Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a XIII-a

Dornach, 21 iulie 1922

Aş vrea să inserez astăzi în consideraţiile noastre un studiu puţin mai aprofundat al viziunii cosmice. Noi, ca oameni, trebuie să fim perfect conştienţi de faptul că în timpul care se scurge între naştere şi moarte stăm pe Pământ şi că tot ceea ce, în sens mai restrâns sau mai lag, face o impresie asupra simţurilor noastre este privit totuşi de către noi, cu ajutorul simţurilor şi al intelectului nostru, numai din unghiul şederii noastre pe Pămînt. Deseori noi devenim conştienţi de cât de mult suntem legaţi cu corporalitatea noastră fizică exterioară de acest popas pământesc. Astăzi, la şcoală, se învaţă deja că omul nu poate trăi decât dacă inspiră aerul care îl înconjoară şi care constă dintr-un anumit amestec de oxigen şi azot. În aspectele sale vitale, omul este total dependent de acest aer. Este destul să ne imaginăm cât de diferită ar fi viaţa noastră fizică dacă, de exemplu, aerul care ne înconjoară ar conţine mai mult oxigen decît este cazul în realitate.

Să presupunem că ar fi mai mult oxigen în amestecul de aer; atunci am trăi mai repede, adică am avea o durată de viaţă, calculată în ani, mult mai scurtă pe Pământ. Timpul ar fi într-un fel contractat şi durata de viaţă ar fi şi ea mai scurtă. Asta nu ar fi decât o descriere sumară. Ne putem reprezenta că dacă oricare lucru care există în jurul nostru şi exercită o influenţă asupra noastră s-ar modifica puţin tot organismul nostru omenesc ar fi altfel. O astfel de cugetare este amintită şi astăzi frecvent. Oamenii au conştienţa dependenţei lor fizice de mediul înconjurător. Numai că ei sunt astăzi cel mult în mod abstract conştienţi că au şi o natură sufletesc-spirituală, iar despre această natură spiritual-sufletească ei nu-şi fac de regulă niciodată reprezentări la fel de precise precum cele pe care le au despre natura fizic-corporală. Fizic-corporalul organizării noastre se cunoaşte cu o atât de mare precizie încât s-ar putea spune cum ar acţiona asupra unui om un conţinut de aer mai bogat în oxigen. În ce priveşte natura spiritual-sufletească, ei nu-şi pun prea multe întrebări, întrebări care s-ar putea formula oarecum astfel: Dacă această natură spiritual-sufletească ar fi puţin diferită de ceea ce este, ar mai putea ea să existe atunci pe Pămînt între naştere şi moarte?

Într-adevăr, aşa cum corpul nostru fizic este adaptat la cantitatea de oxigen conţinută în aer, aşa cum multe alte lucruri din corpul nostru sunt adaptate la condiţiile din imediata apropiere a suprafeţei Pămîntului, tot astfel şi spiritual-sufletescul nostru este perfect adaptat între naştere şi moarte la ceea ce există chiar la suprafaţa Pământului. Și dacă suntem deplin conştienţi de acest lucru, atunci putem spune: Aşa cum omul nu ar putea, trupeşte, ca fiinţă pământească, să trăiască în mediul pământesc fie şi numai la câteva mile de la suprafaţa Pământului, tot astfel şi sufletul uman, aşa cum trăieşte el în mediul pământesc cu gândirea, simțirea şi voinţa sa, nu ar putea trăi în alte condiţii decât cele pământeşti. În altă parte, într-o altă situaţie în raport cu Pământul, el ar trebui în mod necesar să fie altfel organizat şi ca natură sufletesc-spirituală. Aşa cum corpul omenesc, dacă ar fi la distanţă de mile de suprafaţa Pământului, nu ar mai avea plămânii la fel structuraţi cum îi sunt astăzi, tot astfel sufletul omului, cu gândirea, simţirea şi voinţa pe care le dezvoltă în viaţa pe Pământ, n-ar putea face nimic în alte condiţii decât cele pământeşti.

Despre aceste lucruri nu ne-am putea face o reprezentare clară, dacă n-ar fi fost posibil ca acei oameni care sunt în căutarea unei dezvoltări sufleteşti interioare să ajungă totuşi la alte vieţuiri sufleteşti decât cele pe care le avem cu gândirea, simţirea şi voinţa obişnuite. Ştiţi cu toţii, din ceea ce este descris în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, că se poate ajunge la astfel de stări, la astfel de dispoziţii sufleteşti, că se poate ajunge la un cu totul alt conţinut sufletesc. Se poate ajunge la un conţinut sufletesc care dispune nu numai de gândirea obişnuită, ci şi de imaginaţie, care deci în loc să trăiască în gânduri trăieşte în imagini. Se poate ajunge apoi să ai inspiraţie. Aşadar, aşa cum plămânii noştri inspiră aerul, aerul fizic, tot astfel noi putem inspira într-un fel spiritual-sufletescul, substanţa elementului spiritual-sufletesc răspândită în Univers. Şi aşa cum plămânii îşi trag viaţa lor din oxigenul pe care îl inspiră, aşa cum întregul corp omenesc îşi datorează viaţa acestui oxigen, tot astfel şi sufletul omenesc îşi datorează viaţa inspiraţiilor pe care le efectuează atunci când dobândeşte o astfel de cunoaştere superioară. Şi tot aşa este cu treapta următoare de cunoaştere, intuiţia.

