Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA I

Dornach, 24 iunie 1922

Astăzi voi analiza câteva fapte aparent mai îndepărtate de considerațiile mai concrete ale antroposofiei noastre, dar care vor trebui totuşi să constituie fundamentul a numeroase concepţii, apoi, având acestea, în analize mai intime, să putem construi ceva.

Când vorbim, pe de o parte, despre fizic-corporalul omului şi, pe de altă parte, despre spiritual-sufletescul lui apare pentru cunoaştere, pentru putera noastră de conceptualizare, o dificultate. Omul poate dobândi relativ uşor reprezentări despre fizic-corporal. Acest fizic-corporal îi este dat prin simţuri. Faptul face parte, ca să spunem aşa, din ceea ce vine către om din toate părţile din mediul său înconjurător, fără ca el să facă ceva esenţial pentru asta, cel puţin în ce priveşte conştienţa sa. Dar este cu totul altceva când este vorba de spiritual-sufletesc. Spiritual-sufletescul este de aşa natură încât omul, dacă este destul de nepărtinitor, de lipsit de idei preconcepute, are clar conştienţa că acesta există. Omenirea, de altfel, nu a încetat să adopte, în limbile sale, apelative, termeni, exprimări pentru ceea ce este spiritual-sufletesc, iar simplul fapt că aceşti termeni, aceste expresii şi apelative se găsesc într-o limbă arată că întotdeauna pentru conştienţa lipsită de idei preconcepute există mereu ceva care trimite la spiritual-sufletesc.

Dificultatea apare însă îndată ce omul vrea să stabilească o relaţie între lumea fizic-corporalului şi cea a spiritual-sufletescului. Această căutare a unei relații prezintă cele mai mari dificultăți pentru cei care tratează, să zicem, în mod filosofic aceste subiecte. Dumneavoastră ştiți că fizic-corporalul se întinde în spațiu. Puteți chiar să vă reprezentați acest fizic-corporal în spațiu. Şi omul îşi face destul de uşor reprezentări despre acesta, tocmai pentru că el poate folosi ceea ce îi oferă spațiul şi cele trei dimensiuni ale sale pentru a ajunge la reprezentări fizic-corporale. Dar până la urmă omul nu găseşte spiritualul ca atare nicăieri în spațiu.

Cei care cred că nu sunt impregnați de sentimente materialiste, dar care de fapt sunt, ar vrea de asemenea să-şi reprezinte spiritual-sufletescul în spațiu şi, prin aceasta, ei ajung la acele aberații spiritiste [ Nota 1 ] pe care le ştim. Rătăcirile spiritiste sunt rătăciri materialiste; ele reprezintă o încercare de a introduce spiritual-sufletescul în spațiu. Lăsând însă la o parte toate acestea, un fapt este sigur: omul este conştient de spiritual-sufletescul propriu. El ştie cum acționează spiritual-sufletescul, fiindcă îşi spune că gândul pe care îl nutreşte când îşi propune, de pildă, să facă o mişcare în spațiu se transformă în această mişcare cu ajutorul voinței. Mişcarea este în spațiu; despre gând însă omul lipsit de idei preconcepute nu poate spune că s-ar afla în spațiu. Şi astfel au apărut cele mai mari dificultăți pentru gândirea filosofică. A fost pusă problema: Cum poate spiritual-sufletescul din om, din care şi Eul face parte, cum poate acționa acesta asupra fizic-corporalului, care este în spațiu? Cum poate acționa ceva nespațial asupra a ceva spațial?

Au fost emise cele mai diverse teorii, care toate, mai mult sau mai puțin, suferă de viciul că stabilesc o relaţie între spiritual-sufletescul nespațial şi fizic-corporalul spațial. Se spune că în voință spiritual-sufletescul acționează asupra corporalului. Dar la început nimeni nu poate, cu conştiența obişnuită, să spună cum se infiltrează gândul în voință şi cum ajunge voința, care ea însăşi este un fel de spiritual, să se manifeste în mişcări exterioare, într-o activitate exterioară.

Pe de altă parte şi procesele provocate, de pildă, prin intemediul lumii fizice în simţuri, deci în corporal, se desfăşoară în spațiu. Ele se metamorfozează în ceva nespațial când devin ceva spiritual-sufletesc. Pornind de la conştiența sa obişnuită, omul nu poate să spună cum se face că fizic-corporalul dezvoltat în percepția senzorială exerecită o acțiune asupra nespațialului, asupra spiritual-sufletescului.

