Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


CONFERINŢA A CINCEA

Dornach, 27 aprilie 1924

Noi am studiat o serie de destine legate între ele, care pot explica, pot arunca o lumină asupra vieţii omenirii pe parcursul istoriei. Consideraţiile pe care le-am făcut au urmărit să arate cum ceea ce a fost trăit, elaborat, primit de oameni în nişte epoci pământeşti anterioare este transportat de oamenii înşişi în nişte epoci pământeşti ulterioare. Înlănţuirile karmice ne-au apărut în aşa fel încât să înţelegem că oamenii au înfăptuit ceea ce este important pornind de la nişte cauze de ordin moral, pe care le-au creat oamenii înşişi pe parcursul timpurilor.

Dar, prin asemenea consideraţii cu privire la karmă, în faţa sufletului nu trebuie să apară numai ceea ce aş numi raporturi de la cauză la efect; multe alte lucruri ne pot apărea în plină lumină, care, dacă am considera lumea numai din exterior, ne-ar părea confuze şi de neînţeles.

Dar dacă vrem, în această privinţă, să participăm la importanta transformare care va fi necesară în viitorul apropiat în domeniul simţirii şi al gândirii umane, pentru ca civilizaţia să-şi continue progresul său în loc să decadă, atunci trebuie să ne cucerim mai întâi un simţ nou, acel simţ capabil să înţeleagă lucruri care de obicei rămân de neînţeles şi pentru a căror înţelegere este nevoie de o privire în adâncurile fiinţei umane şi în corelaţiile legice ale Universului. Cel care consideră că totul este inteligibil, acela nu simte nevoia să înţeleagă cauzele profunde ale lucrurilor. Dar înţelegerea sa nu este decât aparentă, căci a considera că în lume totul este inteligibil înseamnă a fi superficial. Pentru conştienţa obişnuită, majoritatea lucrurilor sunt, în realitate, inexplicabile. Şi a te putea opri uimit în faţa inexplicabilului care se află în existenţa cea mai cotidiană, abia acesta este, de fapt, începutul adevăratei năzuinţe spre cunoaştere.

De câte ori, de la acest pupitru, nu s-a auzit oftatul: Dacă s-ar putea ca în cercurile antroposofice să se pună entuziasm în această căutare, să ne entuziasmăm pentru aspiraţiile antroposofiei... Şi acest entuziasm trebuie să înceapă prin a percepe ce este miraculos în realitatea cotidiană. Căci numai atunci, aşa cum spuneam, vom simţi imboldul să căutăm cauzele, forţele profunde care se află la baza existenţei lumii care ne înconjoară. Aceste stări de uimire în faţa ambianţei cotidiene pot rezulta, pentru om, din nişte consideraţii de ordin istoric, dar şi din ceea ce putem observa adesea în prezentul nemijlocit. În cazul consideraţiilor istorice trebuie să ne oprim adesea în faţa evenimentelor istorice care ne sunt relatate din trecut şi care ne apar ca şi cum, aici sau acolo, viaţa umană ar conduce la adevărate absurdităţi.

Viaţa umană nu are, într-adevăr, sens dacă ne mulţumim să privim un eveniment istoric fără să ne întrebăm: Cum ni se revelează din acest eveniment anumite caractere umane, cum ni se prezintă ele atunci când reapar într-o încarnare ulterioară? – Dacă nu ne punem această întrebare, anumite evenimente istorice par total lipsite de sens, şi ele par lipsite de sens fiindcă ele nu se împlinesc, ele îşi pierd sensul fiindcă nu se pot consuma până la capăt dacă nu devin impulsul unei vieţi ulterioare, dacă nu îşi află compensarea şi nu continuă să acţioneze pe parcursul existenţelor următoare.

Astfel, cu siguranţă, apariţia unei asemenea personalităţi cum a fost aceea a lui Nero [ Nota 49 ], împăratul roman Nero, apare drept o absurditate istorică. În cadrul mişcării antroposofice încă nu am vorbit despre el.

Evocaţi numai în sufletele dvs. ce ne relatează istoria în legătură cu împăratul Nero. În ochii unei personalităţi cum a fost Nero, viaţa apare ca ceva ce ar putea fi luat fără urmări neplăcute în râs, ca şi cum o poţi lua în râs, şi ca şi cum nu ar avea vreo consecinţă faptul că, deţinând autoritatea, te comporţi cu o frivolitate fără măsură.

