Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


CONFERINŢA A PATRA

Dornach, 26 aprilie 1924

Cercetările care ne introduc în domeniul karmei umane – desigur, ne introduc tocmai cercetând – trebuie să fie primite cu gravitate şi prelucrate sufleteşte. Căci, în fond, important este nu numai să cunoaştem anumite raporturi karmice, important este ceea ce rezultă din aceste cercetări, însufleţind fiinţa umană, stimulând-o să se integreze în mod plenar în viaţă. Asemenea cercetări pot fi rodnice numai dacă ele nu conduc la o indiferenţă faţă de om mai mare decât aceea care există de obicei, ci dimpotrivă, dacă ele trezesc mai multă iubire, mai multă înţelegere decât atunci când, privindu-l pe om, ne dăruim numai impresiilor unei singure vieţi pământeşti.

Cel care îşi îndreaptă privirea asupra epocilor succesive ale evoluţiei omenirii îşi poate forma destul de bine o impresie despre faptul că de-a lungul istoriei omenirii multe lucruri s-au schimbat în modul de a gândi, de a simţi, ca şi în întregul mod de a privi şi de a concepe viaţa. Desigur, trecutul nu face asupra oamenilor o impresie tot atât de profundă ca ceea ce trebuie să se întâmple, ca ceea ce abia de acum înainte trebuie să fie întemeiat. Dar cel care sesizează cu suficientă profunzime cât de mult s-au schimbat sufletele pe parcursul evoluţiei Pământului, acela nu se va teme să întreprindă, ca pe un lucru necesar, acea transformare a propriei sale mentalităţi, care constă în a nu te mulţumi să iei în considerare, la un om sau altul, doar o singură viaţă pământească, ci succesiunea vieţilor pământeşti, în măsura în care ele pot fi percepute.

Eu cred că astfel de exemple cum au fost cele pe care le-am avut în vedere ultima dată cu privire la Conrad Ferdinand Meyer, Pestalozzi ş.a.m.d., ne pot arăta cum înţelegerea pur umană a unei personalităţi şi iubirea faţă de această personalitate pot creşte când îi privim ultima viaţă pământească pe fundalul din care această viaţă a rezultat.

Aş vrea acum, o dată în plus, pentru a vă arăta cât de rodnice sunt, propriu-zis, asemenea lucruri, să revin asupra unei întrebări pe care am abordat-o deja în faţa unui mare număr dintre cei prezenţi aici. Este vorba de întrebarea care ia naştere în legătură cu faptul că ştiinţa spirituală ajunge adesea să vorbească despre existenţa, în epocile vechi, a unor clarvăzători, a unor personalităţi de iniţiaţi, care puteau comunica celorlalţi oameni misterele lumii spirituale, aşadar, despre existenţa iniţiaţilor. Astfel că se iveşte în mod absolut firesc întrebarea: Unde trăiesc în epoca noastră aceşti iniţiaţi? Cum stau lucrurile cu reîncarnarea lor?

Pentru a răspunde la această întrebare este neapărat necesar să arătăm cât de diferită poate fi o viaţă pământească mai recentă faţă de o viaţă anterioară în privinţa gradului de instruire, în privinţa cunoaşterii, precum şi în privinţa altor activităţi ale sufletului acelui om; aşadar, cât de diferite sunt vieţile pământeşti succesive în aceste privinţe. Într-adevăr, atunci când între moarte şi o nouă naştere se apropie momentul în care omul trebuie să coboare din nou pe Pământ, să se unească, aşadar, cu organizarea fizic-eterică, în om se întâmplă, de fapt, multe lucruri. Desigur, direcţia pe care o ia el spre o familie sau alta, spre un popor sau altul, este deja fixată de multă vreme; dar decizia de a săvârşi extraordinara schimbare de existenţă care constă în a trece din lumea spiritual-sufletească în lumea fizică, această decizie necesită un număr considerabil de lucruri. Trebuie să vă gândiţi, dragii mei prieteni: Nu se întâmplă ca aici, pe Pământ, unde omul, după ce şi-a trăit viaţa sa obişnuită, devine încetul cu încetul tot mai slab, contribuind, mai mult sau mai puţin, în funcţie de experienţele pe care le-a făcut pe Pământ, la luarea deciziei de a primi, trecând prin poarta morţii, o nouă formă de viaţă. Aceasta vine asupra omului, ca să spunem aşa, dă peste el.

