Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


CONFERINŢA A DOUA

Dornach, 12 aprilie 1924

Este puţin cam dificil să găsim astăzi o formă adecvată de a continua cele prezentate în ultimele conferinţe antroposofice; într-adevăr, au apărut mulţi prieteni care nu au participat la conferinţele anterioare. Dar, pe de altă parte, nu ar fi bine ca tocmai astăzi, când trebuie să fie aduse unele completări la conferinţele anterioare, să abordăm un subiect nou, aşadar, prietenii noştri nou sosiţi vor trebui să accepte faptul că în consideraţiile noastre, care se leagă în mod interior, nu exterior, cu ceea ce a fost spus mai înainte, multe lucruri sunt, poate, pentru ei greu de înţeles. Ciclul de conferinţe complet va trebui să fie încheiat până la Paşti, şi atunci el va fi înţeles de la sine. Dar astăzi trebuie să continui ceea ce am început. De altfel, noi nu puteam prevedea că tocmai azi vor apărea atâţia prieteni, ceea ce, pe de altă parte, este pentru noi un lucru foarte îmbucurător.

Ultimele noastre consideraţii aveau ca obiect nişte raporturi karmice concrete, care au fost prezentate de fiecare dată nu pentru a spune ceva senzaţional în legătură cu vieţile pământeşti succesive, ci pentru a ne conduce încetul cu încetul spre înţelegerea real-concretă a raporturilor karmice din cadrul vieţii umane. Am descris câteva vieţi succesive, le-am descris, pur şi simplu, aşa cum pot fi ele observate mai ales în cazul unor personalităţi istorice, pentru a ne face o idee – ceea ce nu este tocmai uşor – despre modul în care o viaţă pământească acţionează asupra altei vieţi pământeşti. Aici trebuie să nu pierdem niciodată din vedere faptul că începând de la Congresul de Crăciun [ Nota 16 ] în Mişcarea antroposofică a intrat un suflu nou. Şi despre acest suflu nou aş vrea să spun, foarte succint, în chip de introducere, câteva cuvinte.

Dvs. ştiţi, dragi prieteni, că după 1918 în cadrul Societăţii Antroposofice au existat tot felul de tendinţe [ Nota 17 ]. Aceste tendinţe aveau o origine bine definită. Când, în 1913, a fost întemeiată Societatea Antroposofică, era vorba de a se pune o dată întrebarea, izvorâtă dintr-un real impuls de natură ocultă: Oare această Societate Antroposofică se va dezvolta ea în continuare prin forţa dobândită până atunci de membrii săi? Această experienţă nu putea fi făcută decât dacă eu însumi, care până atunci, ca secretar general, fusesem conducătorul Secţiei Germane – formă pe care o avea mişcarea antroposofică în cadrul Societăţii Teosofice –, dacă eu însumi nu mai aveam în mână conducerea Societăţii Antroposofice; eu voiam să văd cum s-ar dezvolta această Societate Antroposofică de acum înainte prin propriile ei forţe.

Vedeţi, dragi prieteni, ar fi fost cu totul altfel dacă atunci aş fi spus, ca şi cu ocazia Congresului de Crăciun, că îmi voi asuma eu însumi conducerea Societăţii Antroposofice. Căci se înţelege de la sine că Societatea Antroposofică este în mod necesar cu totul alta, după cum ea este condusă de mine sau de altcineva. Şi, din anumite motive profunde, Societatea Antroposofică ar fi putut fi cu atât mai bine condusă cu cât nu-mi asumam eu însumi conducerea administrativă. Dacă inimile ar fi vorbit, s-ar fi putut întâmpla multe lucruri care nu s-au întâmplat, care nu au fost făcute, şi care, tocmai din cauza împotrivirii antroposofilor, au fost făcute din exterior.

Şi astfel s-a întâmplat – în timpul războiului nu existau prea multe posibilităţi pentru a se desfăşura forţele în toate direcţiile –, s-a întâmplat că, după anul 1918, situaţia existentă, aş fi tentat să spun, a fost folosită pentru a se face un lucru sau altul în toate direcţiile posibile. Dacă atunci aş fi spus, nu trebuie să faceţi asta, astăzi s-ar spune, bineînţeles: Ei bine, dacă am fi fost lăsaţi să facem ce am vrut, acum am avea în toate domeniile întreprinderi înfloritoare.

Acesta este motivul pentru care, în toate epocile, aş putea spune, a existat obiceiul ca aceia care conduc o mişcare ocultă să-i lase să acţioneze pe cei care vor să facă ceva, pentru ca aceştia să se convingă de rezultate prin intermediul realităţilor faptice. Acesta este singurul mod posibil de a-i convinge pe oameni. Şi acest lucru trebuia să se întâmple şi în cazul nostru.

Dar toate acestea au avut ca efect faptul că tocmai după 1918 adversitatea faţă de noi a crescut până la a deveni cea de astăzi. Căci în 1918 nu exista încă această adversitate care există astăzi. Desigur, existau câţi¬va oamenii izolaţi care ne erau ostili. Nu ne nelinişteam deloc din cauza aceasta şi nu aveam de ce să ne neliniştim. Dar, propriu-zis, adversarii s-au înmulţit abia începând din 1918. Şi acest lucru a provocat situaţia actuală, din cauza căreia, de exemplu, îmi este imposibil să ţin conferinţe publice în interiorul graniţelor Germaniei.