Nu-i aşa, ar trebui să avem spiritul complet stins dacă, văzând ce face Nero, nu ne-am întreba absolut deloc: Ce s-a întâmplat cu un suflet ca cel al lui Nero, care ia lumea întreagă în râs, care consideră viaţa celorlalţi oameni, existenţa unui întreg oraş, aproape ca un obiect cu care te poţi juca? – Ce artist [ Nota 50 ] pierde lumea în mine! – Acestea sunt, se ştie, cuvintele care i se atribuie şi care, cel puţin, corespund perfect mentalităţii sale. Aşadar, chiar şi în mărturisirea spontană despre sine vedem o frivolitate fără limită, o voinţă şi un instinct al distrugerii împinse la extrem, dar în aşa fel încât sufletul găseşte plăcere în asta.

Ei bine, ce impresie pot să facă aceste lucruri respingătoare asupra oamenilor? Din personalitatea lui Nero nu emană altceva decât radiaţii distrugătoare. Şi noi ne întrebăm: Ce se întâmplă cu un asemenea suflet?

Trebuie să ne fie clar acest lucru: Tot ceea ce descarcă un om, ca să spunem aşa, asupra lumii se întoarce înapoi asupra lui în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Trebuie ca aceasta să se descarce din nou, într-un fel, asupra sufletului; căci tot ce a fost distrus de un asemenea suflet este prezent în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Câteva secole mai târziu, sau relativ la puţin timp după aceea, Nero revine în această lume pentru a duce o existenţă banală, în care a fost compensat numai ceea ce era la el nebunia distrugerii, nebunia manifestată în mod spontan pe baza autorităţii sale de suveran, fiindcă el era stăpânul şi aşa voia el; la el era în acţiune furia, entuziasmul, am putea spune, nebunia distrugerii. Într-o existenţă următoare, s-a produs deja o anumită compensare a acestui fapt, aceeaşi individualitate aflându-se acum într-o poziţie în care trebuia să distrugă, dar într-o poziţie subalternă, fiind supusă unor ordine. Şi acest suflet a fost astfel obligat să simtă cum este atunci când nu poţi acţiona din voinţă liberă, în deplină suveranitate.

Asemenea lucruri se cere să fie privite cu toată obiectivitatea, fără nici un fel de emoţii. Văzut sub un anumit unghi, un asemenea destin, aş putea spune – căci şi o cruzime ca aceea a lui Nero, o astfel de nebunie a distrugerii, înseamnă, desigur, un destin –, un asemenea destin este, în fond, vrednic de milă. Nu trebuie să-i purtăm ranchiună, să-l criticăm sever; atunci nu am avea acele trăiri care sunt necesare pentru a putea înţelege cursul ulterior al lucrurilor, căci nu putem vedea clar în toată această problemă decât dacă privim obiectiv, dacă, în loc să acuzăm, încercăm să înţelegem cum sunt destinele umane. Dar faptele vorbesc în mod clar, cu condiţia să avem un simţ pentru aceste lucruri. Faptul că destinul lui Nero s-a prezentat în faţa sufletului meu a fost, într-adevăr, o întâmplare – cel puţin în aparenţă. Dar numai în aparenţă a fost o întâmplare faptul că destinul lui Nero mi-a apărut odată deosebit de intens în faţa sufletului.

Căci, vedeţi dvs., tocmai în vremea când s-a produs un eveniment zguduitor, despre care vă voi vorbi imediat, care a trezit o imensă emoţie în regiunea în care a avut loc, tocmai în acele zile îi făceam o vizită unei personalităţi despre care am vorbit adesea în autobiografia mea, Karl Julius Schröer [ Nota 51 ]. În momentul când am sosit la el, l-am găsit, ca pe mulţi oameni, profund zguduit de acest eveniment. Şi el a rostit – pur şi simplu, aşa, fără motiv aparent –, ca venind din întunecate profunzimi spirituale, cuvântul “Nero”. S-ar fi putut crede că o făcuse absolut fără nici un motiv. Dar mai târziu s-a putut vedea clar că acesta era, nici mai mult, nici mai puţin decât un cuvânt venit din Cronica Akasha şi pronunţat de o gură umană. Iată despre ce era vorba.

