Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


CONFERINŢA a II-a

Dornach, 28 iulie 1922

Am văzut deja, într-un fel oarecum complicat, cum poate fi înţeles omul în raport cu întregul Univers [16], din suma a tot ce este cosmie. Astăzi dorim să prezentăm într-un mod mai simplu această relaţie a omului cu Cosmosul, pentru ca în zilele următoare problema să capete un anumit deznodământ. Ca primă accepţie a Cosmosului trebuie să consemnăm ceea ce ne apare ca lume fizică. Dar numai în lumea minerală ea ne apare în forma sa primordială. Dacă în regnul mineral, în sens larg, includem şi apa, şi aerul, fenomenele calorice, fenomenele eterului caloric, putem studia aici şi ceea ce ţine de lumea fizică. Lumea minerală îşi exteriorizează activităţile în gravitaţie, în fenomenele comportamentului chimic, magnetic şi aşa mai departe. Dar nu putem studia lumea fizică decât în cadrul lumii minerale; de îndată ce ajungem la regnul vegetal nu mai putem explica lucrurile cu ajutorul ideilor şi conceptelor pe care ni le formăm pe baza aprofundării lumii fizice. Nimeni nu a resimţit acest lucru atât de bine ca Goethe. Goethe, care încă din tinereţe a făcut cunoştinţă cu lumea plantelor din punct de vedere ştiinţific, a simţit imediat că aceasta trebuie să fie abordată dintr-un alt punct de vedere decât lumea fizică. Goethe s-a opus ştiinţei despre plante în forma în care o dezvoltase Linné [17]. Acest mare cercetător suedez al naturii a dezvoltat botanica în aşa fel, încât acorda atenţie tuturor formelor exterioare ale speciilor şi genurilor de plante. El a elaborat o clasificare a plantelor în cadrul căreia plantele asemănătoare sunt reunite în genuri, astfel încât genurile şi speciile vegetale sunt aşezate alături, aşa cum de obicei punem alături obiectele de natură minerală. Goethe manifesta o aversiune faţă de acest mod al lui Linné de a clasifica plantele, deoarece în această accepţie formele vegetale erau juxtapuse. În acest fel, spunea Goethe, analizezi mineralele, ceea ce se găseşte în natura minerală; în cazul plantelor trebuie aplicată o altă concepţie [18]. O plantă dezvoltă rădăcini, apoi o tulpină, pe tulpină cresc frunze şi aşa mai departe. Dar acest lucru se poate petrece în mai multe feluri, spunea Goethe (ca în figura 1 sau ca în figura 2).

figura 1
figura 2
plansa 3  Planșa 3
Fig. 1
Fig. 2
[măreşte imaginea]

Forţa care începe să se dezvolte, în cazul primei forme vegetale, imediat din rădăcină, în cazul al doilea rămâne încă închisă în sine şi nu dezvoltă o tulpină subţire care se desface în frunze, ci formează o tulpină groasă. Din această cauză, forţa frunzelor este consumată în această tulpină şi nu mai rămâne decât o mică cantitate pentru a dezvolta structuri foliare şi poate flori. Dar se poate întâmpla şi ca din forţa rădăcinii să rămână un rest nefolosit. Aceasta se dezvoltă (figura 3), şi pe ea apar structuri foliare şi tulpinale sărace.

figura 3
Fig. 3

Din punct de vedere intern, toate aceste structuri sunt asemănătoare. În cazul din figura 1 tulpina este firavă şi sunt dezvoltate puternic frunzele. În a doua situaţie (figura 2), tulpina este dezvoltată ca un tubercul, iar frunzele sunt slab dezvoltate. Ideea este aceeaşi în cazul celor trei plante, dar ea trebuie să fie menţinută într-o stare de mobilitate interioară, pentru a putea trece de la o formă la alta. În primul caz avem forma: tulpină firavă, frunze izolate; „a aduna forţa foliară“: în această accepţie obţin cealaltă formă (figura 2); „a aduna forţa rădăcinii“: în această accepţie obţin o altă formă, o a treia (figura 3). În felul acesta trebuie să-mi formez o noţiune mobilă şi prin aceasta întregul sistem vegetal devine o unitate.

În timp ce Linné a pus alături diferite forme şi le-a observat ca pe nişte forme minerale, Goethe privea întregul sistem vegetal ca pe o unitate cu ajutorul unor idei mobile, astfel încât el putea trece de la o formă vegetală la alta.