Tocmai în acest moment al vieţii Mişcării antroposofice nu ar trebui să ascundem nimic din toate acestea. Ar trebui să privim acest lucru cu toată claritatea, căci nu vom avansa dacă nu lucrăm cu claritate.

S-au făcut, desigur, tot felul de experimente. Gândiţi-vă numai câte experimente au fost făcute, fiindcă trebuie să fim, nu-i aşa, “oameni de ştiinţă” – ceea ce provine, în mod absolut sigur, din caracterul oamenilor. De ce nu s-ar putea ca oamenii de ştiinţă, pentru că în Societatea noastră avem şi oameni de ştiinţă, să vrea să se comporte ştiinţific? Dar tocmai acest lucru îi irită pe adversari. Căci atunci când le spui că se poate demonstra caracterul ştiinţific cu privire la un lucru sau altul, atunci ei vin cu aspiraţiile lor, pe care le numesc ştiinţifice, şi, bineînţeles, se înfurie. Trebuie să fim pe deplin edificaţi asupra acestui lucru. Nimic nu a stârnit mai mult mânia adversarilor decât faptul că ei ar fi vrut ca despre aceleaşi teme să vorbim în acelaşi fel cu ei, chiar dacă introduceam acolo, cum se spunea de fiecare dată, “un strop” de antroposfie. Acest strop de antroposofie este tocmai ceea ce ne atrage legiuni întregi de adversari.

Dar dacă ne-am lăsa pradă iluziei, să spunem, că i-am putea câştiga pentru antroposofie pe oamenii aparţinând diferitelor confesiuni religioase, păstrând acelaşi limbaj cu ei sau un limbaj analog, chiar dacă şi aici am introduce un strop de antroposofie, dacă ne-am lăsa pradă acestei iluzii, abia atunci am păcătui în mod grav chiar împotriva vieţii antroposofice.

În tot ceea ce se înfăptuieşte pe tărâm antroposofic trebuie să pătrundă, începând de la Congresul de Crăciun, un suflu cu totul nou. Cei care au observat cum este acum prezentată antroposofia aici, cum a fost prezentată la Praga, cum tocmai a fost prezentată la Stuttgart, aceia vor fi perceput că există pe viitor impulsuri care, şi în legătură cu adversarii, fac să ia naştere ceva cu totul nou. Căci dacă am vrea să fim oameni de ştiinţă în sensul obişnuit al cuvântului, aşa cum, vai, mulţi ar vrea să fie, atunci ar însemna că pornim de la ipoteza că am putea discuta cu adversarii. Dar dacă dvs. luaţi în considerare conferinţele prezentate aici, cele pe care le-am prezentat la Praga, conferinţa pe care am prezentat-o la Stuttgart, mai puteţi crede o singură clipă că ar putea măcar fi vorba de a discuta cu adversarul? Este evident că nu putem discuta cu adversarii când vorbim despre aceste lucruri; cum am putea discuta cu un reprezentant oarecare al civilizaţiei actuale spunându-i că sufletul lui Muâwija a reapărut în sufletul lui Woodrow Wilson! [ Nota 18 ]

Aşadar acum, în întreaga Mişcare antroposofică trăieşte un suflu nou, iar de aici nu poate rezulta altceva decât faptul de a înceta o dată pentru totdeauna să discutăm cu adversarii. În orice caz, nu ajungem la nimic cu argumentele. Se va înţelege totuşi într-o zi că în legătură cu adversarii nu poate fi vorba de nimic altceva decât de a le respinge calomniile, neadevărurile şi minciunile. Nu trebuie să ne lăsăm pradă iluziei că despre asemenea lucruri se poate discuta. Acestea trebuie să se răspândească prin propria lor putere. Aici nu decide dialectica.

Ţinând seama tocmai de atitudinea Mişcării antroposofice începând de la Congresul de Crăciun, poate că acum acest lucru va fi înţeles din ce în ce mai bine de membrii noştri. Şi iată de ce, încă de pe acum, Mişcarea antroposofică este plăsmuită în aşa fel încât ea nu mai ia în considerare nimic altceva decât ceea ce cere de la ea lumea spirituală.

Eu m-am angajat acum, din acest punct de vedere, în diferite consideraţii karmice, şi cei dintre dvs. care au fost prezenţi aici sau cei care au asistat ultima dată la conferinţa mea de la Stuttgart îşi vor aminti că eu am încercat să arăt cum individualităţile care erau prezente în secolele 8 şi 9 la curtea lui Hârun al Rashîd, în Asia, şi-au continuat după moarte evoluţia în diverse direcţii, şi apoi, în încarnările lor ulterioare, au jucat un anumit rol. În acea perioadă, pe care o putem numi şi perioada Războiului de Treizeci de Ani, cu puţin timp mai înainte, avem, pe de o parte, individualitatea lui Hârun al Rashîd, reîncarnată în persoana englezului Baco de Verluam, şi îl avem, pe de altă parte, pe marele organizator care a trăit la curtea califului, fireşte, nu în calitate de iniţiat, şi a cărui individualitate am regăsit-o în persoana lui Amos Comenius. Acesta din urmă a fost activ în special în Europa Centrală. Dar din aceste două curente s-au revărsat multe lucruri în viaţa spirituală a civilizaţiei moderne. Astfel că în viaţa spirituală a civilizaţiei moderne a trăit Orientul Apropiat din epoca de după Mahomed, graţie, pe de o parte, lui Hârun al Rashîd, reîncarnat în persoana lui Baco de Verulam, şi, pe de altă parte, lui Amos Comenius, marele său consilier.

