Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a XIV-a

Dornach, 11 martie 1921

De când ne-am văzut ultima oară aici, mişcarea noastră antroposofică are de consemnat unele progrese importante. După ce am plecat, am pregătit la Stuttgart o serie mai lungă de conferinţe care trebuiau ţinute mai întâi în Germania. Activitatea mea din zilele de mijloc ale lunii februarie era destinată pregătirii acestor conferinţe. Apoi, după jumătatea lui februarie, a început, prin activitatea unui număr mai mare de prieteni ai noştri, înainte de toate profesorii şcolii Waldorf şi colaboratorii din Stuttgart, dar şi a unor prieteni mai tineri care au aderat la mişcarea antroposofică în ultima vreme, o activitate de prezentare de conferinţe extinsă în cele mai importante oraşe ale Germaniei, care se va încheia abia când va începe cursul universitar din Stuttgart, la 12 martie.

Această activitate s-a născut din înţelegerea necesităţii de a face ceva temeinic pentru mişcarea antroposofică şi pentru tot ceea ce este rezultatul ei ‒ sau cel puţin ar trebui să fie ‒, ceea ce este legat de ea. Este, bineînţeles, greu să obţii săli pline în oraşele în care pentru cauza noastră lucrează grupuri mici de prieteni. Cu toate acestea, în vremea actuală dificilă, trebuie făcut tot ce este posibil.

Concret, conferinţele au avut drept scop, pe de o parte, să arate cum trebuie să se implice ştiinţa spiritului de orientare antroposofică în marile probleme culturale şi ale civilizaţiei prezentului, şi, plecând de aici, să prezinte consecinţele concepţiei antroposofice de bază pentru viaţa socială. Pe această direcţie au mers conferinţele ţinute şi care încă vor mai fi prezentate într-un mare număr de oraşe germane. Dr. Boos [ Nota 62 ] a contribuit cu activitatea sa la această serie de conferinţe şi va mai contribui şi în alte oraşe ale Germaniei; şi vom vedea dacă înaintarea puternică pe care am încercat să-o facem prin aceasta, găseşte înţelegerea în prezentul nostru, acea înţelegere de care prezentul nostru ar avea atâta nevoie.

După ce, la 17 februarie, au fost terminate conferintele din Germania m-am putut deplasa în Olanda pentru a putea acţiona acolo, printr-o serie de conferinţe, pentru mişcarea antroposofică. Conferinţele prezentate şi-au propus să arate că ştiinţa spiritului de orientare antroposofică izvorăşte din cerinţele civilizatoare ale prezentului, că ar putea fi ceva esenţial şi important pentru acele suflete ale prezentului care sunt cu adevărat interesate de cunoaştere. Am conferenţiat într-o serie de oraşe olandeze pe două teme, Ştiinţa spiritului de orientare antroposofică în esenţa ei şi în relaţia sa cu marile probleme ale civilizaţiei contemporane şi Probleme de viaţă pedagogice, de instruire şi practice, din punctul de vedere al ştiinţei spiritului de orientare antroposofică.

