Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a XVI-a

Dornach, 27 martie 1921

Există o antiteză importantă între gândul Crăciunului şi gândul Paştilor, iar cel care ştie să pună faţă în faţă cele două gânduri, să le lege într-un mod corespunzător şi apoi să determine în mod interior, în mod viu, coacţionarea lor ‒ a gândului Crăciunului cu gândul Paştilor ‒, acela va fi orientat spre vieţuirea interioară care circumscrie într-un mod cuprinzător enigmele umanităţii.

Gândul Crăciunului ne trimite la naştere. Noi ştim că prin naştere veşnicul din om intră în lumea din care provine entitatea corporală, sensibil-vizibilă a acestuia. Şi dacă ne apropiem cu această concepţie de gândul Crăciunului, el ne apare ca fiind gândul care ne leagă de suprasensibil. El apare alături de toate celelalte, pe care ni le aduce aproape, astfel încât ne indică un pol al existenţei noastre în care suntem legaţi, ca fiinţe fizic-sensibile, cu suprasensibilul-spiritual. Din această cauză, cuprinsă plenar, naşterea omului nu va putea niciodată să apară inteligibilă într-o ştiinţă ale cărei premise sunt constituite numai din observarea existenţei fizic-sensibile.

La celălalt pol al vieţuirii umane se află gândul care stă la baza sărbătorii Paştilor şi care a devenit, în cursul evoluţiei apusene, un gând care a pregătit modul de reprezentare materialistă a Occidentului. Gândul Paştilor poate fi cuprins mai întâi într-un mod abstract, dacă îţi este clar felul în care veşnicul, nemuritorul din om, aşadar ceea ce nu poate nici să se nască, coboară spiritualul-suprasensibil din lumi spirituale şi se îmbracă cu corpul uman fizic. De la începutul existenţei fizice, această acţiune a spiritului în corpul fizic înseamnă, de fapt, conducerea corpului fizic spre moarte; odată cu gândul naşterii este dat şi gândul morţii.

Am menţionat faptul că organizarea capului omului poate fi înţeleasă numai dacă ştim că în cap are loc, de fapt, o moarte continuă, care este contracarată numai de forţele de viaţă ale restului corpului uman. În clipa în care forţele morţii, care sunt mereu prezente în capul omului şi îi fac posibilă gândirea, devin preponderente în fiinţa umană trecătoare survine adevărata moarte. În acest fel gândul morţii este, aş spune, numai cealaltă faţă a gândului naşterii, din care cauză în gândul Paştilor nu poate să se exprime gândul morţii. În vremea în care creştinismul şi-a găsit prima sa formă dintr-o concepţie orientală, vedem cum creştinismul paulinic indică oamenilor, înainte de orice, nu moartea lui Christos, ci învierea sa, cu cuvintele atât de puternice rostite de Pavel [ Nota 72 ]: „Dacă Christos nu a înviat, credinţa voastră este deşartă“.

Învierea, triumful asupra morţii, depăşirea morţii, aceasta este ceea ce a existat mai presus de orice când gândul Paştilor era prezent în prima formă a creştinismului determinat de înţelepciunea orientală. Mai putem vedea şi cum, pe de altă parte, ne apar imagini în care Iisus Christos este reprezentat ca fiind bunul păstor care veghează aupra veşnicelor probleme ale omului adormit în existenţa sa temporară. Vedem că primul creştinism este raportat la cuvintele Evangheliei: „Cel pe care-L căutaţi nu mai este aici“. Voi trebuie să-L căutaţi, am putea adăuga, în completare, în lumi spirituale; nu trebuie să-L căutaţi în lumea fizic-sensibilă; dacă-L căutaţi în lumea fizic-sensibilă, vi se poate spune: Cel pe care-L căutaţi nu se mai găseşte în lumea fizic-sensibilă.

Marea, cuprinzătoarea înţelepciune care s-a pregătit în primele secole ale creştinismului să pătrundă Misteriul de pe Golgota cu tot ce aparţine acesteia s-a scufundat în materialismul Occidentului. Acest materialism încă nu ajunsese să se impună în primele secole. El se pregătea încet. Am putea spune că primele impulsuri materialiste, foarte slabe, ale primelor secole, care abia puteau fi percepute, s-au transformat mult mai târziu în ceea ce a devenit tot mai mult materialism, materialismul Occidentului. Gândul religios oriental s-a legat tot mai mult de gândul statal care se perfecţiona în Occident. În secolul al IV-lea creştinismul a devenit religie de stat [ Nota 73 ], ceea ce înseamnă că în creştinism a pătruns ceva care nu mai este religie.

