Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a V-a

Dornach, 21 ianuarie 1921

Expunerile de dinaintea plecării mele şi chiar cu săptămâni mai devreme au avut toate ca temă indicarea felului în care ceea ce numim ştiinţa spiritului poate trece, poate interveni în viaţa adevărată, cum ceea ce numim lumea se află într-o anumită legătură interioară cu ce vieţuim interior. Şi în timp ce supervizaţi aceste expuneri, vă rog să vă puneţi încă o dată întrebarea ce ar însemna pentru evoluţia generală a omenirii dacă rezultatele cele mai importante, cele mai pătrunzătoare ale ştiinţei spiritului de orientare antroposofică, ar pătrunde în viaţa oamenilor care acţionează în plan social. S-ar şti că omul, în timp ce ajunge la conştienţă în corpul fizic, conservă în acest corp ceva care face trimitere la timpuri de dinaintea naşterii, respectiv dinaintea concepţiei, că el a fost într-o stare care aducea cu sine dorul acestei vieţi dintre naştere şi moarte, care îi inocula sentimentul că sufletul care a trăit mult timp numai într-o lume spirituală are nevoie, pentru a putea progresa, de perceperea lumii prin simţurile corporale, dar şi de acţionarea din corpul fizic.

Dacă ar fi înţeleasă corect, acestă cercetare conştientă a pre-existenţei sufletului nu ar rămâne numai o idee teoretică, ci ar pune stăpânire şi pe sentiment şi voinţă şi ar deveni prin aceasta o forţă de viaţă nemijlocită.

Aceasta putem s-o vedem la oamenii prezentului. Toţi prezintă o mare lipsă de iniţiativă. Această lipsă de iniţiativă care acţionează în mod paralizant asupra tuturor forţelor necesare pentru a readuce viaţa în decădere la una ascendentă poate fi ameliorată numai dacă omul devine conştient de apartenenţa sa la lumea spirituală. Acest lucru nu poate însă fi inoculat în suflet prin argumentări teoretice, ci numai prin clarvederea vie a ceea ce a fost omul înainte de a fi coborât în lumea fizică.

Dacă timpul petrecut de om aici între naştere şi moarte nu este obiect al unei credinţe confuze, ci este rezultatul unei cunoaşteri clare, ea nu acţionează atât de abstract în om, aşa cum o face în prezent confesiunea religioasă, ci concret, ca forţă nemijlocită. Munca omului se extinde dincolo de moarte. Dar prin faptul că omul preia în sine asemenea reprezentări se revarsă viaţă în tot ceea ce el poate şti.

Avem în prezent o cunoaştere extinsă asupra naturii. Cu privire la cunoaşterea exterioară putem spune: Omenirea a progresat enorm. Ultimii ani sângeroşi au arătat că acest progres nu a putut schimba omul sub aspect moral. Şi, de fapt, oameni ca Wallace [ Nota 20 ] pe care l-am menţionat adeseori, mai de mult, când am vrut să subliniez tocmai acest lucru, au avut dreptate când au spus: Noi am vieţuit un enorm progres cu privire la cunoaşterea lumii exterioare, dar cu privire la calitatea morală, omenirea este la fel ca în vremurile primordiale, ea nu a făcut niciun progres.

Acest progres trebuie totuşi să se producă în această perioadă istorică, căci oamenii nu mai pot rămâne cu dispoziţia lor sufletească actuală. Dar cum trebuie să se întâmple aceasta? Cum poate fi vitalizată concepţia mai mult teoretică despre lume? Să luăm un exemplu aparent grosolan. Noi folosim pentru viaţa umană lignitul. Ştim că lignitul reprezintă resturile unor vechi păduri, este, aşadar, material vegetal. Dar care este legătura dintre substanţa vegetală, întreaga lume vegetală, şi om? ‒ Dacă se calculează pentru un număr mic de milenii cât dioxid de carbon conţine aerul datorită faptului că noi expirăm dioxid de carbon, că la fiecare expiraţie cedăm aerului dioxid de carbon, vom vedea că acesta reprezintă o cantitate enormă. Dioxidul de carbon ar face să dispară omenirea în cursul unor milenii, ar suprima viaţa. Dar plantele preiau dioxidul de carbon, separă carbonul, îşi construiesc cu ceea ce preiau din produsele eliminate de om propriul lor corp, iar plantele care au acoperit cândva Pământul alcătuiesc la rândul lor ceea ce sunt, în prezent, zăcămintele noastre de lignit.

