Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


CONFERINŢA A TREISPREZECEA

Dornach, 30 mai 1924

Studiul corelaţiilor karmice din viaţa umană cere, în realitate, o înţelegere deplină a unor legităţi universale în privinţa cărora omul de astăzi este mai mult sau mai puţin ignorant. Căci aici este vorba despre faptul că în raporturile karmice care acţionează de la o viaţă pământească la alta sunt active nişte legităţi de natură spirituală; ele sunt de natură spirituală, astfel încât ar însemna să nu le cunoşti dacă ţi-ai imagina câtuşi de puţin că aici este vorba despre o cauzalitate care se aseamănă în vreun fel cauzalităţii pe care o găsim de altfel în lume, când vorbim de cauză şi efect.

Trebuie să înţelegem mai întâi foarte exact ce se întâmplă în viaţa interioară a omului în dosul conştienţei obişnuite, dacă vrem să ajungem la înţelegerea raporturilor karmice. Iar o înţelegere a ceea ce se află în dosul conştienţei obişnuite nu poate rezulta decât din observarea omului aşa cum se oferă ea cunoaşterii suprasensibile, cunoaşterii iniţiatice.

Aşadar să încercăm să vedem, mai ales pentru a completa anumite lucruri care au fost schiţate aici în ultimele conferinţe şi care apoi, dezvoltate, ne vor conduce spre o deplină înţelegere a karmei, aşadar, să încercăm să vedem cum omul, când se ridică până la cunoaşterea imaginativă, apoi la cunoaşterea inspirată, apoi la cunoaşterea intuitivă, îşi cucereşte tot mai mult posibilitatea de a înţelege cum se situează el ca om în ansamblul Cosmosului.

Adesea am subliniat, chiar în conferinţe publice, faptul că prin cunoaşterea imaginativă se etalează în faţa omului un tablou al vieţii sale actuale, că el îşi vede în nişte imagini cuprinzătoare întregul curs al vieţii, având astfel o viziune de ansamblu, el vede acum tocmai ceea ce memoria sa obişnuită nu îi poate oferi.

Am putea spune: În cazul acestei viziuni de ansamblu, care apare ca urmare a strădaniei spre cunoaşterea imaginativă, omul se află, în primă instanţă, cufundat în întregime în corpurile sale fizic şi eteric. Numai că, prin exerciţii corespunzătoare, el devine absolut independent de tot ceea ce îi procură impresii prin intermediul corpului fizic. Aşadar prin cunoaşterea imaginativă el devine independent de impresiile sale senzoriale, devine independent de cunoaşterea bazată pe intelect. În cadrul cunoaşterii, el nu mai trăieşte decât în corpul său eteric. Prin aceasta are el acel tablou-amintire.

Aşadar, putem spune: Omul trăieşte în elementul suprasensibil, dar el trăieşte în elementul suprasensibil prin faptul că s-a separat, din punct de vedere interior, de corpul său fizic. Vedeţi dvs., această cunoaştere imaginativă nu ar fi nici pe departe atât de greu de cucerit cum este în realitate pentru majoritatea oamenilor, dacă ar exista mai mult înclinaţia de a rupe legătura interioară dintre viaţa sufletească şi corpul fizic.

Bineînţeles, este relativ uşor să rupem legătura care ne uneşte cu percepţia sensibilă nemijlocită. Dar gândiţi-vă că omul este legat de corpul său fizic şi cu toate atitudinile sufleteşti pe care le dobândeşte în viaţa pământească. Noi suntem, desigur, dependenţi de corpul fizic şi cu dispoziţiile noastre vitale, în ceea ce priveşte planul fizic. Dispoziţiile noastre vitale sunt cu totul condiţionate de corpul fizic. Când ne atribuim o capacitate sau alta, un talent sau altă predispoziţie profundă a sufletului, toate acestea au legătură cu modul în care ne simţim în corpul fizic. De toate acestea trebuie să ne eliberăm dacă vrem să atingem o adevărată cunoaştere imaginativă. Dacă reuşim să ne eliberăm cu adevărat, fie şi numai timp de un minut, atunci ştim deja ce este cunoaşterea imaginativă, şi atunci ni se deschide, încetul cu încetul, tabloul vieţii.

