Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL I

GA 235


CONFERINŢA A NOUA

Dornach, 15 martie 1924

În cadrul discuţiilor noastre despre karmă am văzut, în conferinţa precedentă, anumite înlănţuiri de destin care pot să proiecteze o lumină asupra modului în care acţionează destinul de-a lungul diferitelor vieţi pământeşti. Eu am luat hotărârea, deşi, fireşte, este vorba despre o problemă delicată, am luat hotărârea să vorbesc odată în detaliu despre aceste înlănţuiri, şi acum voi continua aceste consideraţii.

Veţi fi remarcat că atunci când am studiat aceste raporturi karmice a fost necesar să ne oprim la anumite detalii ale vieţii şi ale naturii omului, detalii cărora li se acordă de obicei puţină atenţie. V-am arătat astfel, în legătură cu Dühring, cum nişte particularităţi de ordin fizic dintr-o încarnare se transformă, în următoarea încarnare, într-o anumită dispoziţie a sufletului. Căci, într-adevăr, când abordăm lumile spirituale pentru a studia fiinţa umană, atunci, pe de o parte, tot ceea ce este spiritual îşi pierde caracterul abstract, devine plin de forţă şi se transformă în impuls activ. În schimb, ceea ce este corporal, ceea ce se exprimă în fiinţa umană şi în mod corporal, îşi pierde, desigur, putem spune şi aşa, îşi pierde materialitatea, dobândeşte o semnificaţie spirituală, îşi cucereşte un anumit loc în ansamblul vieţii umane.

Cum acţionează de fapt destinul? El acţionează în aşa fel încât îşi trimite influenţele în întregul om. Ceea ce caută omul în viaţă printr-un impuls al karmei, cum se modelează atunci destinul său, aceste lucruri sunt legate de faptul că forţele destinului care trec din viaţă în viaţă produc şi determină compoziţia sângelui în fineţea sa, reglează activitatea internă a nervilor şi, de asemenea, stimulează receptivitatea instinctivă a sufletului pentru un lucru sau altul. Şi nu putem descoperi uşor natura internă a legăturilor karmice dacă nu simţim nici un interes – aici este vorba, bineînţeles, întotdeauna de ochiul sufletului – pentru amănuntele exterioare ale vieţii unui om. Într-adevăr, pentru observarea karmei este tot atât de important să te interesezi de o mişcare a mâinilor, pe cât este de important să te interesezi de un talent spiritual genial. Este tot atât de important să poţi observa – bineînţeles, şi din punct de vedere spiritual, din perspectiva corpului astral şi a Eului – cum cineva se aşează, pe cât este de important să vezi cum îşi satisface îndatoririle morale. Este tot atât de important să vezi dacă un om îşi încreţeşte fruntea bucuros sau uşor, pe cât de important este să descoperi dacă el este evlavios sau neevlavios. Multe lucruri care în viaţa obişnuită ne par neînsemnate sunt extrem de importante atunci când începi să observi drumul destinului de la o viaţă pământească la alta, şi multe lucruri care îi par cuiva deosebit de importante la un om sau altul au o importanţă mai mică.

Acum, în viaţa omului, în general, nu este atât de uşor să-ţi îndrepţi atenţia, de exemplu, asupra particularităţilor corporale. Ele sunt prezente, şi trebuie să te fi antrenat pentru a le distinge, bineînţeles, comportându-te în aşa fel încât să nu-l răneşti pe celălalt, pentru că, atunci când îl observăm cu intenţia de a-l studia, îl rănim. Aceasta nu ar trebui să se întâmple niciodată, ci trebuie să ne orientăm în aşa fel încât lucrurile să se reveleze de la sine. Dar dacă ne-am exersat facultatea atenţiei, atunci deja în viaţa curentă descoperim la fiecare om anumite particularităţi individuale, mici detalii care sunt foarte importante, în cel mai eminent sens al cuvântului, pentru observarea karmei. Nu ne putem dărui unei observaţii cu adevărat pătrunzătoare în ceea ce priveşte relaţiile karmice dintre oameni, decât dacă ne putem referi la anumite particularităţi semnificative.

Acum câteva decenii, o personalitate a fost extraordinar de interesantă pentru mine, atât în ceea ce priveşte viaţa sa interioară, spirituală, cât şi în ceea ce priveşte viaţa sa exterioară, este vorba de filosoful Eduard von Hartmann [ Nota 50 ]. Eram atras spre el de un interes foarte profund. Dar când îi privesc acum viaţa în perspectiva unui studiu al karmei, sunt obligat să evoc în mod interior ceea ce este important în acest sens cam în felul următor. Eu trebuie să-mi spun că Eduard von Hartmann, filosoful inconştientului, a acţionat de fapt la început, în domeniul filosofiei, într-un mod exploziv. Dar, în realitate, această influenţă explozivă în domeniul spiritual a fost înregistrată de oamenii secolului al 19-lea – scuzaţi-mi această critică, ea nu este atât de maliţioasă – cu un mare flegmatism. Oamenii secolului al 19-lea şi, desigur, cei de la începutul secolului 20, nu pot fi deloc scoşi din flegmatismul lor atunci când este vorba despre ceea ce însufleţeşte din punct de vedere interior lumea. De fapt, abia putem găsi în vremea noastră, atât de flegmatică faţă de tot ce se referă la spirit, un entuziasm cu adevărat profund.

