Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a VIII-a

Dornach, 29 ianuarie 1921

Din cele mai diferite observaţii pe care le-am prezentat puteţi conchide că, poate chiar dacă exterior imperceptibilă, există totuşi o legătură intimă între o fiinţă, vieţuitoarea principală care locuieşte într-un anumit timp pe un corp cosmic planetar, şi acest corp planetar. Se poate aborda din cele mai diferite puncte de vedere această legătură dintre om şi întreaga viaţă a Pământului, împreună cu tot ce ţine de aceasta. Vrem să focalizăm azi problema dintr-un singur punct de vedere, pentru a ne putea forma plecând de la aceasta reprezentări despre fiinţa omului.

Noi ştim că omul îşi absolvă viaţa pământeană prin încorporări succesive. Aceste încorporări îl aduc într-o relaţie mai intimă cu planeta Pământ decât perioadele petrecute între moarte şi o nouă naştere. Perioadele pe care omul le petrece între moarte şi o nouă naştere sunt pentru el timpuri ale unei existenţe mai mult spirituale. El este, în aceste timpuri, mai îndepărtat de Pământ decât în timpurile dintre naştere şi moarte.

A fi mai îndepărtat de Pământ, sau a te afla într-o legătură mai intimă cu Pământul înseamnă însă deasemenea, de fiecare dată, a te afla într-o anumită relaţie cu alte fiinţe. Căci ceea ce numim domenii ale lumii exterior sensibil-perceptibile este, în defnitiv, numai expresia pentru anumite relaţii dintre fiinţe spirituale. La început, Pământul nostru poate arăta pentru privirea fizică aşa cum şi-l reprezintă geologii: el nu este decât un complex de roci înconjurat de un înveliş de aer, dar aceasta este numai aparenţa exterioară. Ceea ce apare ca un complex de roci este corporalitate pentru anumite entităţi spirituale. De asemenea, ceea ce trimite spre Pământ strălucire sub forma lumii stelelor este doar expresia exterioară, sensibilă pentru un anumit ansamblu de entităţi spirituale, de ierarhii. Ceea ce ne apare apropiat, ceea ce ne apare ca fiind Pământul exterior sensibil constituie baza solidă pe care ne desfăşurăm în mod preferenţial viaţa noastră între naştere şi moarte. De ceea ce ne iluminează din afară, care străluceşte sub forma lumii stelelor, cu care pare să avem atât de puţină legătură, de aceasta suntem mai legaţi între moarte şi o nouă naştere. Este mai mult decât o imagine, este o realitate de mare profunzime când se spune că omul coboară din lumi stelare spre naşterea fizică, pentru a-şi împlini aici existenţa dintre naştere şi moarte. ‒ Numai că nu trebuie să ne reprezentăm că forma pe care o avem de la strălucirea Cosmosului, când vorbim aici, pe Pământ, de lumea stelară, este şi imaginea care se vieţuieşte prin vederea noastră suprasensibilă între moarte şi o nouă naştere. Aici, ceea ce omului trăind pe Pământ îi apare a fi exterior ca lume stelară se oferă în esenţa sa interioară, în esenţa sa spirituală. Avem de-a face cu interioritatea a ceea ce pentru existenţa noastră pământeană este exterior. În fond, trebuie să spunem: Când privim în jos spre Pământ, ca şi atunci când privim în sus spre Cosmos pentru privirea sensibilă avem de-a face cu o formaţiune aparentă, şi ajungem la adevăr când ne întoarcem retrospectiv la entităţile care se află la baza acestei aparenţe cu diferitele ei grade de conştienţă de sine cosmică. Aş vrea să spun că este aparenţă fie că ne uităm în sus, fie că ne uităm in jos. Adevărul, esenţa se află dincolo de această aparenţă. Însă faptul că aparenţa ni se arată şi sus şi jos este legat de aceea că viaţa noastră între naştere şi moarte, pe de o parte, şi între moarte şi o nouă naştere, pe de altă