Prinţul Rudolf [ Nota 52 ], moştenitorul coroanei Austriei, era celebru ca o personalitate strălucitoare, şi se puneau în el mari speranţe pentru ziua când s-ar fi urcat pe tron. Deşi se puneau în seama acestui prinţ tot felul de lucruri, acestea erau, aşa se credea, lucruri care se înţelegeau de la sine pentru un “mare senior”. În tot cazul, nimeni nu-şi imagina că acestea ar fi putut duce la nişte conflicte grave, chiar tragice. Astfel, stupefacţia a fost considerabilă, o surpriză teribilă a fost atunci când s-a aflat la Viena că prinţul moştenitor a murit într-un mod misterios, în vecinătatea mănăstirii Heiligenkreuz (Sfânta Cruce), nu departe de Baden, aproape de Viena. Au apărut la lumina zilei detalii din ce în ce mai numeroase; s-a vorbit mai întâi de un accident; da, chiar aceasta a fost versiunea oficială, un “accident”.

Apoi, după ce versiunea accidentului fusese deja publicată în mod oficial, s-a aflat că prinţul plecase în compania baronesei Vetsera la proprietatea sa de vânătoare şi că îşi găsiseră acolo moartea amândoi.

Detaliile sunt bine cunoscute, nu este nevoie să le povestesc aici. Ceea ce s-a întâmplat după aceea făcea ca nici o persoană la curent cu circumstanţele să nu se poată îndoi că era vorba de sinuciderea prinţului moştenitor Rudolf. Căci, înainte de toate, împrejurările erau de-aşa natură încât, în realitate, după apariţia buletinului oficial vorbind de un accident, preşedintele Consiliului ungar Koloman Tisza a luat poziţie împotriva acestei versiuni şi a obţinut de la însuşi împăratul Austriei asigurarea că nu se va rămâne la o declaraţie inexactă. Căci acest Koloman Tisza refuza să susţină această declaraţie în faţa naţiunii ungare şi a spus acest lucru cu energie. Apoi, în colegiul medicilor se afla un om care făcea parte pe atunci dintre medicii cei mai curajoşi din Viena şi care trebuia să participe la autopsie; el a declarat că nu ar semna nimic care să nu fie atestat de faptele obiective.

Ei bine, faptele obiective indicau o sinucidere. S-a restabilit adevărul şi sinuciderea a fost în mod oficial admisă; iar faptul că într-o familie atât de catolică cum era familia imperială a Austriei a fost admisă versiunea sinuciderii, era singur suficient pentru a arăta că nu mai exista, propriu-zis, nici o îndoială asupra faptelor.

Dar aici se iveşte întrebarea: Cum a fost posibil ca cineva în faţa căruia se deschideau perspective atât de strălucitoare să fi recurs la sinucidere din cauza unor relaţii pe care, având în vedere poziţia lui socială, le-ar fi putut uşor ascunde? – Nu există nici o îndoială că aici nu suntem absolut deloc în prezenţa unui motiv obiectiv – vreau să spun, un motiv obiectiv şi necesar în raport cu circumstanţele exterioare – care să-l fi condus pe prinţul moştenitor la sinucidere din cauza unei poveşti de dragoste.

Nu exista nici un motiv obiectiv, ci acest fapt, faptul că o personalitate care urma să se urce foarte curând pe tron a găsit că viaţa nu are nici o valoare, acest lucru se pregătise, bineînţeles, pe nişte căi ce ţin de psihopatologie. Dar, în cazul de faţă, psihopatologia cere şi ea să fie explicată; căci, la urma urmei, şi psihopatologia ţine tot de destin. Şi faptul esenţial care a acţionat asupra sufletului prinţului, este, totuşi, acesta: un om căruia viitorul îi surâdea strălucitor a considerat că viaţa şi-a pierdut orice valoare.

Acest fapt, dragii mei prieteni, face parte dintre acelea despre care trebuie să spunem în mod clar că trebuie să le considerăm inexplicabile în viaţă. În ciuda a tot ceea ce s-a scris şi s-a spus în legătură cu acest eveniment, aici este capabil să judece în mod sănătos numai acela care îşi spune: Această sinucidere şi elementul psihopatologic care i-a fost cauza imediată nu sunt explicabile pornind de la această viaţă umană luată în mod izolat, pornind de la această viaţă a prinţului moştenitor Rudolf. Dacă vrem să o înţelegem, trebuie să fie altceva la mijloc.