Eu a trebuit, de exemplu, să descriu odată, într-o altă serie de conferinţe [ Nota 51 ], un fapt istoric: ciocnirea dintre lumea romană şi lumea nord-germanică în epoca migraţiilor popoarelor, în momentul în care creştinismul s-a răspândit în direcţia nord, venind din ţinuturile meridionale, greco-latine. Dacă ni-i reprezentăm în mod clar pe aceşti strămoşi fizici ai lumii Europei Centrale şi ai Europei de Sud, avem deja o impresie despre impulsivitatea intensă a oamenilor de odinioară. De fapt, trăirea în sânul puterilor spirituale ale naturii era vie printre populaţiile germanice cu care s-au întâlnit romanii în primele secole ale erei creştine. Aceşti oameni aveau faţă de spiritual o cu totul altă atitudine. Ei erau încă, în marea lor majoritate, înclinaţi spre spiritual într-un mod absolut instinctiv. Şi, în timp ce astăzi vorbim aproape tot timpul cu un asemenea flegmatism încât un cuvânt urmează după altul ca şi cum ceea ce spunem ar fi fără importanţă, aceşti oameni făceau ca ceea ce trăiau ei în mod interior să treacă în limbajul lor. Pentru ei, vântul care sufla putea fi gestul fizic de manifestare spirituală şi sufletească, la fel ca mişcarea braţului unui om. În această suflare a vântului, în pâlpâirea flăcării la suflarea vântului, era percepută manifestarea lui Wotan. Iar când aceste experienţe treceau în vorbire, când li se dădea veşmântul vorbirii, atunci în vorbire trecea caracterul a ceea ce fusese trăit. Pentru a exprima acest lucru în limbaj modern, noi am spune: Wotan vibrează în vânt – când, într-un mod asemănător, în vechiul limbaj se spunea „vibrarea”, aceasta impregna şi vorbirea –, participaţi la această trăire care vibrează şi unduieşte până în cuvinte! Când omul, ridicându-şi privirea, percepe tunetul care bubuie în nori şi contemplă în spatele acestui gest, în spatele gestului din natură al tunetului, o entitate spirituală, şi când el exprimă toate acestea astfel: Donar duduie în tunet – atunci în limba modernă pătrunde ceea ce a răsunat în vorbire odinioară într-un mod asemănător. La fel cum aceşti oameni simţeau prezenţa spiritualului în fenomenele naturii şi îl exprimau în vorbirea lor, tot astfel, ei exprimau, când mergeau la luptă, divinitatea binevoitoare care trăia în membrele lor, în toate gesturile lor. Ei purtau atunci un scut imens, şi lansau cu forţă cuvintele, am putea spune, la adăpostul scutului. Şi acest fapt, de a proiecta un spirit – fie bun, fie demonic – în vorbire, un spirit care, după o explozie puternică, se liniştea, pentru a se intensifica din nou, ei îl exprimau, de asemenea, ducându-se la asalt prin cuvintele: Ziu zwingt Zwist! Toate acestea, proferate din spatele scuturilor, cu toată furia, în beţia luptei, ce asalt! Imaginaţi-vă aceste cuvinte pronunţate de mii de gâtlejuri deodată din spatele scutului. În primele secole, când Sudul a întâlnit Europa Centrală, cu adevărat eficace nu era ceea acţiona în luptă în mod exterior, ci era eficace acest puternic vuiet care se îndrepta spre legiunile romane. La început, acest vuiet a provocat la aceste populaţii venite din sud o panică fără leac. Genunchii le tremurau când auzeau acest „Ziu zwingt Zwist”, răcnit, din spatele scuturilor, de mii de gâtlejuri.

Şi trebuie s-o spunem clar: Cu siguranţă, aceşti oameni sunt aici din nou, dar cât au devenit ei de flegmatici! Mulţi dintre ei, care urlau odinioară atât de tare, au devenit atât de flegmatici, flegmatici în cel mai înalt grad, au fost învinşi de atitudinea interioară a secolelor 19 şi 20. Dar dacă ar reînvia acum aceşti voinici care, odinioară, aveau impulsul sufletesc de a urla, ei şi-ar acoperi noua lor încarnare cu o bonetă de noapte şi ar spune: Ceea ce este astăzi flegmatism în om, care nu poate fi zgâlţâit pentru a se trezi, nu este la locul său decât sub o bonetă de noapte, în pat, şi nu pe scena activităţii umane!