Vedeţi, are loc o peregrinare uimitoare. La început, predomină aspectul calitativ; este de la sine înţeles că lignitul nu a luat naştere din respiraţia noastră, ci din alte fiinţe, dar trebuie avut în vedere acest aspect calitativ. Ceea ce noi eliminăm formează baza a ceea ce reutilizăm din pământ. Atât de departe putem gândi potrivit rezultatelor teoretice la care a ajuns ştiinţa naturii!

Ştiinţa spiritului ne conduce şi mai departe. Vă amintesc că v-am spus: Omul îşi depune corpul său fizic în timp ce merge cu partea sa spiritual-sufletească în lumile spirituale. ‒ Dar eu v-am mai spus: Acest corp fizic care este depus reprezintă ceea ce pământul reconstruieşte.

Aşa cum prin expiraţie dăruim lumii vegetale cărbunele, tot astfel dăruim întregului Pământ trupul nostru. Iar ceea ce vedem în jurul nostru este în întregime produsul unor fiinţe cum suntem noi înşine, care au fost precursoarele noastre în perioadele Lună, Soare şi Saturn, primele trei încarnări premergătoare ale sistemului nostru planetar. Ele au predat pământului ceea ce alcătuieşte în prezent întregul Pământ. În lumile viitoare va dăinui din noi ceea ce eliminăm ca fiind corporalitatea noastră. Este un gând de o importanţă imensă, dacă îl urmărim. Căci prin cunoaşterea naturii, care altminteri rămâne înjumătăţită, noi obţinem o conexiune a omului cu întreaga ambianţă. Este de mare importanţă să obţinem aceasta. Căci dacă avem în vedere ceea ce am pus la baza cercetării noastre, trebuie să spunem: În omul întreg, nu numai în gândirea noastră, ci în întregul om, până în corporalitatea sa exterioară, trăieşte ceea ce prelucrăm în idealurile noastre morale. Modul dualist de abordare care nu poate arunca o punte între imaginea naturală a lumii şi ordinea morală a lumii nu-şi poate reprezenta cum ceea ce avem în idealurile noastre morale se leagă de procesele noastre musculare. Dacă privim lumea în felul în care am făcut-o în expunerile noastre, se vede cum se încorporează ceea ce avem în idealurile noastre morale în procesele noastre corporale. Se văd întreţesute în mod unitar procesele spirituale şi cele corporale.

Acest mod de a privi lucrurile ar trebui să devină general. Dacă el ar fi preluat în educarea copiilor, am avea oameni care nu ar concepe lumea în sensul teoriei Kant-Laplace, care s-ar fi format plecând de la o nebuloasă, din care s-au concentrat stelele, sorii şi planetele, din care apoi s-au format, prin sudura a unor materii lipsite de esenţă morală, oamenii, care se retransformă în produse pur naturale, ci ceea ce ţâşneşte în noi ca fiind ideal moral ar fi una cu ceea ce, la punctul de plecare al evoluţiei lumii noastre, s-a aflat într-o existenţă pur naturală. Iar noi oamenii ne-am recunoaşte ca fiind meniţi să implementăm existenţei naturale ceea ce vieţuim ca fiind ideal moral. Am recunoaşte în lumi viitoare că ceea ce vieţuim acum ca fiind moral apare sub formă de legi naturale.

Dacă copiii ar creşte sub influenţa unei astfel de concepţii, ei s-ar plasa în lume astfel încât s-ar simţi a fl membrii ai Cosmosului şi prin aceasta ar avea sentimente de viaţă provenind din acele forţe pe care le-ar absorbi în sine odată cu cunoaşterea Cosmosului. Da, ei ar şti, în timp ce sunt educaţi pentru a acţiona, că ceea ce fac este impregnat în întregul lumii. Dacă ar exista acest sentiment, omul care se întreabă: Oare ce sunt eu de fapt pe această lume? se vede stând aici singuratic, desprins din forţe naturale nedeterminate, pătruns de idealuri morale asemănătoare unor baloane de săpun. Un astfel de om se poate simţi paralizat. Când priveşte în lumea stelelor le vede trecând prin spaţiul cosmic, dar nu are legătură cu acesta; ele însele sunt lumi ce iau naştere în mod natural, se degradează în sine, fără sens şi fără spiritualitate internă.