Iulian Apostatul [ Nota 74 ], care nu era creştin, dar era un om religios, nu putea spune da la ceea ce a devenit creştinismul prin constantinism. Şi astfel vedem cum, mai întâi foarte slab, totuşi observabil, din amestecul dintre creştinism şi romanitatea în declin materialismul Occidentului îşi trimite primele raze.

Sub această influenţă a luat naştere şi imaginea lui Iisus Christos, care la început nu era prezentă, care nu se află la originile creştinismului, imaginea lui Christos crucificat, suferind, a omului care moare în chinuri datorită suferinţei.

Prin aceasta a survenit o fisură în întreaga concepţie a lumii creştine; Christos spânzurat de cruce, saturat de suferinţă ‒ imagine care s-a menţinut de-a lungul secolelor ‒ nu mai poate fi conceput în entitatea sa spirituală, ci numai în entitatea sa trupesc-corporală. Şi cu cât corpului uman i-au fost impregnate mai mult trăsăturile suferinţei, cu cât, în diferite epoci, arta, în marea ei desăvârşire, a reuşit să imprime Mântuitorului crucificat trăsăturile suferinţei, cu atât mai mult au fost introduşi germenii simţirii materialist-creştine. Crucifixul este expresia pentru trecerea spre materialism. Acest lucru nu este contrazis de faptul că trebuie recunoscut ceea ce a fost concretizat prin artă ca suferinţă a Mântuitorului în toată profunzimea şi importanţa sa. În ciuda acestui fapt, odată cu această imagine a Mântuitorului, care moare în chinuri pe cruce, s-a luat rămas-bun de la o concepţie spirituală a creştinismului.

În această accepţie a omului care suferă s-a amestecat apoi aceea a lui Christos-judecătorul, care este, de fapt, o altă expresie a lui Iahve sau Iehova şi care este transformat prin adăugarea unui sens juridic, pe care-l vedem reprezentat în Capela Sixtină de la Roma. Acelaşi spirit care din reprezentarea mormântului din care Mântuitorul se înalţă triumfător, care din această imagine a lăsat să dispară spiritul triumfător, învingătorul morţii, acelaşi spirit la cel de al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol [ Nota 75 ] a declarat spiritul ca ceva în care nu trebuie să crezi, a decretat că omul trebuie reprezentat numai ca fiind alcătuit din trup şi suflet şi că spiritul nu ar consta decât din unele proprietăţi pe care le are sufletul.

Aşa cum vedem spiritualul dispărând ca suflat de o adiere de pe crucifix, aşa cum în fizic, singurul care ajunge în prezentarea exterioară, simţim sufletul saturat de durere, fără spiritul triumfător, fără spiritul purtător de grijă pentru oameni, tot aşa vedem dispărând spiritul din entitatea umană prin decizia Conciliului.

Şi sărbătoarea Vinerii Mari şi sărbătoarea Învierii, sărbătoarea Paştilor au fost reunite. Vinerea Mare devenise o sărbătoare în vremea când oamenii încă nu erau atât de seci şi lucizi şi raţional pustiiţi, în vremea în care gândul Paştilor a fost transformat într-un mod cu totul egoist. A scormoni în suferinţă, a-ţi cufunda cu voluptate inima în durere, a simţi „plăcerile“ durerii acesta a fost gândul Vinerii Mari de-a lungul timpului, care într-o oarecare măsură trebuia numai să creeze fundalul pentru un gând al Paştilor, pentru care facultatea înţelegerii devenea tot mai slabă. Aceeaşi omenire care a lăsat principiul că omul este format din trup şi suflet să urce până la starea de credinţă, aceeaşi omenire cerea pentru propria ei simţire pe Mântuitorul care murea, cerea contraimaginea propriei ei dureri fizice. Aceasta îi era necesară pentru a avea un fundal ‒ numai într-o tranziţie exterioară ‒ pentru ceea ce trebuia să fie simţit în mod elementar drept conştienţa că spiritul viu trebuie să iasă biruitor întotdeauna asupra a tot ceea ce se intâmplă în corpul fizic. Era necesară imaginea chinului morţii pentru a se ajunge, prin contrast, la gândul propriu-zis al Paştilor.