Aici, pe Pământ, moartea vine pe neaşteptate. Cu totul altfel este atunci când coborâm din lumea spirituală. În acest caz, este vorba de un act înfăptuit în deplina lumină a conştienţei, de un act chibzuit, ieşit din cele mai profunde adâncimi ale sufletului. Trebuie să vedem cât de extraordinară este transformarea care intervine în fiinţa umană atunci când ea trebuie să schimbe formele de viaţă sufleteşti-spirituale din existenţa preterestră cu existenţa pământească. Şi, cu ocazia acestei coborâri, omul vede că va trebui să se apropie, vrând-nevrând, de condiţiile culturii şi civilizaţiei, dar şi de cele corporale, pe care i le poate oferi o anumită epocă. Epoca noastră, făcând abstracţie de condiţiile generale ale culturii şi civilizaţiei, nu ne furnizează uşor corpuri în care un om să-şi poată duce viaţa aşa cum o făceau iniţiaţii din trecut. Şi, când se apropie momentul în care sufletul, chiar cel al unui vechi iniţiat, trebuie să se folosească de un corp uman, el trebuie să ia acest corp aşa cum este şi să se dezvolte în el în acea formă de educaţie, în acel mediu de viaţă care i se oferă. Totuşi, nimic din ceea ce se afla odinioară în acest suflet nu este pierdut pentru el. Numai că aceasta se exprimă într-un alt mod. Configuraţia fundamentală a acestui suflet rămâne, dar se manifestă în alt mod.

Vedeţi dvs., în secolele 3, 4 ale erei noastre, sufletul omului încă se mai putea adânci foarte mult prin cunoaştere în adevărurile iniţiatice, căci corpurile umane din secolele 3, 4 ale erei noastre, mai ales în regiunile meridionale ale Europei şi ale Asiei de Sud-Vest, urmau sufletele, fiindcă funcţiunile organice interne se efectuau în aşa fel încât corpurile puteau să urmeze sufletele. Astăzi, cel care a trăit în timpul primelor secole ale creştinismului poate ca iniţiat, cu sufletul foarte interiorizat, plin de înţelepciune, este obligat să coboare într-un corp care, înainte de toate din cauza mersului evoluţiei de până acum, este orientat spre lumea exterioară, trăieşte în lumea exterioară. Din cauza acestui corp, astăzi nu mai este posibilă acea meditaţie profundă, acea concentrare intimă a forţelor sufletului, care mai era încă posibilă în secolele 3, 4 ale erei noastre. Şi aşa au putut să se petreacă în evoluţia Pământului următoarele. Vă voi relata nişte lucruri care se revelează privirii clarvăzătoare.

Imaginaţi-vă, dragii mei prieteni, un centru de Misterii din Asia de Sud-Vest, un centru de Misterii cu toate caracteristicile unui centru de Misterii din Asia de Sud-Vest în timpul primelor secole de după întemeierea creştinismului. Peste tot existau încă tradiţii în acele timpuri vechi, când participanţii erau iniţiaţi în cea mai profundă înţelepciune a Misteriilor. Peste tot mai exista încă, mai mult sau mai puţin, conştienţa regulilor care trebuiau aplicate vieţii sufletului, pentru ca el să dobândească anumite cunoştinţe, şi anume cele care conduceau foarte adânc în temeliile sufletului uman, şi de aici în Univers. Şi tocmai în aceste Misterii din Asia de Sud-Vest, în primele secole după apariţia creştinismului, spiritele erau preocupate de o întrebare importantă.

Aceste Misterii au văzut revărsându-se la altarele lor de jertfă o înţelepciune infinită. Va fi suficient să citiţi ceea ce am descris în lucrarea mea “Creştinismul ca fapt mistic şi Misteriile Antichităţii”, în măsura în care aceste lucruri puteau fi caracterizate într-o lucrare destinată publicării, şi veţi vedea că această întreagă înţelepciune năzuia, în cele din urmă, să înţeleagă Misteriul de pe Golgotha. Marea întrebare care se punea în aceste Misterii din Asia de Sud-Vest era următoarea: Cum se va putea dezvolta în continuare în sufletele umane prodigioasa grandoare a conţinutului, a conţinutului de realitate care s-a revărsat pe Pământ prin Misteriul de pe Golgotha? Cum se va putea uni vechea, străvechea înţelepciune originară care se ridica până la cunoaşterea fiinţelor care locuiesc stelele, ce includea în sine cunoaşterea entităţilor spiritual-divine de diferite ranguri care conduc Universul şi viaţa omului, cum se va uni această străveche înţelepciune cu ceea ce s-a concentrat, s-a condensat, în Misteriul de pe Golgotha şi ale cărui impulsuri, care emană de la o înaltă Entitate Solară, Christos, trebuie să intre acum în omenire? – Aceasta era întrebarea arzătoare care se punea în aceste Misterii din Asia de Sud-Vest.