Trebuie focalizat ce forţă de viaţă ar putea deveni pentru omenire concepţia asupra spiritului. Asupra acestui lucru trebuie făcut mereu referinţă, căci tocmai acest aspect oamenii îl înţeleg cel mai puţin. Ei vorbesc despre faptul că această concepţie ar urmări fuga din lume. Fuga din lume o determină concepţia actuală. De ce? Ea lucrează cu dogmele trecutului, care în trecut aveau un sens pozitiv, pentru că proveneau dintr-o anumită clarvedere instinctivă. Această clarvedere instinctivă a dispărut, oamenii nu mai au legătură cu ea. Dogmele care au fost păstrate nu mai sunt înţelese. Problema nu este că dogmele ar fi false, greşite, ci că omenirea actuală nu are legătură cu ele. În afară de ceea ce s-a păstrat ca dogme, omenirea posedă, în prezent, o ştiinţă a naturii lipsită de spirit. Antroposofia vrea să ofere o ştiinţă a naturii plină de spirit, o ştiinţă a naturii care vitalizează omul. Ceea ce există ca o cunoaştere a spiritului în natură se transformă în om, la fel cum se transformă alimentele sub raport fizic în forţă socială. Dacă s-ar dori o abordare serioasă a acestor lucruri s-ar constata cum cunoaşterea spiritului este preluată ca hrană a sufletului, este digerată ‒ dacă-mi pot permite această expresie ‒, pentru a-şi face apariţia ca forţă socială. Noi nu vom obţine impulsuri sociale în niciun alt mod decât preluând cunoştinţe spirituale din natura înconjurătoare. Cine crede în prezent că poate prelua impulsuri sociale dintr-un alt impuls gândeşte aproximativ la fel cu cel care, reflectând asupra modului de a hrăni omul cât se poate de bine, îi interzice mâncarea. Cine vorbeşte în prezent de modelare socială şi nu o asociază cu cunoaşterea spirituală face, în legătură cu ordinea socială din omenire, acelaşi lucru ca cel care, vrând să hrănească omul, îi prescrie o cură de înfometare. Acest lucru reprezintă o absurditate profundă în concepţiile actuale ale omenirii.

Ceea ce introducem din lumile spirituale în timp ce intrăm în această viaţă între naştere şi moarte este în întregime o imagine. În fond, viaţa noastră sufletească este o viaţă de imagine şi această viaţă de imagine a fost animată în timpuri mai vechi de ceea ce era prezent ca fiind spiritual în concepţia despre natură. Nu exista în timpurile vechi o concepţie despre natură care să fi fost lipsită de spirit. Oamenii de azi citesc despre concepţiile mai vechi despre natură, ei nu află nimic despre o ştiinţă a naturii care să fi fost lipsită de spirit. Cine se întoarce în secolele al XIII-lea, al XIV lea şi află ce se vorbea atunci despre natură ‒ poate să ia în râs aspectul copilăros, aspectul superstiţios ‒, găseşte esenţial faptul că toate aceste lucruri au fost prezentate ca fiind străbătute de spirit. În prezent, ne străduim cât de mult posibil să vedem fenomenele naturale ca fiind lipsite de spirit. Ba chiar privim ca fiind o perfecţiune a observaţiilor faptul de a vedea totul lipsit de spirit.

Dar ceea ce noi preluăm lipsit de spirit din natură nu poate interveni în prezent în niciun fel în mod vitalizator în existenţa în imagini. Nu vrem să admitem să fim doar imagine, pură imagine, imaginea unei vieţi trecute care nu vrea să fie fecundată de viaţa prezentului. Căci această viaţă a prezentului trebuie să fecundeze viaţa trecută, pentru a putea fi purtată din nou prin poarta morţii în lumi spirituale. Numai privită astfel, în mod viu, poate ştiinţa spiritului să ofere omului ceea ce-i trebuie.