Aici, aşadar, sufletul se înalţă la un cu totul alt conţinut interior. El trăieşte aici ceva cu totul diferit. Această altă vieţuire, după cum ştiţi, este legată însă de ceea ce se poate numi o ieşire sufletească în afara corpului fizic. Când ne ridicăm la imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie, nu ne mai simţim la fel de mult în corpul nostru fizic cum ne simţim atunci când suntem în viaţa obişnuită. Cu natura noastră spiritual-sufletească se petrece atunci ceva asemănător cu ceea ce s-ar petrece dacă plămânul ar fi transformat într-un organ care în loc să inspire aer ar inspira lumină. El ar putea atunci, fără îndoială, să trăiască împreună cu organismul omului, de care aparţine şi plămânul, la câteva mile în afara mediului pământesc. Or, acest lucru, iniţial, nu este posibil pe plan fizic, cel puţin pentru omul ca atare, însă pentru spiritual-sufletescul din noi este posibil, dacă ieşim din trupul nostru fizic şi vieţuim în sufletul nostru imaginaţia, inspiraţia şi intuiția, dacă părăsim efectiv şi punctul de vedere pământesc, dacă ajungem deja la acel punct de vedere pe care îl aveam înainte de a coborî într-un corp fizic. Prin faptul că ne ridicăm la imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie trecem efectiv de la o viziune pământească a lumii la o viziune cosmică a lumii. Noi, pur şi simplu, nu mai suntem pe Pământ, ci privim pământescul dintr-o altă perspectivă.

Acest lucru nu are o foarte mare importanţă când este vorba să privim sufletele omeneşti. Are însă o foarte mare importanţă când este vorba să cunoaştem spiritualul din Cosmosul însuşi. Vă voi face o schemă explicativă. Închipuiți-vă Pământul, omul pe Pământ. În mediul înconjurător pământesc omul vede elementele.

desen plansa 23   Planşa 23
[măreşte imaginea]

Le putem numi solidul, lichidul şi aericul. El percepe focul, caldul. Apoi încetează ceea ce ţine direct de suprafaţa Pământului. Odată cu perceperea focului, a căldurii, omul se înalţă deja la percepţia periferiei Pământului. El intră în luminos, în ceea ce numim eterul luminii. Faptul că noi, prin privirea, prin vederea noastră putem percepe eterul luminii este o particularitate deosebită a noastră. Când însă în om apare percepţia imaginativă, el nu se simte stând aici pe Pământ şi lăsând cumva privirea să cutreiere afară, în eterul luminii, ci simte ca şi când de fapt ar percepe, ca şi când ar privi totul din exterior (vezi desenul mai jos, roşu).

Se poate descrie destul de precis cum se produce ceea ce tocmai analizez aici. Când vă aflați într-un loc de pe Pământ şi lăsaţi privirea să rătăcească liber în Cosmos, peste tot, dumneavoastră, ziua, vă adânciţi privirea în lumină. Noaptea priviţi cerul înstelat. Vă slujiți, dacă pot spune aşa, de puterea de percepere a ochiului dumneavoastră. Dar forța voinței şi ea se slujeşte, se mişcă, cu ajutorul puterii de percepere a ochiului dumneavostră. De fapt, pe Pământ, când priviți, în continuare utilizați forța de voință numai pentru reglarea, pentru acomodarea ochiului. Când ajungeți la cunoaşterea imaginativă, această forță de voință se dezvoltă tot mai mult, chiar şi pentru celelalte simțuri. Simțiți cum prin ochii dumneavoastră, ca să spun aşa, ieşiți în spațiu şi ajungeți puțin câte puțin să priviți Cosmosul din exterior.

desen   Planşa 23

Din ceea ce v-am descris aici nu trebuie să credeți că ochiul dumneavoastră devine imens de mare, că în final ajunge atât de mare încât ajungeți să priviți Cosmosul din exterior aşa cum îl priviți acum din interior. În mod precis, nu prin puterea de percepție dobândiţi acest lucru, ci prin faptul că voința devine clarvăzătoare. Este vorba aici de o trăire în voința în expansiune, o voință însă în interiorul căreia vă aflați chiar dumneavostră înşivă. În acest caz priviți şi stelele din exterior, după cum omul care se află ca suflet în lumea spirituală priveşte stelele tot din exterior, de acolo de unde nu mai există stele; priviți nu din domeniul eteric, ci din domeniul astral, de acolo de unde se poate spune că încă mai există spațiu şi la fel de bine se poate spune că nu mai există spațiu. Nu mai are sens să vorbim despre ceea ce tocmai am indicat ca şi cum acesta ar mai fi încă spațiu. Viețuieşti însă sentimentul că spațiul însuşi se află în interiorul tău. După aceea dumneavoastră nu mai vedeţi nicio stea. Știți că priviți stelele, dar nu vedeți nicio stea, ci vedeți imagini. Dintr-odată vă devine clar de ce în timpurile vechi, când oamenii au reprezentat sferele, ei nu au zugrăvit doar nişte stele, ci imagini.

