Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a IX-a

Dornach, 30 ianuarie 1921

Ideile pe care le-am dezvoltat cu privire la înclinaţia pe de o parte spre natura luciferică, pe de alta spre cea ahrimanică au condus la recunoaşterea necesităţii ca omul să găsească un echilibru între cele două tendinţe, care pentru el reprezintă rătăciri între luciferic şi ahrimanic. Acum se pune problema, şi este o problemă grea de cunoaştere şi conştiinţă pentru omenirea modernă, cum să găseşti această stare de echilibru astfel încât să nu fii supus, pe de o parte, pericolului de a fi învins de luciferizare, pe de altă parte de ahrimanizare. Răspunsul la această întrebare este diferit, în funcţie de perioadele evoluţiei umane, şi, de fiecare dată, trebuie să ştim ce îl atrage pe om în fiecare perioadă spre una sau spre cealaltă direcţie. În general, am făcut cunoştinţă cu ceea ce îl atrage pe om spre luciferizare, spre ahrimanizare; dar pentru epoca noastră acest lucru trebuie focalizat în mod special.

De la începutul celei de a cincea epoci postatlanteene, aşadar din secolul al XV-lea, în cadrul omenirii civilizate s-au modificat, în mod esenţial faţă de vremurile mai vechi, atât viaţa intelectuală cât şi viaţa socială. În viaţa intelectuală, omul este, de fapt, tot mai mult exclus din observarea lumii. În cadrul cunoaşterii naturii, omenirea a făcut progresele cele mai mari. Dar cunoaşterea omului nu numai că nu a făcut niciun progres, ci a fost eliminată din cunoaşterea umană. Omul cunoaşte bine lumea, dar nu se cunoaşte pe sine însuşi. El cunoaşte lumea animală, a fundamentat o teorie a evoluţiei seriei animale şi crede că înţelege cum au evoluat animalele, de la cele inferioare la cele superioare, culminând cu apariţia omului. Tot ce s-a învăţat despre animale se aplică apoi oamenilor. Nu se descoperă nimic nou care ar trebui să explice entitatea umană, ci se caută în cadrul lumii animale acele elemente care pot să explice entitatea umană, şi se spune: Omul este treapta superioară. De fapt, nu se spune nimic special despre om, ci doar că el este treapta superioară. Acest lucru se face cu o de la sine înţelegere instinctivă. Ca urmare nu este vorba de o adevărată cunoaştere a omului.

Acest fel special de cunoaştere nu este prezent numai în ştiinţele particulare, el domină astăzi cercurile cele mai largi din lume. El a devenit ceva pe care omul îl absoarbe zilnic, ca să spunem aşa, odată cu lectura ziarelor sau pe altă cale; este ceva ce se inoculează copiilor în şcoală. Caracterul ştiinţific modern devine tot mai mult un bun general care-i dă omului noţiuni şi idei ce alcătuiesc structura sa sufletească. Omul ajunge pe această cale la o anunută conştienţă despre lume, dar în această conştienţă el însuşi nu este inclus. Acesta este un aspect.

Alt aspect este viaţa socială modernă. Lumea de dinaintea secolului al XV-lea era plină de judecăţi care constituiau un bun de înţelepciune socială, respectabil prin vechime, pe care oamenii îl aveau în comun. Nu se ştia ce este bun şi ce este rău pentru om. Nu existau nici îndoieli cu privire la aceasta, căci se vieţuia într-o ordine socială care purta în sine binele şi răul ca pe un lucru general, fie ca judecată populară, fie colorată mai mult religios. Şi din această judecată generală, aşadar din ceva care se manifesta autoritativ în ordinea socială, omul hotăra dacă trebuie sau nu să facă un lucru sau altul.