Există, în prezent, mulţi oameni care luptă împotriva dogmelor vechilor cărţi de ştiinţă religioasă, pentru că le găsesc lipsite de sens. Ele nu sunt în niciun caz lipsite de sens, nici măcar o dogmă ca aceea a Treimii, care are chiar un sens profund. Cu mijloacele vechii arte a clarvederii instinctive, oamenii o citeau chiar din natură. Şi au existat milenii în evoluţia umanităţii în care această dogmă a dat umanităţii enorm. Bisericile exterioare au conservat astfel de dogme. În prezent, acestea sunt ceva mai mult decât un text. Oamenii nu au nevoie de a dezvolta o relaţie cu ceea ce este obiectul unei clarvederi vechi. Rămâne ceva care nu are nicio legătură cu oamenii datorită naturii lor actuale, în timp ce cândva era o hrană sufletească vie. În afara acestor dogme noi avem ştiinţa exterioară a naturii, ştiinţa naturii eliberată de spirit, care ne omoară sufletul dacă nu va fi spiritualizată.

Acestea sunt cele două rele fundamentale pe care ştiinţa spiritului, aşa cum este ea înţeleasă aici, le are în vedere. Ea vrea să dea sufletului din nou ceva care poate vitaliza acest suflet, care îi poate inocula forţă, astfel încât sufletul să fie nemijlocit un mădular al întregului Cosmos şi care să simtă în acţiunea sa socială acea responsabilitate care provine din faptul că mica noastră acţiune ca oameni izolaţi are o importanţă cosmică pentru întreaga evoluţie a viitorului. Noi trebuie să privim în afară, dincolo de cercul îngust pe care-l trasăm în prezent printr-o formare lipsită de spirit. Căci această îngustare a realizat-o însăşi omenirea şi vrea s-o desăvârşească. Din această cauză ştiinţa spiritului are atâtea dificultăţi, pentru că, în fond, ea vrea să fie mai mult decât ceea ce nu se află în cuvinte, în gânduri, în idei, vrea să fie ceea ce curge ca un sânge al vieţii prin gânduri, prin idei, prin cuvinte şi picură în sufletul omului. Din această cauză când reprezinţi ştiinţa spiritului este mult mai important cum vorbeşti decât ce vorbeşti. În prezent, vedem lupta acerbă care se dă între materialism şi spiritualism şi care se datorează faptului că oamenii nu vor să admită că zicala între două afirmaţii opuse adevărul se află undeva la mijloc [ Nota 21 ], are o fundamentare profundă.

Este adevărat că Dumnezeu se află în noi? ‒ Este un adevăr că Dumnezeu se află în noi. ‒ Este adevărat că noi ne aflăm în Dumnezeu? ‒ Adevărat este că ne aflăm în Dumnezeu. ‒ Ambele afirmaţii sunt opuse. Ambele sunt adevărate, Dumnezeu este în noi, noi suntem în Dumnezeu. Adevărul, întregul adevăr se găseşte la mijloc. Esenţa oricărei dispute de idei se bazează pe faptul că oamenii urmăresc mereu o unilateralitate, care este adevărată, dar este un adevăr unilateral, în timp ce adevărul adevărat se găseşte între două afirmaţii opuse, undeva la mijlocul întregului. Ambele trebuie cunoscute, dacă vrem să ajungem la adevăr. În prezent, de exemplu, urmărind evoluţia lumii, trebuie să ai voinţa de a cunoaşte existenţa materială; în niciun caz nu trebuie căzut în patima acelor oameni care spun: Noi vrem să ne ocupăm de spirit, nu vrem să cunoaştem materia. ‒ Pe cât este posibil trebuie să se cunoască materia, este un aspect al strădaniei cunoaşterii şi voinţei umane; celălalt aspect este de a cunoaşte spiritul. Căci între acestea se află, de fapt, ceea ce trebuie să ne străduim să obţinem; greşesc şi aceia care spun că lumea nu este decât materie, şi cei care spun că lumea nu este decât spirit. Ce este materia? Materia, aşa cum o cunoaşte omul, este ceea ce a rămas din acesta după ce spiritul a redevenit spirit. Propria dumneavostră formă de om nu este altceva decât ceea ce a fost cândva gândul lui Dumnezeu (vezi desenul), ceea ce a fost cândva acţiunea gândurilor divine.

desen

plansa 1   Planşa 1
[măreşte imaginea]

