Ca element esențial al prezentului nostru în cadrul evoluției omenirii, s-a dovedit a fi faptul că omul pământean se află în posesia gândurilor abstracte, adică, pentru noi, a gândurilor moarte, a gândurilor care-și duc existența în noi în sensul că ele sunt de fapt rămășițele ființei vii ale sufletului din existența pre-terestră.
De această treaptă de evoluție a omenirii la gândirea abstractă, adică moartă, este legată – după cum am expus adesea – dobândirea conștienței libertății în cadrul evoluției omenirii. Vrem să ne îndreptăm astăzi în special atenția asupra acestui aspect al lucrurilor. Putem să o facem dacă vom considera întreaga desfășurare a evoluției omenirii din perioada postatlanteană.
Dumneavoastră știți că după marea catastrofă atlanteană a rezultat treptat acea împărțire în continente pe care o cunoaștem în ziua de azi, și că în cadrul acestei împărțiri a continentelor pe Pământ s-au dezvoltat treptat cinci epoci de cultură sau civilizație, pe care eu le-am denumit în cartea mea Știința ocultă în schiță, epoca proto-hindusă, proto-persană, egipto-caldeeană, greco-latină și actuala epocă de civilizație a noastră, cea de-a cincea.
Aceste cinci epoci de civilizație se deosebesc prin aceea că omul, ca ființă de ansamblu, are în fiecare dintre ele o altă constituție sufletească. Dacă ne întoarcem în epocile de civilizație mai vechi, această constituție sufletească se exprimă și în aspectul exterior al omului, aș spune, în revelațiile corporale ale omului. Și cu cât înaintăm în perioadele următoare, adică ne apropiem mai mult de epoca noastră de civilizație, cu atât mai mult se exprimă ceea ce noi putem numi progres al omenirii, în constituția sufletească. Eu am descris adesea diverse aspecte referitoare la aceasta. Astăzi vreau să le descriu dintr-un punct de vedere mai puțin luat în considerare până acum.
Dacă ne întoarcem în prima epocă de cultură și civilizație, cea proto-hindusă, care a rezultat întrucâtva din catastrofa atlanteană, aflăm că omul din vremea aceea se simțea mai mult ca cetățean al Cosmosului exterior Pământului, decât ca cetățean al Pământului. Și dacă abordăm acum amănunte ale vieții de atunci, care, după cum v-am indicat adesea, s-a desfășurat în mileniile șapte și opt înainte de Christos, trebuie să subliniem că în acele vremuri foarte vechi ale evoluției omenirii se acorda o mare valoare aspectului exterior al omului – asta nu printr-o considerare intelectuală, care desigur nu exista pe atunci, ci dintr-o simțire profund instinctivă. Nu în sensul că oamenii din vremurile acelea vechi ar fi practicat studii fizionomice, căci asta era, desigur, departe de ei. Acestea aparțin de abia unor epoci în care se constituie intelectualismul, chiar dacă într-un mod încă nedesăvârșit. Dar oamenii acelor vremuri aveau o simțire subtilă, fină, în privința fizionomiei. Acei oameni simțeau în profunzime că dacă cineva are o anumită expresie a feței asta înseamnă că el are și o însușire muzicală sau alta. Ei acordau o mare valoare faptului de a ghici, aș spune, entitatea muzicală a omului din expresia feței sale, dar și din gesturile sale, din întreaga revelare a omului. Pe vremea aceea nu se tindea înspre un mod anume de cunoaștere a ceea ce este general-uman. Pe atunci oamenii nu aveau nicio înțelegere dacă li s-ar fi spus că ceva trebuie dovedit. Asta i-ar fi stânjenit, i-ar fi durut aproape fizic, iar în timpurile vechi i-ar fi durut realmente în mod fizic. Oamenii din acele timpuri ar fi spus că a dovedi este ca și cum te-ar tăia cineva cu cuțitul. Căci de ce ar trebui să se dovedească ceva? Doar nu este nevoie să știi ceva atât de sigur despre lume, încât mai întâi să-l dovedești.