Acum trebuie să avem în vedere deosebirea dintre “a fi legat de corpul fizic şi prin aceasta a ne afla în corpul fizic”, şi “a nu fi legat de corpul fizic şi totuşi a ne afla în corpul fizic”. Există o deosebire, şi tocmai acest lucru îl realizează cunoaşterea imaginativă: a rămâne în interiorul corpului fizic, a nu ieşi deloc din el şi, cu toate acestea, a nu depinde de el.

Atâta timp cât rămâneţi cu viaţa sufletesc-spirituală în corpul fizic, dvs. îl umpleţi, chiar dacă nu sunteţi legat de el. Dvs. îl umpleţi. Desenez acest lucru în mod schematic în acest fel.

Să considerăm dispoziţiile de viaţă obişnuite, cotidiene, ale omului. Să presupunem că aici ar fi corpul fizic (vezi figura a, în exterior, luminos), acesta este corpul eteric (violet) şi acesta elementul spiritual-sufletesc (galben). Lucrurile se întâmplă în felul următor: Prin intermediul corpului eteric, omul este legat peste tot, cu muşchii săi, cu oasele sale, cu nervii săi, cu corpul său fizic. Există peste tot aceste legături de la corpul eteric la corpul fizic. Gândiţi-vă cu ce putem compara acest lucru:

desen

Planşa 15
plansa 12, 13
[măreşte imaginea]

Presupuneţi că aveţi un vas din argilă poroasă şi că aţi vărsa în el un lichid; acest lichid ar umple porii acestui vas din argilă. Aşadar lichidul s-ar infiltra în pereţii poroşi ai vasului.

Dar s-ar putea, de asemenea, să nu aveţi un vas poros, ci unul care nu ar absorbi nimic din lichid; atunci lichidul ar sta pur şi simplu în vas, nu ar avea nici o legătură cu partea interioară a pereţilor vasului. La fel, în cunoaşterea imaginativă, omul se află în interiorul corpului său, dar corpul eteric nu pătrunde în muşchi, în oase ş.a.m.d. Pot desena acest lucru astfel: corpul fizic (vezi figura b); dar corpul eteric este acum separat şi în interior se află spiritual-sufletescul omului. Corpul eteric s-a desprins numai în interiorul omului. Consecinţa acestei detaşări devine perceptibilă, bineînţeles, atunci când se revine la vechea stare. Aşadar este absolut firesc ca omul care se străduieşte să iasă din corpul său fizic, rămânând cu toate acestea în el, cum este cazul în cunoaşterea imaginativă, să nu se simtă numai obosit, ci greu, să-şi simtă în mod intens corpul fizic, căci trebuie să se introducă din nou în el.

Aceasta este situaţia în cazul cunoaşterii imaginative, dar nu şi în cazul cunoaşterii inspirate. Cunoaşterea inspirată, care apare, aşa cum v-am arătat, în conştienţa golită, face ca omul să se afle cu spiritual-sufletescul său în afara corpului fizic. Aşadar, spiritual-sufletescul se află în afara corpurilor fizic şi eteric (vezi figura c).

Configuraţia exterioară trebuie să fie, aşadar, ca în somn. Trebuie ca omul să poată fi, cu Eul său şi corpul său astral, cu totul în afara corpului său eteric. Numai atunci apare cunoaşterea inspirată.

Dar acum, când omul revine în corpurile sale fizic şi eteric, el observă că există ceva în aceste corpuri, fizic şi eteric, că ele nu mai sunt deloc aşa cum le cunoaşte el de obicei, ci că aici, înăuntru, există ceva. Este un lucru foarte important. Şi este foarte important, deoarece întregul proces de iniţiere este marcat de faptul că ştim aceasta.

Ajungem, în primă instanţă, să încercăm o anumită dificultate de a reveni în corpul fizic după Inspiraţie, fiindcă avem sentimentul că ne cufundăm în ceva cu totul diferit de ceea ce întâlnim când intrăm de obicei în corpul fizic şi în corpul eteric.

