În conferinţele pe care le-am ţinut aici chiar înainte de Crăciun, mi-a fost dat să indic legătura omului cu întregul Cosmos, şi în special cu ceea ce întreţese şi vivifiază Cosmosul ca puteri spiritual-sufleteşti. Aş dori să fac, într-un fel, din nou legătura cu cele de atunci, desigur într-o consideraţie independentă, de sine-stătătoare.
Viaţa omenească, aşa cum este ea parcursă ca trăire a naturii şi ca viaţă lăuntrică a sufletului omenesc şi a spiritului omenesc, se află între doi poli, şi un mare număr de gânduri pe care trebuie să şi le facă oamenii în privinţa legăturii lor cu lumea, este influenţat de perspectiva acestor două contraste polare.
Pe de o parte, în faţa gândirii şi a simţirii omeneşti se află aşa-numita necesitate a naturii. Omul se simte dependent, şi trebuie să se simtă dependent de legile care acţionează cu necesitate, trebuie să spunem cu necesitate neclintită, pe care el le găseşte pretutindeni afară, în lume, şi care răzbat şi prin el, deoarece organismul său fizic şi cel eteric sunt interconectate în această lume exterioară.
Pe de altă parte, omul trăieşte cu sentimentul – şi în orice natură omenească sănătoasă trebuie să existe acest sentiment – că demnitatea omului nu ar fi deplină dacă lui nu i-ar reveni libertatea în viaţa sa dintre naştere şi moarte. Acestea sunt cele două contraste polare: necesitate şi libertate.
Dumneavoastră ştiţi că epoca ştiinţelor naturii – pe care eu o discut în cealaltă categorie de de conferinţe [Nota 38], pe care le am de ţinut acum –, dumneavoastră ştiţi că această epocă a ştiinţelor naturii extrapolează necesitatea întâmplărilor, care se găsesc pretutindeni afară în natură, şi asupra a tot ceea ce ţine de omul însuşi, şi cum ea a ajuns treptat, prin mulţi din reprezentanţii ei, să considere libertatea drept ceva imposibil, drept o iluzie, care trăieşte în sufletul omenesc numai datorită faptului că atunci când omul este pus cu voinţa sa în faţa unei decizii are, pe de o parte, motive pro, şi pe de altă parte motive contra, care acţionează cu necesitate din amândouă părţile asupra lui. Iar în conformitate cu această concepţie, de fapt nu este el cel care ia decizia, ci, la urma-urmelor, sunt acele motive care au forţa cea mai intensă şi constituie totalul cel mai determinant. Ele le înving pe celelalte motive, care acţionează tot cu o anumită necesitate asupra omului, dar au o forţă mai redusă şi un total mai restrâns. Iar omul este pur şi simplu, aş spune, luat cu forţa de rezultanta impulsurilor care acţionează cu necesitate asupra lui. Faptul că el se simte liber – aşa zic mulţi reprezentanţi ai acestei concepţii – provine numai de acolo că motivele polare de tip „da” şi „nu” reprezintă ceva atât de complicat în ansamblul lor, încât omul nu observă cum este antrenat încoace şi încolo şi cum, în cele din urmă, ca să spunem aşa, balanţa înclină spre una din categoriile motivelor, şi în final el este determinat de fapt tocmai de aceasta.
Împotriva acestei concepţii nu se află numai considerarea etică, conform căreia demnitatea omului nu s-ar împlini în lume dacă el nu ar fi decât o minge pentru impulsurile de tip „da” şi „nu”, ci şi faptul că în voinţa omenească trăieşte sentimentul de libertate şi că pentru cel nepărtinitor, de fapt, este cu totul fără îndoială că dacă e ca omul să fie derutat de vreo teorie referitoare la acest sentiment de libertate el ar trebui să fie, de fapt, la fel de derutat de simplele senzaţii elementare ale simţurilor. Dacă trăirea de libertate întru totul elementară din sfera sentimentelor omeneşti ar putea fi înșelătoare, atunci şi trăirea roşului, sau trăirea notei do ar putea fi amăgiri. Şi este oricum caracteristic că mai noua concepţie natural-ştiinţifică despre lume apreciază atât de mult aspectul teoretic prin mulţi reprezentanţi ai ei, încât se lasă ispitită prin teorie de necesitatea absolută, fără excepţie, care după părerea ei trebuie să cuprindă şi acţiunile omeneşti şi voinţa omenească, încât trece pur şi simplu peste experienţa care este constituită de vieţuirea libertăţii.