Recent a fost găsită o portiță, pe care eu am menționat-o de multe ori: se vorbeşte de „paralelismul psihofizic” [ Nota 2 ]. Este de fapt o recunoaştere a faptului că nu ştii precis ce să spui despre relația dintre fizic-corporal şi sufletesc-spiritual. Se spune, de pildă: Omul merge, picioarele lui se mişcă, el îşi schimbă locul în spațiul exterior. Asta nu face decât să descrie ceva spațial, un fizic-corporal.

În timp ce în corpul său se petrece ceva, simultan se deapănă un proces spiritual-sufletesc, ceva de natură mental-sentimental-volitivă. Nu se ştie decât, aşa se spune, că în timp ce fizic-corporalul se desfăşoară în spațiu şi timp se desfăşoară şi spiritual-sufletescul. Dar modul în care unul acționează asupra celuilalt nu ți-l poți reprezenta. Paralelism psihofizic înseamnă: în acelaşi timp cu un proces corporal se desfăşoară un proces sufletesc. Dar dincolo de acest mister – am spune noi, evident –, şi anume că cele două procese se desfăşoară simultan, nu se trece. Nu ajungi să-ți reprezinți interacțiunea dintre cele două. Aşa stau lucrurile şi atunci când oamenii doresc să îşi facă o idee despre prezența, despre existența spiritual-sufletescului.

În secolul al XIX-lea, în care oamenii au fost atât de impregnați de materialism în concepţiile lor, materialiştii şi-au pus şi ei întrebarea: Unde anume în spaţiul cosmic zăbovesc, de fapt, sufletele atunci când ele au părăsit corpul? Şi s-au găsit chiar oameni care, pentru a combate spiritualismul, au încercat să prezinte imposibilitatea existenței unui atare loc în lumea spațială unde să poposească sufletele provenite de la cei morți, dat fiind faptul că mor atât de mulți oameni, şi tot atât de mulţi au murit deja. În adevăr, în secolul al XIX-lea această teză absurdă a fost emisă deseori. S-a spus: Omul nu poate fi nemuritor, căci toate colțurile Universului ar trebui să fie deja pline de suflete nemuritoare. Faptul arată ce dificultăţi apar atunci când se pune problema descifrării relaţiei dintre fizic-corporal, ce evoluează clar în spaţiu, şi ceea ce iniţial nu poţi transpune în spaţiu, şi anume spiritual-sufletescul.

Treptat însă s-a ajuns la o concepţie pur intelectualistă, în care gândirea omenească a juxtapus abrupt fizic-coporalul de o parte şi spiritual-sufletescul de cealaltă parte. Pentru conştienţa contemporană acestea două se găsesc alături, fără niciun intermediar. Evident, dat fiind modul în care oamenii au ajuns treptat să gândească pe de o parte despre fizic-corporal şi pe de altă parte despre spiritual-sufletesc, nu se pune problema de a găsi un raport între cele două. Omul îşi reprezintă astăzi spaţial-fizicul în aşa fel încât ceea ce are legătură cu sufletescul nu-şi găseşte în el nicăieri locul, şi tot aşa sufletescul este la fel de abrupt separat de fizic-spaţial, încât elementul spiritual-sufletesc nonspaţial nu ar putea veni nicăieri în contact cu fizicul sau ceva de genul acesta. Dar această poziţie atât de categorică s-a dezvoltat abia treptat. Trebuie să te bazezi pe un mod de abordare cu totul diferit, pe care nu îl poţi avea decât dacă te conectezi la ceea ce spune ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Ştiinţa spiritului de orientare antroposofică trebuie să abordeze mai întâi voinţa. Pentru început, o viziune lipsită de idei preconcepute oferă în mod neîndoielnic dovada că voinţa omului însoţeşte peste tot mişcările sale şi că mişcările omului, pe care acesta le săvârşeşte exterior în spaţiu atunci când se deplasează, dar şi mişcările care se petrec în interiorul lui în timpul îndeplinirii funcţiilor sale cotidiene, în general toată activitatea omului aici în lumea fizică, este tridimensională din punct de vedere spaţial. Omul fără prejudecăţi nu poate avea nicio îndoială asupra acestui subiect. Toate aceste mişcări sunt însoţite de voinţă; deci voinţa trebuie să intre în joc peste tot unde se întind cele trei dimensiuni. Asupra acestui lucru nu poate exista nicio îndoială.

Tot astfel, când se vorbeşte despre voinţă ca despre un element spiritual-sufletesc este indiscutabil că aceasta, deşi este de natură spiritual-sufletească, este ceva tridimensional, are o structură tridimensională. Simplu, noi trebuie să gândim astfel: Când prin voinţa noastră executăm de pildă o mişcare cu mâna, voinţa se pliază la toate poziţiile pe care le iau în spaţiu braţul şi mâna. Voinţa însoțeşte totdeauna orice mişcare executată de vreun membru al trupului. Astfel că despre voinţă în sine trebuie să vorbim ca despre acel ceva sufletesc care poate primi o configuraţie tridimensională.

