Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


CONFERINŢA A NOUA

Dornach, 11 mai 1924

Ne vom ocupa încă o vreme de corelaţiile legice ale evoluţiei karmice a omului şi voi începe astăzi prin a expune unele lucruri cu privire la configuraţia internă a formării karmei, şi anume cu privire la acea parte a karmei care este legată mai ales de aspectul moral, etic şi spiritual al vieţii umane.

Acum, dvs. trebuie să ţineţi seama de faptul că în momentul în care privim dincolo de lumea fizică – şi tocmai acest lucru îl facem când examinăm karma, raporturile karmice sunt de natură spirituală, chiar dacă ele se manifestă în domeniul fizic, să spunem, de exemplu, prin boli – atunci ceea ce ţine de karmă în cazul unei boli are o cauză spirituală. Aşadar intrăm oricum în domeniul spiritual, când abordăm karma. Noi vom avea astăzi în vedere îndeosebi partea etic-spirituală a karmei, cea care se referă la suflet.

Cândva, eu v-am atras deja atenţia asupra raportului care există între karmă, formarea karmei, şi acele entităţi care în nişte vremuri foarte vechi ale evoluţiei pământeşti erau prezente pe Pământ; ele au părăsit apoi Pământul, cu ocazia plecării Lunii, pentru a-şi ocupa locul în Univers ca locuitori ai Lunii, ca entităţi lunare.

Trebuie să privim ceea ce numim Lună şi a cărei parte fizică, cea pe care o descriem de obicei, nu este, aş spune, decât un rudiment, noi trebuie să privim Luna ca fiind purtătorul anumitor entităţi spirituale, dintre care cele mai importante sunt entităţile care au locuit Pământul drept marii Învăţători originari ai omenirii; sunt acele entităţi care au întemeiat pe Pământ, printre oameni, această înţelepciune primordială despre care eu am vorbit foarte adesea. Aşadar aceste entităţi au trăit odinioară pe Pământ. Ele erau aici din timpul în care Luna nu era încă separată de Pământ. Ele, aşa cum am descris acest lucru mai demult, le-au inspirat oamenilor, într-un fel, înţelepciunea primordială, astfel încât oamenii au avut acces la această înţelepciune printr-un fel de iluminare interioară. Şi modul în care au acţionat aceste fiinţe este cu totul diferit de modul în care pot acţiona astăzi oamenii pe Pământ.

Căci, vedeţi dvs., ar trebui să spunem despre modul de a acţiona al acestor vechi Învăţători originari ai oamenilor că era vorba de un fel de efect magic, de efecte care se produceau, fiindcă voinţa umană avea atunci o influenţă mult mai mare decât astăzi, inclusiv asupra a ceea ce se poate întâmpla în lumea exterioară. Astăzi, voinţa noastră nu poate acţiona asupra lumii exterioare decât prin intermediul unor mijloace fizice. Când vrem să împingem un obiect, când vrem să ne manifestăm voinţa, trebuie să atingem obiectul cu ajutorul braţului şi al mâinii. Acţiunea directă a voinţei asupra fenomenelor exterioare, pe care le-am numi astăzi fenomene ale naturii, exista încă din epoca vechilor Învăţători originari, dar într-un mod pe care l-am numi astăzi magic. Putem spune aproximativ următoarele: Au mai existat, până la o dată relativ recentă, nişte ultime resturi ale unor asemenea efecte produse de voinţa umană. Astfel, de exemplu, Rousseau relatează şi el [ Nota 60 ] cum, în anumite regiuni mai calde, el era în stare să paralizeze şi chiar să omoare broaştele râioase care se apropiau de el, numai aţintindu-şi asupra lor, în mod intens, o privire fixă. Această eficacitate a voinţei umane, care s-a menţinut în regiunile calde încă până în secolul al 18-lea, a sfârşit prin a dispărea. Ea mai exista în vechiul Egipt, unde voinţa umană era în stare să acţioneze asupra creşterii plantelor; voinţa mai putea stimula creşterea plantelor. Iar atunci când mai existau încă pe Pământ vechii Învăţători originari ai omului, era absolut posibil, de asemenea, ca procesele lumii neînsufleţite să se afle în puterea voinţei umane.

Aceste lucruri ţin, bineînţeles, sau ţineau, de faptul că oamenii posedau o privire instinctivă şi precisă asupra corelaţiilor din Univers, care rămân total ascunse ştiinţei grosiere de azi. Faptul că trebuie să ţinem seama neapărat de influenţele căldurii, de exemplu, asupra efectelor voinţei umane, acest lucru îl vedem clar din faptul că acelaşi Rousseau, care era în stare să omoare cu privirea o broască râioasă într-o ţară caldă, n-a mai reuşit, fiind apoi la Lyon, să fixeze în ochi o broască, în aşa fel încât măcar s-o paralizeze. Ba, mai mult, nu numai că el nu a mai paralizat-o, dar această broască râioasă l-a fixat cu o asemenea acuitate, încât el însuşi a fost ca paralizat şi a trebuit ca medicul să-l readucă la viaţă administrându-i venin de şarpe. Acest mod de manifestare a voinţei este legat de cunoaşterea instinctivă a ceea ce se întâmplă în ambianţa omului.