Şi acum, reprezentaţi-vă sufletul lui Nero – după trecerea sa prin cealaltă viaţă, despre care am vorbit – încarnându-se în acest prinţ moştenitor care se autodistruge, suportând, prin sinuciderea sa, consecinţele trecutului; acum, situaţia se inversează. Dvs. vedeţi în acest suflet tendinţa care îşi are originile în vieţile anterioare; acest suflet vede, în mod nemijlocit, în intervalul petrecut între moarte şi o nouă naştere, că din el nu au ieşit decât forţe distructive şi că de data aceasta, tot într-un mod strălucit, aş spune, el trebuie să facă experienţa inversă.

Această răsturnare, cum este ea trăită? Este trăită prin faptul că o existenţă care conţine, din punct de vedere exterior, tot ceea ce este mai de preţ, se reflectă în interior în aşa fel încât ea îi pare celui care o trăieşte lipsită de orice valoare, astfel încât el îşi pune singur capăt zilelor. Pe lângă aceasta, sufletul este atins de o boală mintală, este pe jumătate nebun. El caută în mod exterior să se implice într-o poveste de dragoste ş.a.m.d. Dar toate acestea nu sunt decât consecinţa faptului că sufletul se străduieşte, ca să spunem aşa, să întoarcă împotriva lui însuşi toate săgeţile pe care el le îndreptase odinioară spre lume. Vedem atunci, dacă privirea noastră se cufundă până în miezul acestei situaţii, desfăşurându-se o tragedie îngrozitoare, dar o tragedie care este justă, o tragedie de o extraordinară justeţe. Şi cele două imagini ajung să concorde în faţa ochilor noştri.

Eu am spus adesea: Acestea sunt detalii care constituie fundamentul lucrurilor şi care ne permit, într-adevăr, să facem în acest domeniu cercetări absolut serioase. Trebuie ca aici să colaboreze multe detalii ale vieţii.

După cum spuneam, în momentul în care se petrecea acest eveniment care a produs o impresie atât de zguduitoare, eu mă duceam la Schröer. Nu mă duceam la el din cauza evenimentului, ci fiindcă îmi era în drum. Schröer a fost prima persoană cu care am vorbit despre acest lucru. El a spus absolut fără nici un motiv: “Nero” –, astfel încât nu am putut să nu mă întreb: De ce se gândeşte tocmai la Nero? – El a angajat imediat o discuţie despre “Nero”. Cuvântul “Nero” m-a zguduit profund atunci, şi aceasta cu atât mai mult cu cât cuvântul “Nero” fusese pronunţat de Schröer sub influenţa unei impresii deosebite, căci cu două zile mai înainte, acest fapt este, de altfel, şi el foarte bine cunoscut, într-o seară, avusese loc la ambasadorul german la Viena, prinţul Reuß, o serată. Prinţul moştenitor se aflase acolo, ca şi Schröer, şi acesta din urmă a văzut cum s-a comportat prinţul cu două zile înainte de catastrofă. Şi acest comportament ciudat cu două zile înainte de catastrofă, la acea serată, pe care Schröer mi l-a descris într-un mod foarte dramatic, apoi sinuciderea care a urmat două zile mai târziu: toate acestea, în contextul în care a fost rostit cuvântul “Nero”, au acţionat în aşa fel încât să-mi pot spune: Acum există un prilej să examinez problema. – Dar de ce m-am dăruit atâtor cercetări în urma cuvintelor care au ieşit din gura lui Schröer? Nu pentru că aş fi luat orice ar fi venit de la Schröer – care, fireşte, nu cunoştea asemenea lucruri – drept o prevestire sau ceva asemănător. Dar multe lucruri, şi tocmai cele care veneau de la el în aparenţă fără motiv, erau importante pentru mine din cauza unui fapt ciudat care s-a petrecut într-o zi.