Acum vrem să subliniem o dată acest lucru, şi anume faptul că omul nu evoluează numai cât timp trăieşte pe Pământ, ci evoluţia lui se desfăşoară, în esenţă, şi când el se află între moarte şi o nouă naştere. Aşadar, putem spune: Atât Bacon, cât şi Amos Comenius, după ce au consolidat, ca să spunem aşa, arabismul în civilizaţia europeană, pornind din două direcţii diferite, au intrat după moarte în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Acolo s-au găsit, atât Bacon cât şi Amos Comenius, împreună cu diferite suflete care trăiseră pe Pământ mai târziu decât ei, care muriseră în special în secolul al 17-lea şi îşi urmau existenţa în lumea spirituală. Apoi, sufletele au venit pe Pământ în secolul al 19-lea, după ce se aflaseră între secolele 17 şi 19 în lumea spirituală în compania sufletelor lui Bacon şi Comenius.

Dar au existat suflete care s-au adunat de preferinţă în jurul celui mai influent, în jurul lui Bacon; altele, în jurul sufletului lui Amos Comenius. Şi, chiar dacă acest lucru este prezentat mai mult sub formă imaginativă, nu trebuie să uităm că şi în lumea spirituală există, deşi în cu totul alte condiţii, maeştri şi discipoli. Şi asemenea individualităţi au acţionat nu numai prin ceea ce au realizat ele aici, pe Pământ, de exemplu, scrierile lui Bacon sau cele ale lui Comenius, sau numai prin ceea ce s-a perpetuat prin tradiţie din opera lor aici, pe Pământ, ci aceste spirite conducătoare au acţionat, desigur, şi prin ceea ce au făcut să germineze, în timpul şederii lor în lumea spirituală, în sufletele pe care le-au trimis pe Pământ, sau care se găseau în compania lor şi au fost trimise apoi pe Pământ. Există, aşadar, printre oamenii secolului al 19-lea, suflete care deja din evoluţia lor în timpul existenţei preterestre au devenit dependente de unul dintre aceste două spirite, de Amos Comenius dezîncarnat şi de Bacon dezîncarnat.

Aş vrea să vă atrag atenţia – pentru a vă conduce, aşa cum am spus, tot mai mult spre înţelegerea felului concret în care acţionează karma – asupra a două personalităţi din secolul al 19-lea, ale căror nume pot fi recunoscute cel mai bine după faptul că una dintre ele a fost influenţată în viaţa sa preterestră în special de Bacon, cealaltă de Comenius.

Când îl privim pe Bacon, care în viaţa sa pământească a fost Lord Cancelar al Angliei, ne putem spune: El a acţionat în aşa fel încât în dosul acţiunii sale poate fi simţită prezenţa unui iniţiat. Întreaga dispută pe care o întreţin specialiştii în istoria literaturii în jurul lui Bacon şi Skakespeare, pornind de la fapte exterioare, este extraordinar de sterilă; sunt avansate tot felul de argumente frumoase care vor să arate, de exemplu, că nu actorul Shakespeare este cel care şi-a scris dramele, ci filosoful şi cancelarul Bacon.

Toate aceste consideraţii, care se folosesc de mijloace exterioare şi caută similitudini între lumea de gânduri din dramele lui Shakespeare şi operele filosofice ale lui Bacon, toate aceste consideraţii exterioare sunt, de fapt, sterile, căci ele nu ating în nici un fel miezul problemei. Adevărul este că în epoca în care îşi desfăşurau activitatea Bacon, Shakespeare, Jakob Böhme [ Nota 19 ] şi încă o altă personalitate, exista un iniţiat care, în realitate, vorbea prin aceşti patru oameni. De aici înrudirea lor, căci totul provine dintr-un izvor unic. Dar, bineînţeles, oamenii care ajung la dispute slujindu-se de argumente exterioare nu poartă dispute cu privire la iniţiatul care rămâne în dosul evenimentelor, cu atât mai mult cu cât în istorie acest iniţiat este prezentat, ca mulţi iniţiaţi moderni, fireşte, cu trăsăturile unui personaj destul de incomod. Dar el nu era doar atât. Prin modul său de a acţiona, el era, desigur, acest personaj, dar el nu era doar atât, ci el era o individualitate din care radiau nişte forţe extraordinare şi aceste forţe sunt cele care au inspirat, în realitate, atât operele filosofice ale lui Bacon, cât şi dramele lui Shakespeare, precum şi operele lui Jakob Böhme şi, de asemenea, pe cele ale iezuitului Jakob Balde [ Nota 20 ]. Dacă ţinem seama de acest lucru, atunci trebuie să vedem în Bacon iniţiatorul unui curent filosofic de o amploare extraordinară.

