Dacă vrem să ne aprofundăm gândurile în această perioadă de sărbătoare în conformitate cu timpul actual, o vom face cel mai bine în modul indicat deja ieri prin aceea că ne îndreptăm privirea sufletească spre evoluţia omenirii, pentru a recunoaşte din conducerea spirituală a omenirii ce sarcini îi revin omului în prezent. Nu ne este îngăduit să trecem cu vederea că cea mai importantă parte a ideii de Crăciun este aceasta că în noaptea care tocmai începe, lumina lui Christos a luminat în evoluţia omenirii în acel moment al acestei evoluţii, care a dat omenirii, şi cu aceasta, de fapt, întregii fiinţe a Pământului, sensul său prin acest eveniment, prin încorporarea Misteriului de pe Golgota vieţii Pământului.
Ieri mi-a fost îngăduit să vă vorbesc despre modul în care au jucat un rol important acele sărbători din misterii care erau sărbătorite în miezul verii, în timpurile care au precedat Misteriul de pe Golgota, când omul, împreună cu Pământul însuşi, îşi deschidea fiinţa depărtărilor cosmice, când putea ajunge într-o legătură sufletească cu puterile din afara Pământului. Şi noi am pus dinaintea sufletelor noastre modul în care conducătorii misteriilor din timpurile precreştine au parcurs la anumite popoare această cale – pe care o poate lua sufletul omenesc în perioada miezului de vară, în perioada noastră a Sânzienelor, înspre lumile divin-spirituale – prin aceea că ei au jertfit oarecum în această perioadă lumea de gânduri pătrunsă de sentimente Puterilor divin-spirituale, deoarece ei erau conştienţi că ceea ce li se revelase pe parcursul anului este expus ispitirilor puterilor luciferice dacă în această perioadă a miezului de vară, în care Pământul îşi desface oarecum aripile înspre depărtările cosmice, tot ceea ce este legat de aceste gânduri nu este resimţit prin jertfire drept har conferit omenirii de către puterile divin-spirituale.
Eu am indicat ieri cum prin evoluţia omenirii s-a ajuns, într-un mod de la sine-înţeles, ca la o anumită parte a omenirii sărbătoarea din miezul verii să fie înlocuită cu sărbătoarea din miezul iernii şi cum, chiar în ideea noastră palidă de Crăciun este conţinută această sărbătoare a miezului de iarnă fie prin aceea că oamenii sărbătoresc, cum este cazul la anumite comunităţi cultice, în această noapte a miezului de iarnă, naşterea Mântuitorului, fie prin aceea că omul care trebuie să caute din nou căile spre lumina spirituală îşi petrece această noapte sfântă în liniştea inimii sale în aşa fel încât el să devină conştient că el este cel mai asemănător în această perioadă cu Pământul şi cu viaţa acestuia, dacă se cufundă întru totul în sine însuşi. Căci în această perioadă şi Pământul este izolat, despărţit de depărtările cosmice, şi trăieşte în sine însuşi datorită veşmântului de zăpadă şi frigului care determină contractarea, concentrarea în sine însuşi în spaţiul cosmic.
Dar gândurile de Crăciun au jucat deja un anumit rol şi în acele timpuri în care omul sărbătorea cu precădere, la anumite popoare, sărbătoarea miezului de vară. Numai că în perioadele precreştine, ideea de Crăciun avea un alt sens decât îl are în ziua de azi. Înaltul Spirit solar mai aparţinea pe atunci depărtărilor cosmice şi nu coborâse încă pe Pământ. Întreaga situaţie a omului în perioada miezului de iarnă.când el se simţea oarecum împreună cu Pământul însuşi, într-o singurătate cosmică, era alta decât în ziua de azi. Şi noi învăţăm să cunoaştem această situaţie dacă aruncăm din nou o privire în anumite misterii, care erau la ele acasă în sud, în timpuri foarte vechi dinainte de Misteriul de pe Golgota. În astfel de misterii, cei cărora le era îngăduit să caute iniţierea erau iniţiaţi în vechiul mod de atunci; ei primeau ştiinţa iniţiatică de atunci. Această ştiinţă iniţiatică din vechime consta, la anumite popoare vechi, în aceea că cei care căutau iniţierea învăţau să citească în lume nu ceea ce dau literele moarte aflate pe hârtie, ci ceea ce dau înseşi fiinţele lumii. Cel care pătrunde tainele Cosmosului, ştie că ceea ce creşte şi prosperă pe Pământ este întru totul imaginea a ceea ce luminează în jos de la stelele din depărtările cosmice.