Dar această problemă a necesităţii şi libertăţii, cu toate fenomenele lor însoţitoare din viaţa sufletească – şi acestea sunt extrem de numeroase –, este legată cu mult mai adânc de ceea ce poate fi găsit în ştiinţele naturii sau în experienţa sufletească nemijlocită, cotidiană a omului. Căci pe când concepţia omenească mai era cu totul altfel, această întrebare de îndoială îngrijorătoare a apărut în faţa sufletului omenesc.
Dumneavoastră aţi văzut, din cealaltă grupare de conferinţe pe care o am de ţinut aici, că gândirea natural-ştiinţifică propriuzisă a perioadei contemporane nu este deloc aşa de veche. Dacă ne întoarcem în timpurile vechi, găsim o gândire omenească şi concepţii omeneşti care erau la fel de unilateral spirituale pe cât au devenit concepţiile actuale naturalist-unilaterale. Pe măsură ce ne întoarcem mai mult la epocile trecute, găsim că în concepţiile omeneşti exista tot mai puţin din ceea ce numim noi în ziua de azi necesitate naturală. Nici în vechile concepţii greceşti nu exista nimic din ceea ce noi numim în ziua de azi necesitate naturală, căci pentru greci necesitate, în nuanţa lor aparte de gândire, era cu totul altceva.
Dacă ne întoarcem şi mai mult înapoi, găsim că în locul necesităţii naturale se aflau întru totul influenţe de forţe, influenţe care trebuie atribuite în tot cuprinsul lor unei providenţe divin-spirituale. În ziua de azi, dacă-mi este îngăduit să mă exprim aşa, pentru acela care gândeşte în mod natural-ştiinţific totul este efectul forţelor naturii; pentru gânditorul timpurilor vechi, totul era efectul forţelor gândite spiritual, care acţionau cu intenţii la fel cum acţionează omul însuşi cu intenţii, numai că intenţiile lor erau cu mult mai cuprinzătoare decât pot fi intenţiile omeneşti. Dar şi în lăuntrul acestei concepţii despre lume care era întru totul spirituală, omul îşi îndrepta privirea asupra determinării voinţei sale de către puterile divin-spirituale şi la fel cum se simte el determinat în ziua de azi de forţele naturii şi legile naturii, când gândeşte în sens natural-ştiinţific, tot aşa se simţea el determinat odinioară de forţe divin-spirituale sau legi divin-spirituale. Şi pentru mulţi dintre aceia care aveau convingeri deterministe în acest vechi sens spiritualist, libertatea omului, deşi este o trăire nemijlocită, era la fel de puţin valabilă ca pentru naturaliştii actuali. În ziua de azi, naturaliştii gândesc: În acţiunea omenească intervine necesitatea naturală. Pe atunci, spiritualiştii gândeau: Prin faptele omeneşti acţionează puterile divin-spirituale, în conformitate cu intenţiile lor.
Este suficient să avem pur şi simplu în vedere cum iese la iveală problema libertăţii şi a necesităţii din aceste lumi de concepţii pe deplin opuse, şi ne vom spune: La suprafaţa lucrurilor şi a evenimentelor nu se poate constata precis nimic în privinţa acestei probleme, care pătrunde profund în întreaga viaţă şi în întreg cursul lumii. – Trebuie să privim deja mai adânc în ceea ce este cursul lumii – cursul lumii este, pe de o parte, curs al naturii, cursul lumii este, pe de altă parte, dezvoltare a spiritului –, aşa cum este posibil numai prin concepţia antroposofică despre lume, pentru a ajunge întradevăr la întregul sens al acestei probleme care îl cutremură lăuntric pe om.