Dacă vrem să ne imaginăm acum ce se poate întâmpla cu un suflet care în timpul existenţei sale suprapământeşti a rămas timp de două secole în întregime sub influenţa lui Bacon dezîncarnat – aceasta este o problemă foarte interesantă –, atunci trebuie să privim modul în care a trăit Bacon după moarte. Va veni ziua când va fi important ca atunci când vom considera desfăşurarea vieţii umane să nu rămânem numai la viaţa lor pământească, pe care au dus-o până la moarte, ci să ţinem seama şi de activitatea lor de după moarte, când ei, mai ales dacă au jucat un rol important pe tărâm spiritual, continuă să acţioneze în favoarea sufletelor care coboară atunci pe Pământ.

Aceste lucruri sunt uneori, bineînţeles, puţin cam şocante pentru contemporanii noştri. Iată un exemplu – acesta este un mic intermezzo pe care îl inserez aici -: Mă aflam într-o zi în gara unui mic oraş german universitar, mă aflam la intrarea în gară, în compania unui medic, a unui medic cunoscut [ Nota 21 ], care se preocupă mult de ocultism. În jurul nostru era multă lume. El se agita şi în entuziasmul său îmi spuse, ridicând puţin vocea, astfel încât mulţi oameni din jur l-au putut auzi: Vă voi oferi biografia lui Robert Blum, dar ea începe abia o dată cu moartea sa. În preajmă am putut remarca un fel de şoc. În zilele noastre nu se poate spune dintr-o dată oamenilor: Vă voi oferi biografia cuiva, dar ea începe abia o dată cu moartea sa.

Dar, în afară de această biografie în două volume a lui Robert Blum [ Nota 22 ], biografie care nu a început cu naşterea, ci cu moartea sa, în acest sens nu s-a scris mare lucru, nu s-a mai vorbit din punct de vedere biografic despre nişte oameni după moartea lor. Se începe de la naştere, pentru a se încheia cu moartea. Nu prea există multe lucrări care să înceapă cu moartea personajului.

Dar, din punctul de vedere al desfăşurării reale a lucrurilor, este extraordinar de important ceea ce face omul după moartea sa, când comunică sufletelor care coboară după el rezultatele activităţii sale pământeşti, transpuse în spiritual. Iar dacă nu ţinem seama de această latură a existenţei, atunci nu înţelegem absolut deloc o perioadă care urmează alteia.

Pentru mine se punea problema de a studia odată acele individualităţi care îl înconjurau pe Bacon după moartea sa. În jurul lui Bacon se aflau unele individualităţi care au devenit într-o epocă ulterioară naturalişti, dar şi individualităţi care s-au reîncarnat ca istorici. Când observăm influenţa pe care a exercitat-o Lordul Bacon asupra acestor suflete după moartea sa, vedem că ceea ce a întemeiat el pe Pământ, materialismul, cercetarea limitată la lumea simţurilor – tot restul fiind pentru el idolatrie –, o dată ridicat la un nivel superior, transpus în spiritual, se transformă într-un soi de radicalism. Astfel încât, în realitate, aceste suflete au primit în lumea spirituală nişte impulsuri care au avut ca efect faptul că după naşterea lor, după coborârea lor pe Pământ, ele nu au atribuit valoare decât faptelor accesibile simţurilor.

Mă voi exprima acum într-un mod puţin mai popular, dar vă rog să nu luaţi această exprimare populară ad litteram, căci, desigur, atunci uşor veţi putea spune: E ceva grotesc. Unele dintre aceste suflete au fost predispuse, prin vieţile lor anterioare, să devină istorici. Unul dintre ele era – vreau să spun: dincolo, în viaţa preterestră – unul dintre cele mai eminente. Sub efectul impulsurilor primite de la Bacon, toate aceste suflete şi-au spus: Istoria nu mai trebuie să fie scrisă aşa cum au scris-o predecesorii noştri, adică având idei, studiind contextele, ci cercetarea trebuie să se aplice asupra faptelor reale.

Dar vă întreb: Ce înseamnă, în istorie, a utiliza faptele reale? – Lucrul cel mai important în istorie sunt intenţiile oamenilor, şi acestea nu sunt fapte tangibile. Aceste suflete nu şi-au mai permis să facă din aceasta obiectul cercetării şi, mai puţin decât oricine, acel suflet care a devenit unul dintre cei mai mari istorici ai secolului al 19-lea, Leopold von Ranke [ Nota 23 ], unul dintre elevii Lordului Bacon în viaţa sa preterestră, care a reapărut ca Leopold Ranke.

Dacă urmărim acum cariera pământească de istoric a lui Leopold von Ranke, care a fost principiul său fundamental? Principiul fundamental al lui Ranke, în calitate de istoric, este acesta: Istoria nu trebuie să conţină nimic altceva decât ceea ce citeşte istoricul în arhive; întreaga istorie trebuie să constea dintr-un ansamblu de date culese din arhive, din tratativele diplomaţilor.

Ranke este, aşa cum se ştie, un protestant german, dar acest fapt nu compromite cu nimic simţul realităţii cu care era înzestrat; Ranke lucrează cu obiectivitate, adică el redactează cu obiectivitatea arhivistului istoria papilor, cea mai bună istorie a papilor care a fost scrisă dintr-un punct de vedere pur arhivistic. Când îl citim pe Ranke suntem puţin iritaţi, suntem chiar teribil de iritaţi. Căci este oarecum lamentabil să ni-l reprezentăm pe acest bătrân domn, încă vioi şi sprinten, petrecându-şi tot timpul în arhive pentru a colecţiona tratative diplomatice. Asta nu este absolut deloc istorie adevărată. Ci este o istorie care nu ţine seama decât de faptele sensibile, şi pentru istoric tocmai acestea sunt arhivele.