O altă întrebare însă ar fi dacă orice element sufletesc se manifestă sub un aspect tridimensional. Şi dacă acum trecem de la voinţă la lumea simţirii, la lumea sentimentului, omul, dacă reflectează simplu, cu conştienţa sa obişnuită, la aceste lucruri, îşi va spune, desigur: Dacă sunt înțepat de un ac, să spunem, pe partea dreaptă a obrazului, a capului, eu simt asta; dacă sunt înțepat pe partea stângă, de asemenea simt acest lucru. Cu conştienţa obişnuită el poate gândi deci că simţirea sa se întinde pe întregul său corp. Şi atunci va vorbi despre aspectul tridimensional al simţirii, după cum mai înainte a vorbit despre aspectul tridimensional al voinţei.

Aici însă el se dedă unei iluzii, fiindcă nu este aşa. Aici trebuie mai degrabă să avem în vedere că omul poate să facă mai întâi anumite experienţe asupra lui, şi de la aceste experienţe vom porni mai departe. Reflecția de astăzi riscă să fie ceva subtil, dar fără astfel de reflecții subtile ştiinţa spiritului nu poate fi înţelească foarte profund.

Priviţi cu ochii sufletului ce se petrece când vă atingeţi singuri mâna stângă cu mâna dreaptă. Prin acest gest aveţi percepţia propriei dumneavoastră persoane. Când vă atingeţi mâna dreaptă cu mâna stângă, să zicem prin intermediul degetelor, vă percepeţi pe dumneavoastră înşivă aşa cum percepeţi un obiect exterior.

Acest fapt este însă şi mai clar dacă vă gândiţi că aveţi doi ochi şi că atunci când fixaţi un obiect cu ambii ochi trebuie mai întâi să vă forţaţi voinţa. Adesea nu ne gândim la acest efort de voinţă. Pentru a putea, de pildă, să fixaţi un obiect foarte apropiat – fenomenul iese mai bine în evidenţă aici decât dacă obiectul ar fi mai depărtat – trebuie să vă întoarceți ochiul stâng către dreapta şi cel drept către stânga. Dumneavoastră fixaţi obiectul prin faptul că aduceţi în contact între ele liniile de vizualizare, aşa cum aduceţi în atingere mâna dreaptă cu cea stângă atunci când vă apucaţi singuri mâna, ca să spunem aşa.

Astfel puteţi pur şi simplu vedea că faptul de a raporta stânga la dreapta, de a stabili un anumit raport între stânga şi dreapta are o anumită importanţă pentru om în ce priveşte orientarea sa în lume.

Dar de cele mai multe ori conştienţa obişnuită nu merge mai departe de conştientizarea acestui fapt fundamental foarte important, reprezentat de atingerea mâinilor, de încrucişarea axelor oculare; această observaţie poate fi totuşi continuată.

Să presupunem că suntem întepați în jumătatea dreaptă a corpului nostru cu un ac: noi sesizăm, simţim înțepătura. Dar nu avem dreptul să spunem simplist unde simţim această înțepătură, indicând poate prin acest „unde” suprafaţa corpului nostru. Căci, într-adevăr, dacă mădularele organismului nostru nu ar fi fiecare în parte într-un raport, şi anume într-un raport viu unele cu altele, dacă nu ar acţiona decât unele asupra celorlalte, fiinţa noastră trupesc-sufletească nu ar fi deloc ceea ce este. şi întotdeauna, nu numai atunci când ne apucăm mâna stângă cu cea dreaptă pentru ca să simţim mâna stângă prin cea dreaptă, ci şi atunci când organismul nostru este înțepat, să spunem, pe partea dreaptă, există un fir, un conductor care porneşte din partea dreaptă înspre planul de simetrie median, iar jumătatea stângă a corpului nostru trebuie în mod necesar să intre în raport cu jumătatea dreaptă pentru ca senzaţia, sentimentul să se poată naşte.