Tocmai vorbeam cu Schröer despre frenologie, şi Schröer mi-a povestit, nu într-un fel umoristic, ci cu o anumită gravitate pe care o avea când vorbea despre asemenea lucruri – puteai recunoştea această gravitate după stilul elevat pe care îl adopta, chiar în conversaţia cotidiană, când voia să spună ceva cu toată seriozitatea –, Schröer a povestit următoarele: Eu însumi am fost examinat odată de un frenolog, el mi-a examinat craniul, în vârf a găsit o ridicătură, despre care a spus: La dvs., aici se află teosoful! – În acea perioadă, era în anii ‘80, nu se vorbea încă de antroposofie; cuvintele de mai sus se referă nu la mine, ci la Schröer. El fusese examinat şi lui i se spusese: Aici se află teosoful.

Realitatea este că, din punct de vedere exterior, Schröer era orice, în afară de teosof; eu cred că aceasta rezultă foarte clar din autobiografia mea. Dar, tocmai când el vorbea despre nişte lucruri care, de fapt, ieşeau din cadrul subiectului, tocmai atunci spusele sale aveau de cele mai multe ori o profundă semnificaţie. Astfel încât puteam apropia două lucruri: pe de o parte, faptul că pronunţase acest cuvânt “Nero”, şi că, pe de altă parte, prin această constatare a acestui semn exterior care aparţine de teosofie, se impunea să treacă drept cineva care trebuia ascultat, căruia trebuie să-i dai atenţie, să vezi despre ce e vorba, atunci când spune ceva fără motiv aparent.

Şi atunci s-a întâmplat, într-adevăr, că cercetarea mea asupra destinului lui Nero i-a clarificat destinul ulterior, care s-a jucat la Mayerling, şi am putut descoperi că în persoana prinţului moştenitor austriac Rudolf aveam de-a face, într-adevăr, cu sufletul lui Nero.

Această cercetare, care a durat multă vreme – căci eşti foarte prudent, când e vorba de asemenea lucruri –, a fost pentru mine deosebit de dificilă, căci eram, fireşte, în permanenţă indus în eroare de tot felul de oameni – puteţi să mă credeţi sau nu, dar aşa este – care se dădeau drept Nero şi susţineau acest lucru cu fanatism. Astfel încât eu aveam de luptat mai întâi împotriva forţei subiectivităţii care emana de la aceşti aşa-zişi Nero reîncarnaţi. Trebuia să trec prin acest hăţiş.

Dar poţi fi de părerea, dragii mei prieteni, că ceea ce vă spun în acest moment este mult mai important, fiindcă se referă la un fapt istoric – tocmai la Nero –, şi că, în desfăşurarea ulterioară a lucrurilor este mult mai important să înţelegi acest lucru decât, de exemplu, catastrofa de la Mayerling. Căci vedem atunci cum nişte lucruri la început revoltătoare, ca existenţa lui Nero, se consumă până la capăt în perfect acord cu dreptatea universală, şi vedem cum dreptatea universală se împlineşte, într-adevăr, şi cum nedreptatea se întoarce înapoi, dar în aşa fel încât individualitatea este condusă să compenseze nedreptatea. Şi acesta este aspectul teribil al karmei.

Şi apoi mai este altceva care se poate revela când o asemenea nedreptate este compensată pe parcursul mai multor existenţe pământeşti, cum ea va fi aproape în întregime compensată în cazul prinţului. Trebuie să ştim, într-adevăr, că în ce priveşte compensarea, karma trebuia să se împlinească în întregime, o împlinire – gândiţi-vă numai – care are loc într-o viaţă care se consideră lipsită de valoare, atât de lipsită de valoare încât să sacrifice un mare imperiu – şi Austria era pe atunci un mare imperiu – şi stăpânirea acestui imperiu! A te maltrata singur pe tine însuţi în asemenea împrejurări, şi apoi, după ce ai străbătut poarta morţii, să-ţi continui existenţa având percepţia spirituală nemijlocită a ceea ce s-a întâmplat, în acest fel s-a împlinit, ce-i drept, într-un mod îngrozitor, ceea ce se poate numi dreptatea destinului: cu alte cuvinte, compensarea nedreptăţii comise.

Dar, pe de altă parte, dacă facem abstracţie de conţinut, există la Nero o forţă prodigioasă care nu trebuie pierdută pentru omenire; ea trebuie să fie purificată. Tocmai despre această purificare am vorbit.