Eu nu vorbesc astfel decât pentru a arăta cât de puţin înclinat eram a simţi ceva atât de exploziv cum era ceea ce a oferit Eduard von Hartmann în «Filosofia inconştientului» [ Nota 52 ]. La început el a vorbit, desigur, despre faptul că tot ceea ce este conştient în om, gândirea conştientă, are o importanţă minimă, faţă de tot ceea ce vibrează şi urzeşte în mod inconştient în om, faţă de tot ceea ce vibrează şi urzeşte inconştient în natură, tot ceea ce nu poate fi ridicat în conştienţă şi nu pătrunde acolo niciodată. Eduard von Hartmann nu a cunoscut imaginaţia clarvăzătoare şi intuiţia, el nu ştia că inconştientul poate pătrunde în câmpul cunoaşterii umane. Aşadar el a arătat că ceea ce este esenţial rămâne în inconştient. Dar tocmai pe acest temei şi-a format el părerea că lumea în care trăim este cea mai rea din câte se pot imagina. El a cultivat pesimismul şi mai mult decât Schopenhauer [ Nota 53 ], şi considera că punctul culminant al civilizaţiei ar consta în a se nimici într-o zi această întreagă evoluţie pământească [ Nota 54 ], ea ar trebui să fie nimicită cât mai curând cu putinţă. El spunea numai că nu voia să insiste ca acest lucru să se facă deja de mâine, fiindcă atunci n-ar fi timp suficient pentru a se înfăptui toate cele necesare pentru o distrugere definitivă a Pământului, ca să nu mai rămână nimic din civilizaţia umană, ea fiind fără valoare. Şi el visa – aflăm aceasta din «Filosofia inconştientului» – că oamenii vor ajunge să inventeze o maşină mare pe care ei o vor putea îngropa destul de adânc în Pământ, pentru a provoca o explozie puternică şi întreg Pământul să explodeze, să se pulverizeze în spaţiul cosmic.

Desigur, mulţi oameni s-au entuziasmat de această «Filosofie a inconştientului». Dar când vorbesc despre ea se observă că ei nu sunt convinşi cu adevărat în toată fiinţa lor de aceste idei. Să se spună aşa ceva! Dar este ceva foarte grav să se poată spune aşa ceva! Oamenii vorbesc despre asta ca în trecere, şi tocmai acest lucru este îngrozitor.

Dar chiar s-a întâmplat să existe un asemenea filosof. Şi apoi acest filosof a examinat lucrurile care ţin de moralitatea omului pe Pământ. Şi lucrarea sa «Fenomenologia conştienţei morale» [ Nota 55 ] m-a interesat în modul cel mai profund. El a scris după aceea o carte [ Nota 56 ] despre conştienţa religioasă, apoi o estetică; el a scris mult. Şi toate acestea erau de cel mai mare interes, chiar dacă nu puteai adera la ele.

Poţi simţi, desigur, o mare dorinţă să ştii ce este cu destinul unui asemenea om. Poate vom fi tentaţi să ne ocupăm mai întâi în mod temeinic de filosofia sa. Vom încerca să ghicim, după ideile sale filosofice, ceva cu privire la vieţile sale pământeşti anterioare. Dar nu vom afla nimic. Totuşi, tocmai o asemenea personalitate era pentru mine interesantă, interesantă în cel mai înalt grad.

Şi, vedeţi dumneavoastră, când ai, oarecum, ocultismul în sânge, ca să spun aşa, eşti stimulat să te orientezi în direcţia justă. Şi aici există un fapt: Eduard von Hartmann a fost mai întâi militar, ofiţer. În anuarul lui Kürschner figura întotdeauna – până la moartea sa –, pe lângă calitatea sa de doctor în filosofie ş.a.m.d., şi aceea de locotenent. Eduard von Hartmann a fost în primul rând ofiţer prusac şi, se spune, un foarte bun ofiţer.

Vedeţi dumneavoastră, de la un moment dat, acest fapt mi-a apărut în perspectiva înlănţuirilor karmice mult mai important decât particularităţile filosofiei sale. În ceea ce priveşte filosofia sa, nu-i aşa, suntem înclinaţi să admitem un lucru, pe altul să-l respingem. Dar acest fapt nu este atât de semnificativ; fiecare poate să o facă numai dacă a studiat puţin filosofia. Dar de aici nu reiese nimic deosebit. Dar ne întrebăm: Cum se face că un om care era ofiţer prusac, un ofiţer bun, care în timpul serviciului său s-a ocupat de filosofie cu adevărat puţin, foarte puţin, şi mult mai mult de mânuirea săbiei, cum se face că el a devenit tocmai un filosof reprezentativ al timpului său? Şi cum a devenit el aşa ceva?

Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, el a devenit filosof în urma unei boli care l-a făcut să sufere de genunchi toată viaţa şi care l-a obligat să se pensioneze. În unele momente, el nu mai putea merge, trebuia să-şi ţină picioarele întinse, să meargă puţin, să rămână aşezat pe o canapea. Şi, după ce şi-a asimilat cultura contemporană, el a scris una după alta mai multe lucrări de filosofie. Filosofia lui Hartmann ocupă o întreagă bibliotecă; el este un om care a scris mult.

Dar în ceea ce mă priveşte, în timp ce îi studiam personalitatea, ceea ce mi s-a părut într-o zi deosebit de important a fost suferinţa sa de genunchi, intervenţia acestei afecţiuni de genunchi. Faptul că acest om a fost atins de această suferinţă la o anumită vârstă m-a interesat mult mai mult decât realismul său transcendental, sau chiar această afirmaţie a lui: A existat mai întâi religia Tatălui, apoi religia Fiului, şi în viitor va veni religia Spiritului. – Sunt nişte afirmaţii pline de spirit, dar, în timpul acestui secol al 19-lea atât de spiritual, lucruri de acest fel se găseau, mai mult sau mai puţin, pe toate drumurile. Faptul însă că un om devine filosof fiindcă a fost atins de o afecţiune de genunchi pe când era locotenent, acest lucru este foarte important. Şi, atâta timp cât nu ne putem întoarce în trecut la originea unor asemenea fapte, atâta timp cât ne lăsăm orbiţi de lucrul aparent cel mai frapant, nu vom ajunge să descoperim înlănţuirile karmice.

Când am putut face legătura în mod just între întreaga personalitate şi suferinţa de genunchi, atunci în faţa mea s-a deschis perspectiva a ceea ce a survenit în destinul acestui om. În acest moment, eu m-am putut întoarce în trecut. Nu pornind de la capul lui Eduard von Hartmann, ci de la genunchiul său am putut găsi eu calea care conducea la încarnările sale anterioare. La alţii, punctul de plecare este nasul ş.a.m.d. De regulă, acest punct nu este ceea ce se consideră a fi cel mai important pentru viaţa dintre naştere şi moarte.

Aşadar care este aici înlănţuirea karmică? Vedeţi dumneavoastră, omul, aşa cum apare el în viaţa pământească, este în realitate, ca fiinţă fizică, şi eu am atras adesea atenţia asupra acestui punct, o entitate tripartită. Ea are o organizare neuro-senzorială, concentrată în principal în cap, dar care se extinde la întregul om. Omul are o organizare ritmică, şi aceasta îşi are expresia cea mai evidentă în respiraţia şi circulaţia sanguină, extinzându-se, la rândul ei, la omul întreg şi exprimându-se în toate; el are, de asemenea, o organizare a membrelor, un sistem locomotor, care este legat de metabolismul său, de regenerarea substanţelor ş.a.m.d. Omul este o fiinţă tripartită.

Şi atunci înţelegem, privind existenţa în ansamblul ei: ceea ce considerăm noi drept lucrul cel mai important în viaţa de pe Pământ, capul, nu păstrează, în cursul trecerii prin naşteri şi morţi, decât o importanţă relativ redusă curând după moarte. Capul, care în omul fizic este lucrul cel mai uman din om, îşi scoate în realitate entitatea sa în cea mai mare măsură din fizic; în timp ce restul organismului, care în omul fizic este de mai mică valoare, în spiritual este elementul superior. În cap, omul este cel mai mult o fiinţă fizică, şi cel mai puţin o fiinţă spirituală. În schimb, el este mai mult spirit în celelalte părţi ale organizării sale, în organizarea ritmică şi în organizarea membrelor. Omul este cel mai spiritual în sistemul locomotor, în activitatea membrelor.

Astfel că darurile intelectuale se pierd relativ repede după moarte. În schimb, elementul spiritual-sufletesc inconştient care ţine de organizările inferioare devine deosebit de important între moarte şi o nouă naştere. Dar, în general, în timp ce, trecând de la o viaţă pământească la următoarea, organizarea exterioară a capului este cea care, în funcţie de forma şi de conţinutul său spiritual, devine tocmai capul din încarnarea următoare, ceea ce în cap este de natură voluntară acţionează în special în membrele viitoarei încarnări. Cel a cărui gândire este leneşă într-o încarnare, cu siguranţă nu va fi în următoarea încarnare un alergător rapid, ci lenea gândirii se regăseşte în încetineala membrelor, după cum, invers, încetineala membrelor în încarnarea prezentă se manifestă în gândirea înceată a încarnării următoare.