Este relativ uşor să îți spui: Dacă aici, mergând din faţă în spate, am planul de simetrie şi dacă mâna dreaptă o atinge pe cea stângă, simţirea celor două mâini, a fiecărei mâini prin cealaltă, se naşte în planul de simetrie. Acest lucru devine evident văzut astfel şi este relativ uşor să vorbeşti despre încrucişarea axelor oculare. Dar când, de exemplu, suntem înțepati în dreapta, există totdeauna un conductor (vezi desenul, roşu), iar jumătatea stângă a corpului se încrucişează cu jumătatea dreaptă în aceşti conductori; altminteri senzaţia nu ar putea lua naştere. Faptul că avem o jumătate stângă şi o jumătate dreaptă a corpului, că suntem construiţi simetric, joacă un rol extrem de important pentru toate căile senzaţiei şi ale simţirii. Astfel, noi raportăm totdeauna ceea ce ni se întâmplă în partea dreaptă la partea stângă, în timp ce totdeauna ceva, oarecum invizibil, din zona stângă intervine pentru a se încrucişa cu ceea ce parvine din zona dreaptă.

desen

plansa 1   Planşa 1
[măreşte imaginea]

Numai în acest fel se naşte simţirea. Simţirea nu se naşte niciodată în spaţiul tridimensional, simţirea se naşte totdeauna în plan. În realitate, lumea sentimentului nu corespunde unei extinderi spaţiale tridimensionale, ci bidimensionale. Omul trăieşte lumea sentimentului doar într-un plan, în acel plan care, dacă l-am realiza ca un plan de secţionare, ar despica omul în două jumătăţi simetrice.

În realitate, viaţa de sentiment este ca un tablou pictat pe o pânză care nu se desenează numai dintr-o parte, ci din ambele părţi. Imaginati-vă că îmi întind o pânză, că o pictez de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta şi în contemplare las să se amestece ceea ce am desenat din faţă şi din spate, adică de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta. Iar tabloul care este aici este în totalitate bidimensional. Tot ceea ce este tridimensional este, dacă pot spune aşa, proiectat în cele două dimensiuni.

V-ati mai putea face o reprezentare şi în alt fel. Imaginati-vă că aţi putea proiecta în umbre pe o suprafaţă obiecte aflate la dreapta şi la stânga. Veţi avea astfel desfăşurate pe perete umbre ale obiectelor din dreapta şi umbre ale obiectelor din stânga. Tot aşa este şi cu lumea noastră de sentimente. Ea nu este tridimensională, ci bidimensională. Omul este, în fond, un pictor care lucrează simultan dinspre două laturi, el netrăind în spaţiu doar cu simțirea sa, ci şi cu voinţa sa, care este tridimensională, prin voinţa sa el pictând – voinţa este pictorul –, schiţând în umbre, în tablouri pe un plan ce merge din faţă în spate, toate acele efecte de simţire pe care le întâlneşte în spaţiu. Omul, prin simţire, trăieşte într-un tablou care este schiţat, este trasat prin corpul său în două dimensiuni, numai că este pictat dinspre ambele laturi. Astfel, dacă în domeniul sufletesc vrem să găsim pentru noi înşine, pentru oameni, trecerea de la voinţă la sentiment trebuie să trecem de la tridimensional la bidimensional.

Dar acest fapt vă oferă un alt raport al sufletescului faţă de spaţial, în primul rând al aceluia care se exprimă în simţire, decât dacă aţi spune simplu despre sufletesc că este nonspaţial. Planul are două dimensiuni, dar nu este spațial. Puteţi spune despre foaia de tablă neagră că este un plan, în realitate însă este un corp, fiindcă are grosime. Planul, desigur, se află în spaţiu, dar el în sine nu este spațial; spaţiul trebuie totdeauna să aibă trei dimensiuni. Şi în acest spaţiu tridimensional se inseră numai voinţa. Sentimentul nu se inseră în cele trei dimesniuni ale spaţiului. El este bidimensional. Şi totuşi, între spaţiu şi sentiment există anumite realaţii, aşa cum există anumite relaţii între umbră şi spaţiu.

Prin aceasta vă fac atenţi şi asupra unui fapt extrem de important, care nu este uşor de perceput pentru simplul motiv că omul, în starea de conştienţă obişnuită, nu este în genere înclinat să surprindă specificul, particularul lumii sale de sentiment. Această lume a sentimentului este impregnată totdeauna de lumea voinţei. Gândiţi-vă o clipă: când primiţi în realitate înțepătura, despre care am vorbit deja, pe partea dreaptă a corpului, dumneavoastră nu disociaţi imediat sentimentul de voinţă. Neîndoielnic, veţi recepţiona înțepătura nu chiar impasibil, ci, lăsând la o parte faptul că exterior, poate, atunci când sunteţi înţepat, vă duceţi mâna la locul respectiv, adică prin voinţa dumneavoastră faceţi efectiv o mişcare în spaţiul tridimensional, lăsând deci la o parte acest fapt, mai aveţi o mişcare de apărare care nu se manifestă exterior, ci doar sub formă de curenţi minusculi, intimi, ai sângelui şi ai respiraţiei. Această mişcare de apărare pe care o faci când eşti înţepat de un ţânţar şi duci mâna după el nu este decât partea cea mai grosieră. Partea mai subtilă, mişcarea de apărare propriu-zisă, efectuată doar prin mişcarea sângelui, prin mişcarea respiraţiei şi prin tot felul de alte fenomene din interior, de obicei nu o luăm în seamă. În felul acesta nu distingem ce face aici voinţa de ceea ce este realmente simţire. Ceea ce este simţire este de asemenea foarte discret. Nu poţi ajunge să faci această diferenţiere decât printr-o meditaţie foarte, foarte atentă. Dacă ajungeţi însă să excludeţi din simţire tot ceea ce aparţine voinţei, atunci vă contractaţi într-adevăr dinspre dreapta şi dinspre stânga la mijloc, pentru a deveni planul median. Şi odată ce sunteţi planul median şi într-o oarecare măsură trasaţi conştient ca pictor trăirile dumneavoastră pe acest plan, începeți să înțelegeţi de ce lumea sentimentelor diferă atât de fundamental de ceea ce se vieţuieşte în mod obişnuit.