parte, este ameninţată permanent de posibilitatea de a ieşi de pe calea deplinului uman. Pe Pământ putem să devenim, între naştere şi moarte, prea înrudiţi cu Pământul, putem dezvolta în noi pofta, instinctul de a deveni prea înrudiţi cu forţele Pământului, aşa cum, între moarte şi o nouă naştere, putem desfăşura pofta de a ne înrudi cu forţele cosmice din afara Pământului. Căci aici, pe Pământ, suntem prea apropiaţi de expresia exterioară imagistică a fiinţei care se învăluie cu materialitate; stăm întru câtva instrăinaţi de spiritualitatea interioară. Când ne dezvoltăm între moarte şi o nouă naştere ne aflăm în întregime cuprinşi de spiritualitate, vieţuim spiritualitatea şi ne ameninţă din nou căderea în această spiritualitate, dizolvarea în această spiritualitate. În timp ce aici, pe Pământ, putem să ne durificăm în existenţa fizică, între moarte şi o nouă naştere suntem expuşi posibilităţii de a ne îneca în existenţa spirituală.

Aceste două posibilităţi vin de la faptul că pe lângă acele forţe pe care le prezentăm atunci când vorbim de ordinea normală a ierarhiilor mai există aici şi alte fiinţe. În cele trei regnuri ale naturii se găsesc entităţile elementare, omul, ierarhiile superioare despre care se spune, când vorbim despre ele în sensul ştiinţei spiritului, că se află aici după „timpurile lor cosmice“; pe lângă aceste entităţi mai există aici şi altele, care îşi desfăşoară existenţa la timpul nepotrivit. Sunt entităţite luciferice şi ahrimanice [ Nota 35 ] despre care am vorbit adeseori. Despre forţele luciferice s-a format deja reprezentarea că aşa cum vieţuiesc acum ar fi trebuit să trăiască într-o perioadă cosmică anterioară. Dimpotrivă, forţele ahrimanice aşa cum vieţuiesc acum ar fi trebuit să trăiască într-o perioadă cosmică ulterioară. Entităţile luciferice sunt entităţi cosmice întârziate, entităţile ahrimanice sunt entităţi cosmice premature. Entităţile luciferice au refuzat să trăiască în timpul care le era atribuit; ele nu au ajuns să-şi desăvârşească pe deplin dezvoltarea pentru că au refuzat aceasta. Astfel, când ni se revelează, ele se dezvăluie ca fiind rămase pe o treaptă anterioară a existenţei.

Entităţile ahrimanice nu pot aştepta până la un moment ulterior al evoluţiei cosmice, dacă ne este permisă o astfel de exprimare, pentru a deveni ceea ce a fost programat pentru ele. Din această cauză, ele se durifică în existenţa actuală şi ni se înfăţişează acum sub forma la care ar trebui să ajungă, de fapt, într-o evoluţie ulterioară a vieţii cosmice.

Când priveşti în afară, în depărtările cosmice, ţi se arată ansamblul stelelor. De ce avem această vedere? ‒ Avem această vedere specială, vederea Căii Lactee, vederea cerului înstelat pentru că el este manifestarea esenţei luciferice a lumii. Ceea ce ne înconjoară luminând, radiind este revelarea fiinţei luciferice a lumii, ceea ce există în prezent deoarece a rămas în urmă, pe o treaptă anterioară a existenţei sale.

Iar dacă umblăm pe solul pământesc, pe solul rigid, îi simţim duritatea din cauză că în el sunt înghesuite entităţile ahrimanice, acele entităţi care nu au putut să atingă treapta pe care şi-o arogă acum într-un mod artificial şi pe care ar trebui s-o aibă abia într-o perioadă ulterioară a evoluţiei lor.

