Astăzi aș dori să vă amintesc pentru început informațiile pe care vi le-am dat despre natura propriu-zisă, despre entitatea gândirii omenești. Noi avem, în acest prezent, începând de la momentul adesea menționat din secolul XV, o gândire esențialmente abstractă, o gândire lipsită de imagini, iar omenirea este mândră de această gândire lipsită de imagini. Noi știm că această gândire lipsită de imagini a intervenit abia în intervalul temporal indicat, și că mai înainte exista o gândire în imagini – și cu aceasta o gândire vie.
Acum vrem să ne amintim care este de fapt natura și esența acestei gândiri, pe care o avem noi în ziua de azi. Noi am putut spune că entitatea vie a acestei gândiri a trăit în noi în răstimpul dintre moarte și naștere, răstimp în care noi am coborât din lumile spirituale în lumea fizică. Dar caracterul viu și ființial al gândirii a fost depus prin această coborâre și noi, ca oameni ai celei de-a cincea epoci postatlanteene purtăm de fapt în noi o gândire moartă, cadavrul acelei gândiri vii, ființiale, care ne este proprie între moarte și o nouă naștere. Și tocmai prin faptul că noi purtăm în noi această gândire nevie suntem transpuși cu intensitate ca oameni actuali, prin conștiența obișnuită, să înțelegem ceea ce este lipsit de viață – spre satisfacția noastră –, în timp ce noi nu avem predispoziția de a cuprinde și de a înțelege lumea care ne înconjoară ca lume vie.
E drept că în felul acesta noi, ca oameni, ne-am cucerit libertatea, autonomia, dar ne-am închis oarecum totodată față de ceea ce este continuă devenire în lume. Noi observăm lucrurile din jurul nostru, care de fapt nu se află într-o continuă devenire, care nu au puterea de a germina, ci au de fapt doar un prezent. Desigur că se poate obiecta că omul ia în considerare aspectul germinativ la plante și la animale, dar el doar se amăgește în această privință. El consideră acest aspect germinativ numai în măsura în care acesta este umplut de substanțe pe cale de a muri; el consideră chiar și ceea ce are puterea de a germina doar ca pe ceva mort.
Dacă vrem să aducem înaintea sufletelor noastre particularitatea acestui mod de a concepe lucrurile, ea este tocmai aceea că în epocile vechi ale evoluției omenirii oamenii au perceput pretutindeni împrejurul lor viul, și ceea ce are putere de a germina, în timp ce în ziua de azi ei iau în considerare doar ceea ce este mort și vor să înțeleagă chiar și viața de fapt, numai din ceea ce este mort. Dar ei nu o înțeleg.
Cu aceasta însă, omul a intrat într-o epocă întrutotul remarcabilă a evoluției sale. Omul consideră în ziua de azi lumea simțurilor fără ca în aceasta să-i fie date și gândurile – așa cum îi sunt date culorile și sunetele în lumea sensibilă. Dumneavoastră știți din expunerile mele din Enigmele filosofiei că grecului îi erau date și gândurile așa cum ni se dau nouă astăzi sunetele și culorile. Noi spunem că trandafirul este roșu; grecul nu percepea numai roșul trandafirului, ci percepea și gândul trandafirului; el percepea ceva pur spiritual. Iar această percepere a spiritualului pur s-a stins treptat, o dată cu apariția gândirii abstracte, moarte, care este doar un cadavru al gândirii vii, pe care am avut-o înainte de viața noastră pământeană.
Acum se pune întrebarea cum se comportă de fapt aceste două lucruri laolaltă? Ce se întâmplă atunci când vrem să înțelegem natura, când vrem să ne formăm o concepție despre lume și avem afară lumea simțurilor, iar în noi gândirea moartă? – Trebuie să ne fie întrutotul clar că atunci când omul se raportează în ziua de azi la lume el se raportează la ea cu o gândire moartă. Dar oare este moartea și afară, în lume? Omul ar trebui să-și spună, măcar la nivel de presimțire: Moartea nu este deloc afară, în lume; cel puțin în culori și în sunete pare să se vestească pretutindeni ceva viu! – Astfel încât pentru cel care străvede simțurile se dovedește lucrul absolut ciudat că omul actual, în ciuda faptului că-și îndreaptă mereu atenția asupra lumii simțurilor, nu poate deloc înțelege prin gândire această lume sensibilă, deoarece gândurile noastre nu pot fi deloc aplicate la lumea vie a simțurilor.