Despre aceste probleme am vorbit la 19 februarie la Amsterdam, la 20 februarie la Hilversum, la 21 februarie la Utrecht; la 22 februarie am ţinut apoi, în orele după-amiezii, o conferinţă cu proiecţii de diapozitive despre construcţia noastră de la Dornach. La 23 februarie am ţinut o conferinţă la Haga, la 24 februarie din nou la Utrecht; la 25 februarie am ţinut o conferinţă la Universitatea tehnică de la Delft despre formarea economică sub influenţa tripartiţiei organismului social. Conferinţa din 26 februarie a fost anunţată dar nu a mai avut loc, pentru că trebuia să-mi menajez vocea, căci la 27 februarie trebuia să conferenţiez dimineaţa, într-o ramură, în faţa prietenilor noştri universitari, la Haga, şi în seara aceleiaşi zile din nou la Haga despre problemele educaţiei şi instrucţiei din punctul de vedere al ştiinţei spiritului. În după-amiaza zilei de 28 februarie am ţinut la Haga o conferinţă cu proiecţii de diapozitive despre construcţia noastră de la Dornach, iar în seara aceleiaşi zile a doua conferinţă oficială la Amsterdam. La 1 martie am ţinut o conferinţă la Universitatea din Amsterdam pe tema „Antroposofie şi filosofie". La 2 martie am ţinut o conferinţă oficială la Rotterdam. La 3 martie arn ţinut o conferinţă oficrală la Hengelo [ Nota 63 ], în Olanda. Este un loc deosebit de interesant pentru că este, de fapt, creat în mod artificial. În anii 60, 70 ai secolului al XIX-lea, mai mulţi industriaşi au realizat aici amenajări importante de tip industrial şi, printr-o gândire cu adevărat industrial-socială, Hengelo a fost construit treptat. Acest lucru apare cu deosebită claritate la lumină când vizitezi şcoala elementară de acolo. Am avut puţin timp, dar am vizitat instituţia şi ne-a sărit în ochi faptul că aceşti copii sunt altfel decât, de exemplu, cei pe care îi primim, în prezent, să spunem, în prima clasă primară a şcolii Waldorf. Aceştia ne vin pur şi simplu din popor, aşa cum este acesta ca rezultat al civilizaţiei actuale. La Hengelo s-au realizat mai întâi anumite amenajări de tip industrial, şi oamenii care au fost aduşi să populeze locul au lucrat acolo din anii 70 ai secolului trecut; copii lor lucrează acum în stabilimentele industriale construite acolo, iar copiii acestor oameni, aşadar, a doua generaţie, au frecventat şcoala de mici. Acest lucru se observă foarte clar; ei nu sunt copii luaţi de pe stradă, ci au fost dădăciţi în mod artificial de-a lungul mai multor generaţii de o civilizaţie izvorâtă din modul de gândire de atunci, bineînţeles în avantajul lor, dar pregătiţi întru totul artificial, şi ei poartă amprenta unei civilizaţii artificiale. Este greu să întâmpini prejudecata care este în prezent atât de răspândită, tocmai când te plasezi într-un astfel de mediu. Eu m-am referit în diferite conferinţe la felul în care peste Europa s-a răspândit un val de liberalism, tocmai când începea ultima treime a secolului al XIX-lea, un val de spiritualitate liberă care, dacă ar fi putut găsi o prelungire înspre partea spirituală, ar fi putut furniza realizări deosebit de importante. În loc de aceasta, am fost întorşi spre reacţiune, pentru că aveam un spirit ştiinţific materialist care nu mai corespundea voinţei liberale de atunci. Este uimitor modul în care se desfăşoară aspectele karmice.

De exemplu, am ţinut în ultimele zile această conferinţă la Hengelo pentru industriaşii de acolo, oameni care sunt legaţi de de acest loc, şi am văzut cum încă mai acţionează în prezent acel lucru căruia de fapt i-a fost rupt vârful, căruia nu-i lipseşte decât prelungirea spirituală. Când m-am întors din nou aici, am scos întâmplător din rafturile mele o carte care prezintă un anumit interes în legătură cu aceste aspecte. Această carte, care în sine nu este deosebit de importantă ‒ o carte care tratează probleme filosofice [ Nota 64 ] ‒, este redactată de un fost filosof universitar din Bonn, Jurgen Bona Meyer; dar este un exemplar care a aparţinut cunoscutului materialist Arnold Dodel, care a activat la Zürich. Răsfoind această carte se poate vedea în ce măsură a citit-o. Peste tot, până la pagina 114 ‒ ea are 460 de pagini ‒, se găsesc însemnările sale făcute cu creionul, şi se poate vedea cum materialismul atacă „în stil taurin“ ceea ce vrea să se pună în valoare din vechea filosofie; chiar dacă în maniera neîndemânatică a filosofului de la Universitatea din Bonn se poate vedea cum atacă materialismul, cum ceartă materialismul, pe lângă aceasta, materialismul se manifestă cu o aroganţă de necrezut. Vedeţi dumneavoastră, dragi prieteni, aceasta este ceea ce atunci a frânt începutul unei voinţe de mai bine şi ne arată că este neapărat necesară o adâncire într-o viaţă spirituală, dacă vrem să progresăm în planul civilizaţiei, dacă nu vrem să intrăm în declinul care este atât de clar perceptibil pretutindeni, dar mai ales în domeniul economic, dacă nu vrem să ne prăbuşim în decădere. Faptul că anii 60-70 nu au lăsat să crească o viaţă spirituală constituie cauza care a determinat, de fapt, toată nenorocirea timpului nostru.

În afara acestor conferinţe, ţinute în cele mai variate locuri, am avut spectacole de euritmie, şi anume, la 20 februarie la Hilversum, la 22 februarie la Amsterdam, la 26 februarie la Rotterdam, la 27 februarie la Haga. La 27 februarie la Haga au avut loc trei manifestări culturale: dimineaţa, o manifestare a ramurii, după-amiază un spectacol de euritmie şi seara conferinţa oficială. Apoi, a mai fost un spectacol de euritmie la 2 martie la Amsterdam, la care însă nu am putut fi prezent, la care domnul Stuten [ Nota 65 ] a rostit cuvântul introductiv, pentru că în acea zi trebuia să ţin conferinţa mea oficială la Rotterdam.