Aceasta se leagă de faptul că oamenii mai aveau pe atunci încă sentimentul viu că ei vin cu toții dintr-o existență pre-pământeană, dintr-o lume spirituală. Iar atunci când te afli în lumea spirituală nu dovedești nimic. Atunci știi că dovedirea este o chestiune care are bunul său temei pe Pământ, dar că în lumea spirituală nu se dovedește. Căci faptul de a dovedi era echivalent, să spunem, cu a afirma că este necesară o anumită măsură: Un om are voie să fie atât de înalt – și apoi să se procedeze ca în legenda lui Procust: Celui care este mai înalt i se taie din picioare, iar cel care este prea scund, este întins ca să ajungă la dimensiunea respectivă. Cam așa ar fi dovedirea în contextul general al lumii spirituale. Acolo lucrurile nu sunt așa încât să se lase ciopârțite prin dovezi. Acolo lucrurile sunt mobile lăuntric.
Și pentru un indian din vechea epocă proto-persană, având intensa conștiență formulată astfel: Eu am coborât din lumea spirituală și m-am îmbrăcat doar cu această ființă omenească exterioară – pentru un astfel de indian ar fi părut extrem de curios dacă cineva i-ar fi ridicat pretenția că trebuie să dovedească ceva. Acești oameni îndrăgeau mai mult ceea ce noi numim în ziua de azi faptul de „a ghici”. Și ei îl îndrăgeau, pentru că voiau să fie atenți la ceea ce se manifesta în mediul înconjurător. Iar ei aveau o anumită satisfacție lăuntrică în această activitate de ghicire.
Și tot așa au avut ei un anumit instinct de a deduce din expresia feței dacă un om este inteligent sau nu, de a deduce din statura sa dacă are un caracter flegmatic sau de alt tip, ș.a.m.d. Această „ghicire” a fost pusă pe vremea aceea în locul a ceea ce numim noi astăzi cunoaștere doveditoare. Iar în relațiile interumane întregul comportament reciproc se reducea la a deduce din sufletesc, din gesturi, din statura omului, din modul în care mergea, ce calități morale are el de fapt.
În prima perioadă a epocii proto-hinduse nu a existat împărțirea ulterioară în caste. Pe atunci exista, în legătură cu esența misterială proto-hindusă, un fel de împărțire socială a oamenilor după fizionomie, după gesturi. Aceste lucruri au fost posibile în vechile timpuri ale evoluției omenirii, pentru că oamenii aveau pe atunci un anumit instinct de a se conforma unor astfel de împărțiri. Ceea ce s-a constituit mai târziu în cadrul civilizației hinduse ca formare a castelor a fost, aș spune, deja un fel de divizare schematică a unei împărțiri cu mult mai individuale, care se făcuse inițial în funcție de fizionomia resimțită instinctiv. Și în acele timpuri vechi, oamenii nu se simțeau jigniți dacă erau încadrați ici sau colo în funcție de chipurile lor – dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa –, pentru că ei se simțeau întrutotul ființe pământene dăruite de Dumnezeu. Iar autoritatea ce le revenea celor din misterii care făceau această împărțire, era o autoritate imensă.
Abia în epocile de civilizație postatlanteană ulterioară s-a constituit treptat esența castelor din premizele pe care le-am indicat deja în alte conferințe [Nota 28]. În acele timpuri vechi, în epoca proto-hindusă, exista sentimentul intens că omul are la bază o imaginațiune divină.
Eu v-am povestit multe despre faptul că inițial exista o clarvedere instinctivă, o clarvedere de vis. Dar dacă ne întoarcem în timpurile foarte vechi din perioada postatlanteană, oamenii nu-și spuneau numai că ei văd imaginațiuni ca de vis, ci ei își spuneau: În configurarea anume pe care o are trupul fizic al omului atunci când omul pășește în existența terestră, trăiește o imaginațiune divină. La baza omului care coboară pe Pământ este pusă o imaginațiune divină. Și în conformitate cu aceasta își clădește el apoi în copilărie fizionomia, în conformitate cu aceasta își clădește el, în general, întreaga sa expresie fizică de om.
Dar oamenii nu priveau numai instinctiv fizionomia, așa cum tocmai am indicat, ci ei vedeau în fizionomie imaginațiunea zeilor. Ei își spuneau: Zeii au imaginațiuni și ei imprimă aceste imaginațiuni în ființa fizică a omului. – Aceasta a fost cea dintâi concepție în privința a ceea ce este omul ca ființă trimisă de Dumnezeu pe Pământ.