Este posibil să trăieşti deja această întindere pe suprafaţă, această planitate a simţirii; dar trebuie să o trăieşti meditativ. Trebuie să ai trăirea existenţei de umbră a sentimentelor în comparaţie cu vieţuirea robustă în spaţiul tridimensional. Trebuie mai întâi să te pregăteşti să o ai. Şi se poate atunci să o ai. Te vei apropia astfel puţin câte puţin de adevărul că sentimentul se dezvoltă în spaţiul bidimensional. În ce priveşte gândirea, poţi să o caracterizezi simplu prin faptul că spiritul tău, eliberat de prejudecăţi, recunoaşte că un gând trăieşte cel puţin în interiorul spaţiului. În adevăr, gândul nu există nicăieri în interiorul spaţiului. Dar o relaţie cu spaţiul, desigur, o are. Căci neîndoielnic creierul, chiar dacă nu este instrumentul gândirii, este totuşi suportul acesteia. Fără creier nu s-ar putea gândi. Dacă gândirea, care se desfăşoară în legătură cu activitatea cerebrală, nu ar avea nimic de-a face cu spaţiul ar trebui să se ajungă la un fapt paradoxal, că la vârsta de doisprezece ani, dacă ajungi să gândeşti bine şi corpul tău creşte apoi peste starea în care se afla la doisprezece ani, tu să pierzi contactul cu gândirea. Nu este cazul. Crescând, nu părăseşti gândirea. Şi faptul acesta arată că, odată cu creşterea, rămâi şi cu gândirea în interiorul spaţiului.

Şi acum, la fel cum atunci când ne apropiem treptat de planul nostru de simetrie putem simţi în noi lumea simţirii, lumea vieţuirii, tot aşa putem vieţui gândirea meditativ, ca pe ceva ce se întinde, ce-şi are dimensiunea între sus şi jos. Gândirea este perfect unidimensională, procesul său în om este liniar. Trebuie să spunem deci: Voinţa se prezintă sub aspect tridimensional, sentimentul sub aspect bidimensional, iar gândirea sub aspect unidimensional.

Vedeţi deci că, dacă facem diferenţierile în spaţiu, nu ajungem la treceri atât de abrupte, atât de brusce precum le face intelectul cras. Obţinem o tranziţie progresivă. Intelectul singur spune: Fizicul are o extindere tridimensională în spaţiu; spiritual-sufletescul nu are niciun fel de dimensiune, deci nu poţi găsi niciun fel de raport, fiindcă, evident, nu poţi stabili un raport între ceea ce nu are niciun fel de dimensiune şi ceea ce are o dimensionalitate. Dar dacă devii atent la faptul că voinţa este plăsmuită tridimensional, constaţi că ea se revarsă peste tot în lumea tridimensională. Dacă ştii că sentimentul este structurat bidimensional, trebuie în mod necesar ca, trecând de la trei la două dimensiuni, să ajungi la ceva care are încă raporturi cu spaţialul, dar care nu mai este spaţial, căci planul în sine, cele două dimensiuni simple, nu sunt nicidecum spațiale. Dar ele sunt în spaţiu, ele nu au ieşit definitiv din spaţiu.