Vă rog să vă clarificați întrutotul acest lucru. Omul stă astăzi în fața lumii sensibile și crede că nu trebuie să treacă dincolo de lumea sensibilă în privința ideilor sale. Dar ce înseamnă de fapt pentru omul actual faptul că nu vrea să treacă dincolo de lumea simțurilor? Înseamnă să renunțe de fapt la orice cunoaștere și orice contemplare. Căci roșul, sunetul, căldura nu pot fi înțelese prin gândurile moarte. Așadar omul gândește într-un cu totul alt element decât cel în care trăiește de fapt.
Și așa, este remarcabil că noi intrăm prin naștere în lumea pământeană, dar avem o gândire care este cadavrul celei pe care am avut-o înainte de existența pământeană. Și omul vrea să aducă laolaltă aceste două lucruri: el vrea să aplice restul, ceea ce i-a rămas din viața pre-pământeană, la viața pământeană.
Și de aceea s-a ajuns ca începând din secolul al XV-lea să se intensifice toate îndoielile posibile din gândire și cunoaștere. Este ceea ce a dus la marile confuzii din prezent, ceea ce a permis apariția scepticismului în toate modurile posibile de gândire omenească; este ceea ce determină ca omul să nu-și mai poată face niciun concept despre cunoaștere în ziua de azi. Nu este nimic mai nesatisfăcător decât să cuprinzi cu privirea teoriile de cunoaștere clădite în sensul actual. Majoritatea oamenilor de știință nu o fac deloc; ei lasă această sarcină în seama filosofilor. Și în această privință se pot face experiențe remarcabile.
L-am vizitat cândva [Nota 22] – prin anul 1889 la Berlin – pe actualmente de mult decedatul filosof Eduard von Hartmann [Nota 23] și am vorbit despre probleme de teoria cunoașterii. În decursul convorbirii, el a spus: De fapt, problemele de teoria cunoașterii nu ar trebui deloc să fie tipărite, ele ar trebui doar multiplicate la un copiator sau într-un alt mod oarecare, pentru că în Germania există cel mult șaizeci de oameni care se pot ocupa obiectiv de problemele de teoria cunoașterii.
Așadar gândiți-vă: unul la un milion! Desigur că într-un milion de oameni se află mai mult decât un om de știință, sau cel puțin mai mult decât un singur om de formație academică. Dar în privința adevăratei abordări a problemelor de teoria cunoașterii, probabil că Eduard von Hartmann se pare că a avut dreptate, căci dacă facem abstracțiile de compendiile pe care candidații la universități trebuie să le parcurgă rapid în vederea anumitor examene, nu vom descoperi mulți cititori ai lucrărilor de teoria cunoașterii, dacă acestea sunt scrise în stilul actual, în actualul mod de gândire.
Și așa continuă lucrurile. Oamenii practică anatomie, fiziologie, biologie, istorie ș.a.m.d. fără să le pese dacă prin aceste științe se cunoaște într-adevăr realitatea, ci se procedează după vechile obiceiuri. Însă omenirii ar trebui să-i devină cândva absolut clară această realitate fundamentală: anume că omul poartă în gândirea sa, care este tocmai gândire abstractă – pentru că este atât de plină de lumină –, ceva care este suprapământesc în sensul cel mai înalt, în timp ce în viața de pe Pământ el are mereu în jurul său doar ceea ce este pământesc. Aceste două lucruri nu se potrivesc deloc.
Acum puteți pune întrebarea: Oare se potriveau mai mult imaginile-gânduri pe care și le făceau oamenii mai înainte, cu ceea ce avea omul înlăuntrul său, pe când mai avea încă o gândire vie? Și răspunsul trebuie să fie: Da – Și eu vreau să vă indic motivul pentru care este așa.