desen   Planşa 23

Închipuiți-vă acum că vedeți cu privirea prin aceste imagini. Atunci veți observa: din toate aceste imagini radiază forţe către Pământ, numai că aceste forțe converg. Când de aici, de pe Pământ, priviţi o stea care străluceşte, aveţi sentimentul că razele ei diverg. Când priviţi aceasta din exterior aveţi sentimentul că razele, efectele luminoase care emană de la imagini – nu sunt numai efecte de lumină ci şi de forţă – sunt convergente. Aceste efecte ale forţelor ajung până la Pământ. Și ce fac ele acolo? Ei bine, vedeţi dumneavoastră, ele creează, de exemplu, forma plantelor. Iar cel care priveşte imaginativ spune: Crinul este o formă de plantă de pe Pământ care în această formă, în această configuraţie, a fost creată dinspre cutare constelaţie, o altă formă, forma de lalea, a fost creată dinspre un alt grup de stele.

Şi vedeţi astfel că ceea ce există pe Pământ ca pătură vegetală (vezi desenul mai jos, verde) a fost ca şi pictat, pictat în mod real, dinspre firmament. Este un fapt cert că forma corpului plantelor este determinată, este creată dinspre Cosmos. Şi acum veţi înțelege uşor: când priviţi mai departe, când priviţi acolo afară stelele fixe vedeţi mai aproape de Pământ planetele Saturn, Jupiter, Marte etc. Ele se mişcă. Stelele fixe vă arată imagini imobile de aştri care dau forma plantelor. Planetele mobile însă trimit forţe motrice, forţe de mişcare către Pământ. Ele sunt cele care extrag inițial plantele din rădăcină, care apoi le fac să crească tot mai înalte şi aşa mai departe. Aşa cum forma plantelor este imprimată dinspre cerul stelelor fixe, tot astfel mişcarea este imprimată de către mişcarea corpurilor cereşti mai apropiate de Pământ. De la forţele Pământului însuşi provine numai ceea ce se petrece în planta propriu-zisă, acest schimb metabolic, faptul că, de pildă, planta absoarbe, asimilează, cum se spune, acidul carbonic şi separă carbonul, formându-şi corpul său de carbon. Putem spune deci: Când privim planta în totalitatea sa, forma ei provine dinspre cerul înstelat, creşterea ei vine de la mişcarea planetelor, iar metabolismul de la Pământ.

desen   Planşa 23

Acestea sunt lucruri care astăzi sunt considerate o nebunie de către cei care se cred spirite ştiinţifice autentice, dar sunt totuşi adevărul real. Căci cel care priveşte planta în creşterea şi forma sa, aşa cum se face la ora actuală, acela – trebuie să folosesc aici o comparaţie pe care am utilizat-o adesea – se aseamănă cu cineva care, privind un ac magnetic, care într-o parte este orientat spre nord iar în cealaltă parte spre sud, spune: Faptul că acul magnetic indică cu unul din vârfurile sale nordul şi cu celălalt sudul îşi are temeiul în acul magnetic. Tocmai că nu îşi are temeiul în acul magnetic, iar aici cercetarea naturalistă admite că întregul Pământ este un mare magnet şi că el atrage un vârf spre nord şi altul spre sud. Cercetarea naturalistă, aici, când vrea să explice direcţia acului magnetic, se serveşte de Pământul întreg. Tot astfel, atunci când vrem să explicăm forma plantei trebuie să apelăm la Universul întreg. Planta este formată de forţele ce vin dinspre întregul Univers. Este cu totul aberant şi absurd să vezi că aceleaşi persoane, care, de pildă, atunci când vor să explice o simplă direcţie pe care o ia un ac magnetic, apelează la Pământul întreg, când e vorba să explice planta se rezumă numai la celulele ei şi la forţele acestora. După cum acul magnetic nu poate fi înțeles decât plasându-l în contextul global al magnetismului pământesc, tot astfel plantele nu pot fi înțelese decât dacă le plasăm în contextul cosmic general, dacă ajungem să ne spunem: Aici traversez o regiune, să zicem a Europei Centrale; pentru această regiune a Europei Centrale, cele mai importante, în perioada de creştere a plantei, sunt aceste constelaţii; plantele din această regiune cresc aici, pentru că cerul face să crească într-o anumită regiune de pe Pământ anumite plante.

Dacă vrem să privim plantele prin această optică, dacă urcăm deci până la formă, atunci trebuie să apelăm la întregul Cosmos. Pentru animale este suficient să urcăm până la constelaţiile Zodiacului. Am vorbit deja despre acest lucru. Stelele aflate în afara Zodiacului nu au nicio influenţă asupra animalelor. Animalul a devenit deja mai autonom, nu mai depinde, în ce priveşte plăsmuirea sa organică, de Cosmosul întreg, ci numai de ceea ce există în şi sub Zodiac.