Şi dacă trecem de la sentiment la gândire, trecem de la două dimensiuni la dimensiunea unică, deci încă nu ieşim cu totul în afara spaţiului. Pătrundem treptat din spațial în nespațial. Am spus adesea că tragismul materialismului constă în faptul că el nu înțelelge tocmai materialitatea, substanţialitatea în extinderea sa tridimensională. Crede că înțelege substanţialitatea, dar de fapt nu o înțelege. În secolul al XIX-lea au apărut pe plan istoric tot felul de fenomene importante, care actualmente, cu conştienţa noastră obişnuită, nu pot fi descifrate cu adevărat. Gândiţi-vă numai la răsunetul pe care l-a avut la numeroşi gânditori sistemul filosofic al lui Schopenhauer expus în Lumea ca voinţă şi reprezentare [ Nota 3 ]. După el, reprezentarea are doar ceva ireal, voinţa fiind singura care este reală. Vă întreb cum a ajuns Schopenhauer la ideea că lumea este numai voinţă? Ei bine, pentru că el însuşi a fost ros, a fost mistuit de materialism! Căci în lumea în care materia are o extindere tridimensională singura revărsare în ea este voinţa. Cel care doreşte să integreze şi sentimentul în această lume trebuie să caute raportul care există între un lucru tridimensional şi o imagine, o umbră bidimensională. Ceea ce trăim noi în sentimente sunt imagini-umbre ale lumii, în care trăieşte şi voinţa noastră ca formaţiune tridimensională. Iar ceea ce trăim în gândire sunt configuraţii unidimensionale. Şi doar când am ieşit complet în afara dimensiunilor, când am trecut la punctul adimensional, atunci am ajuns la Eul nostru. Acesta nu are într-adevăr nicio dimensiune, el este în întregime punctual. Acest fapt ne permite să spunem: trecem de la tridimensional (vezi desenul, alb) la bidimensional (roşu), la unidimensional (galben) pentru a ajunge la punctual (albastru).

desen   Planşa 1, dreapta

Dacă însă rămânem la tridimensional, în cele trei dimenisuni avem voinţa noastră. Acolo se găseşte şi simţirea, acolo se găseşte şi gândirea, fără a fi extinse însă la tridimensional. Lăsând la o parte a treia dimensiune pentru a trece doar la cele două dimensiuni, avem umbra existenţei exterioare, în care se întinde însă această parte spiritual-sufletească ce trăieşte în simţire. Ieşim deja mai mult din spaţiu. Dacă trecem la gândire ne retragem şi mai mult din spaţiu şi, mergând la Eu, şi mai mult. Suntem într-un anume fel, etapă cu etapă, conduşi în afara spaţiului. Și vedem, pur şi simplu, că nu are niciun sens să vorbim despre opoziţia dintre spiritual-sufletesc şi fizic-corporal. Nu are niciun sens, căci dacă vrem să descoperim raportul dintre spiritual-sufletesc şi fizic-corporal trebuie să ne punem următoarea întrebare: Care este raportul dintre lucrurile care au o extindere tridimensională, de pildă propriul nostru corp, şi sufletesc ca fiinţă volitivă? Care este raportul corporal-trupescului din om faţă de suflet ca fiinţă a sentimentului? În raport cu sufletul ca fiinţă volitivă, trupesc-fizicul se comportă ca un element corporal, trupesc-fizicul fiind pur şi simplu impregnat de voinţă în toate direcţiile, în toate dimensiunile, precum este impregnat un burete cu apă.

Faţă de sentiment însă, trupesc-fizicul se comportă aşa cum o fac obiectele care îşi proiectează umbra pe o pânză. Şi iarăşi, dacă vrem să trecem de la ceea ce are legătură cu sentimentul la ceea ce are legătură cu gândirea, trebuie să devenim un pictor cu totul special. Trebuie să repictăm pe o linie ceea ce în mod normal se află în cele două dimensiuni ale tabloului.

Puneţi-vă numai următoarea întrebare. Este desigur ceva care cere o anumită contemplare interioară, dar imaginaţi-vă, de pildă, că aveţi în faţă „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci. O aveţi mai întâi ca suprafaţă în faţa dumneavoastră. Ceea ce intră în discuţie este bidimensional. Putem face, desigur, abstracţie de grosimea tuşelor de culoare; dar ceea ce aveţi sub ochi ca tablou este bidimensional. Acum însă îmi imaginez o linie trasată în mijloc de sus în jos, iar această linie ar reprezenta o fiinţă unidimensională. Această fiinţă unidimensională ar avea particularitatea că Iuda, să zicem, nu i-ar fi indiferent; dimpotrivă, prezenţa lui Iuda aici este resimţită de această fiinţă sub un anumit raport. Ea o resimte astfel: Când Iuda îşi înclină capul, ea vieţuieşte o senzaţie mai puternică; când Iuda se îndepărtează vieţuieşte o senzaţie mai puţin puternică; iar pentru celelalte personaje această fiinţă unidimensională are o senzaţie diferită, după cum una este într-o culoare albastră sau într-o culoare galbenă. Această fiinţă unidimensională resimte tot ceea ce este la dreapta şi la stânga. Pe lângă asta, tot ceea ce este în acest tablou este simţit în mod viu de către această fiinţă unidimensională.