Dacă, în schimb, ţinem seama şi de posibilitatea vieţii suprapământeşti, atunci putem să înţelegem şi acest fapt: Cum a ajuns Ranke la această concepţie?

Dar, când facem consideraţii de acest fel, putem să privim şi în cealaltă direcţie şi să vedem cum acţionează Amos Comenius asupra voinţei preterestre a sufletelor care s-au reîncarnat după aceea. Şi, aşa cum Leopold von Ranke a fost discipolul cel mai eminent al lui Bacon în viaţa de după moarte, Schlosser [ Nota 24 ] a fost discipolul cel mai eminent al lui Comenius în viaţa de după moarte.

Luaţi acum opera istorică a lui Schlosser şi vedeţi cum îşi conduce el pana, care este tonul fundamental al operelor sale: Peste tot, cel care vorbeşte este moralistul, care vrea să emoţioneze sufletele, care vrea să vorbească inimilor. Uneori ajunge cu greu s-o facă, pentru că este, totuşi, puţin cam pedant. Da, el vorbeşte inimilor într-un mod pedant, dar el vorbeşte inimilor, pentru că este un discipol preterestru al lui Amos Comenius şi pentru că a primit de la Amos Comenius ceva din orientarea spiritului caracteristică acestuia.

Nu uitaţi că el vine, totuşi, din sânul mahomedanismului. Este un spirit absolut diferit de spiritele care s-au ataşat de Lordul Bacon; dar şi Amos Comenius s-a angajat în lumea realităţilor sensibile, când s-a încarnat sub numele de Amos Comenius. Peste tot, el cerea ca învăţământul să fie concret-intuitiv, să se sprijine întotdeauna pe imagini. El cerea prezentarea lucrurilor vizibile, să se pună accentul pe elementul senzorial, dar într-un alt mod. Căci Amos Comenius este în acelaşi timp unul dintre cei care, în perioada Războiului de Treizeci de Ani, era convins în modul cel mai viu, de exemplu, că se intra în aşa-numita “împărăţie de o mie de ani”; el este cel care a cuprins în lucrarea sa “Pansophia” nişte idei grandioase înglobând întreg Universul, el este cel care îşi propusese să influenţeze educaţia oamenilor în mod energic. Aceasta mai acţionează încă la Schlosser, se regăseşte în sufletul lui Schlosser.

Dacă am menţionat aceste două figuri, Ranke şi Schlosser, este pentru a vă arăta că nu putem înţelege ceea ce apare ca productiv din punct de vedere spiritual în fiinţa umană decât dacă ţinem seama şi de viaţa extrapământească. Abia atunci înţelegem acest aspect, tot aşa cum am înţeles multe lucruri prin faptul că am luat în considerare vieţile pământeşti succesive.

Acum, dvs. aţi putut remarca, din consideraţiile dezvoltate aici în ultimele conferinţe, că o încarnare acţionează asupra alteia într-un mod neobişnuit, şi eu menţionez aceste exemple, aşa cum am spus-o deja, pentru ca să vă conduc apoi spre înţelegerea modului în care fiecare poate să reflecteze asupra propriei sale karme. Înainte de a vedea cum acţionează binele şi răul de la o încarnare la alta, precum şi bolile, şi alte aspecte asemănătoare, trebuie să începem prin a ne face o idee despre felul în care este transpusă dintr-o existenţă în alta viaţa spirituală propriu-zisă a unei anumite civilizaţii.

Trebuie să vă mărturisesc, dragii mei prieteni, că, în cadrul vieţii spirituale moderne, una dintre personalităţile cele mai interesante din punctul de vedere al karmei sale a fost pentru mine Conrad Ferdinand Meyer [ Nota 25 ]. Când îl privim pe Conrad Ferdinand Meyer în fiinţa sa, cum a trăit el în persoana poetului Conrad Ferdinand Meyer, vedem că cele mai frumoase opere ale sale se bazează pe faptul că întotdeauna, aşa cum se prezenta în întreaga sa constituţie de fiinţă umană, exista în el ceva ca o dorinţă a Eului şi a corpului astral de a-şi lua zborul din corpurile fizic şi eteric.

La Conrad Ferdinand Meyer se constată stări maladive, mergând până la limita tulburărilor mintale. Sunt stări ce reprezintă doar forma extremă de manifestare a ceea ce există la el întotdeauna în mod latent: Spiritual-sufletescul vrea să se desprindă, el nu este legat decât printr-un fir subţire de constituţia fizic-eterică.