De aici vine şi posibilitatea ca în timp ce ne dăruim în felul acesta lumii simţurilor să devenim din ce în ce mai luciferici. Aşadar, când în viaţa dintre naştere şi moarte avem tendinţa de a privi aspectul cerului, aceasta înseamnă că ne rămâne ceva ca un instinct din timpul petrecut de noi înainte de naştere sau de concepţie în lumile spirituale, când am trăit cu stelele. Atunci am intrat într-o înrudire prea puternică cu lumile cosmice. Atunci am devenit prea asemănători acestor lumi cosmice şi din această cauză ne-a rămas înclinaţia, care nu este deosebit de puternică în omenire, spre privirea sensibilă a lumilor stelare. Noi dezvoltăm această înclinaţie când petrecem dormind timpul dintre moarte şi o nouă naştere prin karma noastră ‒ pe care ne-o atragem întotdeauna între naştere şi moarte ‒, când dezvoltăm prea puţin posibilitatea de a avea o conştienţă deplină.

Celălalt aspect, consumarea deplină în viaţa pământeană, este ceea ce dezvoltăm aici, între naştere şi moarte. Aceasta este posibilitatea ahrimanică din viaţa omului. Posibilitatea de a deveni luciferici este dependentă, aşadar, de ceea ce ne adăugăm prin înrudirea noastră cu lumea spirituală aparentă; posibilitatea de a deveni ahrimanici provine din aceea că dezvoltăm o prea mare înrudire între naştere şi moarte cu ceea ce ne înconjoară ca lume exterioară sensibilă. Când ne dezvoltăm pătrunzând prea mult în terestru, încât dincolo de această creştere în plan terestru nu mai păstrăm nicio înclinaţie a structurii noastre sufleteşti pentru suprasensibil, lăstăresc în noi înrudirile ahrimanice.

Toate acestea au o mare importanţă pentru întreaga dezvoltare a entităţii umane. Prin faptul că între moarte şi o nouă naştere ne afundăm într-o oarecare măsură în lumea spirituală, şi prin ceea ce devenim apoi când nu găsim aici echilibrul corect între lumea spirituală şi cea materială, aşadar prin faptul că dezvoltăm o înrudire prea puternică cu extraterestrul, putem ajunge treptat, cu cât astfel de lucruri se adună tot mai mult şi mai mult şi noi nu găsim în această încarnare echilibrul corespunzător între spiritual şi material, la o existenţă terestră ‒ şi acum în această perioadă se decid astfel de lucruri ‒, posibil deja în încarnarea următoare să ajungem la o astfel de existenţă terestră în care nu putem îmbătrâni. Aceasta este una dintre posibilităţile pe care le avem: neputinţa de a îmbătrâni. Putem să ne naştem din nou, iar puterile luciferice ne pot reţine pe treapta copilăriei. Ele pot să decidă că nu ne putem maturiza. Oamenii care se dăruiesc prea mult unei anumite pasiuni, unui misticism nebulos, care au o anumită respingere faţă de o gândire conturată, care nu vor să-şi facă reprezentări clare despre lume, dar şi acei oameni care nu-şi dezvoltă o sârguinţă sufletească interioară, o mobilitate sufletească, se expun pericolului de a nu putea îmbătrâni în încarnarea următoare, de a rămâne copilăroşi în sensul rău al cuvântului. Este o influenţă luciferică, şi ea va pătrunde în omenire pe această cale. Aceşti oameni nu se afundă deplin în viaţa terestră în încarnarea viitoare. Într-o oarecare măsură ei nu se desprind sufcient de viaţa spirituală pentru a pătrunde în viaţa terestră. Forţele luciferice care au realizat cândva o legătură cu Pământul nostru doresc să aţâţe în om astfel de instincte încât evoluţia terestră a omului să ajungă la o treaptă pe care oamenii rămân copii, nu îmbătrânesc. Forţele luciferice ar vrea chiar să ducă lucrurile până acolo încât să nu mai existe bătrâni pe Pământ, ci oameni care să-şi petreacă viaţa într-o rătăcire tinerească. Prin aceasta, forţele luciferice ar aduce întreaga planetă într-o stare în care ar deveni un corp şi ar avea un suflet unic în care s-ar estompa sufletele individuale. Ele se străduiesc să facă din Pământ o mare fiinţă organică, cu un suflet unic în care sufletele individuale să-şi piardă identitatea.