Un asemenea suflet, o dată purificat, transferă această forţă acum purificată în epocile ulterioare ale Pământului într-un mod benefic. Şi tocmai dacă simţim karma ca pe o compensare echitabilă, nu vom mai putea greşi niciodată văzând cum acţionează karma asupra omului punându-l la încercare; el singur se pune la încercare, dacă el însuşi s-a situat în viaţă într-un fel revoltător. Compensarea echitabilă are loc, dar forţele omului, totuşi, nu se pierd. Ci atunci când omul trece printr-o justă compensare, faptele rele pe care le-a săvârşit într-o viaţă se pot transforma, în anumite condiţii, într-o forţă îndreptată spre bine. De aceea este atât de zguduitor un asemenea destin ca acela pe care l-am prezentat astăzi.

Toate acestea, dragii mei prieteni, ne conduc în mod direct la cercetarea a ceea ce se poate numi binele şi răul în lumina karmei: bine şi rău, fericire şi nefericire, bucurie şi suferinţă, aşa cum le vede omul licărind sau aruncând o lumină în viaţa sa individuală.

Epocile trecute, epocile istorice trecute, erau mult mai sensibile decât omenirea de astăzi la starea morală a unui om. Omenirea de astăzi nu este absolut deloc sensibilă la problema destinului. Desigur, întâlnim din când în când pe câte cineva care simte intervenţia destinului în viaţă; dar, pentru civilizaţia actuală, care consideră fiecare viaţă pământească un ansamblu închis în sine, marile întrebări pe care le ridică destinul sunt un lucru extraordinar de obscur şi de neînţeles. Se întâmplă tot felul de lucruri. Pe cineva îl loveşte o nenorocire, aceasta devine un subiect de conversaţie, oamenii vorbesc despre faptul că unuia i s-a întâmplat o nenorocire, dar ei nu meditează mai profund la ea. Ei nu fac acest lucru nici atunci când un om aparent foarte bun, care n-a făcut nimic rău, moare în urma unei împrejurări care acţionează asupra lui din exterior ca din întâmplare, sau poate nu moare, dar trebuie să îndure suferinţe teribile din cauza unei răni, sau alte lucruri de acest fel. Oamenii nu se întreabă cum poate interveni aşa ceva într-o viaţă aşa-zisă fără păcat.

Omenirea nu a fost întotdeauna la fel de puţin receptivă la problema destinului. Nu este nevoie să ne întoarcem înapoi prea departe de momentul de răscruce al vremurilor, pentru a afla că pentru oamenii de atunci loviturile de destin veneau din alte lumi, şi că, de asemenea, destinul pe care oamenii şi-l pregătesc ei înşişi vine şi el din alte lumi.

De unde provenea el? El provenea de la faptul că în epocile vechi oamenii nu posedau numai o clarvedere instinctivă şi, după ce aceasta a dispărut, tradiţiile au păstrat rezultatele acestei clarvederi – nu, pe atunci şi viaţa exterioară era organizată în aşa fel încât oamenii nu vedeau lumea tot atât de superficial, tot atât de banal ca astăzi, în epoca materialismului. În zilele noastre, vorbim mult despre efectul negativ al concepţiilor pur materialiste exterioare despre natură, care au sfârşit prin a invada toate domeniile, inclusiv diferitele confesiuni religioase. Căci religiile au devenit şi ele materialiste. Civilizaţia exterioară nu mai vrea să ştie nimic despre o lume spirituală, în nici un domeniu; şi auzim spunându-se că trebuie să combatem această atitudine cu ajutorul teoriei. Dar nu acesta este acum lucrul cel mai important; o combatere teoretică a concepţiilor materialiste nu duce la mare lucru. Ceea ce contează aici înainte de toate este faptul că din cauza materialismului – care, ce-i drept, l-a condus pe om spre libertate şi va continua s-o facă, prin aceea că el constituie o perioadă de trecere în evoluţia istorică a omenirii –, s-a pierdut şi ceea ce în epocile anterioare era un remediu pentru om când el se dăruia percepţiei sensibil-exterioare.

