Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


TAINA SFINTEI TREIMI

CONFERINŢA I

Dornach, 23 iulie 1922

Viaţa spirituală a primelor patru secole creştine a fost, de fapt, complet îngropată în uitare; tot ce se consemnează cu privire la concepţiile, la cunoştinţele oamenilor care au trăit pe vremea Misteriului de pe Golgota şi în primele patru secole care au urmat acestui Eveniment nu se cunoaşte decât din scrierile adversarilor acestora. La acest lucru am făcut deja referire anterior [1]. În consecinţă, este necesară privirea retrospectivă a cercetătorului din domeniul ştiinţei despre spirit, pentru a schiţa o imagine mai precisă a celor întâmplate în aceste prime patru secole creştine. Am încercat, în ultimul timp, să schiţez în puţine linii portretul lui Iulian Apostatul.

Nu putem spune că, după prezentările obişnuite pe care le face istoria, secolele următoare ar fi înfăţişate cu mai multă claritate oamenilor prezentului. De fapt, din secolul al V-lea până în secolele XII, XIII, XIV, dacă se iau în considerare prezentările istorice obişnuite, ceea ce am putea numi viaţa sufletească a populaţiei europene ne rămâne cu totul neclară. Ce se află, în fond, în aceste prezentări curente ale istoriei? Cu ce ne alegem chiar şi din examinarea scrierilor unor dramaturgi sau poeţi cu pană aşa-zis ageră, asemenea domnului von Wildenbruch [2], care au populat diferitele istorisiri de familie ale lui Ludovic cel Sfânt sau ale altora ca el cu marionete, preluate apoi de alţii ca istorie?

Cu toate acestea, este de cea mai mare importanţă să aruncăm o privire asupra adevărului vieţii europene din acele timpuri în care îşi au originea atâtea aspecte ale prezentului şi care trebuie înţelese tocmai în legătură cu viaţa sufletească a populaţiei europene, dacă vrem să înţelegem ceva din curentele culturale mai profunde ale timpurilor ulterioare. În această privinţă, aş vrea să plec de la ceva care multora dintre dumneavoastră le este destul de puţin familiar, dar care nu poate fi discutat corect decât în lumina ştiinţei spiritului şi din această cauză îşi găseşte aici locul potrivit.

Dumneavostră ştiţi că există ceva ce se numeşte teologie. Această teologie aşa cum este privită în prezent, propriu-zis întreaga teologie actuală a lumii europene a luat naştere, în structura ei de bază, în esenţa ei, în perioada care se întinde din secolele IV, V după Hristos, prin secolele ulterioare, rămase foarte puţin cunoscute, până în secolele XII-XIII, când ea şi-a găsit o anumită împlinire prin scolastică. Dacă se are, acum, în vedere această teologie care s-a format în esenţa ei abia în perioada care a urmat lui Augustin [3] – căci Augustin nu mai poate fi înţeles sau, cel mult, încă mai poate fi înţeles cu ajutorul acestei teologii, în timp ce tot ce i-a premers, de exemplu, tot ceea ce s-a spus despre Misteriul de pe Golgota, nu mai poate fi înţeles cu ajutorul aceastei teologii –, dacă examinăm esenţa acestei teologii care ia naştere în perioada cea mai obscură a evului mediu (obscură pentru cunoaşterea noastră exterioară), atunci trebuie să devină clar că ea este cu totul altceva decât teologia, sau oricum am numi-o, existentă anterior. Ce a fost mai înainte teologie este, de fapt, numai ceea ce aş numi o moştenire transplantată în timpurile în care apoi a luat naştere teologia aşa cum am caracterizat-o acum. Puteţi obţine o imagine asupra felului cum arăta anterior acel lucru care a devenit apoi teologie, dacă veţi citi scurtul articol despre Dionisie Areopagitul pe care-l găsiţi în numărul publicaţiei „Goetheanum“ din această săptămână [4]. El va avea o continuare într-unul din numerele viitoare. Aici este prezentată concepţia despre lume din primele secole de după Hristos, spre deosebire de, să zicem, cea din secolele IX, X şi următoarele.

Dacă am vrea să caracterizăm într-un mod succint întreaga opoziţie dintre, s-o numim, teologia veche (teologia aşa cum se exprimă ea, ca un produs târziu, la Dionisie Areopagitul) şi teologia ulterioară, mai nouă, ar trebui să spunem că teologia veche a privit tot ceea ce se raportează la lumea spirituală din interior, ca o percepţie îndreptată asupra a ceea ce se petrece în lumile spirituale. Dacă vrem să înţelegem felul cum se gândea prin prisma aceastei teologii mai vechi, modul interiorizat de percepere a lumii spirituale, acest lucru nu poate fi realizat decât prin metodele antroposofice actuale. Atunci putem ajunge la ceea ce urmează. Ieri am caraterizat deja unele lucruri asemănătoare, dintr-un alt punct de vedere.