Vechii Învăţători originari, chiar prin temeiurile fiinţei lor spirituale, aveau o cunoaştere a naturii absolut diferită de aceea pe care o au oamenii de astăzi, mai intimă, mai pătrunzătoare. Într-un cuvânt, aceşti Învăţători originari erau înzestraţi în realitate cu ceva ce nu poate fi exprimat sub formă de legi ale naturii. În epoca în care ei acţionau pe Pământ nici nu era necesar ca această cunoaştere să fie transpusă sub formă de legi ale naturii, căci, bineînţeles, ştiinţa, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, nu exista pe atunci. De altfel ea li s-ar fi părut oamenilor absolut inutilă, ei n-ar fi fost în stare să înţeleagă ce se urmărea cu această ştiinţă. Căci orice acţiune se baza pe o cunoaştere şi o ştiinţă mult mai interioară decât astăzi.

Aceşti Învăţători originari, cum spuneam, şi-au mutat scena activităţii lor de pe Pământ pe Lună, şi ei au acum de îndeplinit în Univers o mare misiune în ansamblul evenimentelor cosmice. Ei au de îndeplinit o muncă extraordinar de importantă în ceea ce priveşte karma, formarea karmei omului. Căci o parte componentă importantă în formarea karmei este aceea pe care o putem observa atunci când omul, după moarte, după ce şi-a depus la câteva zile corpul eteric, îşi retrăieşte existenţa în sens invers – nu viaţa sa de veghe, ci timpul în care a dormit. Aşadar imediat după ce a trecut pragul morţii, omul are o viziune clară, ca un tablou puternic de o dimensiune considerabilă, a ceea ce a trăit în timpul vieţii. Dar aceasta este o retrospectivă în imagini. După câteva zile, corpul eteric se dizolvă în eterul cosmic, şi atunci această retrospectivă se şterge treptat. Dar abia acum începe o adevărată retrospectivă.

Nu-i aşa, viaţa noastră pe Pământ se desfăşoară în aşa fel încât noi am avea, bineînţeles, o iluzie, dacă în amintirea noastră am considera-o ca pe o unitate; căci desfăşurarea vieţii noastre nu este o unitate, ci noi trăim întotdeauna în stare de conştienţă în timpul zilei, în stare inconştienţă în timpul nopţii, în stare de conştienţă în timpul zilei, în stare inconştienţă în timpul nopţii, şi aşa mai departe. Când ne dăruim amintirii, uităm că între momentele în care suntem conştienţi se intercalează nopţile. În cursul acestor nopţi se întâmplă multe lucruri cu sufletul, cu corpul astral şi cu Eul, despre care omul nu ştie, în general, absolut nimic. Ceea ce se întâmplă atunci, ceea ce trăieşte omul în mod inconştient în timpul existenţei sale pământeşti, aceasta regăseşte el când parcurge drumul în sens invers, astfel încât, după moarte, timpul îi pare într-adevăr că merge înapoi; el îşi retrăieşte atunci, dar în deplină conştienţă, nopţile.

Fiindcă omul doarme aproximativ o treime din viaţa sa, el parcurge acest drum în sens invers într-un interval de timp egal cu o treime din timpul pe care l-a trăit. Aşadar dacă cineva moare la vârsta de şaizeci de ani, drumul înapoi va dura pentru el aproximativ douăzeci de ani. Apoi va intra în lumea spirituală propriu-zisă; acolo, el va trăi într-alt fel. Dar ceea ce trăieşte omul mai întâi după moartea sa este această retrospectivă, viziunea a ceea ce s-a petrecut în timpul nopţilor. Suntem frapaţi să vedem cât este de diferită această trăire retrospectivă de ceea ce trăieşte omul de obicei în timpul nopţii.

Cu excepţia viselor care apar în somn şi care nu reproduc foarte fidel experienţele vieţii, ci le prezintă adesea sub o formă iluzorie, sub forma unor fantasme, aşadar, cu excepţia a ceea ce apare astfel ca vise în viaţa nocturnă, omul are foarte puţin conştienţa diverselor lucruri care se întâmplă cu el. Eu am descris acest lucru şi aici mai demult [ Nota 61 ], ce se întâmplă cu el în timpul somnului; dar după moarte omul trăieşte aceste lucruri cu o extraordinară claritate, sub o formă extraordinar de concretă. Astfel încât putem spune că această viaţă în lumea sufletelor după moarte ne impresionează mult mai mult decât viaţa pământească. Imaginile pe care le percepem, modul în care participăm la această percepţie, toate acestea sunt extraordinar de intense şi nu au nimic dintr-un vis, ci sunt extraordinar de intense. Trăim ca şi cum ar fi vorba, ca să spunem aşa, de un fel de negativ fotografic. Aşadar dacă în timpul vieţii pământeşti aţi provocat cuiva o suferinţă, în timpul vieţii pământeşti dvs. aţi trăit această acţiune din propriul dvs. punct de vedere. Aţi săvârşit şi aţi trăit ceva care emana de la fiinţa dvs. Dar când vă retrăiţi viaţa în sens invers, nu mai trăiţi ceea ce aţi trăit în timpul vieţii pământeşti, ci dvs. simţiţi acest fapt ca şi cum v-aţi fi strecurat în celălalt, în ceea ce a simţit celălalt.