Gândiţi-vă la cum apa care îngheaţă capătă formă; tot aşa primeşte formă acest gând divin şi devine înveliş uman. Un nou gând divin este pus în valoare în interiorul omului, care apoi este din nou transformat de o formă care în vremuri mai vechi a fost gând. Ceea ce noi considerăm a fi materie nu este nimic altceva decât spirit solidificat, iar ceea ce considerăm a fi spirit uman este formă tânără, este formă în curs de apariţie. Spiritul şi materia se deosebesc numai prin vârsta de viaţă. Iar greşeala nu constă în faptul că ne adresăm materiei sau spiritului, ci aceea că vrem să reţinem în prezent ceea ce ar trebui să fecundăm pentru a putea deveni viitor.

Dacă pătrundem ceea ce am adus din preexistenţa noastră în prezent, aşadar ceea ce este viaţa noastră spiritual-sufletească, doar cu ştiinţă a naturii seacă, exterioară, lipsită de spirit, noi o durificăm, nu-i permitem să germineze, nu-i permitem să evolueze spre lumi viitoare, o ahrimanizăm.

Şi dacă vrem să înţelegem ceea ce este formă, ceea ce este divinitate învechită, ceea ce a cristalizat în forme dintr-o mistică nebuloasă în care am introdus prin reverie toate lucrurile posibile, atunci nu ne sprijinim pe ceea ce divinitatea noastră ne-a dat ca reazem corporal, ci luciferizăm ceea ce este material. Ce este mistica nebuloasă? Omul ar trebui să privească în sine, ar trebui să recunoască în organismul său fizic, plecând din Cosmos, ceea ce este el în această viaţă dintre naştere şi moarte. În loc de aceasta, el fantazează că ar avea în sine o divinitate. El o are în sine; dar nu obţine aceasta prin activitate fantezistă, mistică. El luciferizează ceea ce ar trebui să vadă ulterior în forma mai târzie a învelişului corporal. Sunt concepţii greşite despre ceea ce este material şi despre spiritual care fac ca oamenii să ajungă la confruntări; căci spiritualul şi materialul sunt acelaşi lucru, dar la vârste de viaţă diferite.

Aceasta este ceea ce prezentul are nevoie să înţeleagă în mod special. Altfel el nu ajunge la înţelegerea vieţii sociale. În prezent, trebuie deja facută experienţa de a pătrunde în realitate cu gândirea în adevărul real. Acest lucru oamenii nu-l acceptă. Ei vor să rămână la suprafaţa lucrurilor.

Zilele trecute mi s-a povestit o istorioară drăguţă [ Nota 22 ] care s-a petrecut de curând la Zürich. Unul dintre prietenii noştri a vorbit la Zürich, la o aniversare a Universităţii, despre importanţa ştiinţifică a antroposofiei. Acestuia i-a răspuns un om cu gândire socialistă care a spus că oamenii nu ar trebui să fie îndrumaţi în prezent spre asemenea fantasmagorii mistice, ci spre ştiinţele exacte, întrucât chiar Goethe a spus: „În interiorul naturii nu pătrunde niciun spirit creat“.

Ceea ce a afirmat acest delegat elveţian decurge dintr-o privire superficială a lucrurilor pe care le-a spus Goethe, care când citează această sintagmă a lui Haller adaugă: „Aceasta o aud repetată de 60 de ani şi de fiecare dată înjur. ...“. Aşa se procedează în prezent cu viaţa spirituală, aşa se cunosc lucrurile şi, într-un anumit sens, aşa eşti, în prezent, o autoritate. Aproximativ în această formă se străduiesc oamenii să cunoască lumea. Faptul că unul spune că Goethe ar fi citat sintagma după care, de fapt, el a „înjurat“ timp de 60 de ani, sau că altul îşi permite să spună altceva este în definitiv acelaşi lucru. Un economist erudit care lucrează în domeniul economiei naţionale a scris o carte despre formarea liberă a preţurilor. În acest sens a avut mult de cercetat privind modul în care, aş spune, economia ar putea fi făcută în mod social. Printre alte lucruri pe care el le discută este şi următorul. El spune: Georg Brandes ar fi spus că poporul nu este guvernat în activităţile lui sociale, în cele economice de raţiune, ci de instincte. Din această cauză poporul ar trebui luminat. Ar trebui clarificate lucrurile.