Acest mod de contemplare cu ajutorul ideilor mobile era, la Goethe, o continuare a modului de contemplare imaginativ. Astfel încât se poate spune: Când Goethe s-a întâlnit cu clasificarea lui Linné, el a simţit cum cu ajutorul cunoaşterii concrete obişnuite, care poate fi bine aplicată în lumea fizică a regnului mineral, rămâi dezarmat în domeniul vieţii plantelor. În această situaţie, Goethe simţea necesitatea modului de contemplare imaginativ.

Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că Goethe îşi spunea: Când privesc o plantă, ceea ce percep nu este deloc partea fizică pe care o văd sau pe care cel puţin ar trebui s-o văd, ci fizicul a devenit invizibil şi ceea ce eu văd trebuie să cuprind cu alte idei decât cele folosite în cazul regnului mineral. Este important să reţinem acest lucru. Dacă conştientizăm în mod corect aceasta, putem să spunem: În regnul mineral este vizibilă, oriunde în jurul nostru, natura fizică. În regnul vegetal, natura fizică a devenit invizibilă. Desigur, gravitaţia acţionează în mod natural asupra a tot ce există în natura fizică, deci şi asupra regnului vegetal; dar ea a devenit invizibilă; vizibilă a devenit doar o natură superioară, ceea ce este interior permanent mobil, ceea ce este viu interior. De fapt, ceea ce este propriu-zis vizibil este natura eterică din plantă. Şi nu procedăm bine când spunem: Este vizibil corpul fizic al plantei. Corpul fizic al plantei a devenit, de fapt, invizibil; ceea ce vedem este forma sa eterică.

figura 4
Fig. 4

De fapt, cum ia naştere ceea ce este vizibil la plantă? La un corp fizic, de exemplu, un cristal de munte, vedeţi în mod nemijlocit substratul fizic (figura 4; planșa 3). La o plantă, nu vedeţi elementul fizic, ci forma eterică (figura 5; planșa 4). Dar această formă eterică conţine materie fizică, în ea există substanţe fizice. Când planta nu mai are viaţă şi devine cărbune, carbonul fizic rămâne ca reziduu; acesta se află în plantă. Putem spune, aşadar: Planta conţine ceea ce aparţine fizicului, dar ea anulează fizicul prin elementul său eteric. Etericul este ceea ce se vede, de fapt, în forma plantei. Fizicul este invizibil.

figura 5
plansa 4  Planșa 4
Fig. 5
[măreşte imaginea]

Aşadar, fizicul devine vizibil în natura minerală. În natura vegetală el este deja invizibil, căci tot ceea ce vedem noi este etericul devenit vizibil prin fizic. Desigur, cu ochii obişnuiţi nu am vedea plantele, dacă eterul invizibil nu ar conţine, într-o formă grosieră, elemente fizice. Prin elementul fizic devine vizibilă forma eterică; forma eterică este cea pe care o vedem, fizicul este doar mijlocul care ne permite să percepem etericul. De fapt, forma eterică a plantei este o imaginatiune, dar o imaginaţiune care nu devine nemijlocit vizibilă în lumea spirituală, ci devine vizibilă prin incluziuni fizice.

Dragi prieteni, dacă întrebaţi: Ce sunt imaginaţiunile? vi se poate răspunde: Toate plantele sunt imaginaţiuni. Numai că, în calitate de imaginaţiuni, ele sunt vizibile numai conştienţei imaginative; faptul că sunt vizibile şi ochiului fizic se datorează faptului că ele conţin particule fizice şi prin aceasta etericul devine vizibil pentru ochiul nostru, într-un mod fizic. Dacă vrem, însă, să vorbim corect nu ne este permis nici măcar să spunem: Vedem în plantă ceva fizic. În plantă vedem o imaginaţiune adevărată. Aşadar, prin formele lumii vegetale sunteţi înconjuraţi de imaginaţiuni.

Dacă urcăm de la lumea vegetală la cea animală, nu mai este suficient să ne referim la eteric. Trebuie să mai facem un pas. În cazul plantei putem spune: Ea distruge întru câtva fizicul şi „fiinţează“ etericul.

Planta:
distruge fizicul


ființează etericul.

Când ne ridicăm la nivelul animalic, nu mai putem insista doar asupra etericului, ci trebuie să ne închipuim formaţiunea animală în aşa fel, încât şi etericul dispare. Astfel, putem spune: Animalul distruge fizicul (planta face deja acest lucru), dar distruge şi etericul şi fiinţează în ceea ce se poate pune în evidenţă atunci când este distrus etericul.