Dacă ne ridicăm la cunoaşterea imginativă observăm tot mai mult că prin aceasta ne aflăm în mijlocul unor procese spirituale. Această navigare cu întreaga viaţă sufletească proprie în timpul urcării spre cunoaşterea imaginativă se manifestă ca şi cum am veni în atingere cu entităţi care nu se află în plan fizic. Percepţia organelor sensibile încetează, cum dispare tot ce este percepţie sensibilă. Dar întregul proces ţi se prezintă ca şi cum ai fi ajutat de entităţi ale unei lumi superioare şi ajungi să-ţi dai seama că aceste entităţi trebuie să fie concepute ca fiind cele care în teologia mai veche sunt considerate Angeloi, Archangeloi şi Archai (îngeri, arhangheli şi arhei sau începătorii). Aş putea spune, aşadar, că aceste entităţi ne ajută să urcăm la cunoaşterea imaginativă. Atunci lumea sensibilă se împrăştie, aşa cum se împrăştie norii, şi priveşti dincolo de lumea sensibilă. Dincolo de lumea sensibilă se deschide ceea ce putem numi inspiraţie; în cadrul acestei lumi sensibile se revelează atunci cea de a doua ierarhie, ierarhia alcătuită din Exousiai, Dynamis şi Kyriotetes (Puteri, Stăpâniri, Domnii). Aceste entităţi creatoare şi organizatoare se prezintă înaintea cunoaşterii inspirate a sufletului. Şi dacă de aici se ajunge la intuiţie, atunci apare prima ierarhie: Tronurile, Heruvimii şi Serafimii. Acestea sunt posibilităţi de a vedea, printr-o şcolire spirituală nemijlocită, ce se înţelegea, de fapt, în teologiile mai vechi, prin denumiri ca Ierarhia întâi, a doua, a treia.

Dacă ne îndreptăm atentia asupra teologiei, în cea mai mare parte distrusă în mod consecvent, a primelor secole creştine, observăm că într-o anumită privinţă ea mai are ceva din ceea ce omul nu înţelege, atunci când, îndreptându-şi simţurile spre lumea sensibilă exterioară obişnuită, vede lucrurile şi trebuie să creadă în realitatea lor. Este prezentă în această teologie veche o conştienţă foarte precisă: conştienţa faptului că mai întâi trebuie să fi trăit ceva în lumea spirituală care îţi va permite să construieşti ulterior noţiunile cu care poţi aborda lumea simţurilor şi lumina întru câtva lumea sensibilă cu ideile dobândite în lumea spirituală. Abia atunci lumea sensibilă capătă un sens.

Aceasta corespunde într-un anume sens celor ce rezultau dintr-o clarvedere atavică mai veche, înrudită cu visul. Şi atunci oamenii priveau mai întâi la o lume spirituală, chiar dacă o făceau prin reprezentări asemănătoare visului, şi aplicau ceea ce vieţuiau în acea lume la percepţiile simţurilor lor. Acei oameni, dacă nu ar fi dispus decât de percepţiile lor sensibile, s-ar fi comportat ca cineva care se află într-o cameră întunecată, fără lumină. Dar când aveau propria percepţie spirituală, rezultatul simplei lor priviri în lumea spirituală îl aplicau lumii sensibile; dacă mai întâi văzuseră ceva, să zicem, din forţele creatoare ale lumii animale, ei aplicau cele observate animalelor din lumea fizică; atunci se simţeau ca şi cum ar pătrunde cu o lampă într-o cameră întunectă. Aşa simţeau ei când abordau şi luminau cu percepţia spirituală lumea sensibilă. Abia prin acest demers era recunoscută această lume. Faptul corespundea întru totul şi conştienţei acestei teologii mai vechi. Datorită acestui fapt, întreaga hristologie a primelor secole creştine era privită întotdeauna dinăuntru. Coborârea lui Hristos în lumea pământeană nu era percepută din afară, ci dinăuntru, din perspectiva lumii spirituale. Hristos era căutat mai întâi în lumile spirituale, apoi se cerceta cum a coborât el în lumea fizică sensibilă. Aceasta era starea de conştienţă a vechii teologii.

După aceea s-a produs următorul fapt: lumea romană, în cadrul căreia impulsul creştin s-a extins în cea mai mare măsură spre vest, era pătrunsă în concepţia sa spirituală de înclinaţia spre abstract, de transpunerea concepţiilor sale în noţiuni abstracte. Această lume romană, în timpul în care creştinismul înainta treptat spre vest, era în curs de ruinare, în putrefacţie. Popoarele nordice înaintau dinspre răsăritul Europei spre vest şi spre sud. Caracteristic şi ciudat este faptul că în timp ce, pe de o parte, lumea romană intră în descompunere, iar popoarele nordice tinere pătrund în imperiu, ia naştere în Peninsula italică acel colegiu despre care am mai vorbit în ultimul timp aici, care şi-a propus să folosească toate prilejurile pentru a stârpi din rădăcină vechile concepţii şi să nu lase să parvină lumii care va urma decât acele scrieri care conveneau acestui colegiu.