Astfel, dacă aş alege un exemplu dur, presupuneţi că aţi dat cuiva o palmă; dvs. nu trăiţi acum ceea ce aţi simţit în intenţia dvs., apoi în actul de a da o palmă, în absenţa durerii pentru dvs. înşivă – numai să nu fi făcut un efort excesiv care să vă fi provocat o durere la mână –, ci dvs. trăiţi ceea ce a simţit cel căruia i-aţi dat palma. Trăirea celuilalt devine trăirea dvs., extraordinar de concretă, cu o forţă intensificată.

Astfel încât, de fapt, cu ocazia acestei întoarceri în urmă, ne spunem: Vai! ceea ce trăiesc acum este extraordinar de impresionant! Nici o impresie simţită pe Pământ nu acţionează tot atât de puternic ca impresiile simţite astfel în acel interval de timp de după moarte corespunzător unei treimi din viaţa pământească. Astfel, pe durata acestui timp, trăiţi împlinirea karmică a tuturor faptelor şi gesturilor vieţii dvs., dar din punctul de vedere al celuilalt. Aşadar acum trăiţi împlinirea karmică a întregii dvs. vieţi pământeşti, dar încă nu pe Pământ – veţi face acest lucru în timpul existenţei următoare –, dar o trăiţi, chiar dacă, în ceea ce priveşte acţiunea ca atare, nu atât de intens cum o veţi trăi mai târziu pe Pământ, dar, ca impresie, mai puternic decât se întâmplă în orice viaţă pământească.

Există aici ceva frapant, dragii mei prieteni. Această saturaţie, dacă pot spune, această intensitate a trăirii este, într-adevăr, ceva extraordinar, ceva ciudat.

Dar dacă omul nu ar putea dezvolta în Eul său şi în corpul său astral decât forţa pe care o posedă în momentul în care trece pragul morţii, el ar trăi acest drum de întoarcere cel mult ca un vis foarte viu. La prima vedere ne-am putea aştepta, dacă ţinem seama numai de viaţa pământească şi de ceea ce poate face ea din noi –, ne-am putea aştepta ca acest drum de întoarcere, pe care îl parcurgem după ce am murit, să nu fie trăit decât ca în felul unui vis foarte, foarte viu. Dar lucrurile nu stau deloc în acest fel. Nu este un vis mai viu, ci este o trăire extraordinar de intensă, mult mai intensă decât trăirile pământeşti.

Acum nu avem nici corp fizic, nici corp eteric, aceste corpuri cu ajutorul cărora ne facem experienţele pe Pământ. Reprezentaţi-vă ceea ce aţi trăi pe Pământ, în starea de conştienţă obişnuită, dacă nu aţi avea nici corp fizic, nici corp eteric. Aţi pluti pe deasupra Pământului, un vis venindu-vă din când în când; apoi v-aţi continua somnul.

Ne putem imagina foarte bine faptul că un vis pe care l-ar avea un sexagenar după viaţa pământească ar dura în mod continuu timp de douăzeci de ani, o treime din viaţa sa; dar tocmai că aici nu e vorba de un vis, ci avem o trăire foarte puternică, foarte intensă. Şi de unde provine acest lucru? Vedeţi dvs., acest lucru provine din faptul că în momentul în care omul a trecut pragul morţii şi şi-a depus corpul eteric, în acest moment când începe întoarcerea sa înapoi în trecut, imediat locuitorii Lunii se apropie de om şi ei sunt cei care, cu vechea lor putere magică, pătrund în el, pătrund în ceea ce trăieşte el atunci şi îi impregnează imaginile cu substanţă cosmică.