Aşa se prezintă realmente gândirea în noi. Gândirea noastră este o fiinţă unidimensională de acest gen şi nu vieţuieşte restul fiinţei noastre omeneşti decât prin faptul că, mai întâi, se pune în raport cu tabloul, că ne taie în două, un om dreapta şi un om stânga, şi apoi, pe calea ocolită a tabloului, se pune în raport cu această lume structurată tridimensional a voinţei.

desen   Planşa 1, stânga

Dacă vrem să ne facem o idee despre ceea ce este fiinţa noastră spiritual-sufletească având în vedere numai facultăţile sale de voinţă, simţire şi gândire, fără să ţinem seama pentru început de Eu, nu trebuie să ne-o reprezentăm ca un nor de ceaţă, ci împlinind ceva interior-sufletesc. Ne vom reprezenta deci schematic spiritual-sufletescul. Trebuie, într-un anume fel, să vede: el ni se prezintă mai întâi ca un nor. Dar aceasta nu este iniţial decât o fiinţă de voinţă. Ea are fără încetare tendinţa de a se aplatiza; devine atunci o fiinţă a sentimentului. Vedem prima dată un nor luminos, apoi însă un nor luminos care în mijloc se transformă, într-un plan, astfel putând să se simtă. Acest plan tinde şi el la rândul său să devină o linie. Aşadar trebuie în continuu să ne reprezentămn: nor, plan, linie, ca o formaţiune autonomă, de sine stătătoare; ceva care vrea în permanenţă să fie nor, din nor însă vrea să se transforme într-un plan, pentru ca în final să se alungească într-o linie. Dacă vă reprezentaţi o linie care devine plan şi că planul, la rândul său, devine un nor tridimensional, dacă deci vă reprezentaţi: nor, plan, linie-linie, plan, nor etc., aveţi sub formă schematică ce este realmente sufletul dumneavoastră în natura sa interioară, în esenţa sa interioară. Nu ajungeţi nicăieri cu o reprezentare statică, care nu face decât să rămână nemişcată în ea însăşi. Nicio reprezentare statică nu poate reda ceea ce este sufletesc. Trebuie să vă faceţi o reprezentare care făptuieşte ea însăşi o activitate interioară, şi anume o astfel de activitate interioară încât sufletul, atunci când se reprezintă pe sine, se joacă cu dimensiunile spaţiului: el face să dispară a treia dimensiune, pierde astfel voinţa, face să dispară a doua dimensiune, prin acest fapt pierde sentimentul; gândirea o pierde doar atunci când face să dispară şi prima dimensiune. Atunci ajunge la punct. Abia atunci trece la Eu.

De aici şi această dificultate. Oamenii ar vrea să cunoască sufletescul, dar ei sunt obişnuiţi să-şi facă numai reprezentări spaţiale.

desen   Planşa 1, centru

Ei îşi fac şi despre sufletesc reprezentări spațiale, însă chiar şi acestea destul de diluate. Dar prin aceasta nu obţin decât ceea ce este de natură volitivă. Sufletescul ar trebui să ni-l reprezentăm totdeauna în aşa fel încât, dacă ne imaginăm, de pildă, un nor, acest nor să ni-l reprezentăm în acelaşi timp comprimat şi unidimensional. Fără să imprimăm o mişcare interioară gândirii nu vom obţine niciodată o idee despre ceea ce este spiritual-sufletesc. Cel care vrea să-şi reprezinte un spiritual-sufletesc şi în două momente consecutive îşi reprezintă acelaşi lucru nu şi-a reprezentat decât ceva de natură volitivă. Nu trebuie să îţi reprezinţi simplist spiritual-sufletescul, sub formă identică, în două momente succesive. Trebuie să dezvolţi o mobilitate interioară, nu numai în sensul de a trece de la un punct la altul în spaţiu, ci de a trece de la o dimensiune la alta. Aici avem ceva ce de obicei ridică probleme conştienţei actuale. Faptul chiar a avut drept consecinţă că oamenii cei mai blânzi – blânzi în ce priveşte reprezentarea spiritului – voiau imediat să iasă din spaţiu şi să depăşească cele trei dimensiuni. Ei ajung atunci într-o a patra dimensiune. Este foarte nostim, nu-i aşa, să treci de la tridimensional la cvadridimensional. Atât timp cât rămâi în domeniul matematic, toate gândurile pe care le elaborezi privitor la acest lucru sunt cât se poate de la locul lor, totul concordă. Numai că atunci când treci la realitate nu se mai potriveşte, fiindcă, ciudat, dacă gândeşti realmente a patra dimensiune, ea ţi-o suprimă pe a treia. Prin a patra dimensiune dispare a treia, prin a cincea dispare a doua şi prin a şasea dispare prima; ajungi atunci la punct.