Aşadar, de la o viaţă pământească la alta, de la o încarnare la alta, are loc o metamorfoză, o influenţă reciprocă între cele trei părţi ale entităţii umane.

Ceea ce vă expun aici nu este o teorie; rezultă din faptele vieţii. Vedeţi dumneavoastră, când într-o zi mi-am propus să mă ocup în mod deosebit de această afecţiune de genunchi a lui Eduard von Hartmann, am fost orientat spre încarnarea sa precedentă, în cursul căreia, la un moment dat, el a fost lovit de un fel de insolaţie. Această insolaţie, care s-a aflat înainte de toate la originea predispoziţiei de destin ca în următoarea viaţă pământească să se manifeste, metamorfozându-se, prin afecţiunea sa de genunchi, era, aşadar, o atingere a capului. Într-o bună zi, el nu a mai putut gândi; el suferea de un fel de paralizie a creierului. În încarnarea următoare, aceasta a reapărut sub forma unei paralizii a unui membru. Iar acea împrejurare a destinului care l-a condus la o paralizie a creierului a fost următoarea: Această individualitate era unul dintre acei oameni care, în timpul Cruciadelor, au plecat în Orient şi în Asia să lupte cu turcii şi cu asiaticii, dar care, în acelaşi timp, au învăţat să-i admire pe aceştia din urmă. După ce-şi asimilase prin admiraţie grandioasa spiritualitate orientală care i-a întâmpinat pe Cruciaţi, această individualitate s-a găsit în faţa unui om despre care a simţit în mod instinctiv că mai fusese în contact cu el în precedenta sa încarnare. Ceea ce rămăsese de rezolvat între cei doi era de ordin moral. Efectul ulterior al insolaţiei: durerea de genunchi din încarnarea următoare, pare, la început, a fi doar de natură fizică; dar întotdeauna când e vorba de evenimente ale destinului suntem trimişi în trecut la ceva de natură morală; în acest caz, la faptul că, începând dintr-o încarnare şi mai veche, această individualitate era însufleţită de impulsul de a se lupta cu forţă, cu furie, cu omul care îi ieşea în întâmpinare. Ea s-a apucat să-l urmărească pe acest adversar sub un soare arzător. Dar urmărirea nu era justificată. Ea s-a întors împotriva urmăritorului: soarele arzător i-a provocat paralizia creierului. Ceea ce trebuia să se întâmple în această luptă avea ca origine, dragii mei prieteni, faptul că, într-o încarnare şi mai veche, această individualitate era deosebit de inteligentă, inteligentă în cel mai înalt grad. Acum, privirii i se oferea o încarnare şi mai veche, cea în care această individualitate era înzestrată cu o inteligenţă superioară. Şi adversarul pe care această individualitate l-a atacat în timpul Cruciadei, acest adversar, într-o încarnare anterioară, fusese încolţit de acea individualitate inteligentă într-o situaţie dificilă, care se întorsese în dezavantajul său. Astfel s-a creat înlănţuirea morală din care a luat naştere mai târziu impulsul pentru luptă ş.a.m.d. Ajungem astfel la elementul moral, prin faptul că forţele care au luat naştere aici ne conduc în urmă la o încarnare şi mai veche.

Aşadar găsim aici trei încarnări succesive ale unei individualităţi: în timpuri străvechi, o personalitate extrem de inteligentă şi de ageră – prima încarnare. Apoi, un cruciat, care, la un moment dat şi ca urmare a unei greşeli comise tocmai din cauza inteligenţei sale, este atins de o paralizie a creierului; inteligenţa dispare, dar numai după ce avusese o admiraţie fără limite pentru civilizaţia orientală. Încarnarea a treia: un ofiţer prusac obligat să se pensioneze din cauza unei afecţiuni la genunchi, care acum nu ştie ce trebuie să facă, se apucă de filosofie şi scrie atunci o remarcabilă «Filosofie a inconştientului», inspirată cu totul din cultura celei de-a doua jumătăţi a secolului al 19-lea.

Când dispunem de o astfel de înlănţuire a faptelor, lucruri care mai înainte erau complet obscure se luminează. Căci, vedeţi dumneavoastră, când îl citeam pe Hartmann fiind încă tânăr, şi neştiind atunci care este înlănţuirea faptelor, aveam întotdeauna acest sentiment: Ei bine, există aici nişte lucruri inteligente. – Când citeam o pagină, îmi spuneam: Da, aici există ceva teribil de inteligent, dar nu pe această pagină. Eu voiam mereu să întorc pagina, pentru a vedea pe verso dacă lucrurile inteligente se află acolo. Dar lucrurile inteligente nu erau de astăzi, ele erau de ieri sau de alaltăieri.