La omul actual lucrurile stau așa că el trăiește de la nașterea sa și până la vârsta de șapte ani, configurându-și trupul fizic; apoi, după ce trăiește în configurarea trupului său fizic, el ajunge să-și configureze tot mai mult și trupul eteric; aceasta se petrece între șapte și paisprezece ani (vezi tabla 7, dreapta). Apoi omul își configurează trupul astral, ceea ce se petrece între paisprezece și douăzeci și unu de ani. Apoi își configurează sufletul senzației, până la vârsta de douăzeci și opt de ani, apoi până la vârsta de treizeci și cinci de ani sufletul rațiunii sau al înțelegerii, apoi sufletul conștienței. După aceea nu se mai poate spune că el își configurează, ci că el este configurat, în sensul că Sinea spirituală, care va fi dezvoltată abia în viitor, dar participă deja la evoluția sa, este configurată începând de la vârsta de patruzeci și doi de ani. Și apoi lucrurile continuă.
Intervalul temporal dintre douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani este extraordinar de important. Acest interval temporal s-a schimbat în mod esențial pentru viața omenească, începând cu secolul al XV-lea. Până în secolul al XV-lea oamenii au mai avut încă în această perioadă influențe ale eterului cosmic înconjurător. Este greu să-ți reprezinți în ziua de azi – pentru că nu mai e deloc cazul – cum aveau oamenii influențe din eterul cosmic înconjurător. Dar ei le aveau. Între vârsta de douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani oamenii făceau oarecum experiența unul fel de înviere în ei înșiși. Era ca și cum ceva se vivifia din nou în ei. De această percepție este legat faptul că în acele vremuri vechi tinerii puteau ajunge la calitatea de măiestrie într-un anumit domeniu, la vârsta de douăzeci și opt de ani, pentru că ei dobândeau la această vârstă un nou impuls – chiar dacă nu foarte intens, ci întrucâtva atenuat. Ei primeau un nou impuls. Iar acest lucru se întâmpla datorită faptului că întreaga lume eterică universală, înconjurătoare, care ne înconjoară pe toți în afara lumii fizice, acționa asupra oamenilor.
În primii șapte ani de viață ea acționa prin procesele care se desfășurau în trupul fizic, și nu direct asupra omului. Și ea nu a acționat direct asupra omului până la vârsta de paisprezece ani, ba nici chiar până la vârsta de douăzeci și opt de ani, pentru că ar fi trebuit să treacă de viața senzitivă. Dar atunci când omul a ajuns la viața rațiunii sau viața conștienței din vremea aceea, eterul acționa într-un mod vivifiant asupra lui.
Aceste lucruri s-au pierdut. Noi nu am fi ajuns niciodată la actuala autonomie a omului individual-personal dacă ele nu s-ar fi pierdut. Și de aceasta se leagă faptul că întreaga constituție sufletească a omului a devenit o alta începând din acel timp.
Aici trebuie să vă însușiți deja o noțiune care probabil că este extrem de dificilă pentru gândirea actuală, dar ea este, cu toate acestea, și extrem de importantă.
Nu-i așa, în viața fizică ne este absolut clar faptul că ceea ce se va petrece în viitor încă nu este aici. Dar în viața eterică lucrurile nu stau așa. În viața eterică timpul este oarecum un fel de spațiu, iar ceea ce va fi cândva acționează deja asupra a ceea ce era înainte ca și asupra a ceea ce va urma. Dar acest lucru nu este de mirare, pentru că el se petrece și în fizic.