Despre aceasta, istoria nu consemneză nimic, şi totuşi a fost un Fapt real. Dacă am avea de faţă o prezentare istorică a acestui fapt, am găsi o simplă trimitere sau aluzie la acel colegiu care s-a format în Italia ca succesor al colegiului roman sacerdotal suprem şi care desfiinţa în mod radical tot ceea ce nu-i era pe plac, transmiţând restul posterităţii, într-o formă modificată. Aşa cum cu privire la fenomenele economice s-a inventat la Roma testamentul, pentru ca voinţa umană individuală să acţioneze asupra a ceea ce este disponibil voinţei, tot astfel a luat naştere în acest colegiu dorinţa de a face ca esenţa concepţiei romane să se poată perpetua ca simplă moştenire, ca simplă sumă de dogme în perioada următoare a dezvoltării istorice, de-a lungul multor generaţii. Să nu apară nimic nou în lumea spirituală pe cât posibil mult timp, aceasta era intenţia acestui colegiu. Principiul iniţierii să fie eliminat cu desăvârşire. Ceea ce modificau ei acum trebuia să parvină posterităţii ca bibliografie.

Aceasta era starea de fapt. Iar creştinismului i-ar fi fost rezervate alte destine; el ar fi încremenit cu totul, dacă popoarele nordice nu s-ar fi infiltrat atât spre vest cât şi spre sud. Aceste popoare au adus cu ele o înclinaţie naturală cu totul diferită de cele ale popoarelor sudice, grec şi roman.

Oricum, dorinţa popoarelor sudice – la romani mai puţin, dar la greci foarte pronunţată –, cel puţin în perioadele mai vechi, era aceea ca în cadrul comunităţii popoarelor să se dezvolte unele individualităţi izolate, care să poată parcurge procesul de iniţiere şi să perceapă lumea spirituală; puteau apărea atunci teologii care reprezentau o percepere directă a lumii spirituale, aşa cum a fost păstrată în teologia lui Dionisie Areopagitul[5].

Dar popoarele care coborau din nord nu aveau nici o înclinaţie asemănătore cu cea despre care am spus că era foarte puternică la greci. Pentru a înţelege corect ce au adus nou în dezvoltarea europeană popoarele nordice germanice, anglo-saxonii, francii etc., trebuie să ne aducem în faţa sufletului următoarele:

Din punct de vedere istoric nu există date în legătură cu aceasta, dar din punct de vedere al ştiinţei spirituale se pot găsi informaţii. Să ne gândim la teologii mai vechi, care au trăit la puţin timp după Evenimentul de pe Golgota, care se mai adăpau încă la vechea ştiinţă a iniţierii. Dacă unul dintre ei ar fi vrut să-şi prezinte principiile teologiei sale, el ar fi spus: Mai întâi, pentru a avea o relaţie cu lumea spirituală, omul trebuie să realizeze o cunoaştere a acestei lumi, fie direct, prin iniţierea sa proprie, fie ca elev al unor iniţiaţi. Numai după ce şi-a însuşit ideile din lumea spirituală, el le poate aplica lumii sensibile. Vă rog să reţineţi bine acest lucru. Teologia mai veche îşi extrăgea noţiunile şi ideile din lumea spirituală, apoi admitea că ele pot fi aplicate lumii sensibile. Acestea erau principiile abstracte ale teologiei mai vechi.

Predispoziţiile popoarelor gotice, germanice nu puteau realiza direct o asemenea atmosferă teologică; această atmosferă teologică era înclinată să privească din interior fenomenele ce se percep în lume, adică percepea mai întâi partea spirituală şi accepta că aspectele sensibile pot fi văzute abia atunci când se pleacă de la spiritual. O astfel de teologie nu putea rezulta decât din vechea clarvedere atavică, ca produsul ei cel mai matur, pentru că este ea însăşi o vedere interioară, chiar dacă este alcătuită din imaginaţiuni asemănătoare visului. Asemenea iniţiaţi care percepeau direct lumea spirituală, pentru a superviza ulterior de aici lumea sensibilă, nu puteau apărea, potrivit predispoziţiilor acestor popoare care năvăleau din nord, în cadrul acestor lumi. Ele mai erau încă clarvăzătoare, în sensul atavic; se găseau încă pe o treaptă anterioară, primitivă, a dezvoltării umanităţii. Goţii şi longobarzii mai aduseseră cu ei ceva din vechea clarvedere. Dar această veche clarvedere nu se referea la vederea interioară, ci la o privire spirituală îndreptată mai ales spre exterior. Ei vedeau lumea spirituală din exterior, în timp ce popoarele sudice erau predispuse să vadă din interior.