Multe din aspectele care odinioară erau intensiv fundamentate în ordinea socială a omenirii noi le avem în vorbire şi, întrucât vorbirea noastră a devenit în multe privinţe frazeologie, le avem în fraze. Gândiţi-vă în cât de multe cazuri şi cu ce frecvenţă se foloseşte pronumele „se“ ‒ „se“ gândeşte aşa, „se“ face aceasta, „se“ spune cutare lucru etc. ‒, deşi, în cele mai multe cazuri, el nu are niciun sens. Pronumele „se“ are, de fapt, un sens numai în vorbire, vorbire ce aparţine unui popor în care fiecare luat izolat nu a devenit o individualitate în vremea noastră, în care fiecare, când vorbeşte, exprimă şi o judecată generală. Ştiinţificitatea modernă a condus la faptul că omul este exclus din concepţia despre lume care determină ahrimanizarea acestuia în epoca noastră. Iar ceea ce îl conduce pe om, ceea ce l-a condus în viaţa economică exterioară de la vechiul sistem al breslelor la economia modernă liberă determină luciferizarea omenirii. Ambele tendinţe trebuiau să iasă la lumină în evoluţia omenirii deoarece în cunoştinţele anterioare, pe care omul le-a obţinut şi care au format structura sa sufletească, se află întotdeauna omul însuşi. Mai de mult, de exemplu, nu puteai realiza cunoaşterea naturii fără a cunoaşte omul. Nu puteai obţine cunoştinţe despre Marte fără a obţine concomitent cunoştinţe despre importanţa pe care o are Marte pentru viaţa umană. Nu se puteau obţine cunoştinţe despre aur fără a obţine unele cunoştinţe despre om.

Tot ceea ce era atunci uman a fost azvârlit afară. Prin aceasta s-a ajuns la o concepţie pură despre natură, eliberată de orice concepţie de esenţă umană. Această concepţie despre natură trebuia să devină apoi baza pentru tehnica modernă.

Tehnica modernă a condus la mari triumfuri numai când a înglobat ceea ce omul a supervizat cu intelectul său. Observaţi o maşină oarecare, observaţi chiar organizarea vieţii tehnice moderne, în măsura în care excludem ceea ce este social, şi veţi vedea că totul este astfel alcătuit încât omul să fie exclus. Tehnica modernă a luat în stăpânire, lucru în general neconştientizat, numai cadavrul naturii.

Pretutindeni, în mecanismele noastre, avem cadavre ale existenţei naturale. Dar omul nu s-a născut din acest cadavru al naturii din care este alcătuită lumea noastră mecanică, pe care am adus-o treptat în existenţă ca tehnică. Omul s-a născut din natura care este vie până în regnul mineral. În tehnica modernă, noi am adăugat acestei naturi un cadavru al naturii. După ce se constituiseră toate straturile geologice ale Pământului (vezi desenul: portocaliu, albastru), noi am adăugat stratul geologic superior (verde), alcătuit din maşinile noastre care nu mai conţine nimic din viul naturii. Noi lucrăm în partea moartă a naturii prin faptul că am adăugat tehnica modernă la ceea ce exista aici mai de mult.

desen 1
plansa 3 Planşa 3

[măreşte imaginea]

Aceasta face o impresie covârşitoare asupra omului când acesta o observă în extinderea sa, când examinează în special în ce măsură s-a detaşat de viaţă omul modern nu numai prin tehnica exterioară, ci şi prin modul de gândire tehnic.

Reflectaţi numai la ceva precum încheierea războiului care a avut loc între China şi Japonia [ Nota 37 ] spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Ce s-a întâmplat acolo după încheierea păcii, ca învoială a încheierii păcii? Ministrul chinez a scris o sumă enormă pe un cec. Cecul l-a încredinţat unei bănci ca să-l plătească. Un oarecare funcţionar subaltern a luat acest cec, şi acest cec a devenit pur şi simplu cauza că acea imensă sumă de milioane, pe care ministrul chinez o scrisese pe cec, a fost transferată în mod pur bancar ministrului plenipotenţiar japonez în China. S-a desfăşurat într-un fel cadaveric, vădit exterior, aş spune un fel fantomatic-cadaveric. Şi nu s-a produs nimic altceva prin aceasta, decât că acele credite de milioane pe care regatul Chinei le avea până atunci la băncile din Anglia, prin această scriere pe cec, au fost transferate Japoniei. Dacă s-ar fi vrut să se plătească în forma veche ceea atunci, ca o sumă de milioane a compensaţiilor de război, pur şi simplu prin transmiterea cu ajutorul unui cec a fost trecut pe calea creditului din China în Japonia ‒ vreau să consider chiar cea mai uşoară formă, că s-ar fi vrut să se plătească în bani ‒, ce ar fi însemnat aceasta, dacă toţi aceşti bani, cel puţin aşa cum încă sunt banii chinezeşti astăzi sau erau în urmă cu relativ puţin timp ‒, să trebuiască să fie trimişi dincolo, din China în Japonia. Deci, dacă tratăm totuşi cu relităţi, forma cea mai uşoară ne arată deja, ce a devenit această viaţă modernă relativ repede în ultima treime a secolului al XIX-lea. Întregul mod de gândire umană a fost acaparat de asfel de lucruri şi bineînţeles s-a regăsit în întregime în ele. Intelectualismul care ahrimanizează tocmai omenirea, a devenit un lucru de la sine înţeles.