Dacă cineva înțelege realmente teoria metamorfozei lui Goethe, el își va spune: În rădăcină acționează deja inflorescența plantei. – Căci lucrurile stau realmente așa. Și așa se întâmplă cu tot ceea ce este în lumea eterică. Acolo, cele viitoare acționează deja în cele anterioare. Și așa se face că această deschidere a omului față de lumea eterică acționează deja în cele anterioare, înapoi, până la naștere, dar de preferință asupra lumii gândurilor omenești. Datorită acestui fapt omul a avut realmente o altă lume de gânduri decât o are în epoca noastră actuală, când această poartă dintre vârsta de optsprezece și treizeci și cinci de ani nu mai este deschisă, când ea este închisă. Omul avea gânduri vii. Ele îl făceau neliber, dar determinau în același timp ca el să fie conectat într-un anumit mod cu întregul său mediu înconjurător, ca el să se simtă conectat în mod viu cu lumea.
În ziua de azi omul se simte, de fapt, pe sine, ca într-o lume moartă. El trebuie să se simtă ca trăind într-o lume moartă, deoarece dacă lumea vie ar acționa în el, l-ar face neliber. Noi suntem oameni liberi numai datorită faptului că în noi acționează lumea noastră, care nu vrea nimic în noi, care nu poate determina nimic în noi, care nu poate cauza nimic în noi.
Pe de altă parte, trebuie să ne fie limpede și faptul că tocmai prin ceea ce are omul acum în deplină libertate înlăuntrul său, prin gândurile sale, care sunt moarte încă, el nu poate dobândi o înțelegere față de viața din jurul său, ci numai față de moartea din jurul său.
Dacă în această constituție sufletească nu ar interveni nicio modificare, atunci neînțelegerea din cultură și civilizație, care se apropie cu atâta claritate, ar trebui să devină tot mai mare, iar certitudinea și consolidarea constituției sufletești a omului ar trebui să scadă de fapt tot mai mult. Aceasta s-ar vedea tot mai mult dacă oamenii ar fi atenți la ceea ce se poate ști în ziua de azi din ceea ce se spune că este sigur. Dar ei nu dau atenție acestui fapt. Ei se mai mulțumesc cu vechile reprezentări religioase tradiționale, pe care nu le mai înțeleg, dar care s-au transmis. Oamenii se bazează până în știință pe astfel de reprezentări. În mod obișnuit nu se știe deloc, atunci când se practică o știință, că, în fond, tocmai acolo unde oamenii încep să înțeleagă, ei rămân la vechile reprezentări tradiționale, în timp ce noile reprezentări, care sunt doar gânduri abstracte, moarte, nu se mai apropie deloc de ceea ce este viu.
Datorită faptului că etericul acționa mai înainte în om, el a ajuns realmente în legătură cu viul din lumea sensibilă. În vremea în care omul mai credea încă în lumea spirituală, el putea înțelege și lumea sensibilă. În ziua de azi, în care el mai crede doar în lumea senzorială, particularitatea este că gândurile sale sunt cele mai spirituale, chiar dacă sunt moarte. Acestea sunt spirit mort. Dar omul nu este conștient de faptul că el privește lumea tocmai cu moștenirea a ceea ce are din viața prenatală. Dacă el ar mai avea încă gânduri vii, vivifiate de eterul din jurul său, el ar putea privi în lumea vie din jurul său. Însă deoarece el nu mai primește nimic din mediul său înconjurător, ci mai are numai ceea ce a moștenit din lumea spirituală, el nu mai poate înțelege lumea fizică din jurul său.
Aceasta este o realitate extraordinar de importantă, aparent paradoxală, care dă răspunsul la întrebarea: De ce sunt oamenii materialiști în ziua de azi? – Ei sunt materialiști pentru că sunt prea spirituali. Ei ar putea înțelege materia pretutindeni, dacă ar putea înțelege viul care trăiește în orice materie. Dar pentru că ei se raportează cu gândirea lor moartă la ceea ce este viu, oamenii fac din acest viu ceva mort, pentru că ei văd pretutindeni doar substanța moartă; și ei devin materialiști pentru că sunt prea spirituali, pentru că au în sine numai ceea ce aveau înainte de nașterea lor. Oamenii nu devin materialiști deoarece cunosc materia – pe care de fapt nu o cunosc – ci devin materialiști pentru că de fapt nu trăiesc deloc pe Pământ.