De obicei, cursul naturii este considerat într-un mod extrem de limitat. În ziua de azi cursul naturii este considerat în aşa fel încât se încearcă să se aducă în camera de observaţie, ba chiar în câmpul de vedere al microscopului, sau să fie expuse experimentelor evenimente extrase din contextul lor, procese extrase din contextul lor întru totul special, şi cu aceasta cercetătorul se situează înlăuntrul unui domeniu extrem de restrâns, la care este de fapt limitată observarea cursului naturii şi al lumii. Aş spune că aceia care consideră spiritualul şi sufletescul tot în acest mod, o fac în conformitate cu acest tip de observare a naturii. Ca şi cum s-ar sfii să cuprindă cu privirea omul în întregime în privinţa vieţii sale sufleteşti. Se practică o „specializare” pentru a considera gânduri izolate sau fragmente de sentimente într-un anumit context limitat, şi se speră ca dintr-un astfel de context limitat să poată fi alcătuită cândva o psihologie, la fel cum se încearcă să se dobândească o concepţie despre lumea fizică din observaţiile individuale şi experimentele separate, care se execută în cabinetele chimico-fizice, în clinici şi alte locuri asemănătoare.
Dar toate aceste consideraţii nu duc de fapt, în realitate, niciodată la o concepţie de ansamblu, nici în domeniul fizic şi nici în domeniul sufletesc-spiritual. Şi pe cât de puţin urmează să fie spus ceva aici împotriva justificării acestor cercetări speciale – ele sunt justificate din punctele de vedere pe care eu le-am menţionat adesea în conferinţele mele –, pe atât de mult trebuie însă accentuat: Dacă natura, dacă lumea însăşi nu aduce undeva în faţa omului ceea ce provine din interacţiunea amănuntelor izolate, atunci omul nu-şi va putea niciodată alcătui o configuraţie a Universului iluminată de procesele Universului din observaţiile şi experimentele sale izolate.
Aşa cum se pot cerceta celulele ficatului şi mici procese ale ficatului, aşa cum se pot cerceta celulele creierului şi mici procese ale creierului, aşa cum omul se poate specializa tot mai mult în aceste direcţii, iar din aceste cercetări – tocmai pentru că ele duc la separare şi nu la ansamblu – nu se poate dobândi niciodată o concepţie despre ansamblul organismului omenesc, dacă nu există din capul locului această totalitate a organismului omenesc într-o idee cuprinzătoare la modul spiritual şi simţitor, pentru ca apoi, cu ajutorul ei cercetările separate să fie din nou reunite într-un întreg, tot aşa de puţin vor putea oferi vreodată chimia sau astro-chimia, fizica sau astro-fizica, sau biologia – în măsura în care ele se limitează la cercetări separate, izolate – o imagine a modului în care acţionează laolaltă într-un întreg diversele forţe ale naturii şi legi ale naturii care trăiesc în mediul înconjurător, dacă în om nu ia naştere capacitatea de a vedea şi afară, în natură, ceva asemănător privirii amănuntelor, a proceselor din ficat, a proceselor din rinichi, a proceselor din inimă, a proceselor din creier, în totalitatea organismului omenesc. Depinde pur şi simplu de faptul ca undeva în fiinţa lumii să poată fi arătat ceva în care toate forţele care apar în mediul nostru înconjurător să acţioneze într-o totalitate unitară.
Nu-i aşa, putem spune: Probabil că anumite procese din ficatul omenesc, din creierul omenesc, vor fi descoperite abia foarte târziu, astfel încât să existe o explicaţie biologică legată de acestea. – Dar în orice caz se poate spune, şi s-a putut spune întotdeauna, atâta timp cât omul s-a uitat la un alt om: ceea ce se află în interacţiune reciprocă în ficat, stomac, în inimă, conlucrează laolaltă sub graniţa pielii omeneşti, formând întregul organismului omenesc. Avem în faţa noastră – fără ca să fie nevoie să privim la amănunte –, într-o totalitate pură, conlucrarea tuturor celor care intră în considerare pentru natura omenească, în calitate de efecte chimice, fizice, biologice, avem dinaintea noastră un întreg unitar.