Dacă vă amintiţi că ceea ce contează în evoluţia Pământului nu se află nici în regnul mineral, nici în cel vegetal, nici în cel animal, care nu sunt decât deşeuri ale evoluţiei, ci că ceea ce contează se desfăşoară, de fapt, în interiorul limitelor pielii umane, că forţele evoluţiei planetei noastre se află în cadrul organismului uman, veţi înţelege că ceea ce va deveni în final Pământul nu poate fi aflat dacă ne formăm reprezentări fizice; aceste reprezentări prezintă un interes limitat pentru noi. Entitatea umană poate însă avea o legătură, o înrudire de forţe cu puterea luciferică care s-a legat de Pământ, şi atunci Pământul ajunge să poată purta fiinţe prea puţin individualizate; el poate deveni o fiinţă globală, o fiinţă globală nedeterminată, cu o trăsătură sufletească globală. Aceasta este ceea ce năzuiesc forţele luciferice. Dacă luaţi în considerare imaginea pe care şi-o fac unii mistici nebuloşi cu privire la un stadiu viitor, final, de dorit, pe care îl descriu în aşa fel încât ar vrea să se dizolve în Univers, dorind să dispară într-un tot panteist, veţi înţelege ceva despre felul în care în unele suflete umane trăieşte deja această pornire luciferică.

Un alt aspect este acela că şi entităţi ahrimanice au contractat o legătură cu Pământul nostru. Ele au tendinţa să acţioneze prin acele forţe care atrag spre ele organismul nostru între naştere şi moarte, care întreţes în întregime organismul nostru cu spiritualitate, adică îl fac din ce în ce mai intelectualist, ne impregnează tot mai mult cu raţiune. Căci inteligenţa noastră depinde de legătura sufletului cu corpul fizic. Când aceasta se hipertroiiază, când devine prea puternică devenim prea asemănători cu corpul fizic, şi ne pierdem şi echilibrul. Atunci apare acea tendinţă care împiedică omul să penduleze în mod corect în viitor între viaţa terestră şi viaţa spirituală, între moarte şi o nouă naştere.

Aceasta este strădania lui Ahriman, de a reţine omul de la parcurgerea în mod corect în perioada următoare a Pământului a vieţii pământene şi a vieţii extraterestre. Ahriman ar dori să-l împiedice pe om de a trece prin încarnări viitoare. El ar vrea să-l facă ca în această încarnare să vieţuiască tot ce poate vieţui pe Pământ. Aceasta o poţi face numai sub aspect intelectual, nu ca om deplin. Dar există posibilitatea ca omul să devină atât de deştept, încât să-şi poată face reprezentări despre tot ce ar mai putea exista pe Pământ. Acesta chiar este un ideal pe care îl au unii oameni, de a primi în raţiunea lor o reprezentare despre tot ce mai poate exista pe Pământ. Dar prin această reprezentare nu poţi afla trăirile pe care le vei avea în vieţile viitoare; în această viaţă poţi primi numai imagini intelectuale care se durifică apoi în corpul fizic. Şi atunci capeţi o repulsie profundă pentru a mai vieţui încarnări viitoare. Atunci simţi chiar un fel de fericire în a nu mai vrea să revii pe Pământ.

Mai ales în ţările orientale decadente ‒ v-am descris de mai multe ori cum a ajuns cultura orientală în decadenţă ‒ Ahriman poate produce aceste rătăciri. Deşi ţările orientale sunt dominate de forţe luciferice, Ahriman se poate apropia de entitatea lor şi le poate implementa, tocmai pentru că sunt stăpânite de forţe luciferice, dorinţa de a-şi epuiza viaţa terestră într-o singură încarnare, de a nu mai vrea să apară într-o altă viaţă fizică. Anumiţi învăţători ai omenirii care sunt în serviciul lui Ahriman pot chiar să elaboreze ideea că omul trebuie să dispară, într-o anumită încarnare, înainte ca Pământul să-şi fi atins scopul, de a-şi încheia existenţa terestră şi a nu mai dori o altă existenţă flzică.