Ceea ce este de spus aici este faptul că pretutindeni se poate observa cu claritate la oameni un anumit dor de hrană sufletească, de ceea ce poate să facă să progreseze sufletul. Printre spectacolele de euritmie proiectate au avut loc cele de la Köln, Essen, şi vor avea loc la Mannheim, Karlsruhe, Freiburg şi Stuttgart. Alte aspecte pe care aş vrea să le menţionez sunt de natura celor ce au trebuit să fie discutate adeseori aici, care însoţesc ca o umbră mişcarea noastră: cu cât mişcarea noastră îşi dovedeşte mai mult necesitatea ei interioară, cu atât devine mai mare adversitatea. Această adversitate se caracterizează prin aceea că pe măsura întinderii ei, a creşterii ei, devine mai josnică. Astfel, de exemplu, la 28 februarie, la Amsterdam, când am pătruns în clădirea pentru concerte, un om împărţea manifeste [ Nota 66 ] care cuprindeau în variante deosebit de josnice aproximativ aceleaşi lucruri, care sunt popularizate şi aici de revista preotului Kully şi de alte publicaţii asemănătoare.

Vedeţi, aşadar, că lucrurile nu sunt localizate, ci sunt răspândite în întreaga lume şi se face totul pentru a le propaga. Trebuie să repet faptul că opoziţia este mult mai bine organizată, mult mai activă decât este societatea de antroposofie sau decât activitatea desfăşurată de ea în acest sens. Dacă se începe o acţiune oarecare, se găsesc mulţi dintre prietenii noştri cărora nu le place aceasta, care vor să ne lăsăm pălmuiţi şi să ne purtăm vânătăile fără a ne apăra în vreun fel.

În această privinţă, întâlnim situaţii nostime când observăm, de exemplu, felul în care se prezintă, am spune comic, „Şcoala de înţelepciune“ din Darmstadt a contelui Hermann Keyserling. Aceasta a scos un fel de prospect, un caiet destul de gros, Calea ce duce la perfecţiune, care a apărut cu o banderolă cum poartă cărţile în care se spune că atacurile mele ar fi fost „lichidate“: „Anularea atacurilor lui Steiner“. ‒ Această scriere are efectiv ceva deosebit de comic. Este aproape ceea ce mi-a spus acum câteva zile cineva care citise această scriere, că, în fapt, ea ar avea drept conţinut ideea că cel care nu s-a mişcat pe parchetul Şcolii de înţelepciune de la Darmstadt ar fi un prostănac! ‒ Acesta este aproximativ conţinutul Căii ce duce la perfecţiune. Dar destul de nostim este şi următorul aspect. Dumneavoastră ştiţi că în conferinţa oficială de la Stuttgart eu l-am numit în mod intenţionat pe contele Hermann Keyserling mincinos, pentru că el minţise cu adevărat, şi acest lucru el mi l-a luat în nume de rău; în timp ce spune că judecăţile pe care eu le-am emis cu privire la filosofia lui le poate lua asupra sa ‒ el să le ia asupra sa! ‒, el ia atitudine, vestind cu o motivaţie îndoielnică: El spune că dacă eu, Steiner, aş fi spus pur şi simplu că ceea ce el afirmă nu corespunde adevărului, acest lucru l-ar fi înţeles; el nu are timpul necesar pentru a face o cercetare specială a lui Steiner, din această cauză trebuie să se înţeleagă că ar putea difuza şi lucruri eronate. ‒ Acest lucru este caracteristic pentru toţi aceşti ignoranţi ai prezentului care, pe lângă faptul că sunt ignoranţi, mai sunt şi leneşi, îngrozitor de leneşi, şi din lenea lor mai deduc şi un anumit drept de a nu cunoaşte anumite lucruri. Dacă, aşadar, le reproşezi că ar fi minţit, ei spun că nu au timp să facă cercetări-Steiner, aceasta înseamnă că ei nu ar avea timp pentru a se convinge de lucrurile pe care le afirmă. Evident că nu pot face cercetare-Steiner, dar atunci ar trebui să-şi ţină gura cu privire la lucrurile pe care nu le ştiu; vreau să fiu politicos. Dacă îşi ţin gura, nimeni nu le va reproşa ceva, dar dacă trâmbiţează lucruri incorecte şi apoi spun că nu au timp să le cunoască în mod corect, acesta este un simptom al decăderii morale şi intelectuale înfiorătoare a aşa-numiţilor oameni actuali ai spiritului, a unui astfel de om de spirit cum este contele Hermann Keyserling.