Întotdeauna va trebui să se înţeleagă cum în modul acesta din cultura apuseană a dispărut treptat concepţia şi sentimentul propriu-zis al spiritului şi vom privi cu siguranţă cu admiraţie, dar şi cu un anumit sentiment al tragicului toate încercările artistice de a-l reprezenta pe omul suferinţei pe cruce. Nu este suficient să te ridici cu unele gânduri răzleţe şi cu câteva sentimente la ceea ce este necesar timpului nostru. Trebuie să înţelegi deplin tot ce era de mult alterat în cultura occidentală cu privire la spiritual.

Astăzi avem nevoie ca ceea ce aparţine unui domeniu dintre cele mai măreţe să fie simţit ca fiind ceva la care omenirea trebuie să se înalţe. În cadrul întregii culturi occidentale este nevoie de gândul Paştilor. Cu alte cuvinte, avem nevoie de înălţarea la spirit. Ceea ce cândva a apărut ca fiind sfântul Misteriu al Naşterii, Misteriul Crăciunului, s-a afundat treptat, în cadrul culturii occidentale în dezvoltare, în sentimentalismele care răzbăteau din cântecele despre micuţul Iisus. Era o desfătare voluptuoasă în simţirea micului copil. În loc să se simtă în Misteriul Crăciunului Misteriul pătrunderii unui spirit supraterestru, cântecele despre „micuţul Iisus“ au devenit treptat ceea ce dădea tonul şi ceea ce dădea măsura.

Este un fapt caracteristic pentru evoluţia creştinismului pe calea raţiunii pure ‒ care a ajuns să spună, prin unii reprezentanţi, că Fiul nu-şi are locul în Evanghelie, ci numai Tatăl ‒ că această evoluţie păstrează totuşi gândul Învierii, în timp ce gândul Învierii  continuă să fie legat de gândul morţii. Dar odată cu evoluţia modernă a apărut în prim-plan, ca întotdeauna mai mult de formă, gândul Vinerii Mari, aşa cum am arătat, şi gândul Învierii, adevăratul gând al Paştilor, s-a estompat din ce în ce mai mult.

Un timp care să indice că este necesar ca omul să vieţuiască din nou învierea fiinţei sale din spirit trebuie să pună accent pe gândul Paştilor. Avem nevoie de acest gând al Paştilor, avem nevoie de o înţelegere deplină a sa. Pentru aceasta trebuie să ne devină clar faptul că omul suferinţei, ca şi expresia pentru afundarea evoluţiei apusene în materialism, este reversul judecătorului lumii văzut pur şi simplu în sens juridic. Noi avem nevoie de Christos ca entitate suprasensibilă, ca entitate de natură extraterestră care a pătruns în evoluţia terestră. Noi trebuie să ajungem la acest gând solar al oricărei reprezentări umane.

Aşa cum trebuie să pătrundem cu înţelegerea la faptul că gândul naşterii de Crăciun a atras cel mai mare Misteriu în simţirea comună a sentimentalismului, tot astfel este necesar să subliniem că odată cu gândul Paştilor pătrunde în evoluţia umană ceva care este de neînţeles dacă se pleacă de la premise terestre, dar care este inteligibil din perspectiva cunoaşterii spirituale.

Cunoaşterea spirituală trebuie să găsească în gândul Învierii primul mare sprijin, trebuie să recunoască în om starea de neatingere a veşnicului-spiritual prin ceea ce este fizic-corporal, trebuie să vadă în exprimarea paulinică „Dacă Christos nu a înviat, credinţa voastră este deşartă“ o întărire ‒ care în timpul din urmă trebuie obţinută pe altă cale, conştientă ‒, a ceea ce constituie entitatea propriu-zisă a lui Christos.

În acest fel trebuie să ne amintim în prezent de gândul Paştilor. El trebuie să redevină o sărbătoare interioară în care să vedem victoria spiritului asupra corporalităţii. Şi trebuie să-l avem în faţa ochilor, pentru că nu putem fi anistorici, pe Iisus chinuit de suferinţă pe cruce, pe omul suferinţei; dar deasupra crucii trebuie să ne apară Triumfătorul, neatins de naştere şi de moarte, care ne poate îndrepta privirea în sus, spre veşnicele câmpii ale lumii spirituale. Abia prin aceasta ne vom apropia din nou de adevărata entitate a lui Christos.