Oare putem avea dinaintea noastră într-un întreg unitar şi totalitatea forţelor naturii şi a legilor naturii care acţionează în jurul omului? Putem, într-un anumit mod. Eu subliniez în mod categoric, pentru a nu fi greşit înţeles, că aceste totalităţi sunt desigur întotdeauna relative, pentru că, de exemplu, să spunem, noi putem cuprinde în om şi procesele urechii noastre exterioare, şi vom avea atunci un întreg relativ. Dar noi putem cuprinde în om şi procesele continuării organului auditiv înspre creier, şi atunci avem şi aici un întreg relativ. Dacă le reunim pe acestea la un loc, avem un întreg relativ mai mare, care aparţine de cap, iar acesta aparţine la rândul său de întregul organism. Tot aşa vor sta lucrurile dacă încercăm să cuprindem într-o concepţie de ansamblu forţele şi legile care intră pentru început în considerare pentru om.
Acum, aş spune,o primă astfel de concepţie de ansamblu este parcursul zilei. Oricât de paradoxal ar suna când se aude prima oară, parcursul zilei este într-o anumită privinţă o reunire a unei anumite sume de legi ale naturii din jurul nostru în acest întreg. În timpul zilei se desfăşoară în mediul nostru înconjurător şi prin noi, procese care, dacă e să fie explicate, se descompun în cele mai diferite procese fizice şi chimice, ş.a.m.d. Se poate spune că parcursul zilei este un fel de organism temporal, un organism temporal care cuprinde în sine o sumă de procese naturale pe care le putem de altfel studia pe fiecare în parte.
Iar o totalitate mai mare este parcursul anului. Dacă dumneavoastră treceţi acum la parcursul anului şi cuprindeţi cu privirea tot ceea ce se petrece ca modificări de-a lungul anului cu Pământul şi omenirea interconectate în domeniul exterior – să considerăm numai sfera aerului – dacă dumneavoastră reuniţi laolaltă ceea ce se petrece de la o primăvară la alta ca procese în plante şi chiar şi în minerale, atunci aveţi o reunire organică temporală a ceea ce vă apare altfel risipit în diferitele cercetări ale naturii, la fel cum avem în organismul omenesc o reunire a proceselor ficatului, rinichilor, splinei ş.a.m.d. Parcursul anului este realmente o însumare organică – cu aceasta nu este exprimat exact ceea ce am de spus, dar noi trebuie să folosim cuvinte – a ceea ce noi cercetăm altfel separat în cadrul ştiinţelor naturii.
Am putea spune, întru câtva superficial, dar cu aceasta am în vedere ceva foarte profund, după cum veţi simţi: Pentru ca omul să nu aibă acel raport abstract cu natura înconjurătoare pe care îl are prin descrierea experimentelor fizice şi chimice, sau faţă de ceea ce i se spune în mod repetat în biologie sau zoologie, trebuie săi se pună dinainte în Cosmos organismul parcursului zilei, organismul parcursului anului. Atunci el găseşte oarecum ceea ce este ce el însuşi. – Şi noi vrem să considerăm acum puţin faptul că el găseşte ceea ce este el însuşi.