Omul a devenit şi mai autonom decât animalele fiindcă asupra lui, ca organism fizic, nu ca suflet, au influență numai planetele. Când este vorba de domeniul moral, de domeniul sufletesc, trebuie să mergem dincolo de sfera de influență planetară, aşa cum s-a întâmplat în cazul vechilor concepţii, cu adevărat bune, despre astrologie, nu şi în cele recente, profane şi diletante care au mai rămas. Dar din toate acestea puteţi vedea că, într-un anumit mod, însă numai dacă avem în vedere exteriorul, trebuie să spunem: Asta este valabil pentru plantă. Pentru animal, forma este în raport cu Zodiacul, creşterea este în raport cu mişcarea planetară, iar metabolismul este în raport cu Pământul.

Dacă trecem la om, forma sa nu o mai putem atribui unei anumite constelaţii, ci ansamblului Universului ca atare şi nu putem spune decât: Sferei; nu diferitelor constelaţii, ci întregii sfere. De aceea am spus o dată – am şi publicat aceasta deja –, creierul omenesc este într-o anumită privinţă o imagine a întregului cer înstelat [ Nota 60 ] şi nu a unei singure constelaţii. Aici deci, pentru formă, este răspunzătoare sfera. Pentru creştere, desigur tot într-un anumit raport, este răspunzătoare mişcarea planetară, dar acum mişcarea planetară în ansamblu, nu numai cea a unei singure planete, cum este cazul pentru plantă şi animal; iar pentru metabolism, de asemenea, este răspunzător Pământul.

Plantă

formă, cerul stelelor
creştere, planete
metabolism, Pământ
Animal

formă, Zodiac
creştere, planete
metabolism, Pământ
Om

formă, sferă
creştere, planete
metabolism, Pământ

În ce a constat deci progresul în evoluţia cunoaşterii? În principiu, până în epoca Misteriului de pe Golgota niciun om care a ajuns să conteze în ce priveşte cunoaşterea nu s-a îndoit de lucrurile pe care tocmai le-am expus aici. Chiar şi când această veche cunoaştere nu era o cunoaştere deplin conştientă, aşa cum, de exemplu, căutăm noi astăzi prin antroposofie, exista totuşi în acele timpuri de demult, mai ales în perioada de până la Misteriul de pe Golgota, un fel de cunoaştere de vis, însă o cunoaştere clavăzătoare. Iar oamenii care erau recunoscuţi că aveau o anumită înțelegere a Universului nu s-au îndoit chiar niciodată, atunci când priveau floarea unei plante, că ei trebuiau să o pună în relaţie cu anumite configuraţii ale cerului de stele. Și tot astfel pentru alte lucruri.

Apoi această cunoaştere s-a estompat treptat în cursul primelor patru secole după Misteriul de pe Golgota, iar după ce s-a comis marea exterminare a cunoştinţelor antice – la această exterminare m-am referit în mai multe rânduri – au mai rămas numai nişte cunoştinţe, care s-au transmis până în Evul Mediu; ele au fost în repette rânduri corectate şi desfigurate şi au ajuns în cele din urmă să circule ca însemnări pe tot felul de terfeloage, ce fac acum deliciul unor persoane, care nu vor să-şi găsească refugiul în noua cunoaştere, ci se uită mereu înapoi, spre trecut.

Cunoaşterea către care noi tindem din nou astăzi în deplină conştiență, cunoaşterea cosmică, chiar şi a acelor plăsmuiri care ni se înfățişează pe Pământul nostru, această cunoaştere cosmică la care aspirăm a existat, desigur, nu sub o formă de clarvedere conştientă, dar într-o anumită formă a existat. Ea a fost tot mai mult ocultată. Și apoi, după ce omul, din străfundul ființei sale, s-a consacrat mai mult punerii în formă artistică a cuvântului în dramă, a gândurilor în dialectică, a sunetului şi a legăturii dintre cuvinte în retorică, a conceperii numărului în aritmetică, a conceperii formei în geometrie, după ce deci omul s-a consacrat câteva secole la rând acestei perfecţionări artistice a forțelor sufleteşti ale omului a apărut această viziune asupra lumii, care nu face altceva decât să calculeze poziția actuală a stelelor, mărimea lor, care nu acordă valoare decât matematicii, care, când este vorba de lumea stelelor, de lumea extraterestră, acordă valoare cel mult mecanicii şi fizicii sub formă de astrofizică.