Când fizicul este distrus prin plantă, se poate evidenţia etericul. Dacă etericul nu este decât, vorbind în mod grosier, o umplutură, ceva grăunţos, atunci poate fiinţa astralul, care nu se mai află, ci doar acţionează în spaţiul obişnuit. Trebuie să spunem, aşadar: În animal fiinţează astralul. Când privim animalul, în el fiinţează astralul.

Animalul:

distruge fizicul


distruge etericul


fiinţează astralul

Goethe se străduia să obţină idei mobile, pentru a putea pătrunde în această viaţă fluctuantă a lumii vegetale. În lumea vegetală ne apare şi etericul, pentru că planta ridică, într-un anumit sens, acest eteric până la suprafaţa sa. El trăieşte în forma plantei. În cazul animalului, trebuie să spunem: În animal este ceva care nu-şi face loc până la suprafaţă. Chiar şi numai faptul că planta nu se mişcă din locul unde a crescut ne spune că în ea nu există nimic care să nu poată ajunge la suprafaţă pentru a deveni vizibil. Animalul se mişcă liber. Există în el ceva care nu ajunge la suprafaţă şi deci nu devine vizibil. Este elementul astral din animal. Astralul nu poate fi cuprins numai prin aceea că facem ca ideile noastre să devină mobile, aşa cum am ilustrat cu ajutorul desenelor de mai sus, astfel încât ne mişcăm în idee de la o formă la alta. Acest lucru nu este suficient pentru elementul astral. Dacă vrem să-l cuprindem, trebuie să mergem mai departe şi să spunem: În eteric mai pătrunde ceva şi ceea ce se află în el ar putea face ca forma să fie ca un tubercul şi ar putea-o mări (figura 2). În cazul plantei trebuie să căutaţi în exterior cauza care face ca forma să se modifice. Trebuie să fiţi mobili cu ideea dumneavoastră. Dar această stare de simplă mobilitate nu este suficientă pentru a înţelege lumea animală. Conţinutul noţiunilor dumneavoastră trebuie să se îmbogăţească.

Dacă vreţi să vă fie clar că activitatea conceptuală în cazul regnului animal trebuie să fie alta decât în cazul plantei, atunci nu trebuie să aveţi numai o noţiune mobilă care poate îmbrăca diferite forme; noţiunea trebuie să preia în interiorul ei ceva ce se găseşte în afară. Este ceea ce poate fi numit inspiraţia la formarea noţiunii. Aşa cum atunci când inspirăm preluăm aer din exterior, în timp ce în restul activităţii noastre organice desfăşurată la un nivel inferior respiraţiei nu se întâmplă acest lucru, când vrem să înţelegem viaţa animală este necesar să nu avem doar noţiuni mobile, ci să preluăm în aceste notiuni ceva din exterior.

Ca să mă exprim altfel, aş putea spune: Dacă vrem să înţelegem lumea plantelor în mod corect, putem să ne contemplăm în gând ca fiinţă imobilă. Şi chiar dacă am sta nemişcaţi toată viaţa, tot ne-am putea mobiliza conceptele într-atât încât să cuprindă cele mai variate forme vegetale; dar nu ne-am putea face niciodată o idee, nu am putea forma noţiuni despre un animal, dacă nu am fi noi înşine capabili să ne mişcăm liber în spatiu. Trebuie să ne putem mişca noi înşine liber, dacă vrem să formăm noţiunea de animal. De ce?

Dacă dumneavoastră aveţi, să spunem, noţiunea plantei (din figura 1) şi o transformaţi în cea de a doua, atunci aţi modificat singuri această noţiune. Dar când fugiţi, atunci prin fugă noţiunea dumneavoastră devine alta. Trebuie să introduceţi singuri viaţă în noţiune. Aceasta este ceea ce face ca o simplă noţiune imaginativă să devină o noţiune inspirată. În cazul plantei, vă puteţi imagina că interior sunteţi foarte calmi şi nu modificaţi decât noţiunile. Dacă vreţi să vă reprezentati o noţiune animală (majoritatea oamenilor nu fac, desigur, cu plăcere acest lucru, pentru că noţiunea trebuie să devină vie în interior, scotoceşte în tine), atunci trebuie să preluaţi inspiraţia, vitalitatea interioară, nu numai ţesătura sensibilă care trece de la formă la formă, ci vitalitatea interioară. Nu puteţi reprezenta un animal în totalitate fără să introduceţi această vitalitate interioară în noţiune.