Omenirea occidentală l-a tras în jos, spre ea, pe Christos, l-a tras în jos sub forma pruncului, l-a tras în jos fiind simţit mai ales în trecere, în suferinţă. Am scos de mai multe ori în evidenţă faptul că, la un interval de timp aproximativ egal, înaintea Misteriului de pe Golgota s-a auzit din gura lui Buddha că moartea constituie un rău, iar după Misteriul de pe Golgota apare crucifixul, crucificatul, iar moartea nu mai este considerată un rău, ci ceva care în realitate nu are existenţă.

Dar acest sentiment care încă se mai manifestă, venind dintr-o înţelepciune orientală mai profundă decât budismul, este înfrânt de altul, care este strâns legat de vederea celui zdrobit de suferintă. Noi trebuie să ne înălţăm la ce este destinul reprezentărilor umane despre Misteriul de pe Golgota în cursul secolelor nu numai cu gândurile noastre, căci ele constituie, în general, o sită prea deasă, ci cu întreaga întindere a sentimentelor noastre. Trebuie să ajungem la clarificarea faptului că trebuie să ne reîntoarcem la o înţelegere pură, adevărată a Misteriului de pe Golgota. Trebuie să reflectăm la faptul că încă în antichitatea ebraică Iahve nu era gândit ca fiind judecătorul lumii în sens juridic. Reprezentarea dramatică cea mai puternică sentimentului religios al antichităţii ebraice, cartea care-l reprezintă pe răbdătorul Hiob (în limba română, Iov, n.tr.), exclude, de fapt, sentimentul dreptăţii exterioare. Hiob este omul răbdător, omul care consideră ceea ce i se întâmplă ca fiind un destin. Abia treptat pătrunde în ordinea lumii şi noţiunea juridică a răsplătirii. Dar, într-un anumit mod, imaginea redată de altarul Capelei Sixtine datorată lui Michelangelo este o reînviere a principiului Iehova.

Noi însă avem nevoie de Christos, pe care-l putem căuta în interiorul nostru, pentru că atunci când îl căutăm apare imediat. Noi avem nevoie de Christos care se instalează în voinţa noastră, care umple de căldură şi de foc voinţa noastră pentru ca aceasta să devină puternică în faptele care ne sunt cerute de evoluţia umanităţii. Avem nevoie de Christos pe care nu-l privim ca fiind cel suferind, ci care se înalţă deasupra crucii şi se uită la ceea ce sfârşeşte fără fiinţă pe cruce. Avem nevoie de conştienţa puternică a veşniciei spiritului.

Conştienţa puternică a veşniciei spiritului nu o putem obţine dacă ne pierdem în imaginea crucifixului. Când vedem cum imaginea crucifixului s-a transformat încetul cu încetul tot mai mult în imaginea celui ce suferă şi resimte durerea, vedem ce forţă a căpătat această direcţie a simţirii omeneşti. Este abaterea privirii omului de la spiritualul propriu-zis şi întoarcerea ei spre fizicul-terestru. Acest lucru se află exprimat uneori în mod grandios; dar acelora care au simţit ca Goethe necesitatea ca civilizaţia noastră să ajungă din nou la spirit, unor astfel de oameni aceasta li s-a părut întotdeauna ca fiind ceva cu care ei nu intră în rezonanţă. Goethe a spus destul de des că Mântuitorul crucificat nu exprimă ceea ce el simte în legătură cu creştinismul: înălţarea omului la spiritual.

Este necesar ca dispoziţia de Vinerea Mare ca şi cea de Paşti să se transforme, ca dispoziţia de Vinerea Mare să simtă că sfârşitul lui Iisus este numai cealaltă faţă a naşterii. Cel care nu vede în ce este născut ceea ce moare nu percepe lucrurile în ansamblul lor. Cine simte că în dispoziţia de moarte a Vinerii Mari îi este dată numai o faţă a umanului, că ceea ce îi este dat copilului la intrare în momentul naşterii reprezintă celălalt pol, acela este pregătit pentru dispoziţia propriu-zisă de Paşti, care constă în faptul că, oricare ar fi învelişul în care se naşte, omul este nenăscut, aşa cum este nemuritor.

Omul trebuie să se lege de ceea ce a venit în lume ca fiind Christos, care nu poate muri, care se uită la altceva decât la el însuşi când vede pe cruce omul suferinţei. Trebuie să simţi ce s-a întâmplat prin faptul că reprezentarea spiritului de la sfârşitul primului secol s-a pierdut treptat pentru civilizaţia apuseană. Şi va fi gând de Paşti al lumii, când un număr destul de mare de oameni vor simţi că în cadrul lumii civilizate moderne spiritul trebuie să reînvie.