Pe de altă parte aşa este, că omul a trebuit să treacă şi în viaţa socială prin ceea ce a trecut. Aşa cum fără intelectualism omul nu ar fi ajuns la cunoaşterea pură a naturii, fără ceea ce a parcurs în viaţa socială, el nu ar fi căpătat conştienţa libertăţii sale. Omul a fost scobit prin caracterul ştiinţific modern. El nu mai ştie nimic despre sine. Nu poate înţelege esenţa umană. Dar pe de altă parte, în el s-a produs cea mai mare tensiune omenească, maxima solicitare în această fiinţă umană, în vederea acţionării din însăşi impulsurile originare ale acestei fiinţe, omul trebuind să acţioneze ca fiinţă liberă.

Dacă doriţi un simbol pentru ceea ce s-a petrecut de fapt aici, nu se poate spune nimic altceva decât că: Omul şi-a pierdut din ce în ce mai mult bogăţia fiinţei sale şi a devenit cu totul şi cu totul zero în propria sa viziune. Căci ceea ce este ştiinţa modernă a naturii nu conţine nimic despre om. Omul a devenit treptat, treptat cu totul şi cu totul zero. Şi in zero trebuie acum să radieze impulsul libertăţii (vezi desenul).

desen 2 plansa 4 Planşa 4

[măreşte imaginea]

Aceasta este dilema omului modern. El trebuie să fie liber, să-şi găsească impulsurile fiinţei sale, impulsurile acţionării în sine însuşi, dar când vrea să pătrundă cu cunoaşterea sa acolo de unde trebuie să provină impulsurile acţionării sale el găseşte un zero, el este interior o fiinţă golită de conţinut. Acest lucru este o necesitate, dar este de asemenea o necesitate ca omenirea modernă să depăşească această situaţie. Căci în cadrul libertăţii te luciferizezi, iar în cadrul spiritului ştiinţific modern te ahrimanizezi, dacă nu ajungi la starea de echilibru.

Cum ajungem la starea de echilibru? ‒ Aici trebuie să facem referire la ceva ce am putea numi „regula de aur a ştiinţei moderne a spiritului de orientare antroposofică“ [ Nota 38 ]. Ştiinţa ar trebui să se înalţe la noua ei evoluţie. Dar ea are nevoie de cunoaşterea omului. Iar această cunoaştere poate fi realizată numai de ştiinţa spiritului. Nu cunoaştem cu adevărat omul dacă îi disecăm creierul, ficatul, stomacul. Numai ceea ce se cunoaşte despre om din ştiinţa spiritului are valoare. Când ştim că omul cu propriul său Eu îşi are rădăcina în voinţă, că el reprezintă spiritualitatea sa, că aceasta ia în stăpânire metabolismul, avem un punct de sprijin pentru a studia manifestarea acestuia în organismul uman. Se ajunge de la spiritual la înţelegerea corporalului. Dacă învăţăm să cunoaştem sistemul ritmic, aşa cum se exprimă el în modelarea actului respirator şi a circulaţiei sangvine, ne rupem de superstiţia că inima este o pompă care poartă sângele prin organism. Apoi învăţăm că spiritualul intevine în circulaţia sângelui, ia în stăpânire metabolismul, determină circulaţia sângelui, construieşte plastic inima încă din timpul dezvoltării embrionare, astfel încât inima îşi are originea în circulaţia sangvină, aşadar în spiritual. Dacă înţelegem modul în care în sistemul neurosenzorial viaţa de reprezentare demontează din nou procesul metabolic, atunci cunoaştem sistemul nervos ca fiind ceva care este lăsat în urmă de viaţa de reprezentare. Atunci cunoşti omul într-un fel în care nu poţi înţelege animalul, căci la animal lucrurile stau cu totul altfel!