Dacă vă întrebați de ce au devenit acești materialiști ca Büchner [Nota 24], grasul Vogt [Nota 25] ș.a.m.d., de ce au devenit ei atât de puternic materialiști, răspunsul este: Pentru că erau prea spirituali, pentru că de fapt nu aveau chiar nimic în ei înșiși care să-i unească cu viața pământească, ci mai aveau în sine doar ceea ce viețuiseră înainte de viața lor pământească, dar care murise în ei.
În această epocă omul nu poate trece de gândurile moarte – pentru că ele nu mai sunt vivifiate de eterul din afară – decât prin aceea că le vivifiază el însuși. Și el poate face aceasta prin faptul că preia în lumea sa de gândire viul, așa cum este el avut în vedere în antroposofie, și vivifiază gândurile cufundându-se apoi independent tocmai în viul lumii sensibile. Așadar omul trebuie să se vivifieze el însuși lăuntric, pe sine. El trebuie să-și vivifieze gândurile moarte prin activitatea sufletească lăuntrică, și atunci va depăși materialismul.
Atunci omul va începe să judece într-un alt mod lucrurile din mediul său înconjurător. Și din astfel de posibilități de judecare ați auzit deja cele mai diferite lucruri chiar aici, în acest loc.
Acum vrem să aducem dinaintea ochilor un capitol deosebit. Noi vedem în lumea noastră înconjurătoare, de exemplu, lumea vegetală. Noi știm că animalele și oamenii consumă o mare parte din această lume vegetală; că ea este prelucrată în ei prin hrănire și digestie. Lumea vegetală se poate uni cu organizația animală și cea umană în modul în care este de obicei indicat. Dar întâlnim și plante otrăvitoare, să spunem întâlnim otrăvuri cum se află în măselariță sau mătrăgună. Noi trebuie să ne întrebăm: Ce se află de fapt acolo? Căci dintr-o-dată, în mijlocul creșterii vegetale, întâlnim ceva care nu se poate uni cu organizația animală și cea umană, la fel ca celelalte elemente care acționează în viața vegetală.
Să ne clarificăm acum în ce constă elementul vegetal. Eu am indicat adesea acest lucru. Să ne reprezentăm suprafața Pământului. Planta crește din suprafața Pământului. Noi știm că planta își are organizația sa fizică și că ea este pătrunsă de trupul ei eteric. Dar planta nu s-ar putea dezvolta, după cum am expus eu adesea, dacă ea nu ar fi atinsă de sus, până în zona florii, de elementul astral, care este pretutindeni răspândit (vezi desenul, lila – tabla 7). Planta nu are un trup astral în sine, dar elementul astral atinge pretutindeni planta. De regulă, planta nu preia astralicul în sine, ea se lasă doar atins de acesta. Ea nu prelucrează astralicul în sine. Ea trăiește doar într-o interacțiune cu el; ea trăiește într-o interacțiune cu astralicul în partea de înflorire și de rodire. De regulă, astralicul nu se unește cu trupul eteric sau cu trupul fizic al plantei.
La planta otrăvitoare, lucrurile stau altfel. La planta otrăvitoare există particularitatea că astralicul pătrunde în plantă și se unește cu ea. Astfel încât, dacă avem mătrăgună, Belladonna sau măselariță, Hyoscyamus, atunci o astfel de plantă absoarbe oarecum astralicul mai mult sau mai puțin intens în sine, și ea poartă în sine un element astral; desigur că într-un mod nefiresc, căci dacă l-ar purta în mod firesc în sine, ar trebui să devină animal. Ea nu devine animal ci poartă astralicul în sine, într-un fel de stare comprimată.
În felul acesta ia naștere o interacțiune deosebită între ceea ce există într-o plantă saturată astral și organismul animal, respectiv uman. Dacă mâncăm plante care nu sunt otrăvitoare – după cum se spune – noi nu preluăm în noi de la plantă, aș spune, doar ceea ce prelucrează chimistul în laborator, noi nu preluăm numai substanța plantei, ci și etericul ei, forțele ei de viață, și după cum am mai explicat cândva aici, noi trebuie să le ucidem complet pe acestea tocmai în timpul procesului nostru de hrănire. Căci este necesar ca în măsura în care omul se hrănește cu ceva viu, să ucidă complet în sine acel viu. El trebuie așadar să-și elaboreze etericul din plantă.