Cel mai demn de remarcat este faptul că din punct de vedere ştiinţific aceşti oameni nu pot totuşi face nimic, nu pot face nimic pentru că sunt prea comozi, în măsura în care ocupă poziţii ştiinţifice sau se află în oarecare poziţii literare, încât să se ocupe în mod serios de ştiinţa spiritului. În această situaţie se află şi profesorul Fuchs [ Nota 67 ] din Gottingen. Pentru că aceste persoane nu ştiu ce să facă cu ştiinţa spiritului, recurg la alte mijloace, iar aceste alte mijloace constau în a aduce mişcarea la distrugere într-un mod îndoielnic. Când am ajuns la Stuttgart, revenind din Olanda, am fost surprins de articolul ziarului „Frankfurter Zeitung“, care între timp a mers, natural, mai departe, fiind supraintitulat, din cauza măsurilor noastre cu privire la problema Sileziei Superioare, „Trădarea germanităţii“, care vorbeşte de trădare de ţară şi tot felul de alte lucruri posibile. Este caracteristic faptul că se folosesc astfel de mijloace pentru a distruge atacând ceva pe la spate.

Aceste lucruri sunt o dovadă a josniciei cu care reprezentanţii vieţii spirituale actuale recurg la asemenea mijloace, şi puteţi deduce din aceasta că niciun cuvânt nu s-a rostit aici în mod nejustificat, că am fost obligat să caracterizez într-un mod corespunzător chiar instituţiile noastre formatoare, şi anume facultăţile. Faptul că avem nevoie de o metamorfoză fundamentală, că avem nevoie de o remodelare fundamentală a facultăţilor noastre trebuie din ce în ce mai mult înţeles. Şi, plecând de la acest punct de vedere, trebuie să salutăm cu mare bucurie faptul că, în ciuda adversităţii turbate care ia naştere împotriva noastră, un cerc mic de tineri studenţi lucrează pentru introducerea ştiinţei spiritului de orientare antroposofică în însăşi structura facultăţii. Aceasta se vede din unele iniţiative cum este cursul universitar care va fi ţinut la facultatea din Stuttgart şi care va începe la 3 aprilie.

Acestea am vrut să vi le spun, dragii mei prieteni, pentru a vă oferi o imagine a activităţii din ultimele săptămâni.

Ceea ce aş vrea să aduc azi în faţa dumneavoastră este un fel de rezumare a unor adevăruri pe care le cunoaştem deja, dar care trebuie să apară mereu în faţa sufletelor noastre dacă vrem să ne formăm impulsuri din profunzimea cunoaşterii bazate pe ştiinţa spiritului, impulsuri pentru ceea ce este necesar în prezent acţiunii umane. Eu v-am vorbit şi în alte rânduri despre modul în care coacţionează diferite curente în lumea globală în care este plasat omul, şi ştim denumirea lor: lucifericul, ahrimanicul şi ceea ce într-o anumită măsură constituie starea de echilibru a celor două curente şi care pentru noi se exprimă cel mai bine în curentul Christos. Dumneavoastră ştiţi că grupul statuar din punctul central al clădirii noastre [ Nota 68 ] trebuie să aducă în expresie tocmai taina acestei trinităţi a lucifericului-ahrimanicului-christicului.

Când observăm omul, care, în definitiv, reprezintă confluenţa forţelor Cosmosului, putem vedea cum aceste trei curente acţionează trecând prin el. Noi ştim că la om trebuie să deosebim organizarea capului, care este purtătorul sistemului neurosenzorial, că avem de deosebit sistemul ritmic, care cuprinde în partea sa principală ritmul respirator şi circulaţia sângelui, aşadar, tot ceea ce se petrece ritmic, că, apoi, ceea ce trebuie să fie considerat a fi cel de al treilea mădular al omului exterior este sistemul metabolic şi că acesta este intim legat de desfăşurarea sistemului membrelor. Noi ştim însă că putem înţelege şi sufleteşte această trinitate a fiinţei umane. Căci sistemul neurosenzorial, sistemul capului, este în esenţă purtătorul a tot ce este reprezentare, viaţă a gândurilor, sistemul ritmic este purtătorul a tot ce este viaţă a sentimentelor, iar sistemul metabolismului este purtătorul vieţii voliţionale. Trebuie însă să ne fie clare următoarele: o adevărată conştienţă de zi, o conştienţă de veghe străbătută de lumină deplină avem numai prin sistemul nostru neurosenzorial, prin viaţa de reprezentare care se dezvoltă în acest sistem neurosenzorial. Sistemul ritrnic, pe care l-am putea numi şi sistemul pieptului, este purtătorul vieţii afective. Aici, în partea mediană a sufletului, se dezvoltă sentimentele. Şi ceea ce constituie contrafortul corporal al sentimentelor este sistemul ritmic. Despre această viaţă a sentimentelor am vorbit deseori; ea nu este străbătută de conştienţă clară ca fiinţa de reprezentare. Dacă înţelegem viaţa sufletească umană, nu putem spune altfel decât: Viaţa sufletească nu are o mai mare luminozitate a conştienţei decât viaţa de vis. Viaţa de vis, care se petrece în imagini, şi viaţa sentimentelor sunt la fel de conştiente dar şi la fel de inconştiente. Ele se comportă însă diferit, pentru că viaţa de sentimente nu se trăieşte în imagini, ci în ceea ce este specific esenţialităţii sufleteşti care nu se conturează în imagine. Visele se vieţuiesc în imagini. Prin aceasta se deosebeşte viaţa de sentiment de viaţa de vis. Dar în privinţa intensităţii conştienţei cele două nu se deosebesc.