Ce înseamnă că aceste popoare priveau lumea spirituală din afară? Ei vedeau, de exemplu, că un om este curajos în luptă, că moare în luptă. Pentru ei viaţa nu se termina prin faptul că percepeau aspectul exterior al acestui om, ci îl urmăreau cum se integra el în viaţa lumii spirituale. Dar ei nu urmăreau numai acest lucru, ci şi modul cum continua acest om să fie activ şi de folos pentru cei de pe Pământ, Şi astfel, aceste popoare nordice puteau spune: Cineva a murit după cutare sau cutare faptă importantă, după ce a fost conducătorul unui popor sau al unui trib. Noi vedem cum sufletul lui trăieşte în continuare, cum a fost primit, dacă, de exemplu, era un războinic, de luptătorii căzuţi (în germana veche, Einherrier) [6] ajunşi deja în Walhalla sau cum continuă să trăiască în alt mod. Dar, de fapt, acest suflet, acest om este încă aici. El continuă să trăiască. Moartea este numai o întâmplare care s-a petrecut aici, pe Pământ. Şi ceea ce acum a fost îngropat în uitare privind perioada dintre secolele IV–V până în secolele XII-XIII este faptul că în tot acest timp a existat concepţia că sufletele oamenilor care s-au bucurat de mare veneraţie continuă să fie prezente pentru oamenii de pe Pământ; ba chiar continuă să-i mai conducă atunci când dau o bătălie. Oamenii îşi închipuiau că sufletele mai sunt prezente, că nu au dispărut pentru pământeni; ele continuă să conducă într-un anumit sens, cu forţele pe care le dă lumea spirituală, vieţile lor pământene. Această clarvedere atavică a popoarelor nordice îi făcea să perceapă într-un anume fel aici, pe Pământ, activităţile oamenilor, dar nemijlocit; deasupra ei puneau un fel de lume a umbrelor. În această lume a umbrelor se aflau cei morţi. Oamenii acelor vremi aveau sentimentul că este suficient să priveşti într-acolo pentru ca cei din generaţia anterioară şi cei care le-au premers să continue să trăiască; suntem în comunitate cu ei; nu trebuie decât să privim în sus, şi ei sunt aici. Acest sentiment că morţii continuă să trăiască era deosebit de puternic în vremea care a urmat secolului al IV-lea, când cultura nordică s-a amestecat cu cultura romană.

Vedeţi dumneavoastră, în această accepţie au preluat popoarele nordice pe Hristos. Ei priveau spre lumea morţilor, care erau de fapt, adevăraţii oameni vii, şi vedeau plutind deasupra lor întregi populaţii de morţi vii, Aici, pe Pământ, ei nu căutau pe Hristos printre oamenii care se mişcau în lumea fizică, ci acolo unde erau aceşti morti vii, acolo Îl percepeau cu adevărat ca fiind prezent deasupra Pământului. Sentimenul corect faţă de Mântuitorul (scriere veche purtând în germană titlul Der Heliand – n. tr.) [7], care pare să fi fost concepută de un preot saxon, îl puteţi simţi cu adevărat numai dacă dezvoltaţi aceste concepţii. Atunci veţi înţelege cum este descris aici Hristos trăind printre supuşii săi, după o tradiţie cu totul germană, când vă va fi clar că, de fapt, toate acestea sunt transpuse pe jumătate în regatul umbrelor, acolo unde trăiesc morţii. Dar veţi înţelege mult mai multe când veţi focaliza corect predispoziţia care s-a format prin amestecarea popoarelor nordice cu poporul roman. În acestă privinţă, în istoria literaturii se consemnează ceva la care oamenii ar trebui să reflecteze, numai că în prezent ei au pierdut aproape complet obiceiul de a se opri asupra unor astfel de fenomene de-a dreptul izbitoare din istorie. Veţi găsi consemnate, de exemplu, în istoria literaturii [8], poeme în care Carol cel Mare este descris pur şi simplu ca un conducător de cruciade; dar, mai ales începând din secolul al IX-lea şi în toate secolele următoare, Carol cel Mare apare ca un om viu. Oamenii se referă la el ca şi cum ar fi prezent. Şi când vine vremea cruciadelor, despre care ştiţi că au avut loc cu secole mai târziu, apar poezii care-l descriu pe Carol cel Mare ca şi cum ar însoţi pe cruciaţi în luptele împotriva necredincioşilor.

Se poate înţelege ceea ce stă la baza acestor lucruri numai dacă ştim că în acele secole aşa-zis întunecate ale evului mediu, a căror istorie adevărată s-a stins cu totul, era prezentă conştienţa cetei de morţi vii care continuă să trăiască într-o lume de umbre. Abia mai târziu oamenii l-au transpus pe Carol cel Mare în Untersberg. După un timp mai îndelungat, atunci când spiritul intelectualismului a devenit atât de puternic, încât credinţa în această viaţă de umbre a încetat, ei l-au transpus pe Carol cel Mare în Muntele din adânc sau pe Barbarossa în Muntele Kyffhäuser. Până atunci, l-au simţit viu, printre ei.

Dar unde îşi căutau aceşti oameni creştinismul lor, hristologia lor, concepţia lor creştină, ei care vedeau în mod atavic printre ei o lume vie? Ei îşi îndreptau privirea spre mortul viu care fusese venerat în timpul vieţii şi care le apărea în faţa sufletului cu toată suita care îi aparţinea. Şi astfel, mult timp, despre Carol cel Mare s-a spus că a întreprins prima cruciadă împotriva necredincioşilor din Spania; dar acestă expediţie era transpusă în lumea umbrelor. Ea a fost văzută în lumea umbrelor după ce fusese realizată în plan fizic; a fost transpusă apoi în lumea umbrelor, dar ca o imagine a lui Hristos care acţionează în lume. Din această cauză se povesteşte cum Hristos a călărit spre Spania înconjurat de doisprezece paladini[9], printre care si un Iuda, care a trădat întreaga acţiune. Vedem astfel cum a fost îndreptată privirea clarvăzătoare asupra părţii exterioare a lumii spirituale, nu ca mai înainte, spre interior, asupra a ceea ce rezultă când privim spiritele din afară, aşa cum mai devreme ele fuseseră privite dinăuntru. Acum, pentru lucrurile cele mai importante, tot ce se desfăşura în lumea umbrelor era o oglindire a Evenimentului Hristos.