Noi avem în partea de metabolism acest proces remarcabil: noi savurăm planta, partea substanțială a plantei – ceea ce se întâmplă și în cazul plantelor fierte, dar în special atunci când mâncăm pere sau mere, sau fructe nefierte –, noi presăm etericul plantei în afară și preluăm în propriul nostru trup eteric configurația de forțe care stă la baza plantei. Planta are o anumită formă, o anumită înfățișare. Înfățișarea pe care noi o preluăm – acest fapt se arată conștienței clarvăzătoare – nu este întotdeauna identică cu cea pe care o vedem în afară. Este ceva diferit. Forma plantei se revarsă în noi și ea se adaptează într-un mod remarcabil la organismul omenesc.
Acum se întâmplă ceva foarte ciudat. Gândiți-vă – va trebui să vorbesc într-un mod întrucâtva paradoxal, dar totuși așa stau lucrurile –, presupuneți că mâncați varză; în partea de jos a omului se va lumina pentru început o formațiune absolut precisă (albastru). Apare o activitate în omul metabolic, care este consecința faptului că omul a mâncat varză.
În măsura în care apare această activitate în partea de jos a omului prin mâncarea verzei, în partea de sus a omului, în omul-cap, apare negativul acesteia, aș spune, spațiul gol care îi corespunde, o copie, un adevărat negativ. Așadar dacă desenez așa [Tabla 8] forma care ia naștere în partea de jos a omului, în partea de sus a omului ia naștere o copie (albastru, roșu), o cavitate. Lucrurile stau realmente așa că varza produce în noi o anumită formă, iar în capul nostru ia naștere negativul acestei forme.
Tabla 8Aș spune că în acest negativ al verzei preluăm noi apoi lumea exterioară. Aceasta ne poate face impresii, pentru că noi purtăm oarecum un spațiu gol în noi – desigur că totul este exprimat doar aproximativ – și așa acționează în noi toate plantele care sunt alimente.
Presupuneți acum că noi am ingerat ceva care se numește în mod obișnuit aliment; atunci coeziunea formei sale se menține intens numai până când noi o dizolvăm în decursul a douăzeci și patru de ore. O alternare între veghe și somn o dizolvă, și ea trebuie refăcută apoi din nou. Acesta este cazul plantelor care au în creșterea lor firească un trup fizic și un trup eteric, și se lasă doar scăldate de elementul astral.
Să presupunem că ingerăm suc de măselariță. Aceasta este o plantă care a absorbit astralicul în sine, și prin faptul că a absorbit acest astralic are o consistență cu mult mai puternică a formei, astfel încât în abdomenul nostru ia naștere o formă cu mult mai consistentă, pe care nu o putem prelucra așa de ușor și care se afirmă chiar ca fiind autonomă. În felul acesta ia naștere un proces evident negativ cu o acțiune intensă.
Să presupunem acum că un om oarecare are un creier care nu-și menține corect structura, care tinde la stări crepusculare, de confuzie și slăbire a memoriei și vederii, deoarece trupul său astral nu este suficient de consolidat în trupul fizic al creierului. El ingerează suc de măselariță; datorită acestui fapt ia naștere o formă intensă de plantă, care are o formă negativă puternică. Și așa se poate ca într-un om al cărui creier este oarecum prea slab, să ia naștere gânduri clare în el și să se atenueze starea de confuzie a creierului prin fortificarea trupului eteric din partea sa abdominală, o dată cu aducerea unei forme puternice prin măselariță. Dacă el este apoi suficient de puternic în restul organizației sale – dacă i se prescrie acest remediu împotriva stărilor sale crepusculare – să-și activeze forțele de viață corespunzătoare, astfel încât acestea să devină din nou active și să aducă din nou creierul în ordine, atunci el poate fi vindecat printr-o astfel de otravă de tendința sa la stările crepusculare.