Cu totul învăluită în inconştient, aşa cum este omul în somn, de la adormire la trezire, este viaţa voliţională, al cărei contrafort corporal este sistemul metabolic şi sistemul membre. Cu privire la voinţă, omul este, în timp ce veghează, o fiinţă adormită. El vede numai ceea ce se înfăptuieşte prin voinţa sa, pe care apoi şi-o reprezintă aşa cum îşi reprezintă şi altceva. Dar ceea ce este de fapt activ în voinţă, trăirea sufletească interioară din voinţă, pe aceasta o ignoră dormind, aşa cum ignoră viaţa de sentimente.

desen 1

Totuşi, să observăm această trăire a voinţei care doarme, respectiv contrafortul său corporal, această viaţă dormindă a metabolismului şi a membrelor. Omul nu se află, cu toată fiinţa sa, numai în ambianţa fizică, naturală, ci şi într-o lume spirituală. El se află în Cosmos, indiferent de gradul de conştienţă cu care se manifestă această fiinţă. Acum să observăm voinţa. Putem să spunem aşa: Dacă acesta este Cosmosul spiritual (vezi, în desen, partea luminoasă, albul), pe care momentan nu vreau să-l caracterizez ‒ ştiţi că „Cosmos spiritual“ este foarte universal, întotdeauna poţi să izolezi numai o parte din acesta ‒ atunci acesta (roşul) ar fi o anumită parte a Cosmosului spiritual, anume aceea căruia îi aparţine în mod preferenţial viaţa noastră de voinţă, respectiv viaţa membrelor şi metabolismului. Astfel încât, dacă gândiţi viaţa voliţională ca fiind sufletească, viaţa metabolică, a membrelor, ca fiind corporală şi vă întrebaţi cum este aceasta inserată într-un Cosmos spiritual, această relaţie cu un Cosmos spiritual este reprezentată prin acest desen. Iar pentru noi se naşte întrebarea: Ce este albul acesta? Despre roşu ştim că este viaţa de voinţă umană observată în plan sufletesc, sau viaţa metabolică, a membrelor, observată în plan corporal; dar ce este ceea ce aparţine acestei vieţi? ‒ Aş vrea să mă exprim şi cu alte cuvinte. Când observaţi o componentă oarecare a organismului unui om, de exemplu, ficatul, veţi spune: Ficatul are importanţă în cadrul întregului organism. ‒ La fel, putem considera în cadrul unui mare organism, a unui organism al lumii, care aici este reprezentat în alb, întregul sistem uman al metabolismului şi al membrelor, sistemul voliţional ca fiind un mădular. Şi atunci se naşte întrebarea: Care este marele organism cosmic al lumii în care sunt inserate viaţa voliţională umană şi viaţa metabolismului şi a membrelor?

Domeniul în care sălăşluieşte omul în ceea ce priveşte cel de al treilea mădular al său este viaţa cosmică a acelei entităţi spirituale pe care Biblia o numeşte Elohim [ Nota 69 ]. Efectiv, aşa cum noi trăim în natura exterioară pe care o vedem cu simţurile noastre, aşa trăim cu cea de a treia parte a fiinţei noastre, pe care de fapt o ignorăm dormind în activitatea sa, împreună cu Elohimii.

Să vorbim despre aceste lucruri mai în amănunt. Să observăm această viaţă a Elohimilor în întreaga evoluţie cosmică. Dacă recitiţi cartea mea Ştiinţa ocultă, veţi afla că acestea sunt Spiritele formei; ele au apărut ridicându-se de pe trepte anterioare de evoluţie. Dacă mergem înapoi, ajungem la treapta anterioară a evoluţiei numită existenţa cosmică lunară. Atunci, aceste Spirite ale formei erau Arhaii, Forţe primordiale, Începuturi primordiale. Dacă ne întoarcem şi mai în urmă, la existenţa solară, îi găsim ca Arhangheli, dacă ajungem la existenţa saturniană, ei erau Îngeri. Deci ei s-au înălţat din acele timpuri şi au ajuns la existenţa de Elohimi, la existenţa de Spirite ale formei.