În felul acesta, începând cu secolul al IV-lea şi până în secolele XIII-XIV, în Europa a dăinuit reprezentarea că oamenii care au murit după ce în viaţă au avut de înfăptuit lucruri importante se organizează în faptele lor post-mortem astfel, încât pot fi văzuţi ca o reflectare, ca o imagine a Evenimentului Hristos. Dacă oamenii ar fi exprimat lucrurile pe care le simţeau, ei ar fi spus: Deasupra noastră mai pluteşte spiritualitatea lui Hristos; Carol cel Mare s-a transpus în acest curent hristic şi a realizat, împreună cu paladinii, o imagine a lui Hristos cu cei doisprezece apostoli ai săi; el a continuat în lumea spirituală reală faptele lui Hristos. Aşa şi-au imaginat aceşti oameni lucrurile în perioada, numită întunecată, a evului mediu. Lumea spirituală era privită pe atunci din afară, aş spune, ca modelată după lumea sensibilă, ca imagini de umbră ale lumii sensibile, în timp ce mai de mult, în acele timpuri care se oglindesc în vechea teologie, ea era privită dinăuntru. Pe scurt, pentru oamenii pur intelectuali, deosebirea dintre această lume fizică şi lumea spirituală este de aşa natură, încât între ele există o prăpastie. În primele secole ale evului mediu, această deosebire nu a existat pentru oamenii aşa-zisei perioade întunecate. Morţii rămâneau printre vii, iar personalităţile venerate care se evidenţiaseră într-un mod cu totul ieşit din comun îşi făceau, în prima perioadă după moartea lor, aşadar în prima perioadă după ce se năşteau pentru lumea spirituală, noviciatul pentru sfinţire.

Vedeti dumneavoastră, un număr dintre cei care erau morţi vii - pentru omenii acelor timpuri nu era straniu să vorbeşti despre aceşti morţi ca despre personalităţi reale, după ce ele se născuseră pentru lumea spirituală - erau chemaţi, dacă fuseseră oameni aleşi, să fie păzitori ai Sfântului Graal. Morti vii special selecţionaţi deveneau păzitori ai Sfântului Graal. Niciodată nu se va putea înţelege pe deplin legenda Graalului, dacă nu se va şti cine erau păzitorii săi. Oamenilor acelor timpuri le-ar fi părut cu totul ridicolă afirmatia: Atunci păzitorii Graalului nu erau oameni adevăraţi. Căci ei ar fi replicat: Credeti voi, figuri de umbră care păşiţi pe Pământ, că sunteţi mai mult decât cei care au murit şi se adună acum în jurul Graalului? Oamenii care trăiau în acele timpuri ar fi resimţit ca pe un lucru ridicol ca aceşti figuranţi de pe Pământ să se considere a fi mai reali decât morţii vii. Trebuie să te transpui cu totul în sufletele acelui timp; aşa se prezentau lucrurile pentru aceste suflete. Şi tot ceea ce ar fi putut exista pentru lume prin existenţa conştienţei despre o asemenea legătură cu lumea spirituală se desfăşura în suflet. Din această cauză, oamenii îşi spuneau: Da, oamenii care se află aici, pe Pământ, au apărut mai întâi din ambianţa imediată. Dar omul prezentului devine ceva abia atunci când preia în sine ceea ce-i poate da un mort viu. Într-un anume sens, oamenii fizici de pe Pământ erau priviţi ca un înveliş pentru morţii vii, în acţiunile lor exterioare. Era o particularitate a acelor secole faptul că se spunea: Când aceşti morţi vii vor să săvârşească ceva aici, pe Pământ, printr-o acţiune care necesită folosirea mâinilor, atunci ei intră într-un om fizic viu şi lucrează prin intermediul acestuia.

Dar mai mult decât atât. În acel timp existau oameni care-şi spuneau că nu poţi face nimic mai bun decât să oferi un înveliş unor astfel de oameni care au fost veneraţi aici, pe Pământ, şi care acum sunt entităţi atât de importante în lumea morţilor vii, încât le este îngăduit să păzească Graalul. În acea vreme exista această concepţie dominantă în popor, încât se spunea: Acesta s-a consacrat, să spunem, Ordinului lebedelor. Acestui ordin i se conscrau aceia care voiau ca păzitorii, cavalerii Graalului, să poată acţiona aici, în lumea fizică, prin intermediul lor. Şi un astfel de om devenea o lebădă, prin care acţiona aici, în lumea fizică, un cavaler al Graalului.

Gândiţi-vă la legenda lui Lohengrin. Amintiţi-vă că această legendă ne spune că Elsa de Brabant se afla în mare nevoie; atunci soseşte lebăda. Cel care apare este o lebădă, adică un membru al ordinului cavaleresc al lebedei care a preluat un tovarăş din cercul Sfântului Graal; nu este îngăduit să-l întrebi despre taina sa. În acel secol, dar încă şi în secolele următoare, cei mai fericiţi se simţeau principi cum era Henric de Saxa [10], care în expediţia sa din Ungaria a avut în armata sa un cavaler al lebedei, pe Lohengrin.