Materialistul îşi reprezintă lucrurile astfel: avem un nerv (roşu) care acţionează ca reprezentare. În realitate, viaţa de reprezentare distruge materia organică şi creează o cale de excreţie din organism; nervul este organul de excreţie pentru viaţa de reprezentare.

desen 3

Materialismul consideră că, aşa cum ficatul produce fierea, creierul produce gânduri [ Nota 39 ]. Este un nonsens, căci în realitate gândurile sunt cele care excretă creierul. Omul actual va spune că toate acestea sunt adevărate şi pentru animal, deoarece şi el are creier, organe etc. Prin aceasta se demonstrează că omul nu se cunoaşte pe sine; cei care vorbesc astfel despre om şi despre animal comit greşeala pe care ar face-o cel care ar dispune ca toate bricele de ras (în limba germană, Rasiermesser, cuţit de ras, n.tr.) care se găsesc la bărbierii dintr-o anumită localitate să fie strânse şi duse la cârciumi, pentru că el nu leagă de cuţit decât reprezentarea mâncatului şi conchide că un instrument care are o anumită formă trebuie să aparţină unui singur scop. ‒ Important este să se recunoască faptul că ceea ce apare la om ca organ este pus în slujba a cu totul altceva decât la animal şi că întregul mod de observare al animalelor, aşa cum am expus aici în aspectele cele mai elementare, are un alt sens. Recunoaşterea faptului că ceea ce omul posedă ca organe materiale vine din spiritual are o importanţă covârşitoare; despre această autocunoaştere concretă este vorba.

Toată flecăreala şi vorbăria despre faptul că omul ar trebui să se vadă interior pe sine, toată acestă reverie nu reprezintă nimic, nu conduce la o adevărată cunoaştere de sine, ci doar la un sentiment de bunăstare interioară. Omul trebuie să urmărească felul în care se modelează plastic din spiritual diferitele organe. Ştiinţa adevărată trebuie construită din spiritual. Într-o oarecare măsură, omul trebuie copiat, prin plasticizare, din spiritual.

Se poate spune, aşadar: În timp ce ştiinţa îi este oferită lumii în mod autoritar de către diferitele instituţii, în lumile spirituale există o poruncă sfântă: că ştiinţa exterioară trebuie întregită cu ştiinţa cunoaşterii omului. ‒ Dacă va primi numai ştiinţă exterioară lumea va fi nefericită. În timpurile vechi Misteriile nu lăsau să ajungă la oameni ceea ce ar fi putut fi nociv pentru aceştia. Acest lucru este însă incompatibil cu spiritul umanităţii moderne, din această cauză umanitatea trebuie să realizeze, prin indivizii ei conştienţi, ceea ce mai înainte era realizat de forţe exterioare. Umanitatea trebuie să aibă grijă, prin personalităţile care înţeleg câte ceva despre aceste lucruri, ca diferitele ştiinţe să nu-şi poată arunca umbrele lor întunecate, opunându-le lumina autocunoaşterii adevărate, reale, concrete a omului. Fără autocunoaşterea omului ştiinţele sunt dăunătoare, căci ele ahrimanizează omenirea. Ştiinţele care deţin contraimaginea cunoaşterii umane sunt o binefacere pentru umanitate.

Prin autocunoaştere adevărată, concretă, se ajunge la echilibrul din care ştiinţele au scos omul. Omul nu este interesat să ştie ce este el în această lume. El crede când i se spune că este un mic zeu, sau ceva asemănător, în care nu există nicio reprezentare corectă despre Dumnezeu, dar îl interesează prea puţin felul în care s-a format din Univers silueta sa umană individuală.