Georg Brandes nu este un gânditor profund, dar ni se poate replica: La n universităţi există X economişti; aceştia sunt luminaţi. Dar când gospodăresc în ei acţionează instinctele la fel ca şi în ceilalţi oameni, în niciun caz altfel. Căci, aşa cum s-au modelat în prezent lucrurile, tocmai prin inteligenţa foarte dezvoltată, pentru viaţa socială au rămas numai instinctele. Instinctele acţionează. Dar acum este necesar să mergem mai departe. Acum trebuie să ne întrebăm: Cum introducem lumină în această activitate a instinctelor? Acesta este singurul lucru care poate avea importanţă socială. Este pur şi simplu un nonsens să se creadă că o majoritate de oameni poate fi condusă de instincte. Instinctele provin din convieţuirea oamenilor. Trebuie să existe ceva care să modifice aceste instincte, care să poată pătrunde în instincte. Raţiunea nu poate pătrunde în instincte. Trebuie să ne amintim de vechea clarvedere instinctivă; prin evoluţie ea s-a transformat în intelectualismul nostru. Dar acest intelectualism trăieşte numai în existenţa spirituală interioară a omului. Dimpotrivă, forţele de acţionare socială exterioară sunt saturate cu instinct. În instinct trebuie să pătrundă ceva care să fie înrudit cu clarvederea instinctivă, dar care să aibă un caracter spiritual, trebuie să pătrundă imaginaţiunea. Avem, aşadar: vechea clarvedere instinctivă ‒ intelectul ‒ imaginaţiunea. Numai imaginaţiunea, cum o numim în ştiinţa spiritului, dă forţa de a aduce lumină în viaţa instinctivă.

Capacitatea de a înţelege în mod ştiinţific, de a crea botanică, zoologie, matematică, aceasta o poate asigura intelectul, dar nu şi ceea ce înseamnă coacţionarea umană. Pentru aceasta trebuie să pătrundă în el ceea ce am numit imaginaţiunea. Acest lucru trebuie avut în vedere. În viaţa socială care s-a dezvoltat din timpurile vechi până în cele mai noi au acţionat instincte umane. Abia în a doua, a treia treime a secolului al XIX-lea omenirea a desăvârşit intrarea în epoca care nu mai acceptă instincte vechi. Puteţi verifica acest lucru; la trecerea dintre seolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în existenta socială mai existau instincte vechi. Neîncrederea în aceste instincte a apărut abia în epoca în care s-a dezvoltat în modul cel mai puternic intelectul. Viaţa socială a rămas tradiţie. Gândiţi-vă ce muncă uriaşă au trebuit să depună oamenii în secolul al XIX-lea pentru a mai avea concepţii morale. Ei au trebuit să conserve în modul cel mai abstract ceea ce fusese păstrat din vremuri vechi. Şi vechile idealuri morale s-au putut transmite mai departe doar ca fosile pietrificate. Avem nevoie, în prezent, de o renaştere a moralităţii, căci numai aceasta poate să asigure din nou şi socialul. Aceasta însă nu se poate realiza pornind de la intelect, ci numai cu ajutorul intuiţiei morale. Fantezia, fantezia morală trebuie să se înalţe la lumea spirituală, pentru a fi fecundată de aceasta. Acest lucru este indispensabil în prezent, altfel omenirea va ajunge la pierderea impulsurilor morale.

Acele crezuri abstracte care tind spre credinţă nu pot găsi forţă pentru viaţă doar în credinţă. Credinţa ajută egoismul sufletului, dar cu egoismul sufletesc se mai poate trăi doar ca om izolat. Dacă însă vrei să te implici în social, este necesar să te pătrundă sângele de viaţă spiritual-sufletesc, ceea ce însă poate veni numai de la viaţa spirituală concretă. Aceasta se poate asigura prin mişcarea antroposofică, această conştienţă despre forţa de viaţă a concepţiei antroposofice despre lume.