Pentru mine nu s-a făcut lumină decât în momentul în care am constatat că această inteligenţă, această deşteptăciune deosebită, urca în urmă cu două încarnări, acţionând în prezent. Atunci a căzut o lumină strălucitoare asupra acestei întregi opere, asupra acestor producţii ale lui Hartmann care umpleau o bibliotecă, atunci când am ştiut că aici este activă încă inteligenţa unei încarnări mult anterioare.

Când am făcut cunoştinţă în mod personal cu Hartmann şi stăteam de vorbă de el, aveam în realitate acest sentiment: aici, în spatele lui, există cineva care nu vorbeşte niciodată; dar în spate mai există şi un al treilea, care îi este, în realitate, sursa inspiraţiilor. Căci, ascultându-l, aveai uneori de ce să disperi: în faţa ta se afla un ofiţer care vorbea despre filosofie şi despre adevărurile cele mai înalte fără entuziasm, cu indiferenţă, cu o anumită severitate. Pentru a înţelege cum stăteau lucrurile în realitate, trebuia să ştii: în spatele acestor cuvinte se manifestă o inteligenţă care îşi are originea în urmă cu două încarnări.

Desigur, cine relatează asemenea lucruri poate părea lipsit de respect, dar ele nu sunt lipsite de respect; eu sunt convins că ar fi foarte de folos pentru orice om să fie informat despre asemenea înlănţuiri care îl privesc, chiar dacă ar trebui să-şi spună: În a treia din ultimele mele încarnări, eu am fost într-adevăr un nemernic! – Poate fi foarte profitabil pentru viaţă să-ţi poţi spune: eu am fost un nemernic. – Odată, în cursul unei încarnări oarecare, dar nu numai o dată în cursul unei încarnări, am fost, oricum, cu siguranţă, un nemernic! Vedeţi dumneavoastră, în cazul unor asemenea lucruri, ştiţi bine că întotdeauna, ca, de altfel, şi cu privire la societate, se face abstracţie de persoanele prezente, de încarnările actuale.


Pe mine m-au interesat deosebit de intens, acum, deoarece viaţa mă condusese spre această personalitate, înlănţuirile de destin la Friedrich Nietzsche [ Nota 57 ]. Eu am studiat problema Nietzsche sub toate aspectele ei, am scris şi am spus multe lucruri despre el, şi l-am studiat sub toate aspectele.

Destinul său a fost într-adevăr straniu. În viaţă, eu nu l-am văzut decât o singură dată, în anii ‘90 ai secolului al 19-lea, la Naumburg, atunci când spiritul său era deja foarte atins.

Într-o după-amiază, spre orele două şi jumătate, sora lui m-a condus la el în cameră. Era întins pe un pat, se odihnea, indiferent, privirea lui nefiind conştientă de cel care stătea în faţa lui; cu acea frunte stranie, cu un atât de frumos contur, care îl frapa pe vizitator. Deşi privirea îi era indiferentă, aveai impresia că ai în faţă nu un nebun, ci un om al cărui suflet se consacrase întreaga dimineaţă unei munci spirituale intense, care luase apoi masa şi după aceea se întinsese pentru a se odihni, pentru a reflecta, visând pe jumătate la ceea ce sufletul său lucrase pe durata dimineţii. Spiritual vorbind, aici erau prezente un corp fizic şi un corp eteric, mai ales în părţile superioare ale fiinţei, căci sufletesc-spiritualul era deja desprins de ele, nu mai erau legate de corp decât ca printr-un fir grosier. De fapt, avusese loc deja un fel de moarte, dar o moarte care nu putea fi totală, fiindcă organizarea fizică era atât de sănătoasă, încât Eul şi corpul astral, care voiau să se desprindă, erau încă reţinute de un metabolism şi un sistem ritmic perfect sănătoase; sistemul neuro-sensorial fiind complet distrus, el nu mai putea reţine deloc corpul astral şi Eul. Astfel încât aveai această impresie minunată: adevăratul Nietzsche planează deasupra propriului său cap. El era acolo. Şi dedesubt exista ceva care, în ceea ce priveşte sufletul, ar fi putut fi un cadavru, şi care doar prin faptul că acest corp rămânea ataşat cu toate forţele sale de suflet, dar numai în părţile inferioare, prin organizarea metabolică şi prin organizarea ritmică perfect sănătoase, nu era încă un cadavru.

Când vezi aşa ceva, ţi se poate trezi în sensul cel mai profund atenţia, pentru a o îndrepta asupra înlănţuirilor de destin. Aici, desigur, în înlănţuirile de destin, trebuia proiectată, aş spune, o altă lumină. Nu puteam porni de la un membru izolat atins, trebuia să revin la individualitatea spirituală a lui Friedrich Nietzsche în ansamblul ei.