Viaţa socială luciferizează, când nu conduce decât la stimularea libertăţii omului. Omul nu-şi va fi lui însuşi zero dacă ajunge la o adevărată autocunoaştere; atunci el va şti că fiecare om este un rezultat al întregii lumi. În viaţa socială impulsul libertăţii va fi adus la echilibru dacă cunoaştem ce se află la baza lumii din punct de vedere spiritual, dacă depăşim simpla observaţie materială a lumii, ceea ce a devenit caracteristic pentru evoluţia cunoaşterii din ultimele secole.

Omul s-a pierdut. Lumea exterioară a devenit liberă de om. Noi observăm Soarele, planetele, stelele fixe, cometele; acestea circulă prin spaţiu ca şi alte corpuri cereşti. Noi vrem să cunoaştem legile după care ele se mişcă. Dar nu aflăm nimic despre om. Citiţi cartea mea Ştiinţa ocultă şi încercaţi să vă aduceţi în faţa sufletului cum este descrisă aici evoluţia lumii. Dacă citiţi despre vechiul Saturn nu aflaţi ce vă spune astronomul actual, ci despre ceea ce apare ca primă structurare a omului. În descrierea lui Saturn se află, în acelaşi timp, tot ce era prezent în timpul evoluţiei sale ca primă structurare umană. Odată cu această istorie a evoluţiei cosmice urmăriţi şi întreaga evoluţie umană. Nicăieri nu veţi afla o lume lipsită de om. Ceea ce sunteţi dumneavoastră înşivă găsiţi descris treaptă cu treaptă în evoluţia lumii.

Dacă parcurgeţi ceea ce vă oferă ştiinţa modernă despre unele stări nebuloase vechi [ Nota 40 ] din care a luat naştere lumea noastră actuală, în care însă omul nu există, nu veţi găsi nimic uman, totul rămâne la nivel intelectualist. Aflaţi ceva ce poate interesa capul dumneavoastră, dar nu cuprinde întregul om. Omul poate fi înţeles numai de o cunoaştere care se referă la întregul său. În fond, este vorba numai de inerţia omului moden care nu este obişnuit ca atunci când preia ceva în sine să dezvolte şi sentimente şi impulsuri voliţionale atunci când, urmărind evoluţia lui Saturn, a Soarelui, a Lunii etc., până la Pământ, desluşeşte perspectiva pentru viitor. Această viaţă, descrisă în noţiuni clare, nu găseşte stimulatoare sentimentele omului dacă el nu simte că este una cu întreaga lume.

Acest a-te-şti-una cu lumea deosebeşte cunoaşterea lumii care vine din ştiinţa spiritului de orientare antroposofică de concepţia despre lume din prezent. Dacă lăsaţi să se reverse în oamenii actuali, cărora le lipseşte aceasta, conştienţa apartenenţei la întreaga lume, vor lua naştere acele înclinaţii sociale care pot duce omenirea mai departe. În acelaşi timp, şi aceste inducţii sociale care pot conduce la stimularea libertăţii dar nu dau omului un sentiment de responsabilitate au dus la haosul în care trăim în prezent. Luciferizarea poate fi împiedicată numai dacă oamenii vor conştientiza care este poziţia lor în Univers, dacă vor vedea nu numai ce este fizic, ce este senzorial în Univers, ci şi ceea ce este spiritual, dacă se vor simţi spirit din spiritul Universului. Din acest sentiment al legăturii omului cu lumea spirituală porneşte şi o simţire socială adevărată, izvorăşte ceea ce este necesar pentru ca omul să poată face corespunzătoare pe Pământ viaţa socială.

Şi iarăşi lucrurile sunt de aşa natură, încât se poate spune: Ceea ce a adus în viaţa socială modernă oamenilor sentimentul libertăţii determină luciferizarea. Oamenii prezentului pot să nu simtă aceasta. Dar în lumea spirituală există o poruncă sfântă care-i spune omului să nu lase impulsul libertăţii fără o simţire cosmică! ‒ Aşa cum cunoaşterea umană trebuie să se alăture ştiinţelor exterioare, tot astfel şi simţirea cosmică trebuie să se asocieze cu ceea ce s-a dezvoltat în viaţa socială a timpurilor noi.