Dacă observăm evoluţia noastră umană, trebuie să spunem: Şi noi evoluăm. Când vom fi oare la înălţimea la care se găsesc în prezent aceste spirite? ‒ Vom fi la această înălţime după ce vom fi parcurs existenţele Jupiter, Venus, Vulcan, şi ne vom afla în ceea ce vine apoi. Dacă sintetizaţi ceea ce am prezentat în Ştiinţa ocultă, obţineţi şapte trepte de evoluţie succesive, s-ar putea spune


existenţa Saturn





existenţa Soare





existenţa Luna





existenţa Pamant

(om)      4        8    (Elohim)
existenţa Jupiter





existenţa Venus





existenţa Vulcan           
             7  




(om)
   8


şi şapte trepte de evoluţie. Spiritele formei, Elohimii, au intrat în cea de a opta sferă de evoluţie.

Aceasta este ceea ce caracterizează situaţia Elohimilor. Când s-a ajuns la perioada Pământ, ei se aflau pe treapta pe care noi oamenii o considerăm ca fiind viitoarea perioadă Vulcan. Ei urcă în cea de a opta sferă. A existat marea întrebare cosmică: Cum stau lucrurile sau cum stăteau lucrurile în timpul acestei existenţe pământene cu omul? ‒ Vedeţi dumneavoastră, omul era în situaţia în care fusese anterior o componentă din evoluţia Elohimilor. Elohimii au evoluat de-a lungul existenţelor Saturn, Soare, Lună, până la treapta pe care v-am descris-o acum. Ei au purtat în poala lor omul aşa cum am descris în Ştiinţa ocultă. Dar tot ce am descris aici se afla în poala Elohimilor. Este ca şi cum v-aş descrie ficatul în dezvoltarea sa. Dacă-l descriem în stadiile sale, el se află în poala omului. Aceasta a fost evoluţia pe care a avut-o omul, în legătură cu evoluţia Elohimilor.

Când s-a trecut la etapa Pământ se punea întrebarea: Vor rămâne oamenii pur şi simplu o componentă dependentă în marele organism care urca în sfera a opta, în marele organism cosmic al Elohimilor, sau se vor orienta spre libertate, vor deveni independenţi? ‒ întrebarea dacă vor deveni oamenii independenţi s-a rezolvat printru-un anumit fapt cosmic foarte precis. Din punct de vedere al sistemului nostru voliţional, sufleteşte, şi al sistemului nostru membre-metabolism, corporal, noi suntem componente ale Elohimilor; aici doar dormim. Aici nu suntem separaţi de ei. Noi suntem scoşi din ei, separaţi de ei, doar în cazul sistemului cap.

Cum s-a făcut această separare a omului? ‒ Prin faptul că anumite entităţi spirituaie, care dacă în cursul evoluţiei ar fi progresat corespunzător ar fi devenit Elohimi, nu au devenit Elohimi, ci au rămas în urmă pe treapta de Arhai sau Arhangheli. Putem spune că acestea sunt entităţi care ar fi putut fi Elohimi. Dar ele au rămas în urmă. Dacă le cercetăm în mod ocult, ele aparţin aceleiaşi sfere căreia îi aparţin Îngerii, Arhanghelii; dar nu fac parte din specia Îngerilor, a Arhanghelilor sau a Arhailor, ci sunt din aceeaşi specie cu Elohimii, ca Spiritele formei, numai că au rămas în urmă în evoluţia lor şi din această cauză au ajuns în aceeaşi mulţime cu Îngerii, Arhanghelii, se fac cunoscuţi în aceeaşi sferă şi din această cauză nu au putut să acţioneze asupra întregului om, asupra a ceea ce a fost obţinut de om în epoca Pământ, sistemul membre-metabolism, ci au trebuit să se limiteze să acţioneze asupra sistemului cap al omului. Astfel încât noi putem spune: Cu privire la sistemul cap al omului ‒ dacă prezint, aşadar, aceasta aici ca fiind polul opus al sistemului voliţional, al sistemului membre-metabolism (vezi desenul, roz) ‒, aici nu acţionează acest mare organism cosmic al Elohimilor pe care îi schiţez în desen (galben). În interiorul acestei sfere acţionează şi Îngeri, Arhangheli şi Arhai. Aceste entităţi, care sunt Elohimi retardaţi, sunt de fapt adversarii celorlalţi Elohimi. Ceilalţi Elohimi au rupt legătura cu omul; dar nu i-ar putea acorda libertatea, pentru că ei influenţează întregul om. Dimpotrivă, spiritele retardatare ale formei se limitează la cap şi prin aceasta îi dau omului raţiunea, înţelegerea. Acestea sunt spiritele luciferice. Ele sunt, aşa cum puteţi vedea, dătătoare de voinţă pe o treaptă inferioară. Elohimii dau voinţa întregului om, ele însă îi dau capului voinţa sa. Altfel, capul ar fi străbătut numai de reprezentări lipsite de voinţă. Reprezentările devin raţionale numai prin faptul că, străbătute de voinţă, ele ajung forţe de judecată. Aceasta provine de la aceste spirite.