Vedeţi dvs., este exact ceea ce s-ar întâmpla, ca să fac o comparaţie, dacă aş picta un tablou. La început eu doar pictez un tablou – acest lucru nu face rău nimănui, numai să nu fie prea groaznic, şi încă nu ar fi vorba decât de o impresie morală –, aşadar, acest lucru nu-i face rău nimănui. Dar imaginaţi-vă că într-un tablou eu vă pictez, să zicem, pe trei dintre dvs., şi că, prin faptul că eu am impregnat tabloul cu o forţă magică, aceşti trei oameni ies din pânză şi pun imediat în aplicare ceea ce urzeau împotriva unuia dintre oamenii prezenţi aici. Ei s-ar arăta mai puternici, mai activi decât sunt de obicei antroposofii. Astfel se prezintă lucrurile. Întreaga trăire este legată de o extraordinară vivacitate, deoarece aceste entităţi lunare impregnează cu întreaga lor fiinţă imaginile pe care le trăieşte omul – aş spune că ele le pătrund şi le saturează cu o “supraexistenţă”

Aşadar după moarte noi traversăm regiunea acestor fiinţe lunare. Dar, prin aceasta, în eterul cosmic se fixează puternic ceea ce simţim în acest fel drept compensare pe care trebuie s-o realizăm pentru propriile noastre fapte, exact aşa cum am descris. Această întoarcere în urmă, dacă nu ne mulţumim să-i arătăm numai principiul, aşa cum am făcut în cartea Teosofia, ci dacă încercăm, aşa cum aş vrea s-o fac acum, s-o descriem într-un mod concret-intuitiv – atunci această trăire retrospectivă este extraordinar de interesantă, aşa cum, în general, trăirea retrospectivă pe care o avem imediat după moarte este o parte a vieţii de o extremă importanţă.

În epoca noastră, trăirile pe care le poate avea omul sunt extraordinar de complicate. Dar gândiţi-vă cât de diferită este, în esenţă, dispoziţia sufletească generală la aceste fiinţe lunare faţă de aceea a locuitorilor Pământului. Aceste fiinţe lunare cu care, aşa cum am descris, avem atât de mult de-a face după moarte, sunt acele fiinţe care le-au dat oamenilor această înţelepciune primordială, care, tocmai în epoca noastră, s-a stins; ea nu a durat cu o anumită intensitate decât până în secolele 3 şi 4 d.Chr., apoi ea a fost prezentă în tradiţie, pentru a se stinge după aceea complet. Eu am arătat în repetate rânduri că oamenii nu ar fi putut ajunge niciodată la libertate dacă ar fi dăinuit grandioasa şi puternica înţelepciune a acestor Învăţători originari. Aşadar, ea s-a stins. În locul ei a apărut altceva, a apărut gândirea abstractă. Omul gândeşte astăzi cu ajutorul conceptelor, care, în realitate, nu mai au aproape nimic comun cu lumea spirituală. Aş vrea, în legătură cu aceasta, să folosesc o comparaţie pe care am mai folosit-o deja aici: Aristotel a stabilit zece concepte, care erau propriu-zis vestigiile vechii înţelepciuni: fiinţa, cantitatea, calitatea, relaţia, poziţia, spaţiul, timpul, posesia, acţiunea, pasiunea. El le-a numit categorii. Acestea sunt zece concepte simple. De obicei, aceste zece concepte simple se găsesc în manualele noastre de logică. Liceenii trebuie să le înveţe pe dinafară, iar profesorii de filosofie le cunosc. Dar tocmai că ei cunosc doar aceste zece concepte: fiinţa, posesia, poziţia, spaţiul, timpul ş.a.m.d. Dar ce ştim, când cunoaştem aceste zece concepte? Pentru oamenii de astăzi, aceste zece concepte sunt, bineînţeles, ceva plictisitor, dar pentru cel care le pătrunde semnificaţia, ele nu sunt mai plictisitoare decât cele douăzeci şi două sau douăzeci şi trei de litere ale alfabetului nostru.

Dacă nu aţi cunoaşte din alfabet decât aceste litere: a, b, c, d, e, f, g şi aşa mai departe, până la z, şi nimic altceva, imaginaţi-vă ce ar fi pentru dvs. “Faust” de Goethe! Deschideţi cartea, găsiţi acolo în dezordine aceste douăzeci şi două de semne. De fapt, “Faust” nu conţine nimic altceva decât aceste douăzeci şi două de semne, însă combinate în cele mai diferite feluri. Dar dacă nu aţi şti nimic altceva, dacă nu aţi fi învăţat niciodată să citiţi, dacă v-aţi mulţumi să deschideţi cartea şi să faceţi acum cunoştinţă cu aceste litere, cât de diferit ar fi totul faţă de astăzi, când ştiţi să citiţi, şi luaţi în mână “Faust”! Este cu totul altceva, nu-i aşa? Dar nici o carte din lume pe care o puteţi citi nu conţine altceva decât aceste douăzeci şi două de semne şi, totuşi, ce nu faceţi cu aceste douăzeci şi două de semne dacă ştiţi să citiţi! Întreaga lume sensibilă vă este deschisă datorită faptului că ştiţi să vă slujiţi de ele, puteţi jongla cu ele, le puteţi combina într-un anumit fel.