Aceste două lucruri, cunoaşterea omului şi simţirea împreună cu întregul Cosmos, îi dau echilibru omului. Acest echilibru însă el îl află numai dacă înţelege cu adevărat Misteriul christic în sensul timpurilor noi, dacă îl înţelege în sensul pe care i-l dă ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Căci aici vorbim despre Christos ca despre o fiinţă cosmică care a coborât din infinituri cosmice pe Pământ. Noi învăţăm să simţim cosmic şi trebuie să încercăm să dăm conţinut acestei simţiri. Aceasta o putem face doar prin ştiinţa spiritului de orientare antroposofică, altfel noţiunea Christos rămâne goală. Noţiunea Christos devine frază dacă nu ne permite să înţelegem în mod uman Cosmosul.

Din Cosmosul pe care-l descrie astronomia actuală, din analiza spectrală pe care o face fizica actuală, din acest Cosmos Christos nu ar fi putut coborî pe Pământ! Cine este ataşat prin cunoaştere numai de această descriere a Cosmosului, acela nu poate asocia niciun sens cu o entitate Christos adevărată, reală. Un astfel de Christos rămâne fără conţinut sau devine ceva în sensul lui Harnack [ Nota 41 ] sau ceva asemănător. Dacă vrei să înveţi a-L înţelege, a-L simţi în prezent pe Christos ca fiinţă cosmică ai nevoie de acea istorie a evoluţiei care îl urmăreşte pe om de-a lungul epocilor Saturn, Soare şi Lună. Unde umanul se găseşte în Cosmos înmugureşte şi cunoaşterea care-L poate lăsa să apară pe Christos din Cosmos. Dacă urmăreşti omul până acolo unde îşi are originea partea sa materială care este creată din spiritual, înveţi să-l cunoşti în aşa fel încât poţi înţelege Misteriul de pe Golgota, încorporarea Christosului cosmic în omul individual. Pentru omul pe care ştiinţa actuală, de la matematică până la psihologie, îl poate descrie, pentru acesta nu există nicio posibilitate de a-şi imagina că Christos s-ar fi putut încorpora în el. Pentru ca omul să poată înţelege aceasta, el trebuie să ajungă la o adevărată cunoaştere de sine, pe care i-o dă ştiinţa spiritului.

Pretutindeni în literatura noastră antoposofică sunt recunoscute legăturile dintre necesităţile sufletului şi necesităţile exterioare ale umanităţii. Aceste legături ar trebui comparate cu ceea ce este necesar în prezent pentru progresul omenirii. Ceea ce oamenii au preluat din educaţia şi din obiceiurile de până acum ei ar vrea să deţină, ca o cunoaştere abstractă, lipsită de esenţă, dar ar vrea să se ţină departe de această cunoaştere. Ceea ce este necesitate profundă a sufletului, pe care o găsesc duminica la amvon, şi ceea ce este necesitate exterioară a umanităţii se acceptă în mod tradiţional, fără ca cineva să se gândească unde vom ajunge dacă această acceptare tradiţională continuă.

Eu am atras mereu atenţia asupra gravităţii situaţiei prezentului. Azi am vrut să subliniez faptul că disciplinele ştiinţifice trebuie să fie luminate de autocunoaştere şi că în dezvoltarea vieţii sociale trebuie să existe o simţire cosmică, care nu poate să rezulte decât dintr-o abordare a lumii ce are în vedere omul. Când aplicăm ştiinţa spiritului de orientare antroposofică noi vedem în om întreaga lume, iar în lume, în timp ce o observăm, vedem pretutindeni omul.

Astfel de lucruri amintesc de vechi inspiraţii şi imaginaţiuni pe care le-a avut omenirea, dar ele nu sunt reînnoiri de natură exterioară, ci sunt extrase din conştienţa spre care omenirea este impulsionată în prezent din lumea spirituală. Aşa cum se află ca organism fizic în lumea fizică, omul se află şi în lumea spirituală.