Amintiţi-vă acum ce v-am spus ieri: Când privim în urmă şi avem în faţa noastră tabloul-amintire şi când ştergem apoi acest tablou prin cunoaşterea inspirată, aşadar, când suntem în cunoaşterea inspirată, atunci noi percepem, chiar în cadrul cunoaşterii inspirate, ceea ce se află în corpul fizic. Când ştergem din tabloul-amintire perioada dintre naştere şi al şaptelea an al vieţii, până la schimbarea dentiţiei, percepem următoarele: În acest corp fizic exista o entitate angelică. Percepem într-adevăr Ierarhia a treia prin una dintre fiinţele sale. Situaţia este, aşadar, următoarea: Reuşim să ieşim din corpul fizic, ne întoarcem în acest corp fizic ca în casa noastră de om, şi iată că, atunci când revedem perioada care se întinde de la naştere până la anul al şaptelea al vieţii, îl vedem, îl întâlnim aici pe Îngerul nostru.

Vedeţi dvs., aceste realităţi au fost cunoscute odinioară în cursul evoluţiei omenirii, şi anume, în mod diferit, în funcţie de epoci, prin vechea clarvedere instinctivă, şi se ţinea seama de ele când se luau anumite hotărâri în ceea ce priveşte organizarea vieţii umane.

În vechile timpuri, oamenii erau absolut conştienţi de aceste lucruri când îi puneau unui copil numele, şi ţineau seama în această situaţie de nişte realităţi spirituale. Astăzi, pentru majoritatea oamenilor este indiferent ce nume le dau copiilor lor. Pentru unii, punctul de vedere este ca numele să sune frumos, şi alte lucruri de acest fel. Uneori, în această alegere se pune o anumită cochetărie. Ne place un nume sau altul. În timpurile mai vechi, alegerea numelui depindea de o relaţie care se imagina între copil şi lumea spirituală. Luaţi, de exemplu, o epocă veche în care era venerat un profet numit Elisei; li se dădea unor fete numele Elisabeth, ceea ce înseamnă casa lui Elisei. În acest fel se exprima faptul că acest copil a fost adus pe lume pentru a se asigura chiar prin aceasta protecţia acelui profet. Cu această intenţie se dădeau pe atunci numele.

De ce? Fiindcă se ştia că omul, dacă se află în afara corpului său şi intră din nou în corp, el devine, propriu-zis, purtătorul, el se vede ca fiind purtătorul unor entităţi spirituale. Şi întreaga reprezentare că în special copiii sunt protejaţi de Îngerul lor se bazează pe faptul că prin iniţiere, când omul priveşte în urmă la perioada dintre naştere şi anul al şaptelea al vieţii, el vede ceea ce am caracterizat ieri când am spus: După ce această perioadă este ştearsă din tabloul-amintire, transpare Ierarhia Îngerilor, respectiv acţiunile lunare. – Am spus deja ieri: Există aici un anumit decalaj, dar vom reveni asupra tuturor acestor lucruri. – Aşadar vedem aceasta totodată ca pe ceva care se află în interiorul omului.

Şi la fel când revedem, de exemplu, perioada dintre anul al şaptelea şi anul al paisprezecelea al vieţii, şi reintrăm după aceea în corpul nostru, găsim acolo o entitate arhanghelică. Această entitate arhanghelică se află, bineînţeles, acolo şi de la naştere până la anul al şaptelea al vieţii. Dar nu o găsim, atâta timp cât ne îndreptăm privirea numai asupra intervalului de timp dintre naştere şi anul al şaptelea al vieţii. Astfel, cu ocazia acestei reîntoarceri în corp după ce am fost în afara corpului, percepem în interiorul său toate entităţile Ierarhiilor superioare. Dar nu putem ajunge la acest fel de cunoaştere de sine care ne arată cum corpul este purtătorul entităţilor Ierarhiilor superioare, decât dacă ieşim mai întâi din corp, pentru a reveni în el după aceea.