Ei bine, logicienii care cunosc astăzi cele zece categorii: fiinţa, cantitatea, calitatea, relaţia, poziţia, spaţiul, timpul, posesia, acţiunea, pasiunea, ei nu ştiu cu nimic mai mult la ce slujesc ele decât cel care, din cauză că nu a învăţat niciodată să citească, nu ar vedea niciodată în toate cărţile din lume altceva decât literele a, b, c, d, e, f şi aşa mai departe. Este exact acelaşi lucru. Căci noi trebuie să înţelegem cele zece concepte fundamentale, cele zece concepte ale logicii lui Aristotel, pentru a le putea întrebuinţa în diferite feluri, aşa cum, în lumea fizică, noi trebuie să combinăm în diferite feluri literele alfabetului. Atunci, cu aceste zece concepte putem citi în lumea spirituală. Ele sunt nişte litere!

Dar, în epoca noastră, noi am ajuns încetul cu încetul să nu mai cunoaştem decât conceptele, ca şi cum nu am mai cunoaşte din alfabet decât succesiunea literelor. Gândiţi-vă la tot ce aţi pierde dacă nu aţi şti să citiţi, ci aţi vedea numai a, b, c, d. La fel, tot ceea ce există în lumea spirituală îi scapă omului care nu ştie să se slujească, modificându-le, de cele zece concepte ale lui Aristotel pentru a citi în lumea spirituală.

În legătură cu acest subiect, filosofilor chiar li se întâmplă de multă vreme un lucru teribil de ciudat. Pe la mijlocul Evului Mediu trăia un om foarte deştept, Raimundus Lullus [ Nota 62 ], care mai cunoştea încă, pe baza tradiţiei, ceva în legătură cu folosirea categoriilor logice, a conceptelor fundamentale ale logicii; el a făcut cunoscut ceea ce ştia, dar cu ajutorul imaginii, după obiceiul timpului. Dacă ar fi formulat ceea ce voia să spună în realitate, s-ar fi exprimat astfel: Contemporanii mei sunt toţi nişte capete încuiate, căci ei nu ştiu spune decât a, b, c, d, dar nu ştiu citi cu ajutorul acestor concepte originare, fundamentale. Trebuie să fim capabili să punem aceste concepte de bază în legătură unele cu altele, prin gândire, tot aşa cum punem în legătură unele cu altele literele, pentru a face din ele cuvinte şi fraze. Atunci putem citi în lumea spirituală. – Dar el n-a spus acest lucru tot atât de deschis, aşa ceva nu era în obiceiul acelor vremuri. El a spus: Să scriem aceste concepte fundamentale pe nişte bucăţi de hârtie, să luăm după aceea un fel de ruletă şi să învârtim, şi atunci aceste concepte se vor amesteca; şi apoi să citim. Atunci, de aici va ieşi ceva.

Dar aceasta nu era decât o comparaţie, căci Raimundus Lullus nu voia să vorbească de o ruletă moartă, ci el voia să spună că cel care trebuie să amestece aceste concepte este capul spiritual. Însă cei care au auzit vorbindu-se despre aceasta au luat povestea în serios, şi de atunci ea îi face să râdă. Ei găsesc că aici e vorba de ceva extraordinar de pueril. Dar puerilă este filosofia modernă, care nu înţelege despre ce este vorba.

Vedeţi dvs., în realitate, s-a pierdut aproape tot din ceea ce aduseseră omenirii în timpurile vechi aceşti Învăţători originari, despre care noi trebuie să vorbim astăzi ca despre locuitorii Lunii. Iar omul face cunoştinţă într-un mod cu totul special cu această altă formă de cunoaştere când îşi parcurge drumului vieţii în sens invers imediat după moarte. El ştie atunci, de fapt, în ce mod gândeau şi cunoşteau aceşti înţelepţi ai timpurilor vechi. De unde caracterul intuitiv, concret, a ceea ce-i apare atunci.

Dar tocmai în epoca noastră lucrurile se complică. Se complică din cauză că există un fel de neînţelegere între oamenii care trăiesc acum pe Pământ – de când s-a stins vechea înţelepciune –, cu noţiunile lor abstracte, pe de o parte, şi dispoziţia sufletească pe care o au aceşti Învăţători originari acum, după ce s-au unit cu Luna, pe de altă parte.

Şi aşa se şi întâmplă: când un savant modern traversează existenţa pământească, el vorbeşte o altă limbă decât aceşti Învăţători originari, care, în realitate – aşa cum voi arăta mai departe în detaliu –, au mult de-a face cu formarea karmei sale. Aceşti Învăţători originari şi oamenii care mor după ce au trecut prin educaţia şi civilizaţia timpului nostru, nu se înţeleg bine.

Este extraordinar de dificil să înţelegem asemenea lucruri, căci a observa ceea ce se întâmplă atunci cu omul nu este foarte uşor. Dar, în cazuri caracteristice, putem ajunge, totuşi, să vedem ce se întâmplă. De exemplu, ne putem face o idee despre astfel de lucruri, dragii mei prieteni, dacă observăm doi oameni care au murit în epoca noastră şi care şi-au parcurs drumul invers după moarte, care, aşadar, într-un anumit sens, erau în întregime integraţi în cultura şi civilizaţia timpului nostru, fiind, cu toate acestea, foarte diferiţi unul de altul.