Să abordăm pentru început parcursul anului. Dacă îl privim în mod asemănător celui în care am făcut-o ultima oară înainte de Crăciun, avem o sumă de procese în plantele care înmuguresc şi cresc, de la frunzele verzi ale foioaselor până la florile de mai târziu. Avem o sumă incomensurabilă de procese ale naturii, care se desfăşoară de la viaţa din rădăcini până la cea din frunzele verzi ale foioaselor, până la viaţa din petalele colorate ale florilor. Şi avem din nou un cu totul alt tip de procese atunci când vedem toamna uscarea şi moartea naturii exterioare. Noi am cuprins realmente într-o unitate organică procesele lumii aflate în jurul nostru. Dacă trecem prin vară, vedem ceea ce creşte pe Pământ, inclusiv lumea animală, în special lumea animalelor inferioare. Să contemplăm acţiunea şi forfota din lumea insectelor, modul în care ele se detaşează oarecum de pământ şi se dăruiesc Cosmosului, anume se dăruiesc faţă de tot ceea ce se constituie laolaltă ca acţiune a Soarelui din Cosmos. Vedem atunci cum Pământul îşi deschide oarecum toate organele sale către depărtările Cosmosului, iar prin aceasta ies la iveală şi procesele ascendente ale Pământului şi tind înspre depărtările Cosmosului. Vedem cum începând din toamnă şi de-a lungul iernii, ceea ce încolţeşte şi creşte primăvara şi tinde înspre depărtările cosmice, cade înapoi spre Pământ, şi cum Pământul, aş spune, dobândeşte tot mai multă putere asupra a tot ceea ce este viaţă de lăstărire şi creştere, şi cum el aduce oarecum această viaţă de lăstărire şi creştere într-un fel de moarte aparentă, sau cel puţin o învăluie în somn, cum Pământul îşi închide aşadar toate organele sale faţă de influenţele depărtărilor cosmice. Vedem aici două contraste pe parcursul anului, care au infinit de multe amănunte în sine, dar care constituie un întreg unitar în sine.
Şi dacă lăsăm apoi privirea sufletească să se perinde asupra unui asemenea parcurs al anului, care reprezintă un întreg unitar deja prin aceea că începe să se repete pur şi simplu dintr-un anumit punct, că se desfăşoară din nou în aproape acelaşi mod, atunci aflăm că în el nu se află altceva decât necesitatea naturală. Iar noi, oamenii, participăm pe parcursul anului Pământului, la această necesitate naturală. Dacă am participa întru totul , am fi şi noi necondiţionat supuşi acestei necesităţi naturale. Acum, desigur că pe parcursul anului există pentru început acele forţe ale naturii şi puteri ale naturii care intră în considerare pentru noi, oamenii, ca cetăţeni ai Pământului, deoarece Pământul nu se schimbă aşa de repede. Vom ajunge în zilele următoare şi la alte circuite, dar Pământul nu se schimbă atât de repede încât în timpul unei vieţi omeneşti, oricât de bătrân ar ajunge omul, să se facă remarcate micile modificări care apar de la un an la altul. Noi participăm aşadar, în fiecare an, la necesitatea naturală cu propriile noastre trupuri prin aceea că ne situăm înlăuntrul primăverii, verii, toamnei şi iernii.
Aşa trebuie să considerăm lucrurile, pentru că numai adevărata experienţă dă cunoaştere. Nicio teorie nu dă cunoaştere. Orice teorie porneşte de la un domeniu special oarecare, şi generalizează acel domeniu. Ajungem la o adevărată cunoaştere numai dacă plecăm de la viaţă şi de la experienţă. De aceea, nu trebuie să cuprindem cu privirea separat legea gravitaţiei, legile vieţii vegetale, legile instinctelor animale, legile constrângerii omeneşti de a gândi, pentru că pe acestea le cuprindem întotdeauna în amănuntele lor, le generalizăm şi ajungem apoi la generalizări întru totul incorecte. Trebuie să avem în vedere unde se arată forţele naturii în colaborarea lor interactivă. Iar acesta este parcursul anului.