Ei bine, exista un iniţiat a cărui înţelepciune şi simţire cultivate în Misterii erau profund afectate de această întrebare. Trebuie să spun că atunci când, fiind în căutarea raporturilor karmice, îl întâlneşti pe acest om, care a fost, într-adevăr, un asemenea iniţiat în Misteriile din Asia de Sud-Vest la începutul erei creştine, îţi face o impresie zguduitoare. Întâlnirea este zguduitoare, căci acest iniţiat, cu toate că îşi asimilase întreaga înţelepciune iniţiatică din acel timp, era preocupat de un singur gând, acela de a înţelege întreaga importanţă a Misteriului de pe Golgotha: Ce se va întâmpla acum? Cum vor putea primi sufletele umane atât de slabe acest Mister?

Şi, vedeţi dvs., într-o zi, cu sufletul apăsat de arzătoarea întrebare a destinului creştinismului, acest iniţiat se plimba la o mare depărtare de centrul Misteriilor şi a văzut ceva care l-a zguduit teribil. El a văzut, graţie clarvederii sale de iniţiat, cum Iulian Apostatul [ Nota 41 ] era ucis mişeleşte de un om. El a fost martor la această faptă prin cunoaştere iniţiatică.

El ştia că Iulian Apostatul era iniţiat până la un anumit grad în Misteriile antice, că el voia să păstreze şi să propage în viaţa spirituală a omenirii ceea ce se cultiva şi trăia în vechile Misterii; el voia să unească vechea înţelepciune a Misteriilor şi creştinismul, pe care el îl vestea chiar în spiritul acestei înţelepciuni: Există, alături de Soarele fizic, un Soare spiritual, şi cel care cunoaşte Soarele spiritual îl cunoaşte pe Christos. Dar, în epoca în care trăia Iulian Apostatul, o asemenea afirmaţie era considerată ceva foarte periculos şi aceasta a făcut ca el să fie asasinat mişeleşte cu ocazia campaniei sale împotriva Perşilor. La aceasta a fost martor acel iniţiat; la acest simptom semnificativ din istoria lumii.

Aceia dintre dvs. care au urmărit de-a lungul anilor diferitele lucruri pe care le-am spus despre raporturile karmice din istoria lumii, îşi vor aminti că eu am ţinut la Stuttgart – am menţionat acest fapt şi cu ocazia Congresului de Crăciun [ Nota 42 ] – nişte conferinţe despre unele capitole ale istoriei oculte; cu această ocazie, eu am arătat întregul tragism al intervenţiei lui Iulian Apostatul în istoria omenirii.

Aşadar, acest eveniment l-a trăit acel iniţiat, la care întreaga ştiinţă iniţiatică asimilată într-un centru de Misterii din Asia de Sud-Vest era inundată şi dominată de această întrebare: Ce va deveni creştinismul? – Şi acest simptom, asasinarea lui Iulian, îi arată clar şi limpede: Va veni o vreme când oamenii vor înţelege mai întâi greşit creştinismul, când creştinismul va mai trăi doar sub forma tradiţiilor, când nu se va mai şti nimic despre sublimul Spirit Solar Christos care a trăit în Iisus din Nazareth.

Toate acestea apăsau greu asupra sufletului acestui om. Şi, până la sfârşitul vieţii sale de atunci, în sufletul său a persistat o anumită dispoziţie sufletească, un fel de tristeţe elegiacă, în legătură cu evoluţia creştinismului. Acest simptom l-a tulburat, aşa cum poate fi tulburat un iniţiat în faţa unui asemenea fapt. Şi suntem noi înşine teribil de zguduiţi când îl percepem. Apoi, individualitatea acestui om şi-a continuat drumul. Impresia pe care o primise acest iniţiat era atât de puternică, încât ea a făcut ca el să se reîncarneze neapărat cât mai curând, el s-a reîncarnat tot în perioada Războiului de Treizeci de Ani; multe încarnări excepţionale, interesante, care au jucat un rol important în evoluţia omenirii, se situează, într-adevăr, în această epocă.