Exterior, aceasta va trebui să se exprime în aşa fel încât omul să nu vrea să cerceteze numai ceea ce îi este impus, ci şi să urmărească recunoaşterea propriei sale voinţe, recunoaşterea propriei sale libertăţi, să resimtă natura propriu-zisă a voinţei, care-l poartă dincolo de poarta morţii, dar care trebuie privită în mod spiritual, pentru ca ea să poată fi văzută în adevărata sa formă.

Cum trebuie să obţină omul forţa pentru gândul Rusaliilor, al revărsării spiritului, după ce la cel de al optulea Conciliu de la Constantinopol acesta a fost declarat în mod dogmatic a fi o simplă frază? Cum poate obţine omul forţa pentru gândul Rusaliilor, dacă el nu poate străbate până la gândul Paştilor, la adevăratul gând al Paştilor, la gândul reînvierii spiritului! Omul nu trebuie să fie narcotizat prin imaginea Mântuitorului muribund, pătruns de suferinţă. Omul trebuie să înţeleagă legătura dintre a fi suferind şi a fi contopit cu existenţa materială. Acesta era un principiu de bază al vechii înţelepciuni care a rezultat din fundamentele încă instinctive ale cunoaşterii umane. Noi trebuie să obţinem din nou această înţelegere prin recunoaştere conştientă. Acesta era un principiu de bază, că suferinţa îşi are obârşia în legătura omului cu materia. Ar fi însă o inepţie să se creadă că Christos, pentru că a trecut ca fiinţă spiritual-divină prin moarte, nu a suferit durere. A declara, în cazul Misteriului de pe Golgota, durerea ca fiind suferinţă aparentă ar fi o înţelegere nerealistă. Ea trebuie să fie gândită în toată semnificaţia sa ca fiind adevărată, dar nu trebuie gândită ca fiind contraimaginea ei. Trebuie să recâştigăm ceva din ceea ce se află în faţa noastră când ne reprezentăm Misteriul de pe Golgota împreună cu o vedere de ansamblu asupra întregii evoluţii a umanităţii.

Când elevilor din vechime care erau supuşi iniţierii trebuia să li se prezinte imaginea omului cel mai liber, după ce parcurseseră diferitele trepte pregătitoare, după ce trecuseră prin toate exerciţiile prin care îşi puteau însuşi anumite cunoştinţe care le erau înfăţişate dramatic în imagini, în final erau conduşi în faţa imaginii omului suferind în corpul său fizic, în manta de purpură şi cu cununa de spini pe cap, în faţa imaginii lui Christos. Şi în contemplarea acestui Christos trebuia să răbufnească, să se elibereze din suflet acea forţă prin care omul devine, de fapt, om. Şi picăturile de sânge care i se arătau privitorului ce trebuia să fie iniţiat, în toate locurile importante ale acestui vechi Christos, trebuiau să îndepărteze neputinţa şi slăbiciunea umană şi să contribuie la înălţarea spiritului triumfător din interiorul omenesc.

Perceperea suferinţei trebuia să însemne învierea fiinţei spirituale. În sensul cel mai profund, în faţa omului trebuia să se afle ceea ce se poate exprima în cuvinte simple astfel: Îi poţi datora plăcerii unele lucruri din viaţă; dacă însă ai ajuns la înţelegerea legăturilor spirituale, aceasta o datorezi suferinţei tale, durerii tale. Tu datorezi aceasta faptului că nu ai cedat suferinţei, durerii tale, faptului că ai avut tăria să te înalţi din ele. ‒ Din această cauză, în vechile Misterii, imaginea lui Christos suferind era înlocuită cu celalată imagine, a lui Christos triumfator care priveşte spre Christos în suferinţă ca la ceva ce a fost depăşit.

Astfel trebuie regăsită posibilitatea de a avea în faţa sufletului şi în suflet, în voinţă pe Christos spiritual triumfător. Aceasta este ceea ce trebuie să avem în vedere în prezent dacă vrem să acţionăm pentru venirea unui viitor uman vindecător. Dar niciodată nu vom putea cuprinde acest gând de Paşti, acest adevărat gând de Paşti, dacă nu vom înţelege că trebuie să privim spre Cosmos, dacă vrem mai ales să vorbim despre Christos.