Apoi a urmat cea de-a doua epocă de cultură postatlanteană, cea proto-persană. Pe atunci nu mai exista acel sentiment instinctiv față de fizionomie, el nu mai era la fel de intens ca mai înainte. Atunci nu se mai privea înspre imaginațiunile zeilor, ci înspre gândurile zeilor. Anterior, se presupunea că înainte ca omul să coboare pe Pământ, într-o entitate divină trăiește o adevărată imagine a omului. Apoi s-a format reprezentarea că gândurile – acele gânduri care constituie laolaltă Logosul, așa cum a fost el numit mai târziu – stau la baza fiecărei ființe omenești.
În această epocă postatlanteană s-a acordat o mare valoare faptului că un om era născut – oricât de paradoxal ni s-ar părea în ziua de azi, așa stăteau lucrurile pe atunci – pe vreme frumoasă sau nu, noaptea sau ziua, pe vreme de iarnă sau de vară, etc. Din punct de vedere intelectual nu exista o formulare în această privință, dar oamenii aveau sentimentul că ceea ce lasă zeii drept constelație cerească, vreme frumoasă sau viscol, zi sau noapte, atunci când trimit un om pe Pământ, acestea exprimă gândurile lor, exprimă gândurile lor divine. Și atunci când un copil era născut pe vreme de furtună sau pe o constelație aparte, era considerat în viața profană ca expresie a gândurilor divine date copilului.
Și dacă aceasta era situația în viața profană, pe de altă parte acolo unde preoțimea, care la rândul ei era dependentă de misterii, consemna nașterile, ca să spunem așa – dar asta nu trebuie înțeles în sensul birocratic de astăzi – lucrurile stăteau întrutotul astfel că din aceste constelații de vreme, perioada zilei, anotimp ș.a.m.d. se vedea modul în care i se dăduseră omului gândurile sale divine. Așa au stat lucrurile în cea de-a doua epocă postatlanteană, în perioada proto-persană.
Astfel de lucruri s-au menținut prea puțin până în vremea noastră. În zilele noastre se consideră că un om care vorbește despre vreme este extraordinar de plictisitor. Gândiți-vă că este considerat un dezavantaj al unui om, că el este considerat un om plictisitor dacă nu știe să vorbească despre altceva decât despre vreme. – Oamenii din epoca proto-persană nu ar fi înțeles acest lucru; ei l-ar fi considerat neobișnuit de plictisitor pe omul care nu ar fi avut nimic interesant de spus despre vreme. Căci, într-adevăr, înseamnă că te-ai detașat întrutotul de mediul natural înconjurător dacă nu mai resimți ceva cu adevărat omenesc față de fenomenele vremii. Și de fapt era o conviețuire interesantă cu mediul cosmic înconjurător, care se exprima prin aceea că anumite evenimente – iar nașterea unui om era un eveniment important – erau gândite în legătură cu ceea ce se petrece în lume, în Univers.
Ar fi întru totul un progres dacă oamenii – nu e nevoie să se ajungă la tipul de conversație: E vreme bună sau e vreme rea, căci acesta este foarte abstract –, dacă oamenii ar ajunge din nou ca atunci când își povestesc una sau alta să nu uite ce fel de vreme a fost la cutare sau cutare eveniment care a fost trăit, ce fel de fenomene au fost în general în natură.
Și este extraordinar de interesant când acest lucru este menționat în cazul unor evenimente deosebite, cum a fost menționat, de exemplu, la moartea lui Kaspar Hauser [Nota 29], pentru că a fost un fenomen frapant faptul că pe de o parte Soarele apunea, în timp ce pe de cealaltă parte răsărea Luna, ș.a.m.d.
Așa putem resimți noi ființa omenească în această a doua epocă postatlanteană.
În cea de-a treia epocă postatlanteană, instinctul de a vedea spiritualul, de a vedea gândurile divine din vreme, dispăruse în cea mai mare parte și atunci oamenii au început treptat să calculeze. Atunci s-a ajuns ca în locul înțelegerii intuitive a gândurilor divine ale omului din configurația naturală să se pună calcularea constelațiilor stelare, și pentru omul care venea pe lume se stabileau prin calcul constelațiile stelare, cele ale stelelor fixe și cele planetare. Aceasta a fost, în esență, cea de-a treia perioadă, cea caldeo-egipteană, în care s-a acordat cea mai mare valoare faptului de a putea calcula din constelațiile stelare cum a pășit omul în viața pământească, din viața prenatală.