O idee care apare în anumite învăţături teosofice şi care nu a fost preluată în vreun fel în concepţia noastră antroposofică este aceea că un grad înalt de perfecţiune a omului s-ar putea realiza când acesta nu trebuie să mai apară în viaţa terestră. Aceasta este o veleitate ahrimanică. Prin această veleitate ahrimanică Pământul nu ar putea să devină un mare organism unitar, cu o latură sufletească unică, aşa cum vrea Lucifer, ci ar putea ajunge chiar la supraindividualizare. Oamenii ar ajunge la o treaptă de evoluţie ahrimanică când ar muri; dar s-ar realiza lucrul îngrozitor ca oamenii, după ce mor, să devină asemănători cu Pământul, să rămână lipiţi de Pământ, astfel încât însuşi Pământul ar deveni o expresie a oamenilor izolaţi, individuali. El ar deveni o colonie a sufletelor umane izolate, individuale.

Acest lucru se străduieşte să-l realizeze Ahriman: să facă din Pământ expresia acestei intelectualităţi, să-l intelectualizeze în întregime. Omul trebuie să înţeleagă că destinul Pământului depinde de voinţa sa. Pământul va deveni ceea ce omul face din el. Pământul nu va deveni ceea ce fac din el forţele fizice. Forţele fizice vor pierde din importanţă pentru viitorul Pământului. Pământul va fi ceea ce face omul din el.

Ne aflăm într-o epocă decisivă a evoluţiei Pământului, în care oamenii au trei posibilităţi. Prima este să trăiască într-un misticism nebulos, în reverie, în captivitate şi cufundare fizic-sensibilă, într-o stare somnolentă ‒ iar viaţa în senzorialitate este şi ea o lenevie somnolentă ‒ în care nu poţi avea noţiuni clare. Acesta poate să devină în mare măsură o înclinaţie a oamenilor.

Al doilea lucru care poate deveni o înclinaţie a oamenilor este de a se pătrunde cu intelect şi raţiune, de a aduna laolaltă tot ceea ce poate aduce raţiunea, de a dispreţui ceea ce răspândeşte poezie şi produse ale fanteziei în existenţa terestră, de a percepe numai ce este mecanic. Oamenii se află azi în faţa deciziei de a deveni fie degustători voluptuoşi ai spiritului care se epuizează în propria lor existenţă ‒ căci a te cufunda în propria-ţi existenţă prin misticism nebulos sau prin senzualism este, în fond, acelaşi lucru ‒, fie să reflecteze cu luciditate asupra tuturor lucrurilor, să schematizeze totul, să integreze sau să clasifice totul. Acestea sunt cele două posibilităţi.

A treia posibilitate o constituie găsirea echilibrului între celelalte două. Despre echilibru nu se poate vorbi într-un mod atât de precis cum se vorbeşte despre una sau cealaltă extremă. Echilibrul poate fi realizat dacă le avem pe amîndouă în mod corespunzător, dacă nu suntem prea tare atraşi nici de una nici de alta, dacă vom face în aşa fel încât să se lase reglate şi ordonate una de cealaltă.

Această oră cosmică a deciziei se află în prezent în faţa sufletului omenesc. Omul se poate hotărî fie să urmeze ispitirile luciferice, nepermiţând Pământului să se desăvârşească, lăsându-l să fie aşa cum era Vechea Lună, făcând din el o caricatură a Vechii Luni, lăsându-l să devină un mare organism, cu un suflet individualizat trăind în reverie, în care sunt incluse sufletele umane ca într-o Nirvana [ Nota 36 ], fie să se superintelectualizeze, să se superindividualizeze, renunţând la comunitatea cu Pământul, să nu vrea să aibă nimic comunitar, ci să-şi sclerozeze corpul, să şi-l osifce, în timp ce toarnă prea multă raţiune în el. Omul poate lua hotărârea dacă face din corpul său un burete, prin misticism şi senzualitate nebuloase, sau îl transformă în piatră, prin supraintelectualizare, superindependenţă. Iar omenirea din prezent pare să nu vrea să obţină echilibrul între cele două, ci să aibă sau pe una sau pe cealaltă.