Chiar şi un mod de considerare superficial arată că omul are o libertate relativă faţă de parcursul anului. Dar un mod de considerare antroposofică a lucrurilor arată asta într-un mod şi mai intens. La acest mod de considerare antroposofică să ne îndreptăm privirea asupra a două stări alternative în care trăieşte orice om în răstimpul a douăzeci şi patru de ore: starea de somn şi starea de veghe. Şi noi ştim: în timpul stării de veghe, trupul fizic, trupul eteric, trupul astral şi organismul Eului constituie o relativă unitate în om. În starea de somn, rămân în pat trupul fizic şi trupul eteric, într-o strânsă întreţesere, iar în afara trupului fizic şi acelui eteric se află Eul şi trupul astral. Şi dacă privim acum cu toate mijloacele pe care ni le oferă cercetarea antroposofică şi pe care dumneavoastră le cunoaşteţi din literatura noastră, la ceea ce sunt trupul fizic şi organismul eteric al omului în somn şi la ceea ce sunt ele în stare de veghe, atunci rezultă următoarele.
Când Eul şi trupul astral sunt în afara organismului fizic şi acelui eteric, în organismul fizic şi cel eteric începe o viaţă pe care o vedem înfăptuită în afară, în natură, doar în domeniul mineral şi în cel vegetal. Acolo începe o viaţă minerală şi una vegetală în sine. Faptul că organismul fizic şi cel eteric al omului nu trec treptat în special într-o sumă de procese minerale şi vegetale, provine numai de acolo că ele sunt organizate aşa cum corespunde trupului astral şi Eului care se află temporar în ele. Ele ar trece în viaţa minerală şi cea vegetală dacă omul s-ar întoarce prea târziu cu Eul său şi cu trupul său astral în trupul fizic şi cel eteric. Dar de îndată ce omul a adormit, în el începe tendinţa de a deveni mineral-vegetal. Această tendinţă dobândeşte supremaţia în timpul vieţii de somn.
Dacă privim cu mijloacele cercetării antroposofice la omul fizic ce doarme, atunci vedem în acest om care doarme – desigur, cu variaţia necesară – o imagine fidelă a ceea ce este Pământul din primăvară şi până la sfârşitul verii. Mineral-vegetalul lăstăreşte şi încolţeşte, bineînţeles că în altă formă decât este cazul la plantele verzi care cresc din pământ. Dar, eu spuneam, că ceea ce se desfăşoară în timpul somnului în organismul fizic şi eteric omenesc este o imagine fidelă a răstimpului de primăvară şi vară al Pământului. Omul epocii cosmice actuale este organizat în vederea acestei naturi exterioare. El îşi poate perinda privirea fixă asupra acestei naturi exterioare. El priveşte viaţa care încolţeşte, lăstăreşte şi creşte. În clipa în care omul dobândeşte inspiraţia şi imaginaţia, în răstimpul de somn al omului fizic, lui i se dezvăluie pur şi simplu priveliştea unei perioade de vară. Somnul înseamnă, pentru un astfel de om, că primăvara şi vara se instalează în trupul fizic şi cel eteric. Acolo începe o viaţă de încolţire, lăstărire şi creştere.
Iar când ne trezim, când Eul şi trupul astral se întorc, atunci întreaga viaţă de lăstărire şi creştere a trupurilor fizic şi eteric se retrage. Pentru privirea spiritual-văzătoare, viaţa în organismul fizic şi eteric al omului începe să devină foarte asemănătoare cu viaţa de toamnă şi de iarnă a Pământului. Şi ai realmente, atunci când urmăreşti un om succesiv în perioadele de veghe şi somn, ai în scurt timp o imagine microcosmică a toamnei, iernii, primăverii şi verii. Este suficient să urmăriţi spiritual-ştiinţific un om, ca organism fizic şi eteric, timp de douăzeci şi patru de ore, şi veţi parcurge un an întreg în microcosmic. Astfel încât se poate spune, atunci când priveşti la ceea ce rămâne în pat din om în timpul somnului, sau se plimbă de-a lungul zilei: Parcursul anului se înfăptuieşte microcosmic.