Exista o mare diversitate de astfel de cavaleri; ei erau consideraţi învelisul exterior al acelora care, de dincolo de moarte, mai luptau încă în armată. Oamenii se doreau în legătură cu cei morţi; ei se ştiau legaţi de aceştia. Importanţa pe care o avea pentru cei vii, pentru realitate, această legendă, devenită azi cu totul abstractă, nu se poate aprecia decât dacă ne transpunem în starea sufletească a acelui timp. Concepţia acelor oameni care vedeau cum din omul fizic se ridică omul spiritual, care apartinea morţilor vii, această concepţie domina stările sufleteşti din acele timpuri, era lucrul principal care exista în suflet. Mai întâi trebuie să fii cunoscut ca om, pe Pământ; numai astfel , poţi urca până la spiritul său. Este adevărat că, faţă de o concepţie mai veche, acum lucrurile erau inversate şi în viaţa exterioară. În vechime, se privea mai întâi în lumea spirituală. Exista tendinţa de a-l vedea pe om ca fiinţă spirituală, înainte ca el să fi coborât pe Pământ, şi atunci se spunea că înţelegi ceea ce este pe Pământ. Acum, la populaţiile nordice, după ce s-au amestecat cu cele romanice, s-a dezvoltat concepţia potrivit căreia înţelegi ceea ce este spiritual după ce ai urmărit spiritualul în lumea fizică; numai după aceea se desprinde omul din lumea sensibilă ca ceva spiritual. Era o situaţie inversată faţă de ceea ce fusese anterior.

Reflectarea acestei concepţii devine acum teologia evului mediu. Vechile teologii spuneau: Mai întâi trebuie să deţii ideile, să recunoşti spiritualul. Pentru aceste teologii noţiunea de credinţă ar fi fost ceva cu totul absurd, deoarece, înainte de a te putea gândi la recunoaşterea a ceea ce este fizic, era recunoscut spiritualul. Lumea fizică trebuia luminată cu ajutorul spiritualului. După ce se plecase de la lumea în sens mai larg pentru a se ajunge la cunoaşterea lumii fizice, acum se gândea şi în teologie că trebuie să porneşti, în cunoaştere, de la lumea simţurilor şi să dezghioci apoi noţiunile din obiectele sensibile; nu era vorba de aplicarea conceptelor din lumea spirituală la lucrurile sensibile, ci de scoaterea noţiunilor din lucrurile sensibile.

Imaginaţi-vă acum lumea romană în degringoladă, gândiţi-vă ce mai exista în această lume, la lupta care se continua din timpuri vechi, la faptul că noţiunile din lumea spirituală erau încă aplicate lucrurilor sensibile. Aceasta o simţeau oameni ca Martianus Capella care a scris De nuptiis Philologiae et Mercuri [11], în secolul al V-lea, lucrare în care se străduie să caute încă în lumea spirituală ceea ce devenea tot mai abstract în idei. Dar această concepţie veche apune datorită conjuraţiei romane împotriva spiritului existentă în colegiul de care am vorbit, care a eradicat tot ce reprezenta o legătură umană nemijlocită cu spiritul.

Vedem cum totul se tulbură treptat, cum încetează de a mai exista vechea concepţie care spunea că dacă pătrunzi dincolo te însoţesc îngerii. La greci, aceştia erau numiţi „paznici“. Cel care ieşise pe drumul spiritului se ştia însoţit de un paznic.

Ceea ce în timpurile vechi era o entitate spirituală autentică, paznicul, devenise, în timpul când scria Capella, gramatica, prima treaptă din seria celor şapte arte aşa-zis libere. In perioade mai îndepărtate se ştia că ceea ce trăieşte în gramatică, în cuvinte şi în îmbinarea acestora, conduce mai apoi în sus, în imaginaţiune. Se ştia că în înlănţuirea cuvintelor este activ îngerul, paznicul.

Dacă am căuta în scrierile din timpurile mai vechi, nu am găsi nicăieri o definiţie mai insipidă. Este interesant că gramatica nu este descrisă de Capella aşa cum o va face Renaşterea mai târziu, ci gramatica mai este încă o persoană adevărată, iar retorica, a doua treaptă, tot o persoană. Ele sunt acum deja alegorii insipide; mai înainte fuseseră intuiţii spirituale care nu numai comunicau ceva, aşa cum se face în textul lui Capella, ci erau înţelepciuni creatoare, iar drumul spre Spirit era resimţit ca o pătrundere spre entităţi creatoare. Acum acestea devin alegorii. Ele mai sunt, chiar dacă nu mai sunt prea impunătoare, chiar dacă au devenit destul de firave şi descărnate, ele mai sunt oricum Doamne, Gramatica, Retorica, Dialectica. Deşi sunt firave şi nu mai prezintă, să spunem, decât oasele strădaniei spirituale şi pielea noţiunilor, sunt încă respectabile şi îl conduc pe numitul Capella, cel mai vechi scriitor care se ocupă cu cele şapte arte, în lumea spirituală. El face cunoştinţă pe rând cu aceste şapte Doamne; mai întâi cu Doamna Gramatica, apoi cu Doamna Retorica, cu Doamna Dialectica, cu Doamna Aritmetica, cu Doamna Geometria, cu Doamna Muzica şi, în sfârşit, cu cereasca Doamnă Astrologia, care se ridică deasupra tuturor. Ele sunt exclusiv Doamne şi sunt în număr de şapte. Feminitatea septuplă ne trage în sus, aşa ar fi putut spune, în încheiere, Capella, în timp ce-şi descria drumul spre înţelepciune. Dar gândiţi-vă ce a rezultat din aceasta! Gândiţi-vă la şcolile mănăstireşti ale evului mediu târziu. Atunci când învăţau pe de rost: Eternul feminin ne trage în sus! Lucrurile s-au întâmplat cu adevărat astfel, încât din viu a apărut mai întâi alegoricul şi apoi ceea ce este specific intelectului.