El a cunoscut o încarnare feminină, de fapt, cu puţin înainte de Războiului de Treizeci de Ani, la începutul secolului al 17-lea, el a trăit apoi numai în timpul acestui război, a luat parte la iniţiativele prin care unii rosicrucieni voiau să aducă un corectiv epocii Războiului de Treizeci de Ani, să o pregătească, aş putea spune, din punct de vedere spiritual; dar toate acestea au fost acoperite de brutalitatea şi barbaria războiului. Reamintiţi-vă că “Nunta chimică a lui Christian Rosenkreuz” [ Nota 43 ] a apărut cu puţin timp înainte ca acest război să fi izbucnit. În afara acestui impuls, au pătruns atunci în omenire încă multe alte impulsuri importante, înainte ca Războiul de Treizeci de Ani să fi şters şi să fi barbarizat totul.

Şi apoi a venit secolul al 19-lea. Această personalitate care percepuse prin iniţiere simptomul important pe care-l reprezenta moartea lui Iulian Apostatul, care a trecut apoi printr-o reîncarnare feminină în secolul al 17-lea, această personalitate s-a reîncarnat. Şi acum, din această personalitate radiază tot ceea ce îşi interiorizase şi mai mult în încarnarea sa feminină, tot ceea ce trăise odinioară nu datorită înţelepciunii sale iniţiatice, ci datorită zguduirii pe care a suferit-o sufletul său de iniţiat cu ocazia acelui simptom. Toate acestea radiază din sufletul personalităţii respective în timpul ultimei treimi a secolului a 19-lea în viziunea sa specifică asupra lumii, o viziune care pătrundea profund în contradicţiile existenţei umane.

Dar tendinţa epocii noastre este de-aşa natură încât cel care aduce din vieţile sale anterioare în viaţa secolelor 19 şi 20 vechea înţelepciune iniţiatică să nu poată acţiona într-un mod eficace asupra prezentului nemijlocit prin faptele sale. Acesta este motivul pentru care, aş putea spune, tot ceea ce se metamorfozează puternic şi se manifestă pe plan exterior, fiind, totuşi, ceva interior, tot ceea ce se deplasează dinspre inima omului, în care trăia vechea înţelepciune iniţiatică, spre simţurile sale şi spre ce observă ele, toate acestea tind acum să se exteriorizeze sub formă poetică, literară.

Iată de ce am avut în ultimul timp nişte exemple cu adevărat remarcabile – numai că ele sunt insolite, epoca noastră nu le înţelege deloc –, în cazul cărora nu vedem acţionând numai ceea ce se manifestă în personalitatea prezentă la sfârşitul secolului al 19-lea sau la începutul secolului 20, ci vedem acţionând şi lucruri de felul acelei zguduiri pe care a simţit-o un iniţiat în Misterii, Misterii deja în decadenţă, este adevărat. Această zguduire sufletească acţionează în continuare, se revarsă în creaţia poetic-artistică, şi ceea ce vine aici din trecut şi acţionează într-un mod atât de caracteristic se manifestă în personalitatea lui Ibsen [ Nota 44 ].

Când avem această perspectivă, atunci evoluţia omenirii trăieşte în aspectele ei tainice în ceea ce, mai ales la sfârşitul secolului al 19-lea, nu poate fi opera unui singur om, ci în care omul se situează în aşa fel încât prin el acţionează epocile pământeşti trecute.

Abordând o asemenea temă, nu vom risca să ne pierdem respectul nici pentru evoluţia istoriei universale, nici pentru o astfel de personalitate individuală, care stă în faţa omenirii în toată măreţia ei. Când lucrăm cu seriozitatea necesară, trăim, pe acest tărâm, lucruri zguduitoare.