Dar să considerăm acum, pe de altă parte, ceea ce se separă în somn: Eul şi trupul astral al omului. Atunci vom afla, dacă procedăm din nou cu mijloace de cercetare spiritual-ştiinţifice, cu inspiraţie şi intuiţie, că în timp ce omul doarme, Eul şi trupul astral sunt dăruiţi puterilor spirituale înlăuntrul cărora vor putea trăi conştient în stare normală abia într-o epocă ulterioară a Pământului. Şi atunci va trebui să spunem: În timpul somnului, de la adormire până la trezire, Eul şi trupul astral se sustrag din lume, aşa cum se sustrage Pământul depărtărilor cosmice în răstimpul iernii. – Eul şi trupul astral se află într-adevăr în timpul somnului în perioada lor de iarnă. Astfel încât omul are amestecate între ele în timpul somnului ceea ce Pământul are doar pentru emisferele sale opuse: anume, în timpul somnului el are realmente timp de vară pentru fiinţa sa fizică şi cea eterică, şi timp de iarnă pentru Eul său şi fiinţa sa astrală.
Iar în stare de veghe este invers. Atunci, organismul fizic şi cel eteric au timp de iarnă. Eul şi organismul astral sunt dăruiţi celor care le pot veni în întâmpinare în starea omenească de veghe din depărtările cosmice. Aşadar, dacă Eul şi trupul astral se cufundă în trupul fizic şi cel eteric, atunci Eul şi trupul astral sunt în timp de vară. Din nou se află laolaltă timpul de iarnă în organismul fizic-eteric, şi timpul de vară în Eu şi organismul astral.
Consideraţi acum Pământul: şi el trebuie să aibă simultan vară şi iarnă în diversele sale ţinuturi, dar ele nu se pot fi „glisate” una peste alta. În om, vara şi iarna se depasează microcosmic necontenit una în alta, până la suprapunere. Dacă omul doarme, vara sa fizică este amestecată cu iarna spirituală; dacă omul veghează, iarna sa fizică este amestecată cu vara spirituală. În natura exterioară a cursului anului, omul are iarna şi vara separate; în el însuşi, iarna şi vara se amestecă necontenit, din două părţi diferite.
Aşadar dacă în natura exterioară este aşa încât, dacă e să desenez schematic, timpul de iarnă şi timpul de vară trebuie desenate succesiv pentru un ţinut al Pământului, aşadar succedându-se în timp,
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 13 |
atunci, pentru fiinţa omenească, aceşti doi curenţi trebuie desenaţi alăturat, desigur că într-un mod caracteristic, deci eu trebuie să-i desenez alăturat, astfel:
[Tabla 13]Aşadar în fiinţa omenească este întotdeauna simultan în interior, iarnă şi vară. Numai că alternează, când vara spiritului cu iarna corpului, când iarna spiritului cu vara corpului.
Ceea ce avem aşadar în natura exterioară, acest compendiu de forţe ale naturii şi legi ale naturii, pe care le avem împrejurul nostru, în aşa fel încât ele nu se pot neutraliza într-un ţinut al Pământului pentru că acţionează succesiv, acestea se neutralizează în fiinţa omenească, se anulează reciproc. Cursul naturii este în aşa fel încât la fel cum prin două forţe opuse poate fi creată o poziţie de echilibru, şi nenumăratele legităţi ale naturii se pot neutraliza, anula reciproc. Acest lucru se petrece în om în privinţa tuturor legilor exterioare ale naturii tocmai prin faptul că el doarme şi veghează în mod sistematic, chiar aşa cum o face.
Şi pentru că ceea ce afară apare ca necesitate naturală atunci când e desfăşurată în timp, se neutralizează în om, asta îl face o fiinţă liberă. De aceea, nu poate exista o înţelegere a libertăţii dacă omul nu înţelege cum la natura sa exterioară fizic-eterică, în care poate fi vară şi iarnă, se pot adăuga de fiecare dată iarna şi vara opuse ale vieţii sale spirituale, neutralizându-le pe cele dintâi.