Cine învaţă să citească în mod cosmic, aşa cum se învaţă în ziua de azi citirea cu mult mai simplă prin literele moarte, acela ştie că el are de văzut în fiecare plantă un semn care îi dezvăluie ceva din tainele Universului, şi că atunci când el îşi lasă privirea să zăbovească, de exemplu, asupra lumii vegetale, sau chiar şi asupra variatei lumi animale, această zăbovire a privirii este o citire. Şi în felul acesta le citeau vechii iniţiaţi din anumite misterii discipolilor lor. Ei le citeau însă în aşa fel încât nu le citeau dintr-o carte, ci le comunicau ceea ce aflaseră sub inspiraţia aşa-numitului zeu al anului despre tainele parcursului anului şi despre importanţa sa pentru viaţa omenească. O înţelepciune străveche a citit în acest mod în procesele lumii şi în fiinţele lumii ceea ce se referă la om. Vechii înţelepţi care citeau discipolilor lor astfel de lucruri simţeau inspiraţia entităţilor divin-spirituale, cum era zeul anului.
Ce era acest zeu al anului, care se afla înlăuntrul Ierarhiilor şi făcea întru câtva parte din Ordinul Arhailor? Era o fiinţă la care se înălţau anumiţi deţinători ai ştiinţei iniţiatice şi care dobândeau de la el în această înălţare puterea şi lumina interioară pentru a citi ceva primăvara în plantele care înmugureau, de a citi altceva la maturarea fructelor de vară, de a citi altceva când frunzele se înroşeau toamna, când se coceau fructele şi de a citi iar altceva când copacii scânteiau sub fulgii de zăpadă iar Pământul cu rocile sale este acoperit de învelişul de zăpadă. Această lectură dura un an întreg, şi ea trecea prin primăvară, vară, toamnă şi iarnă. Şi în această lectură, între învăţători şi discipoli se dezvăluiau înseşi tainele omului. Apoi circuitul se lua de la capăt.
Dacă vrem să ne facem astăzi o reprezentare aproximativă despre ceea ce îi învăţau vechii inspiraţi şi iniţiaţi pe discipolii lor sub inspiraţia zeului anului, putem spune aproximativ următoarele: Ei îi îndrumau pentru început pe discipoli înspre ceea ce se revelează primăvara, când zăpada s-a topit şi Soarele dobândeşte o putere nouă, în timp ce primele mlădiţe ale plantelor ies la iveală din forţa reînviată a Pământului. Ei îi făceau pe discipolii lor atenţi la cât de altfel vorbeşte planta care creşte pe câmpie despre tainele Universului, faţă de cea care creşte în umbra copacilor pădurilor. Ei le atrăgeau discipolilor lor atenţia cum într-o plantă sau alta, căldura solară şi lumina solară, ce vin pe Pământ, vorbesc, din depărtările cosmice, oamenilor de pe suprafaţa Pământului, altfel în frunzele crestate ale plantelor, decât în cele rotunde. Iar ceea ce putea fi revelat în felul acesta sub influenţa zeului anului prin acele litere pe care Pământul însuşi le lăsa să crească din sine, se dezvăluia discipolilor, în modul de atunci al învăţătorilor din misterii, drept taine ale trupului fizic omenesc.
Şi era aşa că aceşti învăţători indicau, la cele răsărite din pământ, forţa pământului ce urca în plantă şi faptul că în fiecare loc de creştere vegetală de pe Pământ asupra căruia li se atrăgea discipolilor atenţia, se afla o altă literă. Literele, care erau fiinţe vegetale vii, sau aveau forme animale vii, se reuneau laolaltă aşa cum formăm noi în ziua de azi, din litere individuale, o frază din cuvinte. Prin aceea că oamenii trăiau împreună cu primăvara, ei trăiau în citirea naturii. În aceasta constau iniţierile zeului anului. Iar când primăvara se apropia de sfârşit, prin mai, oamenii aveau impresia că acum înţeleg cum a fost format, configurat trupul fizic omenesc din sânul Universului.