Noi vedem azi desfâşurându-se instinctele occidentale care tind către intelectualism şi independenţă, către pedanterie, care vor ca omul să introducă intelectualismul în corporalitate. Pe de altă parte, vedem ameninţând dinspre Orient celălalt pericol, şi anume ca omul să-şi pătrundă trupul cu foc, să-l ardă. Vedem acest lucru în concepţiile Orientului decadent şi-l vedem în desfăşurările din răsăritul Europei, în evenimentele sociale înfricoşătoare care apar acolo.

Pentru omenire a sosit ora deciziei. Omenirea trebuie să actioneze pentru găsirea echilibrului. Iar ceea ce îi revine ca sarcină acum poate fi recunoscut numai din profunzimile cunoaşterii ştiinţei spiritului. Trebuie să ne însuşim acele interpretări care ne pot evidenţia posibilităţile de evoluţie care există pentru omenire. Pe de o parte, este vorba de dizolvarea în Nirvana, care a devenit o „învăţătură sfântă a Orientului“, dar este departe de vechea interpretare a Nirvanei, care provenea din vechea clarvedere. Ceea ce îşi reprezintă Orientalul azi prin Nirvana este lumea luciferizată. Vestul, civilizaţia modernă, în măsura în care aceasta nu se impregnează cu cunoştinţe ale ştiinţei spiritului, acţionează pentru mecanizarea lumii, pentru ca procesele existenţei umane să devină mecanice. Pe de o parte ahrimanizare, pe de alta luciferizare.

Dacă ar continua ceea ce am numit ultima oară ca fiind viaţa haotică, neorientată a ultimului timp, s-ar instala fără îndoială ahrimanizarea omenirii. Această ahrimanizare ar dispărea numai dacă în viaţa superintelectualizată, în existenţa superindividualizată, străbătută de egoism a oamenilor va f introdusă concepţia despre lumea spirituală. Înainte de orice este necesar ca impulsurile spirituale să pătrundă în toate disciplinele ştiinţifice, în caz contrar se va ajunge ca acestea să domine ca o autoritate abstractă şi omenirea va fi în întregime ahrimanizată. Mai ales în timpurile actuale, când enigmele vieţii sociale răbufnesc cu atâta forţă în evoluţia umanităţii, este important să se înalţe privirea spre ceea ce reprezintă legătura omului cu viaţa sa planetară.

În cadrul vechilor confesiuni, reprezentările umane despre legătura fiinţei umane cu lumea spirituală s-au alterat. Confesiunea evanghelică, de exemplu, ameninţă să devină o cunoaştere raţională pur abstractă, confesiunea romană s-a alterat, devenind un principiu de forţă exterioară. Este necesar ca omul să-şi găsească orientarea interioară, să obţină un impuls interior, pentru a avea privirea liberă spre afară, spre ceea ce îl leagă de planeta sa şi prin planeta sa de întregul Cosmos. Omul trebuie să înţeleagă că geologia nu este ştiinţa Pământului. Pământul nu este un colos de roci pe care se află oceane de apă şi care este înconjurat de aer, iar ceea ce ne înconjoară sub forma Căii Lactee şi ca sori nu reprezintă Universul. Universul înseamnă: jos entităţi ahrimanice, sus entităţi luciferice, perceptibile în aparenţa sensibilă exterioară, şi entităţi ale ierarhiilor normale spre care tinde să se ridice omul, atunci când ajunge la adevăr străbătând cele două aparenţe sensibile; entităţile nu sunt perceptibile în aparenţa sensibilă exterioară, ci se revelează străbătând această aparenţă sensibilă exterioară. Acest lucru trebuie să-l recunoască omul şi să spună: Dacă sunt în situaţia de a putea interpreta ce îmi apare jos pe Pământ ca efluvii ale unor entităţi spirituale, atunci percep ceea ce trăieşte în Heruvimi, Serafimi, Tronuri. Dacă însă nu sunt apt să-mi reprezint în mod spiritual ceea ce trăieşte pe Pământ, dacă mă dăruiesc iluziei create de ceea ce îmi apare venind de la acesta în mod sensibil, atunci rămân geolog, nu pot aspira să devin geosof, atunci fiinţa mea se ahrimanizează. Dacă privesc în sus spre lumile stelare şi îmi creez reprezentări despre ceea ce văd în mod sensibil, atunci mă luciferizez. Dacă sunt în stare să interpretez în mod spiritual ceea ce percep în aparenţa exterioară, atunci sunt apt să spun: Da, Calea lactee, sorii, toate îmi vorbesc despre Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, Domnii, Puteri, Stăpâniri, iar eu îmi găsesc echilibrul.