Așadar exista încă o conștiență a faptului că viața omului de pe Pământ provine din mediul extraterestru înconjurător. Dar când se ajunge la calcul, atunci vine și timpul în care nu mai există cu adevărat legătura ființei omenești cu entitățile divin-spirituale.
E suficient să luați în considerare cât de exterior este de fapt întregul proces spiritual al omului atunci când se ajunge la calculare. Desigur că nu vreau să mă refer la lenevia unor tineri sau la neatenția unor oameni în privința calculării. Desigur că nu voi face asta. Dar este realmente o mare deosebire dacă se pun în prim plan acele metode exterioare de gândire, care de fapt au prea puțin de a face cu întregul om și constituie metodele de calcul. Aceste metode de calcul au fost introduse peste tot în această a treia perioadă postatlanteană. Dar, la urma-urmelor, se calcula ceea ce era extraterestru, și omul era încadrat, cel puțin prin calcul, în Cosmosul exterior Pământului. Egiptenii și caldeenii nu au calculat atât de abstract cum o facem noi; calculele lor erau întrutotul străbătute de simțire. În ziua de azi cele calculate sunt uneori gândite, alteori nu sunt nici măcar gândite, ci doar se aplică metoda. În ziua de azi, adesea nu se mai calculează ținând cont de conținuturi, ci numai de metodă. Iar ceea ce s-a realizat în matematică prin îndepărtarea conținutului, prin ținerea cont doar de metodă, este, în fond – eu nu vreau să critic nimic dar este cumplit. În perioada egipto-caldeeană, în calcule se mai afla încă ceva întrutotul omenesc.
Apoi a venit epoca greco-latină. A fost prima epocă de civilizație postatlanteană, în care omul a avut de fapt sentimentul că el trăiește întrutotul pe Pământ, că este întrutotul unit cu forțele Pământului. Legătura omului cu fenomenele meteorologice se retrăsese deja în istorisirile miturilor. Cele cu care se mai simțise omul încă viu legat în cea de-a doua epocă de cultură postatlanteană, în epoca proto-persană, se retrăseseră ca lume a zeilor. Omul însuși nu mai credea că înseamnă ceva atunci când urca pe Olimp și ajungea acolo sus, cu capul în ceață; el i-a lăsat apoi pe zeii săi, pe Zeus, pe Apollo, să-și integreze capetele în norul de pe Olimp. Cine urmărește miturile din această perioadă de cultură greco-latină va mai avea încă un ecou al sentimentului că omenirea se simțea cândva unită cu norii și fenomenele cerești, dar că oamenii au transferat aceasta, zeilor. Zeus era acum cel care se mișca o dată cu norii, sau Hera era cea care administra norii. Mai înainte, omul făcuse aceasta cu propriul său suflet. Nu se prea poate spune așa, dar cuvintele redau totuși realitatea, că grecul l-a surghiunit pe Zeus în regiunea norilor, în regiunea luminii.
Omul proto-persan se mai simțea cu sufletul său încă înlăuntrul acestor lucruri. El nu ar fi putut spune: Zeus trăiește în nori sau în lumină ci el ar fi spus: Zeus trăiește în mine – pentru că el își simțea sufletul în sfera norilor, în sfera aerului. Grecul a fost cel dintâi om din perioada postatlanteană care s-a simțit pe de-a-ntregul om pământean – deși la aceasta s-a ajuns abia treptat, și într-o perioadă îndelungată. În schimb, în perioada greco-latină a dispărut pentru început sentimentul de a fi împreună cu existența prenatală. În primele trei epoci de civilizație postatlanteană oamenii au simțit cu intensitate legătura lor cu existența prenatală. Pe atunci lor nu li s-ar fi putut impune dogma că nu ar exista o pre-existență. De fapt, astfel de dogme pot fi afirmate numai dacă există perspectiva ca oamenii să le accepte. Și cei care le afirmă trebuie să fie suficient de inteligenți încât să prezinte drept dogmă ceva pentru care un număr de oameni sunt pregătiți prin evoluția omenească. Dar grecii au pierdut treptat existența prenatală din simțirea lor, și ei se simțeau în întregime oameni pământeni. Ei se simțeau ca oameni pământeni așa cum v-am descris în conferințele anterioare, în sensul că ei se simțeau încă străbătuți de un divin-spiritual, dar totuși întrutotul în legătură cu tot ceea ce trăiește numai pe Pământ.