Desigur, aţi auzit adesea vorbindu-se de Basilius Valentinus [ Nota 45 ], un fel de alchimist care trăia cam pe la începutul Evului Mediu. Când studiem din perspectiva istoriei universale înlănţuirile karmice referitoare la Basilius Valentinus, acest călugăr benedictin, autor al unor lucrări de medicină şi de alchimie de o extremă importanţă, descoperim ceva foarte ciudat, care ne arată în mod clar cât de dificil de înţeles este, de fapt, epoca noastră.

În zilele noastre vedem atâtea lucruri nu numai de neînţeles, dar şi respingătoare, urâte, în anumite privinţe înfiorătoare, şi care nu pot provoca, dacă vreţi, decât indignare şi dezgust în sufletul celui care priveşte viaţa aşa cum se oferă ea percepţiei nemijlocite a simţurilor noastre.

Dar lucrurile nu se prezintă, totuşi, în acest fel, pentru cel care percepe relaţiile umane de-a lungul istoriei. Nu, lucrurile nu se prezintă în acest fel! Şi astăzi apare uneori, într-un domeniu oarecare al vieţii, ceva în faţa căruia – putem înţelege foarte bine acest lucru – oamenii nu pot decât tuna şi fulgera, ei nu pot considera decât că acest lucru este respingător, îngrozitor; şi, totuşi, nu se pot împiedica să încerce în faţa acestui lucru respingător, îngrozitor, o intensă fascinaţie. Aşa se va întâmpla din ce în ce mai des.

Aşadar, la începutul Evului Mediu trăieşte acest medic şi alchimist, Basilius Valentinus, călugăr benedictin, care lucrează enorm de mult în laboratorul mănăstirii sale şi face o serie de experienţe importante. Există acolo anumiţi oameni, ei sunt discipolii săi, care scriu imediat cuvintele rostite de Basilius Valentinus. Şi, astfel, nu există propriu-zis nici o lucrare autentică a lui Basilius Valentinus, ci noi avem scrieri ale discipolilor săi şi ele conţin o mare parte a înţelepciunii sale autentice, a înţelepciunii sale de alchimist.

Când, într-o anumită perioadă a vieţii mele, l-am văzut pe unul dintre discipolii lui Basilius Valentinus care mă frapase în mod deosebit, mi s-a revelat următorul lucru: El este – în mod ciudat metamorfozat în ceea ce priveşte fiinţa sa spirituală –, sigur că da, el este din nou aici! El a revenit în secolul al 19-lea şi începutul secolului 20.

Dar ceea ce trăia în alchimia de odinioară a reapărut într-un mod dezordonat, orientat spre percepţia senzorială, spre exterior, într-o viziune asupra lumii în care, într-un fel, noţiuni alchimice sunt amestecate în permanenţă cu observaţiile bazate pe simţuri; astfel încât, la această personalitate, observaţia bazată pe simţuri se traduce într-un anumit mod de a grupa faptele exterioare, ce fac oamenii, modul în care se petrec lucrurile între ei, lucrurile despre care ei vorbesc unii cu alţii, ceea ce, în multe privinţe, este respingător. Şi este respingător tocmai pentru că într-o încarnare anterioară acest om a practicat alchimia imitându-l pe Basilius Valentinus şi el azvârle acum toate acestea în viaţă. Cum se comportă oamenii unul cu altul în viaţă, ce îşi spun, ce fac ei, el nu observă toate acestea ca un filistin obişnuit din zilele noastre – el este foarte departe de a le privi ca un filistin obişnuit –, ci el priveşte toate acestea cu privirea interioară a cuiva care poartă în sine impulsul din perioada când a fost alchimist. Şi el aruncă unele peste altele la întâmplare evenimentele care se petrec între oameni, face din ele drame, şi acesta este Frank Wedekind [ Nota 46 ].

Nu-i aşa, noi avem voie să privim aceste lucruri numai din punctul de vedere al unei năzuinţe după o adevărată cunoaştere a omului; şi atunci viaţa nu devine mai săracă, ci devine mai bogată. Luaţi, de exemplu, “Hidalla” de Wedekind sau orice altă dramă de Wedekind; sunt lucrări la citirea cărora ţi se învârte capul când vrei să găseşti legătura dintre început şi ceea ce urmează. Dar putem fi şi fascinaţi, în mod straniu, de ele, astfel încât să fim siguri: Ceea ce contează aici nu este să fii aşezat în stal ca un filistin şi să judeci. Bineînţeles, cineva poate fi îndreptăţit s-o facă din punctul de vedere al filistinului, dar nu despre asta este vorba. Ci aici este vorba de faptul că istoria universală a produs ceva curios: şi anume, faptul că modul de gândire al alchimiştilor, proiectat prin secole, este aplicat de Wedekind vieţii umane, şi că faptele oamenilor şi felul lor de a vorbi sunt aici amestecate de-a valma, tot aşa cum odinioară, în laboratoarele alchimiştilor, într-o epocă în care alchimia era deja în decadenţă, erau amestecate în retorte substanţele şi forţele pentru a le încerca virtuţile.