Panteismul este un reproş preferat [ Nota 23 ] care se îndreaptă şi împotriva a ceva cum este ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Crezurile actuale consideră panteismul ca fiind erezie, o rătăcire care acceptă că în lucrurile ce ne înconjoară ar trăi divinul. Dar de ce crezurile actuale numesc ştiinţa noastră a spiritului orientată antroposofic erezie? ‒ Pentru că toate aceste crezuri sunt în întregime străbătute de materialism! ‒ Desigur, când iezuitul consideră lumea din jur ca fiind doar materie este vorba de o hulire a lui Dumnezeu să spui că această materie este Dumnezeu. Dar are vreo vină ştiinţa spiritului de orientare antroposofică pentru faptul că iezuitul X nu poate privi lumea din jur decât ca fiind materie? ‒ Ea nu este materie, este spirit, iar ceea ce iezuitul X recunoaşte în lumea din jur ca fiind materie ştiinţa spiritului de orientare antroposofică consideră iluzie. Desigur, nu explici lumea pe care o consideri aici ca fiind iluzie drept fiinţarea divină. Numai că una este să consideri divin ceea ce ne înconjoară atunci când, în acelaşi timp, recunoşti existenţa exterioară sensibilă ca fiind iluzie şi alta când o vezi ca pe o materie grosolană şi ai vrea după aceea să o declari ca fiind divinul.

Vedeţi cât sunt de departe lucrurile pe care le cred unii şi cele care există cu adevărat în ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Dar nu ne este îngăduit să obosim în a pune în valoare aceste lucruri. Altfel se poate ajunge la ceea ce s-a scris de curând într-un ziar elveţian ca o obiecţie asupra metodei mele de a ajunge la cunoaşterea spiritului. Acolo, se spunea că eu aş susţine că poţi vedea spiritul; dar acest lucru nu este posibil pentru că spiritul nu este ceva sensibil, şi numai ceva sensibil poate fi văzut. Spiritul nu poate fi apucat, aşadar nimeni nu-l poate vedea.

Vedeţi, este cu adevărat un mod dezolant de a prezenta lucrurile, care nu-şi are rădăcina în nimic altceva decât în faptul că respectivul spune că el nu ar putea vedea spiritul, aşadar că nimeni nu ar putea spune ceva despre spirit; despre spirit nu s-ar putea şti nimic, căci spiritul nu poate fi apucat. Şi într-o astfel de accepţie se desfăşoară întreaga ideaţie a unui întreg foileton. Acest lucru acţionează în prezent atât de devastator, încât oamenii nu au conştienţa de a trebui să citească până la capăt sau, în general, de a trebui să ia cunoştinţă de aceste lucruri. „În interiorul naturii nu pătrunde niciun spirit creat“, acestea sunt primele două rânduri din textul lui Goethe. Dacă rămâi la aceste două rânduri nu observi că Goethe adaugă imediat: „Aceasta o aud de 60 de ani şi de fiecare data înjur...“

Ceea ce trebuie noi să observăm în prezent pretutindeni este superficialitatea; nu putem insista suficient asupra acestui lucru. Trebuie să detectăm acest ataşament îngrozitor faţă de superficialitate. El se exprimă, în prezent, acolo unde şi exterior acţionează îngrozitor, în domeniul socialului, al economicului, unde nu se doreşte adâncirea în lucruri, în ceea ce se află în natura lucrurilor.

Azi, cineva mi-a spus, de exemplu ‒ şi se spune adesea ‒, că „esenţa problemei sociale“ este greu de cuprins. Mă gândesc că atunci când cineva spune că ceva este greu de cuprins el ar dori să aibă ceva pe care să-l poată cuprinde uşor. Dacă însă nu poţi face nimic cu ceea ce abordezi cu uşurinţă, când nu poţi face nimic în viaţa socială, decât să cârpăceşti ceva, este necesar să te orientezi spre ceea ce necesită puţin efort. Faptul că oamenii au vrut să impregneze viaţa socială cu gânduri uşor de conceput şi prin aceasta au ruinat-o a adus o imensă pagubă gândirii sociale actuale. Este frivol să spui că nu trebuie să abordezi probleme greu de înţeles şi deci şi greu de rezolvat. Este necesar să depăşeşti această greutate aparentă şi să te angajezi în înţelegerea problemei. Despre aceasta este vorba. În acest mod serios ar trebui să ne ocupăm de problemele vieţii în acest timp grav.

Despre aceasta vom continua să vorbim mâine.