Apoi venea timpul verii. Erau avute în vedere aceleaşi litere şi cuvinte ale marelui Logos cosmic, dar discipolilor li se arăta cum sub influenţa razelor solare care cădeau altfel, a luminii solare care acţiona altfel, a căldurii solare care acţiona altfel, literele îşi schimbau formele. Şi la fel cum primele mlădiţe povestiseră tainele trupului omenesc, acum Soarele făcea florile să se deschidă. Erau citite florile în nenumăratele culori, în care fiecare rază de soare săruta cu iubire forţele vegetale ce se înălţau în mlădiţele plantelor din pământ. Şi din minunata urzire, fină şi delicată a forţelor cosmice deasupra forţelor pământeşti ale plantelor care înfloreau, era citită strădania Pământului înspre depărtările cosmice. Se trăia împreună cu Pământul, care se deschidea depărtărilor cosmice, depărtărilor stelare, se trăia împreună cu acest Pământ, în nemărginire.
Dar ceea ce tăinuia această nemărginire se dezvăluia dacă se privea la literele înfloritoare ale plantelor. Atunci, din aceste litere înflorite ale plantelor se citea ce atitudine a avut omul când a coborât din lumile spirituale în existenţa fizică terestră, cum şi-a adunat el substanţa eterică din toate direcţiile cereşti pentru a-şi forma propriul trup eteric. Iar tainele acestui trup eteric erau citite în felul acesta din ceea ce se desfăşoară ulterior în viaţa eterică dintre Cer şi Univers, în Logosul lumilor, care şi-a pictat el însuşi semnele pe suprafaţa Pământului prin aceea că a făcut plantele să înflorească, prin aceea că a conferit animalelor anumite tipuri de viaţă în timpul miezului de vară.
La apropierea toamnei se vedea cum aceste litere ale Logosului cosmic se schimbau din nou, cum Soarele îşi retrăgea căldura şi puterea luminii, cum îşi căutau plantele adăpost în ceea ce împărtăşise Soarele însuşi Pământului în timpul miezului de vară, cum ele îşi expirau oarecum viaţa care le adusese la înflorire şi înmugurire, viaţa pe care o primiseră în timpul miezului de vară, dezvoltând în schimb în sânul lor fructele care se coceau, care conduceau din nou viaţa plantelor în ele însele prin aceea că o adăpostea în forţele seminţelor. Din nou se descifra ceea ce înscrisese Logosul cosmic însuşi pe suprafaţa Pământului în plantele care se maturizau, din nou se dezvăluia şi se descifra ceea ce puteau dezvălui formele vieţii animale toamna. Se citeau în migraţia păsărilor cele mai intime taine ale Universului. Se citeau cele mai intime taine ale Universului din modul în care se transforma mica lume animală la apropierea toamnei. Se citea în lumea insectelor. Se citea în refugiul pe care îl căuta lumea insectelor la pământ, se citea în transformarea formei lumii insectelor aducerea laolaltă a întregului Pământ faţă de tăcerea moartă. Se citea ceea ce era resimţit drept o cugetare despre sine a Pământului în Cosmos.
Aceste lucruri erau clarificate în mod deosebit şi prin anumite festivităţi, care aveau loc în cea de-a doua jumătate a lunii septembrie, şi care şi-au lăsat vechile rămăşiţe în ţinuturile ţărăneşti în sărbătoarea lui Michael. Ei îşi aminteau prin aceste sărbători că atunci când, ca om, eşti părăsit de tot ceea ce pot găsi oamenii pe Pământ drept căi în depărtările cosmice, trebuie să te raliezi la ceva care nu este legat de procesele fizice şi eterice exterioare, că atunci trebuie să te sprijini cu sufletul tău pe conţinutul spiritual al Cosmosului. Şi chiar în sărbătoarea lui Michael de la sfârşitul lui septembrie, sărbătoare care a pălit mult în privinţa autenticităţii sale, este conţinut acel refugiu al omenirii la spiritul Ierarhiilor, care urmează să conducă omenirea în mod spiritual atunci când s-a redus conducerea exterioară, prin stele şi puterea Soarelui.