Acesta a fost un lucru pe care Goethe nu l-a realizat. El a obţinut atât cât să-şi poată spune: Lumea plantelor este o sumă de noţiuni, de imaginaţiuni. Dar în cazul animalelor trebuie preluat ceva din exterior în noţiune; în acest caz trebuie să faci ca noţiunea să fie plină de viaţă, în interior. Că la diferite plante luate izolat imaginaţiunea nu trăieşte se poate constata din faptul că, dacă acestea există şi cresc pe solul lor, ele îşi modifică forma prin cauze exterioare, dar interior nu şi-o modifică. Noţiunea despre lumea animală se modifică, este vie; în acest caz trebuie preluată inspiraţia şi abia prin aceasta se înaintează spre nivelul astral.

Dacă urcăm până la om, trebuie să spunem: El distruge fizicul, distruge etericul, distruge astralul şi fiinţează Eul.

Omul:

distruge fizicul


distruge etericul


distruge astralul


fiinţeză Eul

Despre animal trebuie să spunem: Noi nu vedem fizicul, ci vedem o inspiraţie care se manifestă în fizic. Din această cauză inspiraţia umană, respiraţia, atunci când este supusă unei dereglări, îmbracă o formă animală. Încercaţi să vă amintiţi unele figuri de coşmar: câte forme animale nu vă apar aici! Formele animale sunt întru totul create de inspiraţie.

Eul uman îl putem cuprinde cu adevărat numai prin intuiţie. La animal vedem, aşadar, inspiraţia, la om Eul, intuiţia. Este greşit să spunem că la animal vedem corpul fizic. Nu-l vedem. Acesta este dizolvat, distrus, el nu face decât să facă vizibilă inspiraţia; la fel şi corpul eteric. De fapt, exterior, la animal vedem, prin intermediul a ceea ce este fizic şi eteric, corpul astral, iar la om vedem deja Eul. Ceea ce percepem în acest caz nu este corpul fizic, care a devenit invizibil; la fel şi corpul eteric şi corpul astral. Ceea ce vedem la om ca formă exterioară care a luat naştere pe cale fizică este Eul. Din această cauză, pentru percepţia oculară, pentru simţul vederii, omul apare în exterior în culoarea incarnat, culoare care altfel nu există, aşa cum nici Eul nu este prezent în alte fiinţe. Dacă am vrea să ne exprimăm corect, ar trebui să spunem: Putem cuprinde omul în întregime dacă-l gândim format din corp fizic, corp eteric, corp astral si Eu. Ceea ce vedem este Eul, iar în aceasta corpurile astral, eteric şi fizic sunt invizibile.

Cuprindem însă omul în întregul său numai dacă analizăm mai atent aceste aspecte. Ceea ce vedem mai întâi este partea exterioară a Eului. Din punct da vedere interior, Eul nu ar putea fi perceput în forma sa adevărată decât prin intuiţie. Dar omul observă ceva din acest Eu în viaţa obişnuită, în constienţa obişnuită: gândurile sale abstracte; acestea lipsesc animalului, pentru că el nu are încă un Eu. Putem spune, aşadar: În exterior vedem în silueta umană încorporarea pământeană a Eului. Iar dacă ne vieţuim din interior în gândurile noastre abstracte, avem Eul nostru; dar acestea nu sunt decât gânduri, nu sunt realităţi, sunt imagini.

Dacă vom coborî până la corpul astral al omului, care este distrus, atunci ajungem la ceea ce nu mai poate fi văzut din afară, dar pe care-l vedem când privim omul în mişcare şi atunci când înţelegem forma sa din mișcare. Pentru aceasta este necesară următoarea intuiţie. Gândiţi-vă la un om mic, un pitic, unul grăsuliu, care are picioare scurte, iar dumneavoastră îl priviţi cum se mişcă. Veţi vedea cum se deplasează cu ajutorul picioarelor sale scurte, pe care le împinge înainte ca pe nişte coloane mici. Un lungan cu picioare lungi se va mişca altfel. În concepţia dumneavoastră veţi vedea o unitate între mişcare şi formă. Veţi găsi această unitate dacă vă perfecţionaţi în aceste probleme. Dacă cineva are o frunte care fuge spre spate şi o bărbie proeminentă, atunci şi în mişcarea corpului el se va deosebi de altul, care are o bărbie retrasă şi o frunte proeminentă. Veţi vedea o legătură permanentă între forma şi mişcarea omului, dacă-l priviţi aşa cum stă în faţa dumneavoastră şi vă faceţi o impresie despre culoarea sa incarnat, despre cum este el însuşi în stare de repaus. Priviţi Eul său atunci când sunteţi atenţi la ceea ce trece din forma sa în mişcarea sa şi la ceea ce pare să se întoarcă înapoi din mişcare.