În viaţa lui Nietzsche trebuie să distingem în mod riguros trei perioade. Prima începe în perioada când, încă foarte tânăr, el a scris «Naşterea tragediei din spiritul muzicii» [ Nota 58 ], entuziasmat de naşterea muzicii din Misteriile greceşti, şi arătând că, la rândul său, tragedia s-a născut din muzică. Apoi, în aceeaşi dispoziţie interioară, urmează patru lucrări: «David Friedrich Strauß, mărturisitorul şi scriitorul», «Schopenhauer ca educator», «Despre foloasele şi dezavantajele istoriei pentru viaţă», «Richard Wagner la Bayreuth» [ Nota 59 ], care apar în 1876. «Richard Wagner la Bayreuth» este, în realitate, poate cea mai bună carte scrisă de un admirator al lui Wagner.

O a doua perioadă începe acum în viaţa lui Nietzsche. El scrie «Omenesc, prea omenesc», în două volume, «Aurora» şi «Ştiinţa veselă» [ Nota 60 ].

Nietzsche, care în primele sale lucrări, până în 1876, este un idealist în sensul cel mai înalt al cuvântului, care vrea să înalţe totul la nivelul idealului, în partea a doua a vieţii sale spune adio oricărui idealism. El ia idealul în zeflemea. Pentru el este clar: Dacă oamenii îşi propun un ideal, aceasta se întâmplă pentru că în viaţă ei sunt slabi. Când cineva este un incapabil, spune el, când viaţa nu are nici o valoare pentru el, atunci acest om trebuie să urmeze un ideal. Şi astfel, Nietzsche ia la ochi toate idealurile, unele după altele, le pune la gheaţă, cum spune el, şi concepe divinul din natură ca pe o realitate prea umană, şi chiar una mică. Acum, el este voltairian, el chiar i-a dedicat lui Voltaire o carte [ Nota 61 ]. Aici, Nietzsche este cu totul raţionalist, intelectualist. Această perioadă durează aproximativ până în 1882/1883. Apoi începe ultima perioadă, când el elaborează idei cum este ideea revenirii veşnice a aceloraşi lucruri, şi face din Zarathustra un fel de ideal uman. El scrie atunci «Aşa grăit-a Zarathustra» [ Nota 62 ], în stilul unui imn.

În acest moment, el îşi reia însemnările despre Wagner. Avem aici ceva absolut straniu! Când studiem modul de a lucra al lui Nietzsche, atunci acesta ne apare straniu. Citiţi astăzi scrierea «Richard Wagner la Bayreuth»; este un imn entuziast, grandios, din care emană un entuziasm genial pentru Richard Wagner. În ultima perioadă a vieţii sale, a apărut «Cazul Wagner» [ Nota 63 ]: o carte în care găsiţi tot ceea ce se poate spune împotriva lui Wagner.

Dacă vrem să rămânem în sfera banalului, vom spune: Nietzsche s-a întors pe dos, el şi-a schimbat părerea. Dar cel care îi cunoaşte manuscrisele, acela nu vorbeşte astfel. Căci după ce Nietzsche avea scrise câteva pagini din «Richard Wagner la Bayreuth», care sunt un imn entuziast închinat lui Wagner, el scria şi tot ce avea de spus împotrivă – împotriva a ceea ce spusese el însuşi. Apoi el scria din nou un imn entuziast, urmat de critici. De fapt, întregul «Caz Wagner» fusese scris încă din 1876. Numai că el a ţinut o parte din aceste însemnări în rezervă şi nu a tipărit decât imnul entuziast. Mai târziu, el nu a făcut decât să reia, ca să spunem aşa, vechile note, îmbogăţindu-le cu câteva fraze foarte usturătoare.

Dar în această ultimă perioadă a vieţii sale el avea tendinţa de a se lansa în nişte atacuri de la care se reţinuse, într-un fel, în prima perioadă. Probabil că dacă manuscrisele pe care el le lăsase la o parte, fiindcă nu erau în concordanţă cu textul cărţii «Richard Wagner la Bayreuth», dacă ele ar fi fost distruse într-un incendiu, noi nu am avea nici un «Caz Wagner».

Vedeţi dumneavoastră, când urmărim cu privirea aceste trei perioade, le vedem total impregnate de un caracter unitar. Şi chiar ultima sa carte, sau, cel puţin, ultima care a fost tipărită: «Amurgul idolilor, sau: Cum să filozofezi cu ciocanul» [ Nota 64 ], în care totul, aş spune, este prezentat dintr-o altă perspectivă, chiar această ultimă carte are ceva din caracterul temeinic al întregii spiritualităţi nietzscheene. Abia când Nietzsche scrie această lucrare, când este în vârstă, el devine imaginativ, contemplativ. De exemplu, el vrea să-l caracterizeze pe Michelet [ Nota 65 ], pe scriitorul francez Michelet. El îi sesizează o caracteristică într-un mod foarte just: entuziasm care îşi scoate veşmântul în timp ce se entuziasmează. Michelet este zugrăvit în mod excelent, dintr-un anumit unghi de vedere. Există astfel de lucruri grăitoare în «Amurgul idolilor».