În tot ceea ce se citea în felul acesta – era o lectură care se transforma în acelaşi timp în cugetare –, prin tot ceea ce era cugetat, discipolul se pătrundea de tainele trupului astral omenesc. Şi era în timpul toamnei când inspiraţii şi iniţiaţii zeului anului citeau din fiinţa naturii şi reflectau împreună cu el la tainele trupului astral omenesc. Şi în acel timp de toamnă, iniţiaţii le spuneau discipolilor lor: Ţineţi-vă de acea fiinţă, care stă în faţa chipului Soarelui – de care mai aminteşte numele de Michael –, gândiţi-vă la această fiinţă care stă în faţa chipului Soarelui. Veţi avea nevoie de putere când veţi avea de trecut prin tot ceea ce aţi menţinut în fiinţa voastră astrală din existenţa terestră, atunci când veţi intra prin poarta morţii în lumile suprasensibile.
Taine ale trupului astral omenesc erau extrase din ceea ce se revela drept Logos în fiinţa vegetală maturată, dar şi în fiinţa plantei care se usca, în insectele ce se ascundeau în pământ, ş.a.m.d. Da, omul ştia că dacă voia să caute această parte a fiinţei sale care era adevărata natură umană, el depindea, de privirea înspre lumea spirituală. De aceea privirea sufletească a candidatului la iniţiere era îndreptată asupra fiinţei pe care noi o putem contura în numele de Michael.
Apoi însă venea timpul al cărui mijloc îl constituie perioada noastră actuală de Crăciun. Venea timpul în care iniţiaţii şi inspiraţii zeului anului le indicau discipolilor lor caracteristica ce se dezvăluie atunci când apa acoperă pământul în fulgii de zăpadă configuraţi artistic. Atunci lectura, care devenise deja în toamnă reflectare, devenea trăire lăuntrică; atunci observarea sufletului, care în anotimpurile anterioare mersese în paralel cu munca fizică exterioară, devenea muncă spirituală lăuntrică. Citirea, lectura devenea mistică, adâncire mistică. Omul ştia că se poate înţelege pe sine în fiinţa sa cea mai profundă, în fiinţa-Eu a sa, numai dacă îngăduie săi se spună despre această fiinţă-Eu ceea ce a înscris Logosul lumilor ca taină în tot ceea ce se desfăşoară în natură atunci când pătura de zăpadă acoperă pământul, iar frigul face ca viaţa să se concentreze în imediata apropiere a Pământului. Iniţiaţii şi inspiraţii zeului anului urmau să-i cunoască scrierea acestuia din această scriere a anotimpului iernii. Privirea lor devenea mai ageră, pentru ca ei să poată urmări bobul de sămânţă care era cufundat în pământ, pentru ca ei să poată urmări insectele ce încercau să ierneze înlăuntrul forţelor pământului, care se concentrau în ele însele. Privirea era condusă din lumina fizică în întunericul fizic.
În anumite misterii era aşa că discipolilor li se dădea de înţeles: Acum trebuie să vedeţi Soarele la miezul nopţii, Soarele din miez de noapte, acum trebuie să vedeţi Soarele prin Pământ. Prin faptul că privirea voastră sufletească se pătrunde cu puterea care urmăreşte plantele şi animalele inferioare înăuntru în pământ, Pământul însuşi poate deveni transparent pentru puterea sufletească lăuntrică. – Atunci când Pământul şi-a retras cel mai mult forţele faţă de Univers, omul se poate avânta să vadă prin Pământ – pentru că acesta este oarecum întru totul spiritualizat în sine însuşi – Soarele, ca Soare al miezului de noapte, în timp ce în rest el atingea în miezul de vară Soarele cu simţurile fizice atunci când îşi îndrepta privirea dinspre Pământ spre Univers, fără ca să privească prin Pământ.
Faptul de a vedea Soarele la ceas de miez de noapte, în noaptea miezului iernii, era ceva pe care trebuiau să îl înveţe discipolii iniţiaţilor zeului anului. Şi ei urmau să împărtăşească apoi acele taine pe care le vedeau în Soarele de miez de noapte acelora care, deşi erau credincioşi mărturisitori ai misteriilor, nu putuseră să devină ei înşişi iniţiaţi în misterii, discipoli ai misteriilor.