Studiati felul diferit în care lucrează un om cu degete lungi şi altul cu degete scurte. Mişcarea trece în formă, forma în mişcare. Aici vă mai clarificaţi unele lucruri despre corpul său astral, dar exprimat prin mijloace fizice, exterioare. Aşa cum descriu acest lucru, este o inspiraţie primitivă. Cei mai mulţi oameni nu văd acest lucru, de exemplu, la oameni care se deplasează aşa cum o făcea Fichte prin Jena; ei nu văd ce se află în interiorul lor. Cine l-a văzut pe Fichte umblând pe străzile din Jena a resimţit şi acea mişcare şi formă care, mai ales atunci când voia să influenţeze în mod convingător, se exprimau în forma organelor sale de vorbire şi se aflau deja în acestea. Este necesară o inspiraţie primitivă, pentru a vedea acest lucru.

Dacă privim din interior ceea ce se vede din exterior şi ceea ce v-am descris ca fiind perceptibil printr-o astfel de inspiraţie primitivă, atunci avem de-a face în principal cu viaţa de fantezie omenească străbătută de sentiment, unde deja sunt trăite interior gândurile abstracte. În acest element trăiesc şi reprezentările memoriei, atunci când apar ca imagini. Putem spune: Privit din afară, Eul se exprimă în culoarea incarnat, dar şi în celelalte forme care apar la acest nivel. Altfel nu am putea vorbi de nici o fizionomie. Dacă vedem, de exemplu, un om cu colţurile gurii lăsate, când figura sa este liniştită, atunci această trăsătură se află întru totul karmic în modelarea Eului său în cursul acestei incarnări. Văzute însă spre interior, acestea sunt gândurile abstracte.

figura 6
figura 7

Dacă avem în vedere corpul astral, spre exterior este caracteristică mişcarea, iar spre interior apar fantasme sau imagini ale fanteziei; corpul astral se sustrage mai mult sau mai puţin observaţiei. Încă şi mai mult se sustrage observaţiei, la om, corpul eteric. Corpul eteric nu mai este cu adevărat vizibil sau este vizibil cel mult în manifestări fizice, în cazuri anormale. El poate deveni vizibil când cineva, de exemplu, transpiră; atunci această manifestare este o devenire vizibilă a corpului eteric spre exterior. Dar în acest caz este necesară imaginaţia, pentru a face legătura între transpiraţie şi omul în întregul său. Paracelsus [19] făcea acest lucru. Pentru el, nu numai felul, ci şi aspectul substanţial al transpiraţiei diferea de la un om la altul. Considera că prin aceasta era exprimat etericul omului în întregul său. Aşadar, aici aspectul exterior este atenuat; dar interior acest lucru apărea cu atât mai evident, şi anume, în simţire. Sentimentul trăit interior, întreaga viaţă afectivă, este, de fapt, ceea ce există în corpul eteric atunci când el acţionează din interior, astfel încât este resimţit dinăuntru. Viaţa afectivă este întotdeauna însoţită de o secreţie spre interior (endocrină). În fond, şi corpul uman se prezintă în aşa fel, încât – iertaţi-mi din nou această afirmaţie –, de exemplu, ficatul transpiră, stomacul transpiră, totul transpiră, totul secretă. Tocmai în această activitate de secreţie se desfăşoară viaţa eterică la om. Ficatul are tot timpul în jurul său o ceaţă de transpiraţie, la fel şi inima: toate acestea sunt ceaţă învăluită în nori. Aceste lucruri trebuie sesizate imaginativ.

Când Paracelsus vorbea despre transpiraţia oamenilor el nu spunea: Acesta este un lucru superficial, ci: Acest lucru pătrunde întregul om, acesta este corpul său eteric, este ceea ce se vede atunci când se face abstracţie de componenta fizică. Aşadar, această trăire interioară a corpului eteric este viaţa afectivă.

