astăzi îmi este solicitat atât timp, fără a avea posibilitatea de a continua munca antroposofică mai veche, aşa cum era ea înainte de a se ivi necesitatea de a se lucra la aspectele care au fost discutate adeseori aici. Dacă vrem să ne plasăm în relaţie corectă cu aceste lucruri, este necesar acest punct de vedere, necesar tocmai pentru că pleacă din spiritul marilor sarcini ale timpului.

Noi trebuie să clarificăm un lucru. Prietenii noştrii s-au integrat în multe privinţe în mişcarea antroposofică aşa cum este ea de la începutul acestui secol. Această mişcare antroposofică nu are o realitate numai în planul fizic, ci este permanent o problemă a lumilor spirituale, o problemă nemijlocită a lumilor spirituale. Este de la sine înţeles că şi măsurile practice exterioare sunt o problemă a lumilor spirituale, dar nu în sensul în care este mişcarea antroposofică însăşi. În legătură cu acest lucru trebuie să spun azi câteva cuvinte. Societatea antroposoitcă, în aspectele ei spirituale, continuă, fie că oamenii care o reprezintă sunt vrednici sau leneşi, fie că îşi dau osteneala sau nu de a duce lucrurile mai departe, merge înainte mai încet sau mai repede, dar rămâne prezentă în realitatea ei spirituală. În ceea ce priveşte lucrurile practice, care au apărut din cerinţele prezentului, acestea trebuie făcute la timpul lor, întrucât este imposibil să le realizezi dacă nu sunt soluţionate la momentul potrivit; dacă se fac cu încetineală, ele vin pur şi simplu prea târziu. În cadrul mişcării antroposofice, lumea s-a obişnuit în mare măsură ca unele lucruri să se facă repede, altele încet. Şi s-a instaurat practica de a se aplica aceasta chiar când nu se poate. În principal, acest lucru se află la baza a ceea ce am vrut să spun, de curând, când am dat indicaţia de a se revigora izvorul din care curge totul, mişcarea antroposofică însăşi. A trebuit să mă refer de mai multe ori la faptul că acum nu este posibil să avem discuţii personale. Da, dragii mei prieteni, în ultimele zile ale săptămânii trecute cele câteva persoane care am lucrat cu adevărat la problemele practice am avut timpul ocupat până spre ora trei dimineaţa. Cu toate acestea, unii se revoltă dacă nu se dă curs dorinţei lor de a avea discuţii personale. Dar de unde am putea lua timpul necesar pentru aceasta? Acest lucru trebuie să fie înţeles. De aici nu trebuie să rezulte o indolenţă pentru viaţa antroposofică, ci, dimpotrivă, ar trebui realizată o întărire a ei. Căci, fiţi siguri, dacă va surveni o revigorare a vieţii antroposofice, va veni de la sine şi tot ce este necesar pentru viaţa practică. Dar, înainte de orice, trebuie să se manifeste intensificarea vieţii antroposofice. Pentru aceasta trebuie să eliminăm din sufletele noastre tot ce ţine de reverie. Ceea ce vrea să se încuibeze pe o insulă oarecare a sufletului, care nu se preocupă de ce se întâmplă în viaţă, paralizează realizarea adevăratelor sarcini ale vieţii. Aceste sarcini sunt anihilate când oamenii rămân orbi, rămân impasibili faţă de ceea ce se desfăşoară în viaţa exterioară, iar ei îşi caută mântuirea, care reprezintă mai mult voluptatea sufletului lor, pe parcelele lor de viaţă, prelucrând tot felul de probleme străine vieţii, probleme mistice.

Spunând aceste lucruri eu mă refer la o aplicare nemijlocită a ideilor despre marile sarcini al timpului la propria noastră mişcare. Fiecare dintre noi ar trebui să coopereze la întărirea acestei mişcări. Se poate realiza aceasta numai dacă îţi formezi un ochi liber şi deschis pentru fenomenele de degradare din viaţa noastră culturală. Pentru antroposofi nu este admisibil să nu-i preocupe aceste fenomene. Nu este admisibil ca ei să nu se intereseze de forţa care împinge civilizaţia actuală în abis. În ciuda faptului că, pe de o parte, nu se percepe cu plăcere, pe de altă parte este mereu uitat, trebuie să atrag atenţia că lucrurile nu se îndreaptă de la sine. Iar lenea contemplativă, care pentru mulţi este o demonstraţie transcendentală, ne dăunează în mod deosebit. În loc de a ne zgâlţâi voinţa, spunându-ne: Vreau să fac, se meditează asupra condiţiilor care există aici sau în altă parte pentru a putea realiza ceva.