desen plansa 6 Planşa 6
[măreşte imaginea]

Poate că acum vedeţi încă o dată, chiar din această prezentare, privind dintr-un anumit punct de vedere, de ce nu este îngăduit să se folosească noţiuni ipocrite, mărginite, dacă vrem să focalizăm legităţile cosmice. Nu este permis să te uiţi la spiritele luciferice pur şi simplu peste umăr, dacă îmi este îngăduită această expresie, ci trebuie să ne fie clar că acestea sunt spirite de un ordin superior omului însuşi. În fond, ele nu sunt potrivnice omului, sunt potrivnice Elohimilor, pentru că au rămas în urmă şi se limitează la capul uman. Acest lucru trebuie să-l focalizăm.

Dacă vă reprezentaţi ce ar reuşi, de fapt, aceste spirite dacă ar avea mână liberă în problema evoluţiei umane, ajungeţi să spuneţi: Când s-a ajuns la etapa Pământ, Elohimii au fost înălţaţi la demnitatea lor, celelalte spirite au rămas în urmă, pe trepte anterioare ale evoluţiei; ele sunt, aşadar, purtătoarele a ceea ce a impregnat pe om din trecut, în existenţele Saturn, Soare, Lună, purtătoarele a ceea ce trebuie să fie introdus în om de trecutul sublim pe care l-am parcurs în cele trei metamorfoze ale evoluţiei.

Prin faptul că au rămas în urmă, opunându-se într-o anumită măsură celor ce aveau în vedere Elohimii pentru oameni, noi putem să le caracterizăm spunând: Aceste spirite care sunt, de fapt, Spirite ale formei, care însă ni se îniaţişează în lumea spirituală în cetele Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor, aceste spirite imprimă omului tot ceea ce-l împiedecă să coboare într-o existenţă deplin pământeană. Ei ar vrea, de fapt, să-l menţină deasupra regnului mineral. Cel mai mult ar dori ca omul să vieţuiască numai ce se găseşte în lumea vegetală lăstărindă, ce trăieşte în lumea animală, ce există în însăşi lumea umană. Dar nu ar vrea să-l lase să coboare la lumea minerală moartă. Aceste spirite nu au nicio înclinaţie de a lăsa să se mijlocească în vreun fel omului ceea ce este în legătură cu tehnica noastră. În această privinţă sunt într-o anumită măsură turbate, fanatice. Ele ar dori să-l menţină pe om într-o sferă spirituală, nu ar vrea să-l lase să coboare la terestru. Din această cauză sunt şi adversari ai Elohimilor, care l-au fixat pe om în pulberea pământului, cum se exprimă Biblia, l-au tras în jos, în domeniul mineral. Acestui fapt îi datorează el libertatea. Dar libertatea pe care omul trebuie s-o vieţuiască în plan terestru nu intră în calculul spiritelor, care vor să-l menţină pe om liber de ceea ce este pământesc.

Omul a fost instalat de Elohimi în lumea terestră-minerală. Prin aceasta însă au obţinut, la rândul lor, accesul alte spirite. Acum daţi atenţie deosebirii dintre spiritele despre care am vorbit şi spiritele despre care voi vorbi acum. Cele despre care am vorbit sunt în sfera Îngerilor, Arhanghelilor, Arhailor. Le găsim în cetele acestor spirite şi ele sunt cele care introduc în capul uman mobilitate, raţiune, activitate creatoare, activitate artistică etc. Prin faptul că omul a fost împins în jos, în regnul mineral, că Elohimii i-au dat o independenţă care nu este totuşi o independenţă deplină, deoarece el o vieţuieşte, dormind, în voinţa sa şi în sistemul său membre-metabolism, prin aceasta alte spirite capătă acces. Aceste alte spirite se insinuează în evoluţie. Spiritele despre care am vorbit au fost prezente în evoluţie, dar au rămas în urmă; ele nu au putut-o parcurge, dar sunt Elohimi rămaşi în urmă, au fost prezente în Cosmos printre Elohimi şi nu vor să-l lase pe om să coboare cu totul pe Pământ. El însă a coborât pe Pământ prin Elohimi. Acum, din afară vin alte spirite. Noi le observăm când ne îndreptăm privirea ocultă spre cetele de Heruvimi, Serafimi şi Tronuri. Dintre aceste spirite care aparţin acestor cete unele au rămas în urmă. Ele nu au intrat în aceste cete, au devenit Spirite ale înţelepciunii. Aceste entităţi spirituale ar vrea să înceapă pe Pământ o creaţie cu totul nouă, ele ar vrea să conserve pe omul Pământului. Aşa cum este încorporat în regnul mineral de Elohimi, ele ar vrea să-l ia drept un început, şi plecând de la acest început să conducă mai departe evoluţia. Ele ar vrea să dispară orice trecut: Eh, ce trecut ‒ spun ele ‒, asta nu ne mai preocupă; omul a ajuns odată în regnul mineral, acum trebuie să-l rupem de Elohimi, aceştia nu au nevoie de el; să-l rupem de Elohimi şi să începem o nouă evoluţie. Să-l lăsăm să fie el membrul începător şi apoi să evolueze mai departe şi mai departe!