Trăirea exterioară a corpului fizic nu este perceptibilă în mod simplu. Totuşi, noi percepem elementul fizic al corporalităţii dacă, de exemplu, luăm un copil în braţe: el este greu, aşa cum este grea o piatră. Aceasta este o trăire fizică, ceea ce pecepem aparţine fizicului. Când cineva ne trage o palmă, pe lângă trăirea morală mai avem şi o trăire fizică, ca atunci când o bilă de biliard loveşte o alta. În acest caz trebuie să separăm corect ce este fizic de alte aspecte. Când percepem spre interior acest aspect fizic în acelaşi mod, aşa cum am spus mai înainte că percepem aspectul exterior al vieţii afective, atunci în fenomenele fizice, în fenomenele pur şi simplu fizice trăite interior apare voinţa omenească. Voinţa omenească este cea care reuneşte, într-un mod mai simplu, omul cu Cosmosul. Dacă vrem să găsim în jurul nostru inspiraţia, ea ne este dată de formele animale. Marea varietate a formelor animale acţionează asupra percepţiilor noastre, în inspiraţie. Astfel puteţi spune că, atunci când percepem inspiraţii pure, fără a conţine corporalitate fizică, aceste inspiraţii pot reprezenta ceva mult mai presus decât animalele. Acest lucru este cu totul posibil. Dar şi inspiraţii prezente numai în lumea spirituală vor putea apărea în forme animale.

În vremurile clarviziunii mai vechi, oamenii au încercat ca inspiraţiile pe care le aveau să le transpună într-un mod spiritual în forme animale; de exemplu, Sfinxul are forma sa prin faptul că el trebuia să reproducă, în fond, ceva ce fusese văzut în mod inspirat. Atunci când vorbim despre forme animale în lumea pur spirituală, avem deci de-a face cu entităţi supraumane. În perioada clarviziunii atavice, aşa cum era prezentă în primele secole creştine, încă în timpul Misteriului de pe Golgota, nu era vorba despre o simbolistică superficială, goală, ci despre o reală cunoaștere interioară că entităţi spirituale superioare, care devin accesibile inspiraţiei, se exprimau în forme animale.

Acestei afirmaţii îi corespunde întru totul faptul că Sfântul Duh a fost prezentat sub forma unui porumbel de către cei care erau preocupaţi de inspiraţie. Cum trebuie să înţelegem astăzi faptul că Duhul Sfânt ne este înfăţişat sub forma unui porumbel? Trebuie să-l înţelegem în aşa fel, încât să spunem: Aceia care vorbeau astfel erau oameni inspiraţi în sensul atavic. Ei îl vedeau în acea regiune, în care pentru ei Duhul Sfânt se arăta într-un mod pur spiritual, în această formă ca inspiraţie. Cum îl vor fi caracterizat pe Hristos aceşti contemporani ai Misteriului de pe Golgota înzestraţi cu clarviziune atavică?

Poate că L-au văzut în mod exterior; în acest caz, L-au perceput ca om. Pentru a-L vedea ca om în lumea spirituală, ei ar fi trebuit să aibă intuiţii. Astfel de oameni însă, care Îl puteau vedea ca Eu în lumea intuitivă, nu existau nici în timpul Misteriului de pe Golgota; aceasta nu o puteau face. Dar ei Îl puteau vedea încă în inspiraţia atavică. Ei vor fi folosit de asemenea forme animale şi pentru a-L exprima chiar și pe Hristos. „Iată, acesta este Mielul lui Dumnezeu“, este pentru acea perioadă o vorbire corectă, o vorbire la care noi trebuie să ne găsim accesul, dacă ajungem la rândul nostru la „ce este inspiraţia“?, respectiv cum vedem prin inspiratie ceea ce poate apărea în lumea spirituală: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ Acest lucru este important: să învățăm să recunoaștem ce este imaginativ, ce este inspirat, ce este intuitiv şi să învăţăm prin aceasta să ne transpunem în modul de vorbire care răsună spre noi din timpuri mai vechi.

Acest mod de vorbire reprezintă realități cu privire la concepţiile mai vechi; dar noi trebuie mai întâi să ne gasim intrarea în el, ca să exprimăm aceste realități aşa cum, de exemplu, încă erau ele exprimate în vremea Misteriului de pe Golgota, şi să le resimţim ca de la sine înţelese. Numai astfel vom pătrunde sensul celor reprezentate, de exemplu, în Asia, în heruvimii înaripaţi, în Egipt, în Sfinx, în ceea ce ne este reprezentat în Duhul Sfânt ca un porumbel, ce ne este prezentat în înşuşi Hristos ca miel, ceea ce era inspiraţie sau mai bine-zis imaginaţiune inspirată, în care în timpurile cele mai vechi tot mereu Hristos era reprezentat în imagini.