Şi lucrurile au devenit tot mai mult aşa în acele timpuri vechi că iniţiaţii, în măsura în care le indicau discipolilor lor Soarele din miez de noapte din timpul iernii profunde, trebuiau să le vestească într-un anumit mod şi felul în care se simte omul pe Pământ părăsit în Eul său. Sărbătoarea miezului de iarnă devenea tot mai mult, tocmai la aceia care făceau parte dintre cunoscători, o sărbătoare a durerii şi a suferinţei, prin care omul urma să cunoască faptul că el nu-şi poate găsi calea către Eul său în cadrul existenţei fizic-pământeşti. El urma să înveţe prin aceea că citea din semnele pe care le scria în timpul miezului de iarnă Logosul pe Pământ, cum este el părăsit cu Eul său în parcursul Universului, căci Pământul era resimţit ca fiind singur, şi forţa Soarelui după care trebuia să tânjească Eul său era acoperită de Pământ [Nota 35]. E drept că Soarele apărea la miez de noapte, dar omul simţea tot mai puţină forţă să ajungă la această fiinţă solară la ceas de miez de noapte. Dar această atragere a atenţiei asupra părăsirii Eului omenesc în Cosmos era totodată o indicaţie profetică a faptului că acea Fiinţă solară urma să se apropie de Pământ, să pătrundă fiinţa omenească în decursul evoluţiei omenirii, urma să apară pentru a vindeca omenirea bolnavă, omenirea îmbolnăvită de singurătatea ei în Univers.
Cu aceasta este însă indicată acea realitate din evoluţia omenirii, prin care o veche sărbătoare de iarnă a suferinţei şi a durerii a devenit tocmai la popoarele sudice, prin apariţia lui Christos pe Pământ, o sărbătoare a bucuriei sufleteşti lăuntrice. Iar ceea ce s-a revelat acolo, prin aceea că fiinţa solară din depărtările cosmice a coborât în existenţa terestră, o mai arată încă vestitorii corespunzători ai acestui eveniment în simboluri prin aceea că ei indică faptul că tuturor oamenilor de pe Pământ le-a răsunat solia că vechea sărbătoare a durerii şi a suferinţei s-a transformat într-o sărbătoare a bucuriei. În lăuntrul profund al inimilor păstorilor, prin care au fost ţesute visurile lor, a răsunat cuvântul:
Se revelează Divinitatea [Nota 36]
În înalturile depărtărilor cosmice,
Iar pacea se va naşte pe Pământ
Pentru oamenii a căror voinţă este bună.
Aşa a fost în inimile simplilor păstori. – Iar la celălalt pol al omenirii, acolo unde se aflau cei maturizaţi până la magia cea mai pătrunzătoare, din fragmentele moştenirii vechii înţelepciuni stelare a putut ajunge solia despre această pătrundere a Spiritului lumilor în substanţa Pământului.
Astăzi, când vorbim despre Misteriul Crăciunului, trebuie să aflăm ceea ce resimţim cu acest prilej pe fundalul acelei vechi sărbători a suferinţei şi a durerii, trebuie să ne gândim cum a păşit în evoluţia omenirii puterea prin care omul se poate smulge din ceea ce îl încătuşează de Pământul însuşi prin forţa de gravitaţie. Noi trebuie să putem configura gândurile de Crăciun în aşa fel încât să ne spunem: Da, mai sunt încă adevărate inspiraţiile zeului anului, pe care el le dezvăluia vechilor iniţiaţi în sensul că Pământul se retrage din Univers în timpul iernii profunde pentru a reflecta la sine însuşi, şi că omul mai poate încă înţelege cum se leagă taina Eului omenesc de această taină a anului. Dar, din înţelegerea omenească, din sentimentul omenesc plin de înţelegere, din înţelepciunea omenească a inimii plină de înţelegere omul se poate înconjura cu imaginile lui Christos Iisus, cum pătrunde El în viaţa omului de pe Pământ şi el poate învăţa să simtă ideea profundă a Crăciunului. Dar el o va simţi în mod corect numai dacă are cu adevărat voinţa să-L urmărească pe Christos care se revelează prin toate timpurile.