Vieţile umane sunt determinate, de fapt, prin destin, prin nişte corelaţii karmice, chiar şi în ceea ce priveşte momentul în care apar pe Pământ. Şi, pentru a vă da şi în acest sens un exemplu grăitor, vreau să vă atrag atenţia asupra a ceea ce urmează.

Să ne întoarcem privirile spre epoca în care în Grecia exista şcoala platoniciană: Platon, înconjurat de un anumit număr de discipoli. Aceşti discipoli ai lui Platon aveau, în realitate, caractere foarte diferite, şi ceea ce însuşi Platon descrie în dialogurile sale, unde caracterele cele mai diverse apar în scenă prin personalităţile care dialoghează, aceasta este deja, din multe puncte de vedere, o imagine a şcolii platoniciene. În această şcoală, în funcţie de diferitele epoci, au existat cele mai diferite caractere.

Ei bine, existau acolo două personalităţi care primeau în mod foarte diferit învăţăturile măreţe şi luminoase care ieşeau din gura lui Platon şi pe care el le dezvolta în discuţiile cu discipolii săi.

Una dintre aceste două personalităţi care aparţineau cercului discipolilor era, aş spune, de o extremă fineţe în acea epocă de odinioară din Grecia, era o personalitate deosebit de deschisă faţă de teoria platoniciană a Ideilor, prin care maestrul trezea în sufletele umane dorinţa de a se desprinde de Pământ. Va fi suficient să ne imaginăm cum Platon spunea mereu: Faţă de ceea ce este efemer, care ne întâmpină în evenimentele particulare ce au loc în jurul nostru, există Ideile eterne. Materia este efemeră, ea nu este decât o imagine a Ideii veşnice care trece prin metamorfoze succesive în fenomenele efemere. Astfel, Platon îşi ridica discipolii deasupra observaţiei obiectelor sensibile, efemere, până la nivelul Ideilor veşnice, care planau oarecum, ca element ceresc, deasupra Pământului.

În această concepţie platoniciană, omul însuşi nu îşi prea avea locul. Căci omului, în care Ideea devine în mod nemijlocit vie şi obiectivă, nu i se poate aplica în mod just modul de a gândi al lui Platon. La Platon, Ideile sunt, ca să spunem aşa, ceva ce pluteşte deasupra lucrurilor. Mineralele, cristalele, cristalele de cuarţ, corespund bine acestei Idei, ca şi celelalte obiecte ale lumii sensibile neînsufleţite. Acest mod de a privi mai există şi la Goethe, care caută planta originară şi studiază tipurile. Cu animalele, încă se mai poate proceda în acest fel. Dar la un om, lucrurile stau altfel: la om, în fiecare individualitate umană trebuie să căutăm Ideea vie a acestei individualităţi. Abia Aristotel, şi nu Platon, a fost cel care a văzut Ideea activă în om, sub formă de “entelehie”.

Dar în şcoala lui Platon exista un discipol care participa cu toată fervoarea şi cu toată credinţa la acest avânt spre cer al concepţiei platoniciene, un discipol care, în viziunea asupra spiritului, nu putea decât să-l însoţească pe maestrul său în acest avânt, în această înălţare, în acest zbor deasupra Pământului, şi ale cărui cuvinte, în realitate, atunci când vorbea în şcoala lui Platon despre sublimitatea Ideii vii ce planează deasupra obiectelor acestei lumi, aveau savoarea şi dulceaţa mierii. Acest discipol, al cărui suflet se ridica întotdeauna până la înălţimile acestei Idei, avea, totuşi, când nu era cufundat în contemplare, ci când mergea într-un loc sau altul, printre greci, aşa cum o făcea cu infinită bucurie, din toată inima, cu toată simţirea –, acest discipol avea pentru orice om pe care îl întâlnea interesul cel mai cald. El nu putea îndrepta spre oameni, pentru care avea o atât de mare iubire, decât forţele sentimentului; când s-a întors din nou la viaţă, simţirea lui s-a concentrat asupra fiinţelor umane, şi el iubea mulţi oameni; căci contemplarea sa îl îndepărta tot mai mult de Pământ. Erau mulţi, pe care îi iubea. La acest discipol al lui Platon exista, aşadar, o anumită disonanţă între sentimentele sale faţă de oameni şi contemplarea sufletească a Ideilor eterne în sens platonician, atunci când el asculta la Academie cuvintele lui Platon sau când formula el însuşi în cuvintele sale, de dulceaţa şi savoarea mierii, ceea ce îi oferea contemplarea platoniciană. La această personalitate s-a dezvoltat o sensibilitate minunată.