Dacă avem pământul şi sub pământ o cârtilă, cârtiţa are o anumită imagine despre lume. Dar în această imagine despre lume nu este conținut prea mult din ceea ce ține de elementul solar. În zilele noastre, oamenii au pierdut posibilitatea de a-şi îndrepta privirea în afară, de la floarea de crin, de la floarea de lalea la cerul înstelat, după cum cârtița a pierdut posibilitatea de a privi în afară, dincolo de întunericul Pământului. Iar aici oamenii sunt vârâți pur şi simplu în pământ, apă, aer şi foc. Cel mult, ei mai privesc câteodată în sus, către lumină, precum râma, care, când plouă, iese afară şi percepe poate cu acest prilej unele slabe urme de lumină. În privința lumii spirituale, omenirea, efectiv, s-a închis treptat într-o existenţă de cârtilă, ca într-un cocon. Căci omul caută să găsească afară, în Cosmos, doar ceea ce poate găsi scormonind ca o cârtilă în propriul său interior, şi anume nişte relaţii matematice; el nu caută afară, în Cosmos, concretul şi real-spiritualul. Am putea spune: Omul a putut face experiența libertății doar pentru că a dus un timp această existență de cârtiță, că a privit o dată un crin, dar nu mai ştie că în crin se proiectează o imagine cerească, că a privit o lalea şi nu mai ştie că în lalea se reflectă o imagine cerească. Prin aceasta el şi-a întors forțele mai mult către un interior şi a ajuns la viețuirea libertății. Noi însă am ajuns astăzi la punctul în care trebuie în mod necesar să cuprindem din nou cu privirea sufletească Universul spiritual. Tot ceea ce timp de secole a apărut doar ca o structură matematică, mecanică, a spațiului trebuie să apară din nou în fața ochiului sufletesc ca un Cosmos spiritualizat. Putem spune chiar: Desigur, timp de secole omenirea lumii civilizate a dus o existență spirituală de cârtiță, pentru ca omul să ajungă să-şi dezvolte libertatea; căci tot ceea ce este viețuit în cursul evoluţiei omenirii are un sens. Dar trebuie să percepi acest sens, trebuie să-l întrevezi, nu trebuie să te opreşti la o etapă de dezvoltare, ci trebuie să mergi în pas cu această evoluție şi să înțelegi foarte clar: după ce omenirea a făcut experiența libertălii în cadrul existenţei de cârtiță, ea trebuie să meargă din nou în afară pentru a contempla spiritualul, lumea spirituală, nu numai lumea matematică.

Dar reprezentați-vă cât puteți mai viu ceea ce v-am spus acum. Este cu adevărat ca şi cum, din punct de vedere sufletesc, în primele patru secole creştine s-ar fi instaurat întunericul, ca şi cum mai înainte oamenii putuseră să vadă afară, în Cosmos, să privească – la figurat vorbind – lumea spiritului. A existat chiar o vreme, în primele secole ale erei noastre – deoarece această vedere sufletească a continuat încă timp de patru secole după Misteriul de pe Golgota, deşi puţin câte puţin ea s-a estompat –, a existat deci o vreme în care evenimentul de pe Golgota, evenimentul christic, a mai putut fi contemplat spiritual. Numai că literatura care se referă la această viziune spirituală a evenimentului christic a fost, de asemenea, exterminată. Din aceste texte n-a mai rămas decât ceea ce au scris adversarii despre ele. Față de Misteriul de pe Golgota omul este în situația de a nu mai avea niciuna din marile descrieri pe care le-au dat spiritualiştii în timpul primelor secole ale erei noastre, ci doar simplele povestiri ale Evangheliilor, simple în aparenţă. El nu mai are decât descrierea adversarilor. Despre cele mai măreţe descrieri privind Misteriul de pe Golgota avem aproape tot atâtea câte ar avea posteritatea despre antroposofie, dacă nu ar citi decât scrierile lui Kully [ Nota 61 ]. Cred că în acest caz nu s-ar obţine o imagine foarte adecvată. Trebuie să avem mereu în memorie felul în care au lucrat aceste prime patru secole întru exterminarea tocmai a cunoştinţelor cele mai esenţiale care mai existau pe atunci, când omul ridica ochii spre Cosmos şi ştia că Christos a venit pe Pământ dintr-un Cosmos spiritual. Desigur, trebuia să înțelegi Cosmosul spiritual pentru a înțelege cum a venit Christos pe Pământ din lumea spirituală şi s-a încarnat într-o fiinţă omenească. Din toate acestea nu au mai rămas după aceea decât amintirile despre Misteriul de pe Golgota, dat fiind că omenirea s-a adâncit exclusiv în ceea ce este pământesc. Amintirile s-au transmis din generaţie în generaţie mai departe. Iar ceea ce s-a transmis ca amintire s-a numit mai târziu revelaţie, s-a căutat să se înțeleagă cu ajutorul intelectualismului, care nu a încetat să crească.

Care este atunci sarcina care ne revine astăzi faţă de aceste lucruri? Sarcina care ne revine este să învățăm să privim din nou în Univers şi să putem vedea peste tot spirit, nu numai să ne adâncim în noi înşine şi să vrem să descoperim aici spiritualul, ci să vedem spirit tocmai în formele şi formaţiunile sub care ni se înfățişează Cosmosul exterior. Iată ce ne incumbă, iată ce trebuie să se producă din nou. Trebuie să pătrundem din nou în spiritul luminos al întregului Cosmos, şi atunci vom vedea şi Misteriul de pe Golgota într-o lumină nouă.