Vedeţi dvs., putem lua un savant modern plin de geniu, da, genial în felul său, dar asemenea savanţi există, totuşi, cu duzina, de exemplu, putem să-l luăm pe Du Bois-Reymond sau pe un altul, şi putem observa drumul pe care îl face în sens invers după moarte. Dar putem lua o altă personalitate. O personalitate foarte interesantă pentru această călătorie prin lumea sufletelor este cea care îmi plutea în faţa ochilor atunci când, scriindu-mi dramele-misterii, am creat personajul Strader. În dramele-misterii, Strader este copia unui personaj autentic care a intrat în tinereţea sa în condiţia monahală, de unde evoluţia sa personală l-a făcut după aceea să iasă; el şi-a consacrat apoi activitatea unui fel de filosofie a luminilor, şi el a activat şi ca profesor la Universitate, predând această filosofie modernă a luminilor.

Ei bine, această personalitate – care a scris numeroase lucrări –, în întregul mod în care dezvoltă conceptele este, propriu-zis, un om abstract, la el găsim adevăratul abstractism al gânditorului modern; dar el gândeşte pătrunzător, extraordinar de pătrunzător şi din toată inima. Este, de fapt, o adevărată binefacere să întâlneşti la un gânditor modern o asemenea dăruire.

Desigur, a pune în aceasta tot atâta inimă ca Hegel, de exemplu, care a prezentat cu o teribilă emoţie, dar şi cu o extraordinară claritate, conceptele cele mai abstracte – omul modern nu mai este în stare de aşa ceva; Hegel a fost, de fapt, un om care putea sparge lemne cu conceptele sale, atât erau de solide şi de concrete, încât putea sparge lemne cu ele, dar omul modern, bineînţeles, nu mai poate fi tot atât de concret. Însă cel despre care vorbesc punea multă inimă în mânuirea noţiunilor abstracte. Acum, fireşte, plutindu-mi prin faţa ochilor, cum spuneam, viaţa acestui om, atunci când am creat personajul Strader din dramele-misterii, am găsit foarte interesant drumul vieţii parcurs în sens invers al acestei personalităţi. Un lucru s-a arătat aici foarte important, faptul că la această personalitate exista, în tot ceea ce gândea, o trăsătură care reamintea de atitudinea teologului; era, pe de o parte, ceva foarte abstract, în felul naturalistului sau cel puţin al filosofului modern al naturii, dar, pe de altă parte, străbătea peste tot ceva din atitudinea teologului – această trăsătură provenea, bineînţeles, de la încarnările anterioare ale acestei personalităţi –, ceva din conştienţa că putem vorbi, cel puţin, despre o lume spirituală reală.

Ideile proprii acestei personalităţi au, aşadar, o mai mare înrudire cu dispoziţia sufletească a fiinţelor lunare, decât ideile unui savant dintre aceia pe care îi găsim cu duzina, cum a fost, de exemplu, Du Bois-Reymond. Putem vedea că pentru aceşti învăţaţi, din care găsim cu duzina, traversarea lumii sufletelor, a sferei lunare, se face într-o stare de totală neînţelegere, ca atunci când trăim într-o ţară străină, a cărei limbă nu o putem învăţa niciodată: ceilalţi nu-l înţeleg şi el nu-i înţelege pe cei¬lalţi. Cam aşa stau lucrurile, pentru cel care a fost format în întregime de civilizaţia modernă, când îşi parcurge în sens invers viaţa.

Dar în cazul acestei personalităţi, în cazul acestui “model” al personajului meu Strader [ Nota 63 ], lucrurile s-au întâmplat altfel. Şi tocmai la el putem percepe, când ne îndreptăm privirea asupra acestui drum parcurs în sens invers, că fiinţele care ţin de Lună aveau un interes extraordinar – eu sunt nevoit, fireşte, să mă folosesc de expresii împrumutate de pe Pământ, deşi ele sunt de o teribilă platitudine faţă de ceea ce trebuie să descriu –, aceste fiinţe aveau un anumit interes pentru felul în care îşi introducea el gândurile, gândurile sale abstracte, în această lume a sufletelor. Iar el, în ceea ce-l priveşte, cunoştea o trezire ciudată, cu totul ciudată, ca şi cum şi-ar fi spus: Ce păcat! tot ce am combătut – el combătuse multe idei tradiţionale –, toate acestea nu sunt absolut deloc ceea ce credeam, sunt de fapt cu totul altceva. Ele au devenit astfel numai treptat, deoarece vechea şi adevărata înţelepciune s-a transformat în enunţuri abstracte; în realitate, eu m-am luptat adesea cu morile de vânt. Dar acum văd realităţi.

Vedeţi dvs., aici începe ceva, când, mai ales în cazul unei asemenea personalităţi – şi, în cadrul vieţii moderne, putem descrie o întreagă serie de asemenea personalităţi –, acest drum în sens invers, în cursul căruia se pregăteşte karma, devine extraordinar de interesant pentru viaţă.