Puteți avea ușor sentimentul modului în care s-a putut dezvolta o astfel de mitologie în epoca greacă, după ce se pierduse legătura propriului suflet cu fenomenele supraterestre. Astfel încât putem spune: Dacă aici se află Pământul – desenez schematic – în prima perioadă postatlanteană omul se simțea ca fiind un rezultat al imaginațiunii divine, pe care o căuta în întregime în spiritual-sufletesc. Apoi el s-a simțit ca fiind rezultat al gândurilor divine, pe care le căuta în fenomenele cerești, în vânt și vreme ș.a.m.d. Apoi omul a pierdut tot mai mult conștiența care se extindea în depărtări; apoi această conștiență s-a limitat tot mai mult,îndreptându-se tot mai mult înspre Pământ. Apoi a urmat perioada egipto-caldeeană, unde găsim omul ca ființă încadrată în Cosmos doar prin calcul. Și apoi a urmat cea de-a patra epocă, cea greco-latină, în care omul este întrutotul om pământean (vezi desenul).
Dacă ne întoarcem încă o dată în cea de-a treia epocă postatlanteană, ajungem într-o vreme în care oamenii simțeau cu intensitate – în ciuda faptului că ei își deduceau existența cerească doar prin calcul – unde anume se nășteau pe Pământ. Aceasta este o realitate interesantă. Oamenii își uitaseră existența cerească – pe care și-o aminteau doar prin calcul – și aceasta trebuia să fie calculată. Aceasta a fost perioada calculelor astrologice. Dar un om care nu dispunea probabil de calcule referitoare la data nașterii sale, simțea totuși rezultatul acestor calcule. Cineva care era născut în sud simțea în ceea ce putea trăi el în sud rezultatul acestui calcul; pentru el, asta conta mai mult decât calculul însuși. Cineva care fusese născut în nord, avea un alt rezultat al calculului. Da, astrologii puteau face aceste calcule, dar omul simțea realmente rezultatul lor. Și cum îl simțea el?
El îl simțea prin aceea că întreaga sa constituție sufletească și corporală erau legate de locul nașterii sale și de particularitățile geografice și climatice ale nașterii sale, deoarece în acea a treia perioadă de civilizație postatlanteană omul se simțea, în special, drept o creatură care respiră. În sud se respiră altfel decât în nord. Omul era un om al respirației. Desigur că civilizația exterioară nu era atât de departe încât să poată exprima astfel de lucruri; dar ceea ce trăia în sufletul omenesc era rezultatul procesului respirator, iar procesul respirator era un rezultat al locului de pe Pământ în care se născuse omul și în care trăia.
Această situație a încetat la greci. În perioada greacă, determinante nu mai erau procesul respirator și legătura cu elementul pământesc, ci legăturile de sânge, sentimentul de apartenență la o seminție, sentimentul seminției fiind ceea ce constituia conștiența apartenenței la un suflet-grup. În cea de-a treia epocă postatlanteană, sufletele-grup erau simțite în legătură cu locul de pe Pământ. Și de aceea, in această a treia epocă postatlanteană oamenii își reprezentau faptul că dacă undeva se află un sanctuar, atunci în el se află zeul ce reprezintă sufletul-grup – și care era legat de un anumit loc. Aceasta a încetat în epoca greacă. Atunci a început – odată cu conștiența pământească, cu întreaga constituție care era legată de Pământ prin simțirea omenească și întreaga viață instinctuală omenească – acest sentiment de apartenență prin sânge. Astfel încât ființa omului a fost atunci întrutotul transpusă pe Pământ. Omul nu mai vedea prin conștiența sa dincolo de Pământ, ci se simțea ca aparținând de seminția sa și de poporul său, prin sânge.
Și cum stau lucrurile cu noi, în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană? Situația rezultă aproape din schema pe care am schițat-o întrutotul obiectiv. Da, noi am intrat și în Pământ. Suntem lipsiți de forțele suprasensibile și nu mai trăim nici cu forțele Pământului care vibrează în sânge – și nici nu trebuie să mai trăim împreună cu ele – ci am devenit dependenți de forțele care se află în Pământ.