Acestea sunt entităţile ahrimanice. Aceste entităţi ahrimanice vor să distrugă orice trecut şi să-i lase omului numai ceea ce el a cucerit pe Pământ.

Vedeţi cum se manifestă Elohimii în acest context! Ei ar vrea să lege trecutul de viitor. Spiritele pe care le-am descris anterior vor să impregneze omul cu trecutul său. Celelalte spirite ar vrea să dispară trecutul, să ia de la Elohimi ceea ce este omul ca pulbere a Pământului şi să facă un nou început, să realizeze evoluţia plecând de la Pământ. Gata cu acest „balon“ al Cosmosului, cu Saturn, Soare şi Luna, din toate acestea nimic nu trebuie să aibă importanţă pentru om. Cu Pământul trebuie să înceapă o nouă evoluţie, acesta să devină un nou Saturn, apoi să vină Soarele etc. Este idealul acestor entităţi. Ele intră cu forţa în inconştientul omului, în viaţa voliţională, în viaţa sistemului membre-metabolism, intră vijelios. Printre entităţile spirituale, ele vor să-i confere omului un interes special pentru tot ce este mineral-material, să-l facă interesat de tot ce este exterior-maşinal, mecanic. Ele ar dori ca tot ce Pământul a adus de pe vechea Lună să fie distrus, ar dori să dispară lumea animală, să dispară lumea umană fizică, să dispară lumea plantelor, din regnul mineral să rămână nurnai legile fizice, dar, mai ales, ca omul să fie luat de pe Pământ; ele ar dori să formeze un nou Saturn din maşini, o lume nouă numai din maşini. Aşa ar trebui apoi să meargă lumea mai departe. Acesta este, de fapt, idealul lor. Pe plan ştiinţific exterior, ele ar dori să transforme totul în materie. În plan religios, noi avem clar perceptibile aceste două opoziţii.

În timpuri mai vechi ‒ ştiţi aceasta din alte conferinţe pe care le-am ţinut în acest loc ‒, oamenii erau expuşi mai mult spiritelor din prima categorie, care acţionează asupra capului. Aflăm de la Platon că, în mod cu totul special, atunci când se vorbea despre veşnicia sufletului uman se vorbea despre existenţa prenatală, despre ceea ce omul îşi aminteşte, de fapt, din existenţa sa anterioară. Aceasta dispare cu cât înaintăm mai mult în Evul Mediu, până când Biserica interzice cu totul credinţa în preexistenţă; şi în prezent credinţa în preexistenţa omului este considerată de Biserică erezie. Avem deci, pe de o parte, înclinaţia de a şti ceva despre preexistenţă, iar pe de altă parte avem Biserica ahrimanizată, care nu concepe viaţa omului decât dincolo de moarte şi nu o consideră decât un rezultat a ceea ce acesta a făcut pe Pământ.

Aici aveţi o mărturisire de credinţă: Ceea ce vieţuieşte omul în lumea fizică el duce prin moarte. Sufletul său se uită mereu înapoi spre aceasta.

De fapt, întreaga viaţă următoare nu este decât continuarea a ceea ce a existat aici între naştere şi moarte. Este exact ceea ce vor spiritele ahrimanice. Întrebarea care se pune omenirii este următoarea: Să se rămână la proliferarea credinţei ahrimanice ca şi cum după moarte nu mai există decât o viaţă, sau trebuie să se retrezească conştienţa despre preexistenţă şi să se ajungă la legarea preexistenţei de postexistenţă prin ceea ce este echilibrul median?

Ştiinţa spiritului trebuie să caute principiul Christos, echilibrul între luciferic şi ahrimanic preexistent, pe de o parte, şi, pe de altă parte, postexistenţa. Acestea sunt problemele importante ale prezentului. După ce omenirea s-a dăruit un timp credinţei ahrimanice în postexistenţă, noi trebuie să adăugăm conştienţa, cunoaşterea preexistenţei, pentru a ajunge prin aceasta la o noţiune a umanităţii depline.