V-am arătat cum această adeziune pur confesională la Misteriul de pe Golgota deja nu mai exista în ultima treime a secolului al XIX-lea. V-am spus că un spirit precum Karl Julius Schröer spusese deja, pe la începutul anilor şaptezeci, că litigiile pe teme religioase sunt de fapt un anacronism. Oamenii aspiră deja – aşa credea el – la cu totul altceva, la o altă pietate, la o altă unire cu lumea spirituală. În esenţă, a mai fost nevoie de încă cincizeci de ani pentru a fi făcute aceste timide încercări, precum cea pe care v-am descris-o în Omul-oglindă a lui Franz Werfel. Actualmente vedem că unii oameni se străduie să găsească din nou legătura lor cu lumea spirituală. Să nu credeţi însă că această legătură cu lumea spirituală poate fi găsită uşor. Motivul este acela că astăzi există o îngrozitoare autoritate, aceea care se numeşte ştiinţă, ceea ce se practică astăzi peste tot în mod oficial ca ştiinţă. Toate acestea provin din faptul că am continuat să ducem această existenţă de cârtiţă. Nu spun acest lucru într-un sens peiorativ. Vă rog să mă credeţi că, vorbind despre o „existență de cârtiţă”, nu vreau câtuşi de puţin să critic epoca. Nu caut decât să caracterizez, nu am deloc intenţia de a spune ceva defavorabil, căci, la urma urmei, din secolul al XV-lea încoace s-au înfăptuit multe lucruri extraordinare de către aceste cârtiţe cosmice care se numesc oameni.

Dacă nu credeţi asta, studiaţi puţin din punctul de vedere al ştiinţei spiritului geografia cârtiţelor sau a râmelor. Este, ce-i drept, o geografie visată, dar este o geografie colosală; numai că ea nu este chiar pe măsura omului. Şi abia dacă aţi studia geografia plantelor ea nu mai este visată! Planta nu ajunge deloc să viseze în corpul ei eteric, dar ceea ce se poate descoperi în corpul eteric este într-adevăr mult mai măreţ decât ceea ce se poate învăța astăzi pe băncile unei facultăți. Aşadar, nu intenţionez câtuşi de puţin să fac o remarcă defavorabilă atunci când vorbesc aici despre existenţa de cârtiţă, pentru că eu o apreciez în cel mai înalt grad.

Dar lumea evoluează, şi acum a venit timpul în care noi trebuie să intrăm în etapa de cuprindere sufletească, de contemplare a spiritului. Omul nu poate să trăiască în continuare fără să se deprindă cu această contemplare sufletesc-spirituală a spiritualităţii. Şi acum să înțelegem cât mai clar cum au acţionat, de fapt, aceste lucruri în ultimii cincizeci de ani. Şi aici vreau să menţionez din nou o personalitate reprezentativă. Uneori putem studia mult mai exact cum au evoluat lucrurile în privinţa culturilor omeneşti şi a felului în care au progresat ele, prin exemplul unor personalităţi, decât dacă ne-am deda unei descrieri impersonale şi abstracte.

În cele rostite de mine anterior aici i-am menționat pe Brentano şi pe Nietzsche, pentru a vă arăta, pe baza unor încercări prin care au trebuit să treacă sufletele omeneşti, care era de fapt stadiul evoluției. Astăzi aş vrea să vă arăt mai mult aspectul opus, şi anume felul în care a fost perceput un om de către contemporanii săi.

În anii douăzeci ai secolului precedent, la 22 iulie 1822, s-a născut un anume Gregor Mendel [ Nota 62 ] – astăzi sărbătorim centenarul naşterii sale. L-am menționat recent pe când eram la Viena, spunând că peste tot apăreau articole despre Gregor Mendel, pentru că se apropia centenarul naşterii sale. Fiu de țăran, acest Gregor Mendel s-a născut într-un sat din Silezia, a studiat cu multă trudă şi cu foarte bune rezultate, iar la douăzeci şi patru de ani a fost rânduit ca preot în Moravia. A devenit deci preot catolic. În gimnaziu, ca şi la seminarul de preoți, Gregor Mendel a fost, după cum se spune, un elev extraordinar de cuminte şi de bun. La acea epocă, în anii patruzeci sau cincizeci ai secolului trecut, în Austria se obişnuia ca mănăstirile să acorde elevilor deosebit de cuminți şi silitori burse. Ei erau apoi trimişi la universitate pentru a fi pregătiți să devină profesori de liceu, de gimnaziu şi de şcoală reală, căci aproape toate posturile din gimnazii şi şcolile reale – am menționat recent acest lucru atunci când v-am descris călătoria noastră la Viena – erau ocupate de călugări sau preoți. În Austria preoții erau învăţători în şcoli, care aici sunt numite superioare, până la nivelul universităților.

El a fost trimis la Viena pentru a studia matematicile şi ştiințele exacte. Pe atunci trebuia, după trei ani de studii, să dai un examen de absolvire pentru învățători. Mendel s-a prezentat la examen, gândind, evident, că, întrucât în trecut obținuse mereu note excelente, totul va decurge la fel de uşor. În final, a căzut cu brio la examenul de învățător şi a trebuit să se prezinte din nou, însă a căzut a doua oară, aşa încât a trebuit să renunțe; dacă nu reuşeai să treci a doua oară într-o chestiune atât de importantă, nu puteai repeta aceasta şi a treia oară.