Vechii iniţiaţi în vechea ştiinţă iniţiatică aveau sarcina să dezvăluie tainele naturii omeneşti din circuitul anului. Noi trebuie să înţelegem ce dezvăluie anul, dar noi trebuie să putem privi şi înlăuntrul naturii omeneşti. Şi dacă privim corect înlăuntrul naturii omeneşti – cum ne arată ştiinţa spirituală antroposofică –, atunci literele care sunt înscrise în inimă şi plămâni, în creier şi în alte părţi ale organismului omenesc ne dezvăluie tainele Universului, aşa cum s-au dezvăluit aceste taine ale Universului prin semnele Logosului iniţiaţilor zeului anului ajunşi la gradul de inspiraţie, în plantele care încolţeau, în animale, în ceea ce vieţuiau aceste animale pe suprafaţa Pământului. Noi trebuie să învăţăm să privim în om. Lăuntrul omului însuşi trebuie să devină scriere pentru noi. Atunci citim din acest lăuntru al omului însăşi evoluţia omenirii. Atunci trebuie să ne dăruim însă sensului acestei evoluţii a omenirii, atunci trebuie să ne unim prin vedere lăuntrică cu ceea ce vrea să urzească şi să străbată unduind evoluţia omenirii ca puteri spirituale. Atunci va trebui să trăim în mod nou în fiecare epocă Misteriul de pe Golgota, Misteriul nopţii sfinte de Crăciun, pentru că această evoluţie a omenirii se află într-un progres continuu. Atunci trebuie să vieţuim pe deplin că acel Spirit care şi-a căutat acel organism care s-a născut în noaptea de Crăciun la Bethleem, este Cel care a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul timpului Pământului.” Atunci trebuie să dobândim şi o ureche spirituală faţă de continua revelare a acestui Logos prin însăşi fiinţa omenească. Omenirea trebuie să înveţe să sesizeze cu o atenţie subtilă inspiraţiile acestui Dumnezeu al omenirii, care este Christos însuşi, aşa cum a învăţat odinioară să asculte inspiraţiile zeului anului.
Atunci omenirea nu se va limita să privească doar înapoi la cele transmise prin Biblie despre perindarea spirituală pe Pământ a lui Christos Iisus, ci atunci omenirea va avea o înţelegere pentru faptul că de atunci Christos s-a unit cu oamenii în viaţa Pământului şi că El se revelează mereu, numai să vrea omul să-Laudă. Atunci omenirea poate dobândi în timpul nostru o înţelegere a faptului că aşa cum odinioară sărbătorirea Crăciunului urma, de-a lungul anului, după sărbătoarea lui Michael din toamnă, tot aşa, după revelaţia lui Michael care a intervenit într-o toamnă din ultima treime a secolului XIX urmează o sărbătoare a sfinţeniei, o sărbătoare a Crăciunului, prin care trebuie dobândită din nou înţelegerea pentru o naştere spirituală, pentru acea naştere spirituală de care are nevoie omenirea pentru a merge mai departe pe drumul ei de pe Pământ, pentru ca Pământul, spiritualizat, să-şi poată afla cândva transformarea în formele sale viitoare. Acum trăim într-un timp în care nu avem o simplă sărbătoare a toamnei, o simplă sărbătoare a lui Michael şi o simplă sărbătoare a Crăciunului anului, acum trăim într-un timp în care noi trebuie să înţelegem în profunzimea sufletului nostru, din propria noastră fiinţă omenească revelaţia lui Michael din ultima treime a secolului XIX, un timp în care noi trebuie să căutăm calea înspre adevărata sărbătorire a Crăciunului, anume înspre pătrunderea noastră cu spiritul ce trebuie cunoscut.