În realitate, trecând de la a treia la a patra dimensiune se pătrunde efectiv în spiritual; iar părăsind una câte una dimensiunile, nu înmulțindu-le, ajungem din ce în ce mai mult în spiritual. Prin astfel de reprezentări vom căpăta însă şi o vedere mai profundă a formei umane.

Pentru o sensibilitate artistică nu înseamnă oare ceva brutal, să zic aşa, să-l priveşti pe om cum se postează cu cele trei dimeniuni ale sale în toate părţile în lume? Desigur, aşa se face, dar aceasta nu este singura modalitate. Există în general sentimentul că jumătăţile stângă şi dreaptă ale corpului sunt în esenţă simetrice. Şi reducând omul în planul său median eşti condus dincolo de cele trei dimensiuni. Treci deja la acest plan median; şi abia de la o dimensiune, cea în care omul creşte, ajungi să ai o reprezentare cu adevărat clară. În artă se foloseşte deja această tranziţie de la trei la două, apoi la o dimensiune. Şi dacă s-ar cultiva mai mult această viziune artistică a omului s-ar găsi mai uşor trecerea spre sufletesc. Niciodată nu veţi putea resimţi o fiinţă drept o creatură unitar-simţitoare, dacă ea nu are o conformaţie simetrică.

Dacă priviţi o stea de mare, care nu este simetrică, ci are cinci braţe, puteţi desigur să treceţi pe lângă ea fără a avea vreun sentiment, dar nu puteţi niciodată să vă spuneţi, dacă vă întrebați având un sentiment, că această stea de mare are o simţire unitară. Unei stele de mare îi este imposibil să raporteze o parte dreaptă la o parte stângă, să cuprindă ceva din dreapta cu ceva din stânga; ea trebuie totdeauna să raporteze un braţ la unul sau două sau trei sau la toate celelalte patru braţe. Astfel, ceea ce noi cunoaştem drept simţire nu există absolut deloc la steaua de mare.

Cum stau lucrurile – vă rog să mă urmăriţi în acest raţionament intim –, cum este cu ceea ce noi cunoaştem drept sentiment? Ceea ce noi cunoaştem drept sentiment vine din dreapta, vine din stânga şi repauzează în mijloc. Noi străbatem lumea plasându-ne în ea cu sentimentul într-o stare de linişte. Steaua de mare nu poate aşa ceva. Ea nu poate raporta simetric ceea ce primeşte ca acţiune de aici (vezi desenul, săgeata roşie), din lumea exterioară, la altceva. Ea poate să o raporteze (roşu) la unu sau două sau la al treilea sau al patrulea braţ, dar va avea întotdeauna un ceva mai puternic aici (galben). De aceea steaua de mare nu cunoaşte sentimentul calmului interior. Dimpotrivă, când îşi îndreaptă într-o anumită măsură atenţia într-o parte, atunci, datorită conformaţiei sale, în ea se naşte următoarea vieţuire: Tu radiezi într-acolo, tu trimiţi într-acolo o rază (săgeata galbenă). Când ea resimte dintr-acolo, simte ca şi cum din ea s-ar trage cu puşca. Ea nu are un sentiment de linişte. Are sentimentul de a împroşca din ea în afară. Se simte ca trimiţând raze în lume.

desen

plansa 2   Planşa 2
[măreşte imaginea]

Dacă vă rafinaţi sentimentele, veţi putea trăi şi dumneavoastră acest sentiment, atunci când priviţi o stea de mare. Dacă vă uitaţi la un capăt oarecare al unei raze şi apoi raportaţi aceasta la întreaga stea de mare, în reprezentarea dumneavoastră steaua de mare va începe să se pună în mişcare către acest braţ, ca şi cum ar fi o lumină umblătoare, curgătoare. Şi tot aşa este şi la alte animale care nu sunt construite simetric, care nu au o axă de simetrie adevărată.

Dacă omul ar încerca măcar o dată să îşi rafineze simţirea, dacă prin faptul că a devenit o fiinţă intelectuală nu s-ar dărui în cursul timpului numai intelectului, el ar putea pătrunde într-un mod mult mai intens în lume cu sentimentele sale.

Tot aşa stau lucrurile, într-un anumit sens, şi în ce priveşte lumea vegetală. Tot astfel este şi în ce priveşte tot ceea ce ne înconjoară. Şi o cunoaştere reală de sine ne duce totdeauna mai profund în inima lucrurilor.

Am dezvoltat azi într-un mod, să-i zicem, aparte, un subiect pe baza căruia mâine şi în zilele următoare aş dori să construiesc câte ceva.