În aceste stări, în care spiritual-sufletescul este legat doar printr-un fir subţire de constituţia fizic-eterică, iau naştere la Conrad Ferdinand Meyer cele mai frumoase creaţii ale sale, atât cele mai frumoase dintre marile sale opere, cât şi cele mai frumoase dintre micile sale poeme. Se poate spune că operele cele mai frumoase ale lui Conrad Ferdinand Meyer s-au născut în timp ce el se afla în afara corpului. Îmbinarea celor patru elemente constitutive ale naturii umane la el era absolut specifică. Există, într-adevăr, o deosebire între o personalitate ca aceasta şi un om obişnuit din zilele noastre. La omul obişnuit al epocii materialiste suntem de obicei în prezenţa unei legături foarte robuste între spiritual-sufletesc şi fizic-eteric. Spiritual-sufletescul a intrat adânc în fizic-eteric, el se scufundă în întregime acolo. La Conrad Ferdinand Meyer, această scufundare nu avusese loc. Între aceste două elemente exista, la el, o legătură slabă. A descrie psihicul acestui om este, într-adevăr, unul dintre lucrurile cele mai interesante pe care le putem face în legătură cu evoluţia spirituală a timpurilor moderne. Este extraordinar de interesant să vedem că multe dintre lucrurile care apar la Conrad Ferdinand Meyer se prezintă ca un fel de amintire imprecisă, dar care devin frumoase tocmai graţie acestei imprecizii. Avem mereu sentimentul: Când Conrad Ferdinand Meyer scrie, el îşi aminteşte de ceva, dar nu într-un mod exact. El modifică amintirea, transformând-o în frumuseţe, dându-i o formă desăvârşită. Este minunat să observi acest lucru în unele dintre poeziile sale.

Este caracteristic karmei interne a unei persoane faptul că între cele patru elemente constitutive ale naturii umane – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul – există un raport precis determinat. Trebuie să examinăm această ciudată legătură intimă întorcându-ne în urmă pe firul timpului. Ajungem mai întâi în perioada Războiului de Treizeci de Ani. Mi-a apărut clar în legătură cu această personalitate: aici e vorba de ceva dintr-o existenţă precedentă, din perioada Războiului de Treizeci de Ani. Apoi, o existenţă anterioară ne face să ne întoarcem înapoi la epoca precarolingiană şi ne trimite foarte clar în Italia.

Dar când studiezi karma lui Conrad Ferdinand Meyer, estomparea caracteristică a fiinţei sale, care apare, totuşi, într-o asemenea desăvârşire a formei, se transmite, aş spune, şi asupra cercetării, astfel încât ai sentimentul: începi să devii şi tu confuz. Dar, pentru a proceda corect, eu trebuie să descriu lucrurile aşa cum rezultă ele din cercetările mele. Atunci când te întorci în urmă la secolele 7, 8 în Italia, ai sentimentul că te angajezi pe un teren extraordinar de nesigur. Ceva te respinge fără încetare, şi numai încetul cu încetul observi că acest lucru nu ţine de tine, ci de problema în sine; că în acest suflet, în individualitatea lui Conrad Ferdinand Meyer, există ceva care te derutează în cercetare. Când întreprindem o astfel de cercetare, trebuie să revenim mereu şi mereu la încarnarea prezentă, sau la cea care a precedat-o imediat, şi apoi la precedenta, pentru ca din nou, dacă pot să spun aşa, să prindă contur, şi să ne întoarcem fără încetare în trecut.

Şi atunci descoperim următoarele: Trebuie să vă reprezentaţi că tot ceea ce a trăit într-un suflet uman în încarnările precedente apare sub formele cele mai diverse, cu nişte asemănări care uneori scapă complet observaţiei exterioare. Dvs. aţi văzut acest lucru în cazul altor încarnări pe care le-am prezentat aici în ultimele săptămâni.

Am ajuns, aşadar, la o încarnare din Italia în primul secol al erei creştine, la începutul primei jumătăţi a primului mileniu, când sufletul la care trebuie să ne oprim mai întâi a trăit multă vreme la Ravenna, la curtea imperială. Şi acum suntem derutaţi, dacă trebuie să ne întrebăm: Ce trăia în acest suflet? – În momentul în care punem această întrebare, pentru a stimula cercetarea ocultă: Ce trăia în acest suflet? –, totul se şterge imediat din faţa ochilor noştri. Ajungem la trăirile pe care le-a avut acest suflet la curtea de la Ravenna, la curtea romană; pătrundem în aceste trăiri, credem că le deţinem, dar ele se şterg imediat. Suntem atunci trimişi înapoi spre acest personaj care a trăit într-o epocă recentă, Conrad Ferdinand Meyer, până în momentul când descoperim: În această ultimă încarnare, el şterge din faţa privirii noastre ceea ce trăia în sufletul său cu ocazia existenţei sale anterioare. Şi, într-adevăr, trebuie să ne dăm multă osteneală pentru a afla cine este el. Descoperim atunci acest lucru: Conrad Ferdinand Meyer, adică individualitatea care trăia în el, trăise odinioară în Italia, fiind într-o anumită relaţie cu un papă [ Nota 26 ], care l-a trimis, împreună cu alţii, în Anglia, într-o misiune creştin-catolică. Astfel încât această individualitate, care a trăit mai târziu în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer, îşi asimilase mai întâi acest admirabil simţ al formei ce putea fi dobândit atunci în Italia, despre care vorbeşte mai ales arta mozaicului şi arta picturală a vechilor italieni, şi care s-a distrus de atunci în cea mai mare parte – a fost, desigur, lichidată –, şi această personalitate s-a dus apoi cu o misiune creştin-catolică la anglo-saxoni.