De la acea entitate asemănătoare unei muze, care încă mai acţiona în acela care căuta în vremurile vechi calea de la cuvântul omenesc la cuvântul cosmic, astfel încât acesta putea trece prin el, iar el trebuia să spună: „Cântă-mi, o, Muză, despre mânia peleului Ahile...“ [12], de la această cunoştinţă făcută cu muza care conduce în lumea spirituală, astfel încât nu mai cântă el, ci cântă ea despre mânia peleului Ahile, de la această treaptă până la cea în care mai târziu vorbea Retorica însăşi în fiinţa romană şi mai apoi în fiinţele ce migrau din nord este o cale lungă; totul devine abstract, conceptual, intelectual. Dar cu cât ne apropiem mai mult de est şi de timpurile vechi, cu atât mai mult găsim totul în viaţa spirituală concretă. Şi lucrurile stăteau astfel, încât vechiul teolog apela la entităţile spirituale pentru a-şi obţine noţiunile. Apoi, le aplica acestei lumi. Acel teolog, care rezultase din confluarea popoarelor nordice cu cele romanice, spunea: Aici, în lumea sensibilă, trebuie căutată cunoaşterea; aşa obţii noţiunile. Atunci însă nu se putea urca în lumea spirituală. Era timpul când colegiul roman amintit urmărea cu străşnicie ca oamenii să pescuiască aici, jos, în lumea sensibilă, să nu iasă dincolo de limitele acesteia. În timp ce şi în vremurile vechi oamenii aveau în faţa lor lumea sensibilă (planșa 1), dar căutau notiunile şi ideile sus, în lumea spirituală, luminând apoi lumea fizică cu ajutorul lor, acum noţiunile se extrag din lumea fizică. Ele nu se ridică prea sus, ci ajung numai la interpretarea lumii fizice. Dar moştenirea era prezentă. Nu se mai ajungea sus printr-un drum propriu al cunoaşterii, dar încă era prezentă moştenirea. Aceasta era consemnată în scrieri sau era menţinută prin tradiţie, încorporată şi încremenită în dogme. Acestea se aflau aici, sus (planșa 2), iar păstrarea lor a devenit confesiune. În aceasta era conservat ceea ce era de spus despre lucrurile spirituale. Ele se aflau aici. Şi tot mai mult se realiza conştientizarea faptului că cele ce s-au spus despre lumea spirituală prin anumite revelaţii trebuie să rămână neatinse; ele nu mai pot fi verificate. Cunoaşterea însă trebuie să rămână jos: din ea va fi extras tot ce este conceptual.

Planșa 1
Planșa 2
plansa 1 plansa 2
[măreşte imaginea]
[măreşte imaginea]

În felul acesta a luat naştere treptat moştenirea a ceea ce mai era prezent în primele secole întunecate ale evului mediu. Vedeţi dumneavoastră, a mai existat şi un alt timp, când în Europa mai era prezentă clarvederea atavică medievală, când, de exemplu, aşa-zisul ţăran saxon, deşi provenea din ţărănime, era preot, după cum se poate deduce din scrierea sa; acest preot-ţăran saxon se uita la oamenii din ambianţa sa şi avea capacitatea de a vede cum o dată cu moartea spiritual-sufletescul iese din trup şi devine fiinţă umană moartă vie. Şi în acest mod el descrie apoi, în plutirea de deasupra pământescului, ceea ce el dezvoltă ca intuiţie despre Evenimentul Hristos în scrierea Mântuitorul (în limba germană, Heland).

Dar ceea ce trăieşti pe Pământ a fost tot mai mult tras în jos, în domeniul neviului. Capacităţile atavice au încetat, iar noţiunile nu se mai căutau decât în lumea sensibilă. Ce concepţie a rezultat de aici? A rezultat că nu trebuie să ne ocupăm în mod special de ceea ce este suprasensibil. Acest lucru se păstrează în scrieri şi tradiţii; este suficient să deschidem cărţile vechi, să examinăm vechile tradiţii. Vom găsi conservat în acestea, referitor la suprasensibil, tot ceea ce trebuie să ştim de fapt. Nu suntem induşi în eroare dacă luăm în considerare, numai pentru cunoaşterea mediului înconjurător sensibil, noţiunile care se găsesc în lumea sensibilă.