Printr-un concurs de împrejurări, cum se putea întâmpla pe atunci în Austria, un director de şcoală, undeva în Moravia, a spus într-o zi: Noi nu avem pe nimeni care să fi luat examenul şi să fi obținut o notă bună, dar avem nevoie de un profesor; şi atunci l-am angajat pe Gregor Mendel. Şi timp de cincisprezece ani el a fost profesor de gimnaziu real, unul dintre acei profesori trimişi ca simpli preoți în aceste şcoli superioare.

Apoi el a putut să-şi exprime din plin iubirea pentru ştiințele naturii, a făcut un mare număr de experiențe privind modul în care se realizează ereditatea, îndeosebi la plante. A cules plante pentru studiu, a plantat plante, unele cu floare roşie, să zicem, şi unele cu floare albă. A încrucişat apoi pe cele care aveau floare roşie cu cele care aveau floare albă şi a obținut plante care aveau flori de un roşu pur, care erau hibrizii acestor plante. Dar la a doua generație lucrurile au stat altfel. S-a obținut un anumit număr de flori roşii, albe, pestrițe şi aşa mai departe. Pe scurt, Gregor Mendel şi-a spus: Atomii, principiul propriu-zis atomistic, trebuie să-l caut în lumea vegetală, în lumea organică în general. – Cine cunoaşte evoluția vieții spirituale ştie cât s-a reflectat la acea epocă asupra problemei eredității. Există un număr enorm de teorii asupra eredității. Dar Gregor Mendel nu s-a preocupat de fel de aceste teorii; el şi-a plantat plăntuțele sale de mazăre şi a urmărit cum are loc ereditatea după ce a încrucişat o mazăre albă şi o mazăre roşie. A urmărit apoi dacă obținea o mazăre roşie, albă sau pestriță. El a constatat astfel, de-a lungul mai multor generații, modul în care se formează culoarea, ce forme ia în fapt ereditatea în anumite condiții, raporturile de mărime etc. la mazăre.

Ieri am evocat epoca – erau anii şaizeci ai secolului trecut – în care se petreceau evenimentele pe care vi le-am descris, evenimente ale căror efecte acționau sub multe aspecte în Puteri invincibile a lui Hermann Grimm, în Copiii lumii, a lui Paul Heyse, în Limitele cunoaşterii naturii a lui Du Bois-Reymond şi aşa mai departe. La Mendel efectele au acționat prin aceea că el a stabilit condițiile eredității.

La cele două examene de absolvire pentru învățători, domnii examinatori s-au sinchisit prea puțin de Gregor Mendel, aşa încât l-au picat la cele două examene, făcându-i în două rânduri caracterizarea: Cu desăvârşire incapabil de a preda vreo materie la gimnaziul real! – Ceilalți oameni, cei de mai târziu, nu s-au mai sinchisit nici atât de Gregor Mendel. Cărțile pe care el le-a scris despre legile eredității zăceau mucegăite pe rafturile bibliotecilor. Nimeni nu s-a mai interesat de ele.

De vreo douăzeci, douăzeci şi cinci de ani, puteți constata însă că oamenii au început să se intereseze tot mai mult de Gregor Mendel. Ei au dezgropat legile sale privitoare la ereditate. Căci acum ne aflăm în fața unei faze cu totul aparte a ştiinței. La epoca în care Hermann Grimm voia să arate că intelectul uman nu este în măsură să depăşească prejudecățile de castă pentru că este lipsit de forţă, la epoca în care Du Bois-Reymond îşi rostea Ingnorabimus-ul său, în care Paul Heyse scria Copiii lumii, deci la epoca în care inteligența, intelectul, devenea tot mai lipsit de forță şi sevă, dar în care la oamenii fără confesiune se constata peste tot o înclinație, ce a acționat acum cincizeci de ani, către o nouă pietate chiar în această epocă în care oriunde priveai vedeai strădania de a dezvolta atomismul, de a suprima sufletul din ştiință, se străduia şi Gregor Mendel să descopere atomismul în botanică şi zoologie. El s-a străduit să grupeze fiecare plantă, în funcție de ereditatea sa, în flori roşii şi albe, în flori mari şi mici, în flori mai pline şi flori mai subțirele, să observe cum florile pline şi subțiri, roşii şi albe, odată apărute, rămân neschimbate, la fel de neschimbate precum atomii. Pe vremea aceea oamenii îşi spuneau, de exemplu: În bioxidul de carbon există carbon şi în hidrocarbură există carbon. Hidrocarbura este ceva cu totul diferit de bioxidul de carbon, dar în ambele există carbon. Atomii care se găsesc sub formă de carbon în bioxidul de carbon şi în hidrocarbură sunt aceiaşi.