Dragii mai prieteni, dacă de la începutul secolului s-ar fi gândit în felul acesta despre mişcarea antroposofică, ea n-ar fi fost niciodată ceea ce este. Căci oamenii deştepţi care au apărut atunci au spus că la München ar trebui lucrat într-un anumit fel, iar cei şi mai deştepţi făceau deosebire între Schwabing şi München, şi pretutindeni auzeau cum creşte iarba, ceea ce le indica ce calităţi are locul respectiv. Apoi au venit alţii care găseau că la Hanovra şi la Frankfurt există condiţii cu totul speciale. Această manifestare o întâlneai pretutindeni. Dacă ai fi luat aminte la asemenea afirmaţii nu s-ar fi făcut niciun pas înainte. Era şi atunci un lucru rău, dar în prezent, când este vorba, în multe cazuri, de sarcini ale vieţii practice, este un lucru cu mult mai dăunător. Căci în prezent nu se pune problema de a detecta asemenea creşteri ale ierbii, ci de a ne încorda voinţa pentru a face ceva, pentru a lucra cu adevărat. Este extrem de simplu să spui: Eu resimt în atmosfera transcendentală a unui loc oarecare că acolo nu se poate face un lucru sau altul ‒ este mult mai uşor decât să vrei pur şi simplu să faci ceva. În prezent, ar trebui să ne raportăm cât se poate de puţin la lucrurile exterioare, şi pe cât posibil să punem în faţă interiorul. Acest lucru nu este subliniat suficient de des. La aceasta se adaugă faptul că seriozitatea antroposofică trebuie să fie întru totul menţinută, că trebuie să fie suscitată cu adevărat forţa de a lucra asupra lucrurilor exterioare cu un real interes. Trebuie totuşi să ştim ce se petrece în lume; şi se petrec multe lucruri. Dar este uimitor cum şi în cercurile noastre este un slab interes pentru ceea ce se întâmplă în lume.

Vreau să evidenţiez un fapt tulburător, care are multe cauze, dar timpul nu ne-ar ajunge azi pentru a le descrie pe toate. Este o realitate faptul că începând din luna mai revista noastră pentru Tripartiţie nu a ajuns aproape la niciun abonat. Asta în condiţiile în care suntem o societate cu mii şi mii de membri. Este în adevăr foarte trist că trebuie să fie consemnat un asemenea fapt, dar el există şi este numai unul dintre multe altele. Să credeţi că este întru totul adevărat. Aici adversarii sunt cu totul alţi flăcăi, ei se află peste tot la postul lor. Şi astfel de maşinaţii se extind. Nu spun aceasta fără reflecţie şi mai ales fără a chibzui la ce trebuie să ne aşteptăm în prezent, dacă nu ne unim toate forţele pe care le avem, dacă nu ne însumăm toate fortele individuale. De asta este nevoie. Acum trebuie să avem suficientă forţă în noi, încât să ne putem apuca de lucrări, altfel va fi prea târziu. Şi nu văd ca din altă parte să fie întreprins ceva, altfel nu aş ajunge să spun numai despre noi că venim prea târziu.

Există câte ceva în pregătire, înainte de toate participarea unei părţi a studenţimii la strădaniile noastre. Tocmai de aici poate să vină ce este mai fertil, dacă vom şti să întâmpinăm acest lucru cu înţelegere reală, adevărată; dar trebuie să ne fie şi clar acest lucru. Este sigur că nu merge cu idei neclare. Este vorba să se procedeze dintr-o strădanie interioară.

Acestea şi încă alte lucruri ar mai fi poate de discutat azi, dar gândesc că ele s-ar putea găsi în voi înşivă, dacă veţi dezvolta singuri mai departe ideaţia pe care am iniţiat-o. Să vă dezvoltaţi în continuare este ceea ce la sfârşitul acestei conferinţe aş vrea să exprim ca o dorinţă. Acum timpurile sunt de aşa natură încât nu pot avansa o astfel de dorinţă pentru împlinirea ei peste ani, ci pot să iau în calcul numai săptămânile până când voi putea fi din nou aici. Avem efectiv nevoie de timp, în adevăr putem pierde orice săptămână pe care nu o folosim.

Din această cauză, dragii mei prieteni, la sfârşitul acestei conferinţe aş dori să vă spun două lucruri: mai întâi aş vrea să exprim dorinţa ca ceea ce am spus azi să fie înţeles până la revederea noastră, în al doilea rând ca această revedere să poată avea loc la timp, ca să poată fi indicate lucruri care se află în direcţia acestei dorinţe. În acest sens, vă spun la revedere.