Ei bine, această personalitate a legat prietenie, o prietenie intimă, cu un alt discipol al şcolii lui Platon. Dar la început, prin faptul că la acel prieten s-a dezvoltat tot mai mult şi o altă trăsătură, pe care o voi caracteriza numaidecât, ei s-au îndepărtat unul de altul. Aceasta nu înseamnă că afecţiunea lor s-ar fi răcit, dar cum, prin întreaga lor atitudine spirituală, ei evoluau diferit, viaţa i-a separat. La început, ei se înţelegeau bine, apoi ei nu s-au mai înţeles. Astfel încât unul dintre ei, cel pe care tocmai l-am descris, devenea nervos, am spune noi astăzi, de îndată ce celălalt se exprima în felul său.

Şi pentru celălalt era la fel. El nu era mai puţin înclinat să-şi înalţe privirea spre Ideile eterne, despre care era vorba într-un mod atât de viu în şcoala lui Platon. Şi el putea să-şi ia zborul spre înălţimi, dar el nu simţea profundul interes activ pe care îl avea celălalt pentru mulţi dintre semenii săi. Dimpotrivă, el avea interesul cel mai viu pentru vechile mituri şi legende cu Zei, mereu vii în sânul poporului, de la care le-a şi aflat. El nutrea un interes profund pentru ceea ce noi numim mitologia greacă, pentru Zeus, Athena şi celelalte zeităţi. El trecea pe lângă oamenii vii, ca să spunem aşa, aproape fără să-i vadă, dar el se interesa profund, infinit de profund, de Zeii care, aşa cum îi vedea el în contemplarea sa, trăiseră odinioară pe Pământ, şi el trebuia să-i considere ca pe strămoşii oamenilor ce trăiau în prezent. Astfel, el voia să folosească ceea ce trăia sufletul său în acest avânt, pentru a înţelege legendele cu Zei şi cu eroi care ascundeau un sens adânc. Bineînţeles, în Grecia, unde legendele cu Zei şi eroi mai erau încă vii nu numai în cărţi şi prin tradiţie, atitudinea faţă de aceste lucruri era cu totul alta decât în zilele noastre.

Şi la această personalitate, care se împrietenise în mod intim cu cealaltă, a slăbit legătură de prietenie. La amândoi a slăbit această legătură de prietenie. Dar şi unul şi celălalt aparţineau şcolii platoniciene. Şi această şcoală avea o particularitate. Discipolii săi dezvoltau într-adevăr forţe care îi făceau să se îndepărteze întru câtva unii de alţii, după ce fuseseră strâns apropiaţi pentru un timp în şcoala platoniciană. Astfel, se formau nişte individualităţi diferite care, după ce fuseseră intim unite sufleteşte, urmau drumuri de dezvoltare diferite.

Cele două personalităţi s-au reîncarnat în Italia, în epoca Renaşterii, ca femei, şi au revenit în epoca actuală, dar în aşa fel încât una dintre ele, cea pe care am descris-o prima, a coborât pe Pământ prea curând, iar a doua pe care am descris-o, puţin prea târziu. Pentru a se reîncarna e nevoie de o puternică hotărâre.