Faptul că în pământ se află și forțe care au o importanță, îl puteți afla de la cartofi. Dumneavoastră știți că țăranii își pun toamna cartofii în gropi; și ei durează în felul acesta, căci altfel s-ar altera. Căci în pământ, lucrurile stau altfel. Acolo continuă să trăiască în timpul iernii, căldura verii.
Viața unei plante poate fi înțeleasă numai atunci când se știe că viața unei plante până la înflorire este un rezultat al anului precedent. Ea provine din forțele pământului. Abia floarea, inflorescența, este ceea ce crește la soare. Eu am expus cândva aici aceste lucruri. [Nota 30]
Ce înseamnă pentru noi oamenii că devenim dependenți de forțele aflate sub suprafața pământului? Desigur că nu înseamnă același lucru ca pentru cartofi, căci noi nu suntem puși în gropi peste iarnă, ca să putem dura mai bine în acest timp. Înseamnă cu totul altceva, și anume înseamnă că pământul ia de la noi influența supraterestră. Pământul ne răpește influența supraterestră. La început, omul a fost, în conștiența sa, imaginațiune divină; apoi gând divin, apoi rezultat al calculului și apoi om pământean. Grecul se simțea întrutotul om pământean care trăiește în sânge. Noi trebuie așadar să învățăm să ne simțim independenți de ceea ce este supraterestru, dar independenți și de ceea ce se află doar în sângele nostru. S-a ajuns la aceasta prin faptul că între vârsta de douăzeci și unu de ani și douăzeci și opt de ani noi trăim altfel decât se trăia înainte: noi nu ne mai trezim față de cea de-a doua trăire caracterizată ieri, noi nu mai avem gânduri vii ca rezultate ale conștienței influențate supraterestru, ci noi avem gânduri care s-au eliberat întrutotul de viața lăuntrică, și de aceea sunt moarte. De fapt, Pământul cu forțele sale interioare este cel care ne ucide gândurile atunci când devenim oameni pământeni.
Rezultă o imagine ciudată: ca oameni pământeni, noi îngropăm ceea ce rămâne din om pe planul fizic, noi predăm cadavrul elementelor pământului. Pământul devine activ și pentru oamenii incinerați; putrefacția este doar o ardere mai îndelungată. Cu gândurile noastre, lucrurile stau așa: și acesta este aspectul ciudat al celei de-a cincea perioadă postatlanteană – că atunci când ne naștem, prin aceea că suntem trimiși pe Pământ, zeii predau Pământului gândurile noastre. Gândurile noastre sunt realmente îngropate prin aceea că devenim oameni pământeni. Așa stau lucrurile de la începutul celei de-a cincea epoci postatlanteene. Faptul de a fi un om intelectual înseamnă ca el să aibă un suflet cu gânduri îngropate în pământ, adică cu gânduri cărora forțele Pământului le preiau impulsurile cerești.
Aceasta este de fapt caracteristica existenței noastre umane actuale, anume că noi concreștem cu Pământul tocmai prin gândirea noastră, în ființa noastră sufletească cea mai lăuntrică. Dar în felul acesta avem, pe de altă parte, abia acum, în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană, posibilitatea de a trimite Cosmosului gândurile pe care le-am vivifiat în noi prin viața noastră pământească, în modul menționat ieri în încheierea conferinței.
Asemenea impulsuri evolutive se află în profunzimea rezultatelor culturale importante ale omenirii. Și în noi se trezește un sentiment profund atunci când în perioada în care omenirea europeană se apropie de această a cincea epocă de cultură postatlanteană, apar poeme ca «Parsifal» al lui Wolfram von Eschenbach [Nota 31]. Noi am considerat adesea poemul ca atare [Nota 32], dar acum vrem să ne îndreptăm privirea sufletească asupra a ceva care ne întâmpină acolo ca o grandioasă caracteristică a timpului. Priviți această caracteristică remarcabilă ce apare nu numai la Wolfram, ci în general la oamenii din acea vreme, în măsura în care în ei se ivește puterea poetică.
Vedem aici cum ființa umană este neliniștită datorită a trei stadii de evoluție ale sufletului omenesc. Primul lucru pe care îl percepem la un om atunci când intră în lume, când se lasă în seama vieții sale, atunci când trăiește în mod naiv în legătură cu lumea, este simplitatea, naivitatea.