O personalitate şi mai frapantă în această privinţă este filosoful care a scris “Fantezia ca principiu fundamental al procesului cosmic”, pe care eu l-am menţionat adesea, Jakob Frohschammer [ Nota 64 ]. El mai era foarte impregnat de concepte abstracte, era, ca şi personalitatea pe care tocmai am descris-o, un gânditor abstract. Dar el însuşi putea suporta atât de puţin abstracţiunile modernismului – nu atribui modernismului sensul pe care îl are în terminologia catolică –, încât pentru el puterile creatoare ale lumii nu erau conceptele, ci fantezia. El vedea peste tot fantezia activă: plantele cresc, animalele există, datorită fanteziei ş.a.m.d. În această privinţă, cartea lui Frohschammer este extrem de interesantă.

Este ceva absolut admirabil: o asemenea personalitate, care mai era încă impregnată de ceea ce exista în evoluţia civilizaţiei şi culturii înainte de intervenţia gândirii moderne absolut filistine şi abstracte, această personalitate s-a unit în modul cel mai intim cu substanţa entităţilor lunare. Studii de acest fel sunt extraordinar de interesante, fiindcă ele ne permit o privire mai precisă asupra legilor de evoluţie a karmei. Când suntem legaţi printr-o simpatie deosebită de o personalitate ca aceasta, cum mi s-a întâmplat mie cu modelul lui Strader din dramele-misterii – atunci căldura, căldura sufletească ne face să ne simţim uniţi cu o asemenea personalitate, căldura sufletească ne permite să trăim împreună cu ea drumul atât de important pe care îl parcurge după moarte.

În realitate, impresiile pe care le simte un om după moarte sunt atât de puternice, încât ele se răsfrâng asupra celui care le poate urmări printr-un act de cunoaştere. Iar acest lucru este, desigur, foarte ciudat. Tocmai acum, când urmărim în acest fel drumul parcurs în sens invers de un suflet, ni se arată cât de mult îl impresionează pe om aceste trăiri pe care le are după moarte, mult mai mult decât trăirile pe care le-a avut pe Pământ.

Astăzi, eu îmi pun foarte serios întrebarea următoare: Aş fi în stare, după ce am fost destul de lungă vreme martorul imaginilor pe care le-a cunoscut după moarte acest model al lui Strader, dacă aş vrea să scriu o a cincea dramă-misteriu, să dau viaţă în continuare personajului Strader, să-l înfăţişez din nou pe scenă? Acest lucru mi-ar fi absolut imposibil; căci, într-adevăr, în momentul în care vreau să-mi reprezint personajul pământesc, care are impresii mult mai puţin vii, îmi apar imaginile impresiilor pe care acest model le-a cunoscut după moarte. Ele sunt mult mai intense, ele şterg imaginile pe care eu le văd aici în viaţa pământească.

Şi am putut observa acest lucru la mine însumi. Chiar dacă eu eram extrem de interesat de faptele şi gesturile omului respectiv în timpul vieţii sale – ceea ce este uşor de imaginat, acest om servindu-mi de model pentru Strader –, important este acum interesul meu, care întrece cu mult ceea ce am putut descoperi sau zugrăvi în timpul vieţii sale – el a murit de câtva timp –, interesul meu pentru impresiile pe care omul acesta le-a simţit după moarte.

Ei bine, dacă mă întorc la dramele-misterii, trebuie să spun că impresiile vii trăite de modelul lui Strader în timpul existenţei sale după moarte şterg pentru mine modelul personajului Strader – în timp ce, pentru celelalte personaje, nu este cazul aproape deloc. Vedeţi aici cum, pentru o adevărată contemplare, stau alături, într-adevăr, ceea ce se petrece pe Pământ şi ceea ce se petrece în afara Pământului, şi cum, datorită efectului pe care îl provoacă această alăturare, ne putem da seama că viaţa de după moarte, în timpul parcurgerii drumului vieţii în sens invers, este de o intensitate extraordinară: ea şterge total impresiile pământeşti.

Mai putem spune ceva în legătură cu aceasta. Putem avea, de exemplu, următorul caz – ceea ce vă relatez aici nu este ceva inventat, ci sunt nişte realităţi absolute: Dacă am cunoscut foarte bine un om în timpul vieţii sale pământeşti, atunci simţim cum ceea ce trăieşte el în timp ce parcurge drumul în sens invers ia o cu totul altă formă prin faptul că în cursul acestui drum înapoi imaginile sunt de o intensitate atât de extraordinară. Şi putem spune chiar că dacă viaţa pământească a unui om ne-a interesat atât de profund, cum mi s-a întâmplat mie cu un om care a murit de câţiva ani, atunci întreaga relaţie pe care o aveam cu această viaţă pământească ia o altă formă când participăm pe urmă la ceea ce simte după moarte acest om, cu ocazia parcurgerii drumului invers. Aceasta ia o cu totul altă formă! Şi multe aspecte ale relaţiilor pământeşti se dezvăluie abia atunci în deplinul lor adevăr.