Unul dintre tovarăşii săi a întemeiat Episcopatul de Canterbury [ Nota 27 ], şi esenţialul a ceea ce s-a întâmplat la Canterbury se leagă de această întemeiere. Individualitatea care a reapărut în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer era acolo împreună cu alţii, dar era atât de activă, încât a stârnit iritarea unei căpetenii anglo-saxone şi a fost asasinată la instigarea acestuia din urmă. Iată ce aflăm mai întâi. În timp ce stătea în Anglia, în sufletul lui Conrad Ferdinand Meyer exista ceva care îl împiedica să se bucure de viaţă. La drept vorbind, acest suflet îşi avea rădăcinile în arta italiană de atunci, dacă vrem s-o numim astfel, în viaţa spirituală din Italia. Sufletul său nu şi-a găsit fericirea în îndeplinirea acestei activităţi de misionar, totuşi, el s-a consacrat în mod intens acestei misiuni, ceea ce a provocat reacţia care a făcut ca el să fie asasinat.

Această neputinţă de a-şi găsi acolo fericirea, această repulsie faţă de ceva ce – îndemnat dintr-o altă direcţie, dintr-un un impuls al inimii sale – îndeplinea din toate puterile şi cu tot devotamentul, a avut, într-un fel, ca efect faptul că în cursul următoarei sale vieţi pământeşti s-a produs o întunecare cosmică a memoriei sale. Exista un impuls, dar acesta nu mai era legat de nici o idee precisă.

S-a întâmplat astfel că după aceea, în încarnarea sub numele de Conrad Ferdinand Meyer, i-a apărut un impuls fără conţinut precis; el avea sentimentul de a fi desfăşurat o activitate în Anglia, ceva în legătură cu Canterbury, şi că fusese asasinat din cauza legăturii sale cu Canterbury.

Apoi se desfăşoară viaţa extraordinară în încarnarea lui drept Conrad Ferdinand Meyer. Conrad Ferdinand Meyer studiază istoria Angliei, el studiază despre Canterbury, ce s-a întâmplat în legătură cu istoria Angliei şi cu Canterbury. Dă de figura lui Thomas Becket [ Nota 28 ], cancelar al regelui Henric al II-lea în secolul al 12-lea, dă de acest destin foarte deosebit al lui Thomas Becket, care a fost mai întâi cancelar atotputernic al regelui Henric al II-lea, dar apoi a fost asasinat, din cauza uneltirilor lui Henric al II-lea. Atunci, lui Conrad Ferdinand Meyer, în încarnarea sa drept Conrad Ferdinand Meyer, i se înfăţişează în acest Thomas Becket propriul său destin, pe jumătate uitat – vreau să spun, pe jumătate uitat în subconştientul său, căci eu vorbesc, bineînţeles, de subconştient, care se manifestă aici. Şi iată că el îşi descrie propriul său destin din acele vremuri îndepărtate, îl descrie în creaţia sa “Sfântul”, scriind istoria care a avut loc în secolul al 12-lea între regele Henric al II-lea şi Thomas Becket de Canterbury. Această poveste este exactă – numai că toate acestea se desfăşoară în subconştient, care cuprinde vieţile pământeşti succesive –, şi este la fel ca atunci când cineva ar fi trăit în prima copilărie, poate la vârsta de doi-trei ani, un eveniment în legătură cu un anumit loc, apoi l-a uitat, evenimentul nu mai urcă în conştienţă. Apoi se prezintă un alt destin analog, indicându-se locul: numele acestui loc are o asemenea rezonanţă, încât persoana respectivă încearcă o simpatie deosebită pentru acest destin şi el îl simte altfel decât o persoană căreia acest loc nu-i trezeşte nici o asociaţie de idei. Aşa cum se poate întâmpla în cadrul unei vieţi pământeşti, la fel s-a întâmplat în acest caz concret, pe care vi-l prezint: Acţiunea desfăşurată la Canterbury, asasinarea de către regele Angliei a unei personalităţi legate de Canterbury – căci Thomas Becket era Arhiepiscop de Canterbury. Astfel, datorită interferenţei acestor motive, Conrad Ferdinand Meyer, prin ceea ce zugrăveşte, îşi descrie propriul său destin.

Apoi lucrurile continuă, cu Conrad Ferdinand Meyer – şi iată ce este interesant: În epoca Războiului de Treizeci de Ani, Conrad Ferdinand Meyer se reîncarnează în persoana unei femei, o femeie activă, plină de interes pentru problemele spirituale şi care vede multe evenimente aventuroase. Această femeie s-a căsătorit cu un bărbat care mai întâi a luat parte la toată agitaţia din timpul Războiului de Treizeci de Ani, dar într-o zi a venit momentul când el s-a săturat; a emigrat în Elveţia, în cantonul Grizon, pentru a duce viaţa banală a unui burghez filistin. Dar soţia lui a perceput tot ceea ce s-a întâmplat în cantonul Grizon sub influenţa evenimentelor Războiului de Treizeci de Ani.