Dar al doilea este îndoiala. Și tocmai în această perioadă a apropierii celei de-a cincea epoci postatlanteene, îndoiala este descrisă viu în poem. Dacă inima este plină de îndoială [Nota 33], viața trebuie să-i fie amară omului: acesta era sentimentul acelor timpuri. Dar mai exista și sentimentul că omul trebuie să-și găsească drumul prin îndoială, la Saelde, la binecuvântare, la fericire. – Și fericire se numea aducerea vieții divine în gândurile devenite lipsite de Dumnezeu, în gândurile moarte, devenite întrutotul pământene. Această cufundare a omului cu gândurile sale în sfera terestră era resimțită drept stare de îndoială. Iar Saelde, fericirea, era resimțită ca o desprindere de pământesc prin aceea că gândurile erau readuse la viață.
Acestea există drept conținut al dispoziției sufletești a poemelor din aceste secole al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea, în care lumea se îndrepta înspre cea de-a cincea epocă postatlanteană. Aș spune că această primă auroră a celei de-a cincea epocă postatlanteene a fost resimțită într-un mod mai viu de oameni decât în ziua de azi, când oamenii sunt prea obosiți ca să reflecteze asupra acestor lucruri, când ei au devenit prea comozi. Dar ei trebuie să reînceapă să reflecteze profund asupra acestor lucruri, și mai ales să le resimtă. Căci altfel ascensiunea omenirii nu va fi posibilă. Căci ce intervine aici de fapt?
Există o coborâre a omului din sfera cerească până în cea pământească, până când omul ajunge întrutotul pe Pământ. Dar cum stau lucrurile cu omul? Căci este așa ca și cum Pământul ar fi o oglindă pentru om. Omul nu trebuie doar să coboare în Pământ. Gândurile, cu elementele lor moarte, pătrund în pământ, înțeleg ceea ce este mort, care aparține doar elementului pământ. Dar omul însuși este așa încât dacă își vivifiază gândurile, atunci le trimite ca imagini reflectate în Cosmos. Astfel încât tot ceea ce ia naștere în om ca gânduri vii constituie ceea ce văd zeii strălucind la oamenii care evoluează. Omul este chemat să devină împreună-creator la Univers, prin aceea că i se pretinde să-și vivifieze gândurile. Căci aceste gânduri se reflectă față de Pământ și se îndreaptă din nou afară, în Univers, căci ele trebuie să abordeze din nou calea către Univers.
De aceea, atunci când preluăm în noi întregul sens al evoluției omului și a lumii, simțim deja că, într-un fel, ne întoarcem din nou la epocile care au fost parcurse. În epoca egipto-caldeeană se calcula cum se încadrează omul pe Pământ; dar prin calcul omul a fost întotdeauna adus în legătură cu lumea stelară înconjurătoare. În ziua de azi noi procedăm în mod istoric, plecând de la om, iar omul devine punct de pornire pentru o considerare așa cum o puteți găsi în cartea mea Știința ocultă, în care noi trimitem realmente din nou în afară gândurile omenești vivifiate și dăm atenție modului în care devin ele, atunci când le urmărim în mediul cosmic înconjurător, îndepărtându-se de noi, atunci când învățăm să trăim cu gânduri vii în depărtările cosmice.
Acestea sunt corelații care ne arată ce importanță profundă are faptul că omul a ajuns la gânduri moarte, că el a ajuns, ca să spunem așa, în pericolul de a se uni întrutotul cu Pământul.
Să urmărim imaginea în continuare. Imaginațiunile reale, corecte, pot fi urmărite în continuare. Doar imaginațiunile născocite nu pot fi urmărite în continuare. Gândiți-vă că aici ar fi o oglindă (se desenează). Se spune că ea reflectă lumina, că aruncă lumina înapoi; modul de exprimare nu este întrutotul corect, dar lumina nu are voie în niciun caz să ajungă în spatele oglinzii. Care este singura modalitate prin care lumina poate ajunge în spatele oglinzii? Prin faptul că oglinda este spartă. Și realmente, dacă omul nu-și vivifiază gândurile, dacă omul rămâne la gândurile moarte, pur intelectuale, el trebuie să spargă, să distrugă Pământul.