Când ai perceput o dată această imagine zguduitoare a individualităţii lui Nietzsche plutind pe deasupra corpului său, te simţi obligat să spui acum despre operele sale: Da, de fapt ele ne dau impresia că el nu era cu totul prezent în corpul său când a scris aceste fraze, ca şi cum el şi-ar fi părăsit puţin corpul – şi el scria nu aşezat, ci mergând, plimbându-se. Veţi avea această impresie deosebit de intensă în faţa anumitor pasaje din partea a patra a scrierii «Aşa grăit-a Zarathustra», şi veţi simţi în mod nemijlocit: el nu a scris-o într-o stare în care corpul îşi joacă rolul său ordonator, ci a scris-o într-o stare în care corpul nu-şi mai îndeplineşte acest rol, când sufletul se află în afara corpului.

Avem sentimentul că Nietzsche, atunci când este productiv din punct de vedere spiritual, îşi abandonează întotdeauna puţin corpul. Şi acest lucru făcea parte, în cele din urmă, din obişnuinţele vieţii sale. El prefera să ia mai ales chloral, pentru a ajunge într-o anumită stare în care nu mai era legat de corp. Desigur, această nevoie de a deveni sufleteşte independent de corp îşi avea originea în numeroasele dureri care-l afectau, de exemplu o durere de cap care persista de foarte multă vreme ş.a.m.d.

Toate acestea ne dau o imagine unitară despre Nietzsche în încarnarea sa de la sfârşitul secolului al 19-lea, care a dus la nebunie, astfel încât, în cele din urmă, el nu mai ştia deloc cine este. Există nişte scrisori adresate lui Georg Brandes [ Nota 66 ], pe care Nietzsche le-a semnat „Crucificatul” – ceea ce înseamnă că el se considera crucificat –, sau el se vedea ca pe o fiinţă umană care există obiectiv în afara lui, el se considera un zeu care se plimbă de-a lungul fluviului Po şi semnează „Dionysos”. Această stare de separare de corp în momentele când era productiv din punct de vedere spiritual apare ca deosebit de caracteristică pentru încarnarea actuală a acestei individualităţi.

Când ne pătrundem de facultăţile imaginative interioare, suntem conduşi spre o încarnare nu foarte îndepărtată. Ceea ce este caracteristic pentru numeroasele personalităţi din această categorie, foarte reprezentative, este faptul că, de regulă, încarnările lor nu sunt foarte îndepărtate, ci relativ apropiate, în cadrul timpurilor moderne. Ajngem atunci la o existenţă a lui Nietzsche în cursul căreia el a fost franciscan, un franciscan ascet care îşi aplica intense mortificări corporale. În aceasta constă enigma. Privirea întâlneşte un om purtând roba caracteristică a franciscanilor, stând timp de ore întregi în faţa altarului, în genunchi, învineţindu-i, implorând graţia divină, şi mortificându-se îngrozitor. Prin durere, şi în special prin durerea pe care omul şi-o aplică lui însuşi, el intră foarte puternic în contact cu corpul său fizic. Când suferă, îşi simte corpul fizic foarte intens, deoarece corpul astral simte o nostalgie intensă după corpul fizic mortificat, pe care vrea să-l pătrundă. Fiindcă acest om contase atât de mult pe pregătirea corpului în vederea mântuirii în cursul unei încarnări, acest fapt a avut consecinţa că, în următoarea încarnare, sufletul nu mai voia deloc să locuiască în corp.

Vedeţi dumneavoastră, astfel se prezintă în cazurile caracteristice înlănţuirile destinului. Putem spune, de asemenea, că ele se prezintă de fapt altfel decât ne imaginăm noi de obicei. În ceea ce priveşte vieţile pământeşti succesive, nu putem obţine nimic prin speculaţie. Ceea ce aflăm atunci este, în general, fals. Dar când descoperim ceva just, atunci, în cel mai eminent sens al cuvântului, acest ceva răspândeşte lumină asupra vieţii.

Tocmai pentru că o examinare obiectivă în acest sens ne poate stimula să vedem karma în adevărata ei lumină, eu nu m-am temut, deşi acest lucru îşi are şi partea lui de risc, să prezint în faţa dumneavoastră câteva înlănţuiri karmice, care, cred eu, pot proiecta o lumină puternică asupra naturii karmei umane, asupra destinului uman. Vom continua mâine.