Noua gândire a făcut din Cosmos un cadavru. Noi privim în prezent stelele şi mersul stelelor şi calculăm totul. Aceasta înseamnă că noi calculăm ceva despre cadavrul lumii şi nu vedem cum în stele pulsează viaţa şi cum în mersul stelelor acţionează intenţiile spiritului cosmic. Christos a coborât pe Pământ pentru a lega sufletele omeneşti cu acest spirit cosmic. Şi este un adevărat propovăduitor al Evangheliei lui Christos numai cel care recunoaşte că ceea ce apare fizic-sensibil în Soare este expresia exterioară pentru Spiritul lumii noastre, pentru Spiritul care învie al lumii noastre.

Apartenenţa a ceea ce este reflectare a Spiritului lumii în Lună şi a ceea ce este acest Spirit al lumii în Soare trebuie să devină ceva viu. Trebuie să redevină viu modul în care sărbătoarea Paştilor a fost determinată prin relaţia dintre Soare şi Lună primăvara. Trebuie să putem lega ceea ce a determinat sărbătoarea Paştilor din Cosmos pentru evoluţia Pământului. Trebuie să ştim că cele mai protectoare şi mai treze spirite ale Cosmosului au făcut inteligibilă, din acest ceasornic al lumii ale cărui arătătoare pentru existenţa terestră sunt Soarele şi Luna, marea, importanta oră din evoluţia lumii şi a umanităţii în care trebuie plasată Învierea. Trebuie să învăţăm de la spiritual, să resimţim mersul acestor două arătătoare, Soarele şi Luna, aşa cum învăţăm să înţelegem pentru problemele noastre fizice mersul arătătoarelor ceasului. Trebuie să legăm fzicul, terestrul de superfizic, de superterstru.

Gândul Paştilor suportă numai interpretarea care pleacă de la supraterestru. Căci cu Misteriul de pe Golgota, în măsura în care este Misteriul Învierii, s-a întâmplat ceva care se deosebeşte de ce se întâmplă cu celelalte probleme ale oamenilor. Problemele oamenilor se petrec pe Pământ cu totul altfel decât ceea ce s-a întâmplat cu Misteriul de pe Golgota. Pământul a preluat forţele cosmice şi din ceea ce a devenit el însuşi au lăstărit în metabolismul uman forţele voinţei. Când însă a avut loc Misteriul de pe Golgota a pătruns o nouă confluenţă a voinţei în viaţa Pământului. Atunci a avut loc o întâmplare cosmică pentru care Pământul nu este decât un teatru de acţiune. Omul a fost din nou legat de Cosmos.

Acest lucru trebuie să fie înţeles şi doar înţelegerea lui redă gândul Paştilor în întregul său contur. Din această cauză, în faţa sufletului nostru trebuie să apară imaginea crucifixului. Şi chiar dacă arta a produs cel mai frumos, cel mai mare, cel mai important, cel mai elevat lucru în imaginea crucifixului, trebuie să apară gândul: „Cel pe care-L căutaţi nu este aici“. Trebuie să apară deasupra crucii Acela care acum nu este aici, şi care din spirit vorbeşte pentru spirit.

Aceasta este ceea ce trebuie să intre în evoluţia umanităţii ca gând de Paşti; la aceasta trebuie să se înalţe inima umană şi mintea umană. În timpul nostru nu ni se cere numai să ne putem adânci, să ne putem cufunda în ceea ce s-a creat. Noi trebuie să devenim neocreatori. Crucea, cu tot ce au făcut artiştii frumos din ea, nu trebuie să o lăsăm în acest stadiu. Noi trebuie să auzim cuvintele fiinţelor sfinte care ne strigă: Cel pe care-L căutaţi nu este aici! şi să-L căutăm pe cel ce este aici.

De Paşti trebuie să ne adresăm Spiritului care ne poate fi dat numai în imaginea Învierii. Atunci vom putea face pasul de la dispoziţia de suferinţă a Vinerii Mari la dispoziţia spirituală a zilei de Paşti. Doar atunci vom deveni apţi să găsim în această dispoziţie a zilei de Paşti ceea ce trebuie să preia voinţa noastră ca să putem acţiona împotriva forţelor de declin din interiorul forţelor ascendente ale omenirii. Şi avem nevoie de astfel de forţe care pot coacţiona aici. Iar în clipa în care înţelegem în mod corect gândul de Paşti al Învierii, acest gând ne va lumina şi va aprinde în noi forţele de care avem nevoie pentru evoluţia viitoare a omenirii.