Tabla 10Distrugerea începe, în orice caz, de la elementul cel mai subtil, de la căldură. Iar în cea de-a cincea epocă postatlanteană omul are ocazia ca prin continuarea formării de gânduri pur intelectualiste să altereze atmosfera de căldură a Pământului.
Dar apoi urmează cea de-a șasea epocă postatlanteană. Dacă omenirea nu se va fi îndreptat până atunci de la intelectualism la imaginațiuni, atunci distrugerea nu va afecta numai atmosfera de căldură, ci va începe să cuprindă și atmosfera aerică, iar oamenii vor otrăvi aerul cu gândurile lor pur intelectualiste. Iar aerul otrăvit va acționa asupra Pământului, adică va otrăvi mai întâi stratul vegetal (vezi desenul – tabla 9).
Iar în cea de-a șaptea epocă de cultură postatlanteană omul are ocazia să altereze apa, iar vaporii acesteia, dacă sunt rezultate ale gândurilor pur intelectuale, vor trece în elementul fluid general al Pământului. Prin elementul fluid general al Pământului va fi deformat mai întâi elementul mineral al Pământului. Și dacă omul nu-și vivifiază gândurile și nu redă în felul acesta Cosmosului ceea ce a primit de la Cosmos, omul are toate șansele să facă Pământul țăndări.
Așa depinde ceea ce este sufletesc în om de existența naturală. Iar cunoașterea pur intelectualistă de astăzi este exclusiv un produs ahrimanic, pentru a-l amăgi pe om în privința acestor lucruri. Făcându-l pe om să creadă în mod eronat că gândurile sale sunt simple gânduri care nu au nimic de a face cu procesele lumii, el este adus într-o stare de confuzie, este făcut să creadă că nu ar putea avea nicio influență asupra evoluției Pământului și că sfârșitul Pământului va veni, într-un fel sau altul, așa cum o afirmă fizica actuală, cu sau fără contribuția lui.
Dar nu va veni un simplu sfârșit fizic al Pământului, ci acel sfârșit al Pământului pe care l-a determinat omenirea însăși.
Aici se află din nou unul dintre punctele în care ni se arată cum aduce antroposofia lumea moral-sufletească laolaltă cu lumea fizic-sensibilă, în timp ce în ziua de azi nu există deloc o astfel de conexiune, iar teologia recentă consideră că este chiar de preferat ca aspectul moral să fie întrutotul independent de cel fizic. Iar filosofii, care se târăsc astăzi cu spatele cocoșat sub povara rezultatelor științelor naturii, sunt bucuroși atunci când pot să spună: Da, pentru natură există știința; dar filosofia trebuie să se extindă până la imperativul categoric, despre care nu se poate ști nimic.
Aceste lucruri se desfășoară în ziua de azi adesea doar într-un cadru academic. Dar ele vor cuprinde viața dacă omenirea nu devine conștientă de faptul că spiritual-sufletescul este împreună-creator cu fizic-senzorialul, și cum viitorul fizicului senzorial va depinde de ceea ce se hotărăște omul să configureze în spiritual-sufletesc. Pe acest temei se poate dobândi, pe de o parte, conștiența importanței infinite a vieții sufletești a omului, iar pe de altă parte se poate ajunge din nou la conștiența că omul nu este o simplă creatură care se perindă în mod arbitrar pe Pământ, ci că el aparține întregului Univers.
Da, iubiții mei prieteni, adevăratele imaginațiuni redau ceea ce este corect. Dacă omul nu-și vivifiază gândurile, ci le lasă în continuare să moară tot mai mult, atunci gândurile se strecoară în pământ și omul va deveni în cele din urmă în raport cu Universul, o râmă, pentru că gândurile lui caută locațiile râmelor. Iar aceasta este o imaginațiune întrutotul valabilă.
Civilizația umană ar trebui să evite ca omul să devină râmă, căci altfel Pământul se va face țăndări, iar țelul cosmic exprimat absolut limpede în predispozițiile omenești nu va fi atins. Acestea sunt lucruri pe care nu trebuie să le preluăm ca simple teorii abstracte, ci să le depunem adânc în inimile noastre, căci antroposofia se adresează inimii. Și cu cât este ea înțeleasă mai mult ca adresându-se inimii, cu atât va fi mai bine înțeleasă.