La unul dintre aceşti doi oameni, la primul pe care l-am descris, lucrurile s-au întâmplat astfel: după ce a trecut prin poarta morţii – căci el se ridica mereu cu spiritul său spre suprapământesc, dar fără să-l însoţească omul întreg, pe care el nu-l sesiza decât cu simţirea –, el a ştiut, între moarte şi o nouă naştere, să perceapă foarte bine tot ceea ce trăieşte, să spunem, în prima Ierarhie, Serafimi, Heruvimi, Tronuri –, ceva mai puţin din ceea ce revelează a doua Ierarhie, dar nu şi ceea ce trăieşte în Ierarhia cea mai apropiată de om, prin intermediul căreia putem înţelege cum este organizat aici, pe Pământ, corpul uman.

S-a dezvoltat o personalitate care în viaţa sa preterestră nu a avut decât o viziune incompletă asupra corpului uman şi care, din această cauză, când s-a reîncarnat, nu a mai primit ultimele impulsuri, a coborât incomplet în corpul uman, nu s-a cufundat în întregime în corp, ci plana mereu puţin pe deasupra lui.

Prietenul său din şcoala platoniciană a aşteptat cu reîncarnarea. Această aşteptare îşi avea motivele sale: aceşti doi oameni, dacă ar fi venit împreună, dacă ar fi fost în mod nemijlocit contemporani, nu s-ar fi suportat. Totuşi, cel care atât de des îi povestise despre întâlnirile pe care le avea cu oamenii celui care mersese prea puţin în mijlocul oamenilor, ocupându-se doar cu mituri şi legende despre Zei, cel care îi povestise prietenului cu vocea sa suavă şi în mod atât de viu, care producea, probabil, asupra celuilalt o impresie puternică, el trebuia să-l preceadă pe Pământ, iar celălalt să-i urmeze.

Iar celălalt, fiindcă trăise deja pe Pământ printre Imaginaţiuni, printre Imaginaţiunile Zeilor, el a adus o percepţie prea puternică, aş putea spune, a ceea ce este în legătură cu omul, a ceea ce este în om. Iată de ce el a vrut să adune, înainte de a veni timpul să coboare, impulsuri care să-i permită să perceapă corpul uman în ultimele sale profunzimi. S-a întâmplat că el a mers prea departe pe această cale, el s-a cufundat prea adânc în corp.

Astfel, noi vedem doi membri ai şcolii platoniciene dând destinului lor două forme diferite: unul îşi ia prea puţin în stăpânire corpul, la a doua reîncarnare, celălalt se încarnează prea profund. Unul nu poate intra complet în corpul său, el este numai împins spre acesta în tinereţe, şi curând este alungat din corp şi trebuie să rămână în afara lui: Hölderlin [ Nota 47 ].

Celălalt a intrat atât de adânc în corpul său, s-a cufundat atât de adânc, ca urmare a ceea ce a fost el odinioară, încât el este cufundat prea adânc în organele sale şi este bolnav aproape toată viaţa: Hamerling [ Nota 48 ].

Suntem astfel în prezenţa a două mari destine umane la răscrucea epocilor, şi a impulsurilor pe care le purtau şi putem avea o presimţire despre felul cum acţionează, propriu-zis, impulsurile spirituale. Căci trebuie să avem în mod clar în faţa sufletelor noastre: O asemenea individualitate cum este cea a lui Hölderlin, care, provenind din şcoala platoniciană, nu poate intra în trupul său, ci este obligată să rămână în afara acestuia, ea trăieşte, în apatia demenţei sale, impulsurile care o pregătesc pentru viitoarele sale vieţi pământeşti şi o predestinează pentru o soartă excepţională. La fel este şi cu Robert Hamerling, datorită bolii sale trupeşti.

Noi percepem boala şi sănătatea, bineînţeles, într-o altă lumină, în funcţie de modul în care le privim, dacă le privim într-un context karmic sau numai între limitele unei singure vieţi pământeşti.

Eu cred, dragii mei prieteni, că acest mod de cercetare poate face să apară în suflete o sfântă sfială în faţa evenimentelor pline de taină care acţionează din lumea spirituală, pătrunzând în inimile umane tocmai printr-un asemenea mod de cercetare. Într-adevăr, trebuie să o spun iar şi iar: Noi nu ne consacrăm acestor consideraţii pentru a satisface setea de senzaţional, ci pentru a pătrunde tot mai profund în cunoaşterea vieţii spirituale. Şi numai prin această pătrundere mai profundă în viaţa spirituală se poate explica viaţa exterioară-senzorială, viaţa omului.

Mâine voi continua aceste consideraţii.