Într-un mod cu totul asemănător acționează, de exemplu, și Belladonna asupra omului. Belladonna acționează în sensul că intervin următoarele – vreau să desenez aici schematic. Prin consumul de Belladonnă – care desigur că nu este un „consum” – trupul eteric este străbătut de o structură puternică. Așadar dacă ea este preluată într-o doză corespunzătoare pentru ca omul să o suporte – căci se poate vindeca printr-un medicament numai dacă el poate fi suportat –, trupului eteric al abdomenului i se include oarecum o structură puternică. Această structură puternică își produce negativul în cap. Și pe această interacțiune dintre pozitiv și negativ se bazează procesul de vindecare pe care se contează în cazul Belladonnei.
Trebuie să ne fie clar că atunci când se ajunge la astfel de efecte nu mai este nevoie de o distribuție spațială. Omul actual, cu gândirea sa moartă, dar masivă, se poate gândi doar că atunci când în abdomenul său se petrece ceva, de acolo poate ajunge ceva în creier numai dacă se deplasează în mod vizibil într-acolo. Dar nu este așa, pentru că procesele din abdomen trezesc la viață, ca o contra-imagine a lor, procese în cap, fără să existe o distribuție spațială. Dacă cineva poate observa trupul eteric, el poate vedea întrutotul cum în trupul eteric al abdomenului se luminează ceva, strălucind într-o formațiune regulată (roșu), pe când în cap se întunecă (verde), dar forma care se constituie acolo este un negativ al formei din abdomen, fără să existe o distribuție spațial-fizică.
Faptul că natura tinde pretutindeni la astfel de lucruri poate fi ușor exemplificat. Dumneavoastră știți că o viespe obișnuită, o viespe cumsecade, are în față un fel de cap, apoi un fel de abdomen, și aripi. Așa arată o viespe obișnuită. Dar există și viespile de nisip [Nota 26], care arată astfel: (vezi desenul de mai jos):
Tabla 8Ele au aici o tijă, și-și „trag” abdomenul prin această tijă. La viespile obișnuite această legătură dintre partea anterioară și cea posterioară a trupului este redusă la un minim; această tijă este foarte redusă.
De îndată ce ajungem în spiritual nu mai este nevoie de astfel de tije vizibile. Și dacă ajungeți în lumea ființelor elementare – dumneavoastră știți că eu am vorbit recent despre regnurile ființelor elementare [Nota 27] – atunci vedeți, de exemplu, o ființă, și lângă ea nu e nimic; cu mult mai departe este o alta, și dumneavoastră realizați treptat că ele își aparțin, că sunt împreună; unde merge una, merge și cealaltă. Astfel încât ajungeți în situația absolut ciudată – în lumea elementară lucrurile pot să stea așa – ca undeva să existe o porțiune de organism eteric elementar, și altundeva cealaltă porțiune, aflată acum în starea următoare (vezi desenul de mai jos), de exemplu așa: aceasta s-a răsucit, dar lucrurile nu stau așa că dacă una dintre ele se răsucește, cealaltă se poate duce pur și simplu direct la ea, ci ea trebuie să parcurgă mai întâi calea pe care a parcurs-o cea dintâi.
Vedeți așadar că se pune problema de a putea găsi realmente o legătură cu acele substanțe pe care organismul omenesc și cel animal nu le pot distruge în mod nemijlocit, substanțe care produc formațiuni mai intense, mai durabile; deci să se poată găsi o legătură cu ceea ce poate acționa apoi într-un cu totul alt loc al organismului omenesc, creând din nou o structură, organizând, sau, cu alte cuvinte, însănătoșind.