Mendel spunea: Aici am o floare de mazăre roşie, acolo una albă. Copiii lor vor fi poate roşii. Dar aceştia din urmă au la rândul lor copii, din care unii sunt roşii, alții albi, alții pestriți, pătaţi cu alb şi roşu. Și acest lucru continuă: Aceştia nasc la rândul lor copii, care sunt de asemenea roşii, albi pătați etc. – Avem aici modul de a privi atomistic aplicat la plante. Dacă luăm în considerare doar culoarea, roşie şi albă, acolo unde florile de mazăre sunt roşii, albul este şi el înăuntru, dar este ascuns. Dar la hibrizii următori albul iese din nou în evidență, după cum carbonul din acidul carbonic şi hidrocarbură apare în substanțe complet diferite una de alta. Acesta este esențialul în atomi, carbonul este aici şi este acolo; peste tot sunt aceiaşi atomi ficşi şi veşnici. Atomii veşnici, în cazul plantei, care se transmit prin ereditate, sunt culorile, dar şi faptul că planta este mai plină sau mai subțire, mare sau mică; dar albul se păstrează, este doar ascuns câteodată. Aşa cum oxigenul este ascuns în apă, tot aşa albul este ascuns în hibrizii roşii şi reapare când i se oferă prilejul.

Gregor Mendel a fost într-adevăr un om mare, căci el a investigat în spiritul epocii sale ceea ce era considerat specific epocii, adică atomismul din lumea neînsufleţită, într-un domeniu specific lumii plantelor. Pornind de aici, el a făcut observații foarte pertinente asupra lumii animale, deşi a căzut de două ori la examenul de absolvire pentru funcția de învățător. El a făcut toate acestea, dar pe vremea aceea oamenii nu se sinchiseau de ce făcea el.

A venit apoi momentul în care, prin descoperirea radiumului etc., atomismul din lumea neînsuflețită a fost aruncat în aer. Recent, un rector al Universității din Berlin pare să fi sintetizat foarte frumos acest lucru în discursul său inaugural [ Nota 63 ]: Astăzi nu mai putem rămâne la vechea teorie atomistă. Dar oamenii nu îşi recapătă aşa de repede suflul. Dacă nu mai au atomism, încep într-un fel să-şi piardă respirația. În fizică nu mai merge, nici în chimie nu mai merge. Astăzi, după ce atât timp Gregor Mendel a zăcut plin de praf prin biblioteci, legile sale privind ereditatea sunt dezgropate şi puteți constata că peste tot se vorbeşte de mendelism, că mendelismul este considerat ceva de prim rang în teoria eredității, şi asta la o sută de ani de la naşterea sa. Acum, în toate academiile docte se serbează centenarul naşterii lui Gregor Mendel.

Eşte o viață interesantă: un preot care a trecut cu totul neobservat în timpul vieții sale, care a căzut de două ori la examenul de absolvire pentru învățători a realizat ceva care astăzi este sărbătorit ca un fapt spiritual de primă importanţă de către un mare număr de academii de pe întreg Pământul. La Brentano, vi l-am arătat pe om din interior, modul în care el privea lumea, în care gândea despre Vatican, despre dogma infailibilității pontificale. Am încercat să vă arăt ceva asemănător la Nietzsche. La Gregor Mendel am vrut să vă arăt mai curând cum îl vedeau alţii pe el. Căci este oricum interesant să vezi că docta adunare a corpului profesoral l-a lăsat de două ori să cadă la examenul de absolvire pentru învățători, că a rămas apoi cu totul neobservat, iar acum domină lumea în ceea ce priveşte legile eredităţii. Ce semnifică acest fapt? Nimic altceva decât atingerea ultimei faze a intelectualismului şi, desigur, încă ceva, despre care aş vrea să vorbesc mâine [ Nota 64 ]. Dar dezvoltarea intelectualismului, ultimele tresăriri ale lui, legate într-atât de atomism, le putem percepe la raportul în care s-a situat lumea faţă de Gregor Mendel în trecut şi cum se situează ea astăzi.

Credeţi-mă, eu nu simt deloc nevoia de a-i ştirbi lui Gregor Mendel ceva, oricât de infim, din renumele său. Dimpotrivă, am profitat astăzi de acest prilej pentru a vă face să cunoaşteţi mai îndeaproape un om cu adevărat mare, pentru ca şi dumneavoastră să vă gândiţi la acest mare om. El este un mare om. Însă tocmai pe baza exemplelor oferite de oamenii mari şi de destinele lor, interioare şi exterioare, se poate studia evoluţia ulterioară a omenirii. Acest lucru trebuie studiat nu luând ca exemplu personalităţi mărunte, ci personalităţi mari, iar Gregor Mendel a fost o astfel de personalitate. Şi puteţi fi siguri că eu mă bucur mai mult să văd că el este aniversat astăzi în toate academiile şi facultăţile de ştiinţe, decât că a căzut de două ori la examen. Puteţi să mă credeţi cu toată convingerea. Dar destinul lui Gregor Mendel este extraordinar de interesant. Şi aş vrea să adaug: Această cramponare acum de atomism în lumea organică este cât se poate de caracteristică epocii noastre şi face parte din toate fenomenele pe care am vrut să vi le descriu în aceste ultime zile, pe care am vrut să vi le luminez ieri dintr-un alt unghi şi pe care vi le-am prezentat astăzi din punctul de vedere al mendelismului, cu prilejul sărbătoriri centenarului naşterii lui Gregor Mendel.