Toate acestea sunt, iarăşi, ca acoperite de un văl, căci ceea ce poartă această personalitate în sine în viaţa cosmică, aş spune, se uită uşor, şi totuşi, este ca şi cum ar fi fost readus în conştienţă, dar modificat, pentru a reapărea atunci cu mai multă strălucire şi intensitate. Iar din ceea ce a perceput această femeie s-a născut admirabilul portret al personajului “Jürg Jenatsch”, al omului din cantonul Grizon. Când îl privim pe Conrad Ferdinand Meyer în ultima sa încarnare nu ne putem explica, dacă nu suntem în stare să-i studiem karma, caracterul specific al acestui om. Căci nu mă pot împiedica să spun – dar acest lucru trebuie să fie luat, bineînţeles, cum grano salis, căci cuvântul nu se potriveşte exact – că eu îi invidiez pe oamenii care îl înţeleg pe Conrad Ferdinand Meyer cu inima uşoară, fără să-şi pună prea multe întrebări. Înainte de a-i cunoaşte încarnarea precedentă, eu înţelegeam numai ... că nu-l înţeleg. Căci această admirabilă coeziune a formei, bucuria profundă pe care ţi-o dă forma, puritatea acesteia, această forţă, această putere care se află în “Jürg Jenatsch”, în personalitatea extraordinar de accentuată şi vie a “Sfântului” – trebuie să fii destul de superficial pentru a crede că le poţi înţelege de la bun început.

Dar când ne dăm seama: în aceste forme frumoase, care au ceva liniar, ceva sever, care sunt şi nu sunt pictate, retrăiesc mozaicurile de Ravenna; în “Sfântul” reînvie o istorie trăită odinioară de această individualitate, dar un fel de abur a venit să-i învăluie sufletul, astfel încât acest abur este o altă formă care a ieşit din el; şi când ştim: ceea ce trăieşte în creaţia despre “Jürg Jenatsch” din cantonul Grizon este îmbibat de o sensibilitate feminină, şi că în multe lucruri care ne izbesc în această povestire trăieşte din nou luptătorul din cantonul Grizon din timpul Războiul de Treizeci de Ani, care era un domn destul de filistin, dar, totuşi, un luptător; când ştim că în acest suflet retrăiesc, într-o formă specifică, experienţe pământeşti anterioare – abia atunci începem să înţelegem. Şi atunci ne spunem: În vechile epoci ale evoluţiei omenirii, oamenii au vorbit în mod nestingherit despre felul în care spiritele suprapământeşti coboară aici, pe Pământ, cum, la rândul lor, oamenii de pe Pământ se ridică în înălţimi pentru a acţiona în continuare din lumea spirituală; şi acestea sunt lucruri care trebuie să fie găsite din nou, căci altfel omul se limitează la materialismul său de râmă târâtoare. Căci ceea ce poartă astăzi numele de concepţie naturalist-ştiinţifică este, desigur, o concepţie ce reprezintă punctul de vedere al râmei.

La drept vorbind, oamenii trăiesc pe Pământ ca şi cum numai Pământul i-ar interesa, ca şi cum Cosmosul întreg nu ar acţiona asupra lumii pământeşti şi nu ar trăi în om, ca şi cum epocile anterioare nu s-ar continua prin faptul că ceea ce a trăit omul atunci este transpus de el într-o viaţă ulterioară. A înţelege karma, asta nu înseamnă a fi în stare să vorbeşti în mod abstract de încarnări succesive, ci înseamnă a simţi în inima ta ceea ce poţi simţi atunci când vezi trecând în sufletele umane din epocile ulterioare ceea ce exista deja în epocile anterioare. Când vedem cum acţionează karma, viaţa se umple de un conţinut cu totul diferit. Ne simţim pe noi înşine integraţi cu totul altfel în viaţă.

Un spirit cum a fost Conrad Ferdinand Meyer apare şi simte în fiinţa sa prezenţa existenţelor anterioare ca pe un fel de ton fundamental, ca pe nişte subtonuri ce răsună până la el. Înţelegem asemenea lucruri numai dacă dezvoltăm înţelegere pentru aceste tonuri fundamentale. Va exista progres spiritual pentru omenire în măsura în care ea va fi în stare să privească viaţa în aşa fel încât să vadă cu adevărat ce trece, prin intermediul oamenilor înşişi, din epocile anterioare ale evoluţiei în epocile ulterioare. Atunci vom înceta să explicăm în mod stupid particularităţile unui suflet cam aşa cum o fac psihanaliştii când vorbesc despre “provinciile ascunse ale sufletului” – poţi pune tot ce vrei pe seama a ceea ce este ascuns –, şi vom porni în căutarea adevăratelor cauze. Căci practicile psihanaliştilor – care, desigur, în anumite privinţe obţin, la rândul lor, nişte rezultate foarte bune – ne fac uneori să ne gândim la cuvintele cuiva care ar spune: în anul 1749, în familia unui patrician din Frankfurt s-a născut un fiu care mai târziu a manifestat diverse talente; astăzi, se mai poate încă stabili locul din Frankfurt unde s-a născut omul pe care îl întâlnim mai târziu în persoana lui Wolfang Goethe. Să săpăm în pământ, pentru a descoperi emanaţiile cărora le datora el predispoziţiile sale. Aşa este impresia pe care ne-o fac uneori psihanaliştii! Ei sapă în solul sufletelor, în “provinciile ascunse” pe care le descoperă ei înşişi în mod ipotetic, pe când, de fapt, noi trebuie să căutăm în vieţile pământeşti anterioare şi în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Atunci se deschide înţelegerea sufletelor umane. Sufletele umane sunt, în realitate, mult prea bogate pentru a le putea cunoaşte conţinutul din perspectiva unei singure vieţi pământeşti.