Şi acest lucru se întâmplă cu atât mai mult cu cât relaţiile din timpul vieţii pământeşti nu sunt de natură spirituală. Dacă ele sunt de natură spirituală, dacă ele sunt îmbibate de spiritualitate, atunci constatăm un fel de dezvoltare continuă a acestor relaţii. Dar dacă este vorba, de exemplu, de o relaţie umană fără un acord în privinţa concepţiilor, atunci se poate întâmpla ca această relaţie umană să se transforme, imediat după moarte, în cu totul altceva, în cu totul alte sentimente ş.a.m.d. Această transformare este provocată, de fapt, de vivacitatea imaginilor care apar atunci.

Eu vă descriu toate acestea, dragii mei prieteni, pentru ca în dvs. să ia naştere o reprezentare concretă despre felul în care se prezintă aceste realităţi de o cu totul altă natură decât cele de pe Pământ. Există cele mai diferite feluri de realităţi. Şi faptul că întotdeauna în imaginile pe care şi le poate face omul despre sine însuşi se infiltrează acţiunile fiinţelor lunare, această realitate este, pentru cel care o contemplă, mai minunată decât cea de mai târziu, când omul traversează lumea spirituală şi trebuie să-şi elaboreze, împreună cu Ierarhiile superioare, consecinţele vieţii sale pământeşti; acesta este un lucru mult mai uşor de înţeles, căci este un fel de continuare. Dar această transformare radicală a omului după moarte, prin faptul că el intră în raport cu fiinţele de multă vreme plecate de pe Pământ şi care au întemeiat pe Lună un fel de colonie cosmică, este ceva care ne face să cunoaştem cu o extraordinară pregnanţă o realitate foarte apropiată de realitatea pământească – fiindcă o trăim în mod nemijlocit în funcţie de viaţa pământească – şi, totuşi, fundamental diferită de realitatea pământească.

Dacă oamenii sunt prea puternic ataşaţi de ceea ce este pământesc, se poate chiar întâmpla să aibă dificultăţi în a recunoaşte că se găsesc în regiunea în care trăiesc acum fiinţele lunare. Atunci are loc ceva pe care aş vrea să-l caracterizez astfel: Reprezentaţi-vă că aici ar fi Pământul (vezi desenul, alb) şi aici Luna (roşu). Influenţele lunare, care sunt propriu-zis influenţele solare reflectate, pătrund în pământ doar până aici, apoi efectele lor încetează (galben). Influenţele lunare nu pătrund foarte adânc în pământ, ele ating numai regiunea până unde ajung rădăcinile plantelor. Sub acest strat, foarte subţire, unde se află rădăcinile plantelor, influenţele lunare nu mai pătrund.

desen plansa 9 Planşa 9
[măreşte imaginea]

Aşadar influenţele lunare sunt reţinute numai în acest strat subţire, aici sus. Influenţele solare pătrund adânc în pământ. Căldura Soarelui de vară se conservă în pământ; dacă puneţi cartofi în pământ pentru păstrare, atunci conservaţi acţiunea Soarelui pe timpul iernii. O mare parte a influenţelor solare coboară în sol, cele ale Lunii nu depăşesc nivelul rădăcinilor – un strat subţire.

Se poate întâmpla ca nişte entităţi umane, după moartea lor, când trebuie să intre în regiunea Lunii, în lumea sufletelor, să nu se poată înţelege bine cu fiinţele lunare; ele sunt atunci legate de acest strat subţire, prin influenţele lunare care urcă din Pământ ca un fum, şi atunci, pentru o percepţie sensibil-suprasensibilă, ele apar rătăcind ca nişte fantome, ca nişte efecte întârziate ale vieţii trecute a omului.

Legendele şi poemele care vorbesc despre aceste lucruri se bazează pe nişte realităţi. Numai că, dacă vrem să le putem judeca, trebuie să fim liberi de orice superstiţie, să procedăm întotdeauna cu spirit critic şi să nu acceptăm niciodată decât ceea ce poate fi verificat.

Cu ocazia acestei treceri prin regiunea lunară, a cărei durată este, aşadar, cât o treime din viaţa pământească, începe să fie elaborată karma. Căci fiinţele lunare participă la aceste imagini în negativ pe care le conturează omul drept cópii ale faptelor sale, dar şi ale actelor sale de gândire; şi aceste fiinţe lunare au o memorie bună, ele înscriu în eterul cosmic tot ceea ce trăiesc aici împreună cu omul.

Noi traversăm acum viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, şi apoi revenim. Când trecem din nou prin regiunea lunară, găsim toate acestea înregistrate. Le luăm cu noi în viaţa pământească, pentru a le îndeplini prin voinţa noastră pământească.

Iată ce voiam să vă expun astăzi, în primul rând, dragii mei prieteni, ca o consideraţie fundamentală.