Aceasta vă oferă acum o perspectivă a modului în care poate fi vivifiată din nou lumea pentru observația omului. Prin faptul că omul mai are în ziua de azi doar ceea ce a adus cu sine din lumea spirituală ca moștenire, el nu are posibilitatea să ajungă la mediul său viu înconjurător. De fapt, el nu înțelege tocmai lumea senzorială. El o va înțelege din nou, el va putea privi din nou la ceea ce constituie gândirea senzorială în raport cu întregul Univers. Atunci va putea descoperi din contextul cosmic de ce lucrurile se află într-un raport sau într-altul, de ce o plantă lipsită de otravă se raportează altfel la trupul uman și cel animal decât o plantă otrăvitoare. O vivifiere a întregii existențe omenești este posibilă doar în felul acesta.
S-ar putea ca omul comod din ziua de azi să spună: Pentru oamenii din vechime a fost mai bine; asupra lor a mai acționat încă eterul dimprejur, ei au avut gânduri vii și au mai înțeles care este reala deosebire dintre plantele otrăvitoare și cele lipsite de otravă. Dumneavoastră știți că animalele fac această diferență și în ziua de azi, căci la ele nu se pune problema gândurilor abstracte, care să le desprindă de Univers. De aceea diferențiază animalele, după cum se spune, din instinct, plantele otrăvitoare de cele neotrăvitoare.
Da, dar omul – acest lucru trebuie subliniat iar și iar – nu ar fi ajuns să se folosească de libertatea sa. Căci ceea ce ne menține vii, până în gânduri, ne privează de libertate. Și oricât de paradoxal ar suna, noi trebuie să devenim nimic în privința gândurilor vieților pământești anterioare, și atunci putem deveni liberi. Și noi devenim un nimic dacă aducem în noi ființele-gânduri vii pe care le-am avut în existența pre-terestră, doar sub formă de cadavre, adică le aducem în noi în non-existența lor. Noi ne purtăm așadar – ca niște nimicuri –, în starea noastră de veghe, gândurile noastre moarte în raport cu sufletescul nostru. Și abia din nimic se naște libertatea noastră.
Acest lucru se poate înțelege ușor. Dar noi nu putem cunoaște nimic dacă nu purtăm nimic viu în noi. Noi putem cunoaște ceea ce este mort, dar ceea ce este mort nu ne aduce cu niciun pas înainte în raportul nostru viu cu lumea. Și față de întreruperea în cunoaștere care a intervenit, noi trebuie să ajungem din nou la cunoaștere, menținându-ne libertatea, prin aceea că începem să ne vivifiem gândurile, în viața noastră pământeană, prin voința omenească. Atunci vom putea să facem în fiecare moment diferența: Acestea sunt gânduri vii, acestea sunt gânduri moarte. Dacă ne înălțăm până la gândurile vii – eu am descris aceasta în cartea mea Filosofia libertății –, putem fi oameni liberi. Dacă ne resimțim gândurile, este drept că vom ieși din libertate, dar în schimb vom ajunge din nou în conexiune cu mediul nostru înconjurător. Avem parte de libertate prin conștiența că suntem capabili să ne îndreptăm din ce în ce mai mult spre gândirea pură, să preluăm din ea impulsurile morale prin intuiție morală.
În felul acesta devenim oameni liberi, dar trebuie să ne organizăm în felul acesta și viața noastră sufletească, constituția noastră sufletească, prin propriile noastre fapte de pe Pământ. Abia atunci vom putea prelua consecințele acestor fapte pământene prin Poarta morții, în lumea spirituală. Căci ceea ce este elaborat individual nu se pierde în Univers.
Acum, iubiții mei prieteni, probabil că v-a solicitat în privința înțelegerii unor lucruri mai dificile, dar dumneavoastră vedeți din această considerație că noi ne apropiem de Univers realmente prin aceea că învățăm să înțelegem omul, și anume raporturile omului fizic – aparent ale omului fizic, pentru că el nu este un om fizic, ci este mereu pătruns de elementele componente superioare ale organismului – față de celelalte lucruri care se revelează în mod fizic în lume, așa cum am cunoscut raportul cu plantele otrăvitoare.
Acum, situația este de așa natură încât mâine mai trebuie să fiu încă aici, și de aceea voi putea ține mâine seară la ora opt o conferință, pentru cei care vor să o asculte.