Grecul primelor secole ale civilizaţiei elenice – care a durat destul de mult – a perceput, bineînţeles, şi el lumea fenomenelor din natura înconjurătoare. El şi-a îndreptat privirea asupra naturii ca şi omul de astăzi. El vedea natura puţin altfel, căci şi simţurile au cunoscut o evoluţie, dar nu acest aspect este acum important. Grecul avea, totuşi, un remediu împotriva prejudiciilor cauzate în organismul uman prin simplul fapt de a-şi îndrepta privirea asupra naturii.

Noi nu devenim prezbiţi la bătrâneţe numai din punct de vedere fiziologic, dacă privim mult natura exterioară; ci din cauza faptului că privim pur şi simplu asupra naturii, sufletul nostru primeşte o anumită configuraţie. El îşi adânceşte privirea în natură şi ceea ce vede nu-i satisface toate nevoile văzului. Există nevoi ale văzului care nu sunt satisfăcute. Şi acest lucru este valabil, în general, şi pentru ansamblul percepţiilor, auz, pipăit ş.a.m.d.; pentru aceste simţuri, este acelaşi lucru: dacă privim pur şi simplu natura, rămâne un anumit rest care nu este satisfăcut de percepţie. Acest fel de a privi pur şi simplu în natură este, aproximativ, ca şi cum un om ar vrea să-şi petreacă viaţa întreagă fără să mănânce suficient. Dacă omul ar vrea să trăiască fără să mănânce suficient, el ar pieri încetul cu încetul în sensul fizic al cuvântului. Ei bine, când omul nu face decât să privească natura, sufletul său se ruinează în ceea ce priveşte percepţia. Există aici o slăbire a sufletului în ceea ce priveşte lumea simţurilor sale. Înţelepciunea vechilor Misterii ştia acest lucru, că se produce o slăbire a sufletului.

Dar oamenii ştiau şi cum să compenseze această slăbire a sufletului. Ei ştiau că, privind arhitectura unui templu, armonioasele proporţii dintre elementele de susţinere şi elementele care apasă, sau, în Orient, formele a căror plastică reprezenta elementul moral, privind ceea ce în formele arhitecturii se oferea ochiului, percepţiei, sau ceea ce se oferea în arhitectură ca un element muzical, ei ştiau că acesta este remediul împotriva slăbirii sufletului prin simţuri când simţurile privesc, pur şi simplu, natura. Atunci când grecul era condus în templul său, unde el vedea elementele de susţinere şi elementele care apasă, coloanele, arhitravele de deasupra ş.a.m.d., când el percepea ceea ce îl întâmpina drept mecanică şi dinamică interioară, privirea sa găsea atunci unde să se oprească. În schimb, în natură, omul priveşte ţintă în faţa lui, privirea se pierde, propriu-zis, în infinit, nu ajunge niciodată la un capăt. În domeniul ştiinţelor naturii, fiecare problemă o putem prelucra la infinit: întotdeauna se poate merge mai departe. Dar privirea se opreşte când avem în faţa noastră o adevărată lucrare arhitecturală, care urmăreşte să capteze această privire, să o denaturalizeze. Vedeţi dvs., aici aveţi ceea ce au cunoscut vechile timpuri: această captare a privirii orientate spre exterior.

Iar pe de altă parte, introspecţia, aşa cum se practică ea în prezent, nu ajunge să coboare cu adevărat în fiinţa interioară a omului. Când omul vrea astăzi să se exerseze asupra cunoaşterii de sine, el nu vede decât un tumult de tot felul de sentimente şi impresii de origine exterioară. Aici nu este nimic clar. Omul este incapabil să se perceapă în fiinţa sa interioară. Nu poate ajunge la fiinţa sa interioară pentru că nu are destulă forţă pentru a o percepe pe cale spiritual-imaginativă, aşa cum ar trebui să o perceapă dacă vrea să ajungă în mod real la fiinţa sa interioară.

Ceea ce acţionează aici este cultul, care i se adresează omului cu o adevărată fervoare. Tot ceea ce ţine de cult, nu numai cultul exterior, ci înţelegerea lumii sub formă de imagini, acţionează în aşa fel încât îl face pe om să pătrundă în fiinţa sa interioară. Atâta vreme cât vrea să se cunoască pe sine cu ajutorul conceptelor şi reprezentărilor abstracte, el nu ajunge la nimic. De îndată ce se adânceşte în fiinţa sa interioară cu ajutorul imaginilor care conferă concreteţe experienţelor sufletului, el se cufundă în această fiinţă interioară. Atunci ne sesizăm fiinţa, din interior.