Atunci vom înţelege cuvintele care se află în Evanghelie: „Eu aş avea încă multe să vă spun, dar voi nu le puteţi încă duce.” [Nota 37] Omenirea are predispoziţia să primească tot mai mult din ceea ce are Christos să-i spună. Omenirea nu are predispoziţia să-i asculte mereu numai pe aceia care vor să împiedice progresul şi care indică doar ceea ce a fost redactat cândva cu litere uscate despre Misteriul de pe Golgota, şi care nu vor ca puterea acestui Misteriu de pe Golgota să se reveleze oamenilor în mod viu, prin toate epocile. Astăzi nu este nici vremea în care să fie ascultaţi cei care vor să se rămână la perioada de primăvară cosmică, ce arată natura fizică exterioară în strălucirea ei, dar care nu poate arăta spiritualul. Astăzi este timpul în care noi trebuie să găsim calea de la sărbătoarea lui Michael la sărbătoarea din miezul iernii, care trebuie să conţină însă un răsărit al Soarelui spiritual. Noi nu am găsi niciodată această cale dacă ne-am dărui iluziei în cadrul devenirii oamenilor şi a Pământului, că în viaţa exterioară, în civilizaţia exterioară a Pământului, în cultura exterioară a Pământului ar exista lumină în ziua de azi; ci numai dacă ne dăruim adevărului că acolo există întuneric, dar că în acest întuneric trebuie căutată acea lumină pe care a vrut Christos să o aducă în lume prin Iisus.
Să urmărim cu aceeaşi evlavie cu care au căutat păstorii şi magii din Orient cândva drumul către iesle în noaptea de Crăciun, să căutăm urmele care mai pot fi citite, acum în litere estompate, dar care sunt determinate să devină tot mai limpezi şi care pot fi citite din însăşi fiinţa omenească, şi atunci ne va fi din nou îngăduit să sărbătorim taina lui Christos din noaptea de Crăciun. Ne va fi însă îngăduit să o sărbătorim numai dacă vrem să căutăm lumina din întuneric.
În ziua de azi, de cele mai multe ori nu se numeşte ştiinţă ceea ce clarifică lumea – „a clarifica” vine de la claritatea luminii –, în ziua de azi se numeşte de cele mai multe ori ştiinţă ceea ce nu clarifică, ci ceea ce întunecă. Dar întunericul trebuie să primească lumina. Să încercăm ca din acest tip de întuneric ce există cu adevărat, să găsim cu dispoziţia sufletească cea mai lăuntrică, cu forţa de voinţă cea mai puternică, lumina spiritului, şi atunci ea va străluci cum au strălucit stelele vestind naşterea lui Iisus păstorilor şi magilor din marea noastră noapte de Crăciun.
Noi trebuie să învăţăm să aducem gândurile de Crăciun în devenirea istorică a omenirii. Noi nu trebuie să aşteptăm un
nou Mesia, un nou Christos, ci să privim la ceea ce a fost revelat omenirii în decursul ultimelor secole, prin natura care conduce adânc în întunericul material, la ceea ce poate fi revelat acestei omeniri prin Christos Iisus înţeles cu adevărat viu, Christos Iisus care a continuat să trăiască printre noi. Astfel, noi nu trebuie să fixăm ideea de Crăciun într-o sărbătoare care se sărbătoreşte în mod convenţional o dată pe an, ci trebuie să o facem mobilă, ca ea să curgă şi să ne lumineze aşa cum a luminat steaua la Bethlehem.
Despre această lumină, despre această stea strălucitoare voiam să vă vorbesc în această seară de Crăciun, şi sper că am contribuit cu ceva la faptul ca dumneavoastră să uniţi cu voirea care există în mod firav, dar însufleţeşte cu adevărat ştiinţa spirituală antroposofică, pentru ca dumneavoastră să uniţi cu această voire acea altă voire, care constă în urmarea acelei stele care luminează oamenilor absolut sigur, cu adevărat, întreaga noapte de Crăciun.
Faptul de a ne pătrunde în tăcere, în intimitate, cu această lumină, de azi pe mâine, este cea mai profundă consacrare de Crăciun în timpul actual. Toate celelalte ar trebui să fie, în fond, doar un semn exterior pentru sentimentul de Crăciun pe care îl putem lua din această seară până în dimineaţa următoare. Atunci această noapte va putea să nu fie doar un simbol pentru noi, ci simbolul se va fortifica devenind ceva viu, şi noi vom reflecta poate la cât de strâns trebuie să ne unim cu strădania spirituală care se îndreaptă spre viitor la toţi cei care sunt cu adevărat oameni, şi care este în acelaşi timp adevărata strădanie de Crăciun: strădania înspre acel Spirit care a vrut să se încorporeze într-un trup, care s-a născut la Bethlehem în acea noapte istorică de Crăciun.