Admiteţi că un om nu ar observa decât ceea ce se întâmplă în jurul său, aici, în lumea fizică, că ar accepta ce îi comunică o confesiune religioasă tradiţională, care însă nu se raportează la această lume pentru că vorbeşte despre ceva abstract. Dacă acest om dă credit acestei ştiinţe din care lipseşte omul, el îşi poate umple sufletul cu ceea ce-i comunică aceasta, aşa cum milioane de oameni au făcut-o mai mult sau mai puţin conştient. Totuşi, oamenii trăiesc şi într-o lume a spiritului; pentru lumea spirituală are importanţă faptul că acceptăm această ştiinţă. Dacă lucrurile continuă să meargă astfel, atunci îi ies socotelile lui Ahriman, spiritul care pândeşte instituţiile moderne de cultură şi vrea să le menţină aşa cum sunt. Entitatea ahrimanică, acest Ahriman rece, osificat, chel ‒ dacă-mi este îngăduit să mă exprim în imagini ‒ pândeşte instituţiile noastre de cultură, el vrea ca ele să rămână aşa cum sunt. Dacă va fi vorba să se distrugă ceva cum este acest Goetheanum, îşi va oferi ajutorul.

Pe de altă parte, în viaţa socială în care oamenii îşi statornicesc, fără a avea un sentiment cosmic, cerinţele pământeşti, entităţile luciferice sunt cele cărora le reuşesc socotelile. Aici trăieşte Lucifer. Aici nu se poate folosi imaginea lui Ahriman cel osificat, pânditor, chel, care vrea ca instituţiile culturale să rămână neschimbate. Această imagine nu ar fi potrivită pentru Lucifer. Dar dacă lăsaţi să se exprime, din pur egoism, din absenţa unui sentiment cosmic, bunăvoinţă şi pofte sociale considerate a fi bune, atunci se va manifesta esenţa luciferică. Odată cu aceste cerinţe sociale, care sunt stimulate în lume fără sentiment cosmic, omul elimină din sine ceea ce devine frumosul Lucifer. Acesta trăieşte în oameni, în stomacurile lor stricate prin instincte sociale pervertite ‒ acest lucru înţeles în mod spiritual ‒, în plămânii lor alteraţi. Omul îl elimină din întreaga sa fiinţă, şi prin aceasta aerul nostru spiritual se umple cu această fiinţă luciferică, se umple cu instincte sociale care nu au sentimentul legăturii omului cu Cosmosul. Ahriman cel chel care pândeşte formarea noastră abstractă, lungul, scheleticul, deşiratul Ahriman, şi, pe de altă parte, ceea ce se elimină mucilaginos din om şi preia aparenţa frumuseţii bulversează omul; acestea sunt imagini, dar sunt realităţile timpului nostru. Numai prin autocunoaştere şi prin sentimentul legăturii omului cu Cosmosul acesta găseşte echilibrul dintre ce este osificat şi aparenţa frumuseţii, între fiinţa formată din oase şi fiinţa mucilaginoasă, între ceea ce-l pândeşte şi ceea ce vrea să se smulgă din el. El trebuie să găsească acest echilibru. Ceea ce a rezultat din cultura, din civilizaţia ultimelor vremuri nu este, în fond, altceva decât mariajul dintre ceea ce este osificat şi ceea ce este mucilaginos. Civilizaţia a intrat, cum spune Spengler, în declin. El spune asta pentru că are în faţa sa lumea care a rezultat din mariajul osificatului cu mucilaginosul. Dar omul trebuie să găsească echilibrul.

Vremurile sunt tulburi şi omul trebuie să devină om, astfel încât intelectul să fie încălzit de inimă, inima să fle străbătută de intelect. Atunci va afla el echilibrul. Şi atunci omul nu va cădea pradă ‒ dacă vrem să vorbim spiritual ‒ unei mistici mucilaginoase, nici ştiinţei cu cap chel, ci se va deschide către ceea ce este omenesc şi pe care îmi pot permite să-l numesc, după ce l-am caracterizat, că este antroposoficul. Antroposoficul se află cu adevărat în centrult civilizaţiei. Antroposul îşi revelează cu adevărat esenţa, nu osificatul, nici mucilaginosul, el este acela care menţine echilibrul dintre intelect şi inimă. Acest echilibru trebuie căutat.

Dumneavoastră veţi înţelege ce reprezintă fiinţa umană şi fiinţa cosmică dacă veţi reflecta la cele două imagini pe care azi vi le-am înfăţişat. Ele sunt tratate ca imagini, dar ca imagini care indică adevăruri reale.

Despre acestea vom vorbi mai departe.