Cât de des a trebuit să spun: Omul trebuie să mediteze în imagini dacă vrea să pătrundă cu adevărat în fiinţa sa interioară. Este o temă despre care am vorbit destul, chiar şi în conferinţele publice.

Astfel, atunci când ne întoarcem în trecut la omul de odinioară, găsim la acest om de odinioară următoarele: Pe de o parte, privirea şi simţirea îndreptate spre exterior, oprite, sprijinite într-un fel de formele arhitecturale (vezi desenul de mai jos); spre interior, privirea este oprită prin faptul că omul îşi reprezintă, în mod interior, viaţa sufletului său, aşa cum o poate găsi reprezentată în exterior, în imaginile cultului (albastru).

Pe de o parte, omul coboară în fiinţa sa interioară; pe de altă parte, privirea îndreptată spre lumea exterioară întâlneşte formele arhitecturale, cele ale templului, ale bisericii. Şi ele se îmbină una cu alta într-un mod minunat. Între ceea ce trăieşte în interior şi ceea ce reflectă privirea se află un câmp intermediar (oranj, portocaliu), pe care omul nu-l percepe în starea sa de conştienţă obişnuită, pentru că, în zilele noastre, el nu face în aşa fel încât privirea îndreptată spre exterior să fie captată de o adevărată arhitectură, de o arhitectură interiorizată, şi pentru că el nu reuşeşte ca viziunea sa interioară să fie captată de elementul imaginativ, de Imaginaţiuni.

desen plansa 2 Planşa 2
[măreşte imaginea]

Cât despre ceea ce se situează între cele două, faceţi ca acestea să fie întotdeauna prezente în dvs., să fie prezente, pe de o parte drept cunoaştere interioară aprofundată prin forţa imaginativă şi, pe de altă parte, drept viaţă a simţurilor purificată cu ajutorul formelor arhitecturale construite cu adevărat pornind de la om; dvs. veţi dobândi atunci sentimentul pe care îl aveau oamenii de odinioară faţă de loviturile destinului. Când dezvoltăm acest câmp intermediar dintre simţul unei adevărate arhitecturi şi simţul unei coborâri în sine prin intermediul adevăratelor simboluri, atunci devenim receptivi faţă de loviturile destinului. Simţim că ceea ce ni se întâmplă vine din vieţile pământeşti anterioare.

Aceasta este, la rândul ei, o introducere pentru alte consideraţii karmice, pe care le vom aborda în zilele ce urmează, iar în consideraţiile karmice vom mai integra şi noţiunile de “bine şi rău”.

Dar, vedeţi dvs., important este ca în Mişcarea antroposofică să gândim în mod realist. Arhitectura adaptată omului modern, care ar fi fost capabilă să-i capteze în mod just privirea şi care i-ar fi putut transforma în mod treptat viziunea naturalistă, care îi întunecă privirea şi îi ascunde karma, în viziune clarvăzătoare, se înălţa aici, afară, într-o anumită formă. Şi ceea ce s-ar fi rostit în cadrul întâlnirilor antroposofice în interiorul acestor forme ar fi condus spre viziunea interioară. De altfel, printre toate celelalte lucruri care au fost scoase în evidenţă, tocmai acest Goetheanum [ Nota 53 ], acest edificiu al Goetheanumului, cu întregul mod în care am fi cultivat din ce în ce mai mult, în interiorul lui, antroposofia, ar fi fost o educaţie în sensul viziunii karmice. Această educaţie în sensul viziunii karmice trebuie să fie integrată civilizaţiei moderne.

Dar adversarii a ceea ce trebuie să fie integrat acestei civilizaţii moderne, bineînţeles, ei ţin ca ceea ce îl educă pe om în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce este necesar pentru civilizaţie, să fie distrus prin foc. Putem descoperi şi aici nişte corelaţii profunde. Dar noi sperăm că în curând se vor înălţa în faţa noastră, în acelaşi loc, nişte forme capabile să trezească viziunea karmică!

Aceste lucruri voiam să le spun drept cuvânt de încheiere astăzi, când mulţi dintre prietenii noştri veniţi din străinătate au rămas după întâlnirea noastră de Paşti.