Vedeţi aşadar că dacă privim în natura exterioară, dobândim imagini pe care nu ne este deloc îngăduit să le vedem în noi, nici în stare de veghe, nici în stare de somn. Nu ne este deloc îngăduit să le vedem în noi, şi noi trebuie să ne spunem: Înlăuntrul naturii omeneşti, aceste imagini ale cursului naturii îşi pierd valabilitatea, şi noi trebuie să privim la altceva. – Şi abia atunci când cursul naturii dinlăuntrul naturii omeneşti nu ne mai deranjează, dobândim posibilitatea să privim corect la entitatea spiritual-morală-sufletească a omului. Noi dobândim un raport etic, un raport moral cu omul în acelaşi mod în care dobândim un raport natural cu natura.
Dacă ne privim pe noi înşine prin cunoaşterea astfel dobândită – mai sunt multe alte lucruri care pot fi caracterizate în mod asemănător–, atunci avem deplasate una în alta, până la suprapunere, ceea ce este desfăşurat pe parcursul timpului. Dacă privim înlăuntrul nostru, dacă înţelegem acest lăuntru corect în sensul expus astăzi,atunci îl aducem într-un alt raport cu parcursul timpului decât se obişnuieşte în ziua de azi.
Modul exterior-ştiinţific de considerare a lucrurilor nu se avântă să spună: Dacă priveşti înlăuntrul omului trebuie să simţi răsunând laolaltă într-un acord ceea ce poate fi resimţit pe parcursul timpului doar ca sunete izolate. Dacă îţi dezvolţi urechea spirituală, în om răsună laolaltă într-o clipă sunetele de vară şi de iarnă pe care le auzim afară în lume atunci când intrăm în parcursul timpului. – Timpul devine într-adevăr spaţiu. Mediul nostru înconjurător, chiar şi din punctul de vedere al timpului, răsună în întâmpinarea noastră desfăşurând în depărtări ceea ce răsună din noi înşine ca dintr-un centru, ca reunit într-un punct.
Şi aici intervine realmente momentul în care consideraţia ştiinţifică se revarsă în consideraţia artistică, momentul în care arta şi ştiinţa nu se mai raportează una la alta, aşa cum este cazul în epoca naturalistă, ci se raportează una la alta aşa cum a simţit, de exemplu, şi Goethe, chiar dacă nu într-un mod foarte intens, atunci când a spus [Nota 39]: Arta deschide un tip de taine ale naturii fără de care natura nu poate fi niciodată înţeleasă pe deplin. – Configurarea artistică a lumii trebuie înţeleasă dintrun anumit punct. Şi dacă am parcurs o dată această cale [Nota 40] de la configurarea pur conceptual ştiinţifică la cunoaşterea artistică, atunci facem şi al treilea pas, cel spre aprofundarea religioasă.
Dacă am găsit în noi acţionând laolaltă în centru forţele cosmice, fizice, sufleteşti şi spirituale, le vedem şi afară, în depărtările cosmice. Voirea omenească se înalţă la creaţia artistică, şi în cele din urmă la un asemenea raport cu Universul care nu este o simplă cunoaştere pasivă, ci care este o dăruire pozitivă, pe care aş vrea să o caracterizez spunând: Omul nu mai priveşte în mod abstract în lume cu forţele capului său, ci el începe să privească tot mai mult cu întreaga sa entitate. Iar vieţuirea-împreună cu parcursul cosmic devine pentru el un proces de altă natură decât vieţuirea-împreună cu realităţile cotidiene. Vieţuirea-împreună cu parcursul cosmic devine pentru el cult, şi astfel ia naştere cultul cosmic, înlăuntrul căruia poate sta omul în fiecare clipă a vieţii sale.
Orice cult pământesc este o imagine simbolică a acestui cult cosmic. Acest cult cosmic este mai presus de orice cult pământesc. Şi dacă ne pătrundem corect cu ceea ce s-a spus astăzi, vom dobândi posibilitatea de a considera raportul perspectivei antroposofice faţă de lume cu orice alt cult religios. Şi asta vom face în zilele următoare: să cuprindem întru câtva cu privirea relaţiile antroposofiei cu diferitele forme de cult.