Nu trebuie să vorbim despre entităţile cosmice ca despre ceva mai bun decât entităţile pământene, ci despre faptul că noi trebuie să pătrundem dincolo de aprenţa sensibilă, la fiinţialitatea efectivă, la acea fiinţialitate de care suntem legaţi. Dacă interpretăm în mod corect aparenţa sensibilă, atunci entităţile spirituale sunt prezente. Aparenţa sensibilă nu este înşelătoare, numai concepţia noastră despre aparenţa sensibilă poate fi înşelătoare ca urmare a legăturii noastre prea puternice cu terestrul între naştere şi moarte, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin legătura noastră prea puternică cu extraterestrul în timpul în care păşim între moarte şi o nouă naştere.

Dacă nu percepe decât ceea ce s-a realizat în cadrul civilizaţiei noastre omul nu înţelege că altădată lucrurile stăteau altfel. Oamenii citesc în prezent, chiar cu un fel de lăcomie, ceea ce s-a scris despre lucrurile din natură în secolele al XII-lea, al XIII-lea, dar nu o fac cu destulă înţelepciune. Dacă ar avea mai multă înţelepciune, ar vedea că se gândea altfel despre lumea exterioară în secolele al XI-lea, al XII-lea, al XIII-lea şi chiar şi în al XIV-lea: piatra nu era percepută ca piatră, Pământul ca Pământ, ci ca ceva spiritual-divin. Iar în stele chiar nu se vedea ce se vede în prezent, ci revelaţia spiritual-divinului.

În ultimele secole omul are o geologie şi o cosmogonie, dar nu o geosofie şi o cosmosofie! Sub cosmosofie el s-ar luciferiza, sub geologie s-ar ahrimaniza, dacă nu s-ar salva realizând echilibrul dintre geosofie şi cosmosofie. Deoarece omul este născut din întregul Univers, toate acestea se află doar în antroposofie. Antroposofia este alcătuită din diferite sofii, din cosmosofie, geosofie etc. Înţelegem corect omul dacă ştim să-l aducem într-un context spiritual cu Universul. Atunci nu-l vom căuta numai în înrudirea lui cu lumina, ceea ce ar fi o acţiune în beneficiul forţelor luciferice, nici în înrudirea sa cu gravitaţia, ceea ce ar fi în beneficiul forţelor ahrimanice, ci vom încerca să introducem în voinţa sa impulsul care-l face apt să realizeze echilibrul dintre lumină şi gravitaţie, dintre înclinaţia pentru terestru şi înclinaţia pentru luciferic. Omul trebuie să ajungă la acest echilibru, şi aceasta o poate face numai dacă la noţiunile sale sensibile va adăuga şi aspecte suprasensibile.

Şi acum încă ceva: Aduceţi-vă în faţa sufletului problemele despre care am spus că omul trebuie să le cunoască, pentru a putea lua o decizie, admiteţi că omul ar trebui să vorbească despre posibila ahrimanizare sau luciferizare a lumii. Consideraţi, aşadar, că aceasta este o problemă importantă a umanităţii, apoi admiteţi că ceea ce citiţi în literatura curentă, ceea ce răzbate din sălile de conferinţe şi din alte instituţii de instruire reprezintă viaţă culturală, şi veţi afla ce este necesar să se facă pentru ca oamenii să iasă din decadenţă. Muncă serioasă în domeniul spiritual, acesta este lucrul necesar. Şi ea se poate realiza numai dacă ne decidem să luăm în serios noţiuni ca cele despre care am vorbit azi.

Mâine vom vorbi în continuare despre acestea.