În felul acesta a devenit tot mai vie conştientizarea ideii că suprasensibilul rămâne ceva care se conservă; dacă vrei să cercetezi, trebuie să te limitezi la lumea sensibilă.

Un spirit complet afundat într-o astfel de concepţie şi care a continuat, aş spune, această dezghiocare din lumea simţurilor praticată de preotul-ţăran saxon care a scris Mântuitorul, a existat în secolul al XIX-lea. Este vorba de Gregor Mendel [13]. De ce trebuie să-ţi mai baţi capul în legătură cu vreun aspect al eredităţii, aşa cum a fost cercetat în timpurile vechi! Acest lucru se găseşte în Vechiul Testament, spunea Gregor Mendel. Priveşte în jos la lumea sensibilă, cum se amestecă boabele de mazăre roşii cu cele albe, cum acestea dau apoi iar boabe roşii, albe şi pestriţe şi aşa mai departe. Atunci poţi ajunge un cercetător proeminent al naturii, iar cu ceea ce ar fi de spus despre suprasensibil nu intri în nici un fel în dezacord, căci acest aspect rămâne neatins.

În felul acesta, transformându-se în sensul caracterizat mai sus, tocmai teologia modernă care a provenit din vechea teologie a împins oamenii să cerceteze natura în felul în care a făcut-o Gregor Mendel în calitate de autentic preot catolic.

Ce s-a intâmplat mai departe? După ce un timp l-au tratat cu dispreţ, acei cercetători ai naturii care au o ştiinţă fără premise îl consideră pe Gregor Mendel sfânt – nu aceasta este expresia exactă, dar putem totuşi s-o folosim –, lucru tradus în concret prin aceea că în toate academiile se vorbeşte despre el ca despre un mare cercetător al naturii. Această situaţie are o coerenţă interioară. Cercetarea actuală a naturii reprezintă continuarea nervului celui mai intim al teologiei scolastice; restul este ceva care rezultă în mod secundar, dar este continuarea până în timpul nostru a perioadei scolastice.

Din acestă cauză este cu totul normal ca Johann Gregor Mendel să fie recunoscut într-un târziu ca mare cercetător al naturii; şi el chiar asta şi este, însă în sens strict catolic. Pentru el avea sens să privească la boabele de mazăre care se combină între ele, deoarece cunoaşterea naturii prin simţuri este un principiu catolic, pentru că aici tot ce este suprasensibil este cuprins în tradiţie şi în cărţi; nu are nici o raţiune să ne referim la cercetătorii naturii, cel mult dacă ne oprim la Ignorabimus şi ne dăruim agnosticismului.

Aceasta este contradicţia fundametnală a prezentului. Acesta este aspectul căruia trebuie să-i dăm atenţie, altfel nu se va înţelege de unde vine toată confuzia, unde este cauza a tot ceea ce este contradictoriu în activitatea noastră actuală. Dar comoditatea prezentului nu permite oamenilor să poată privi în intimitatea acestor realităţi.

Gândiţi-vă că ceea ce se spune acum despre întâmplările din lume devine istorie, că oamenii timpului care urmează primesc această istorie! Credeţi că ei vor dispune de mai mult adevăr? Cu siguranţă, nu! Dar pentru noi aşa a fost alcătuită istoria. Aceste păpuşi ale istoriei care sunt prezentate în istoriile curente nu redau ceea ce s-a întâmplat în evoluţia umanităţii. Dar am ajuns la momentul când există o stringentă nevoie ca oamenii să înveţe ce este întâmplarea adevărată. Nu este suficient să fie consemnate în istorie, asa cum se face azi, toate legendele despre Attila, Carol cel Mare şi Ludovic cel Evlavios [14] – aici istoria începe să devină cu totul fantezistă. În felul acesta se trece cu vederea peste ce este mai important. Ceea ce face inteligibil, de fapt, prezentul, lucrul de care avem nevoie, sunt istorii ale sufletelor. În sufletele umane care sunt în dezvoltare, ştiinţa antroposofică a spiritului trebuie să facă lumină. Deoarece am uitat să privim spre spiritual, noi nu mai avem istorie. Pentru orice om simţitor lucrurile stau astfel, încât se poate spune: Da, la Martianus Capella, vechii conducători şi păzitori care conduceau în lumea spirituală erau deja Doamne foarte slabe, firave, dar ceea ce se învată astăzi despre Henric I, Otto I, Otto II, Henric ll etc. [15], aşa cum se află consemnat în istorie, este că aceştia sunt, de fapt, păpuşi ale istoriei, modelate după chipul celor care s-au dezvoltat aici ca firavele Doamne: Gramatica, Retorica, Dialectica şi aşa mai departe. Căci, la drept vorbind, nici în cazul personalităţilor prezentate succesiv ca istorie nu avem de-a face cu figuri mai „cărnoase“!

Lucururile trebuie văzute aşa cum sunt. De fapt, oamenii prezentului ar trebui să tânjească după cunoaşterea lucrurilor în toată realitatea lor. Din acestă cauză este deja o datorie ca aceste lucruri să fie prezentate acolo unde este posibil, şi ele pot fi prerentate azi în Societatea antroposofică. Da, sper ca cel puţin aceasta să se trezească o dată, în viitor.