Dar acest lucru poate fi înţeles, la rândul său, în legătură cu un alt fapt. Vedeţi dvs., în Univers există un mare număr de astre; şi aceste astre nu sunt, aşa cum v-am spus, decât semnul exterior al unor colonii divine. Aceste colonii de fiinţe spirituale există cu adevărat acolo unde strălucesc aceste semne exterioare care sunt astrele. Dar nu avem voie să ne reprezentăm că aceşti Zei se află, cu conştienţa lor, numai pe Venus, de exemplu, sau pe Soare, sau pe Mercur, sau pe Sirius, ci ei sunt acolo în principal. Ei au acolo, ca să spunem aşa, centrul de greutate al fiinţei lor. Dar toate entităţile spirituale ale Cosmosului care au ceva de-a face cu Pământul nu pot exista în Univers în aşa fel încât să putem spune că ele nu locuiesc decât pe Marte sau pe Venus. Oricât de paradoxal ar putea să vă sune, trebuie totuşi să spun: Entităţile divine care sunt legate de Pământ şi care locuiesc pe Marte, Venus, Jupiter ş.a.m.d., precum şi pe Soare, ar fi oarbe dacă ar locui numai pe Soare sau pe Marte sau pe Jupiter. Ele ar fi oarbe, aşa cum suntem noi când nu avem ochi. Ele ar fi prezente, ele ar acţiona, aşa cum putem noi înşine merge, apuca un obiect când nu avem ochi, dar ele nu ar vedea – vreau, desigur, să spun: aşa cum văd Zeii –, ele nu ar percepe, printr-o anumită facultate de percepţie, ceea ce se întâmplă în Cosmos. Acum, dragii mei prieteni, dvs., desigur, vă întrebaţi: Unde este ochiul, facultatea de percepţie a Zeilor? Unde? – Ei bine, această facultate de percepţie a Zeilor este, pe lângă ceea ce mai este ea de altfel, Luna, vecina noastră din Cosmos. Toate entităţile divine de pe Soare, Mercur, Marte, Jupiter, Saturn, au ca ochi Luna. Aceste entităţi se află totodată şi în Lună.

Iar acum gândiţi-vă bine ce am vrut să spun propriu-zis cu toate aceste exemple pe care vi le-am prezentat aici. Luaţi unul singur dintre aceste fapte. Am spus despre Lună că ea era odinioară o parte a Pământului şi nu s-a detaşat de el decât în cursul timpului. Aşadar în acele vremuri ochiul Zeilor era unit cu Pământul şi Zeii contemplau de pe Pământ Universul. Iată de ce şi marii Învăţători originari au putut da omenirii înţelepciunea pe care i-au dat-o. Căci, trăind pe Pământ, ei priveau în Cosmos cu ochiul Zeilor, fiindcă Luna se afla atunci în Pământ. Şi când Luna s-a separat, ei au mai putut păstra un anumit timp această amintire, au putut să vadă prin amintire ceea ce era văzut aici prin ochiul omenirii, Zeii puteau instrui, dar apoi au trebuit să ia calea Lunii şi să întemeieze ei înşişi o colonie, unde se află acum Învăţătorii originari tocmai pentru a putea vedea cu ochiul Zeilor.

Gândiţi-vă şi la aceasta: Iahve domnea de pe Lună asupra inimii, asupra sufletului evreilor, şi aceia dintre marii Învăţători originari ai omenirii care mai luau parte la cultul lui Iahve şi la învăţătura lui Iahve s-au unit pe Lună chiar cu Iahve, pentru a putea privi, cu ochiul său, în Cosmos. Cândva, Luna se va uni din nou cu Pământul. Atunci omul va avea din nou pe Pământ posibilitatea să vadă acest Cosmos cu ochiul Zeilor. Atunci el va avea, prin natura sa, facultatea de a privi în Cosmos. Vedeţi dvs., toate acestea sunt fapte care îl pot instrui pe om în legătură cu adevărata natură a Universului. Abia când privim lumea în acest fel vedem Luna în mod just.

Şi acum ni se arată şi motivul pentru care tocmai pe Pământ se poate dezvolta libertatea. Atâta timp cât Luna era unită cu Pământul, atâta timp cât vechii Învăţători originari îi instruiau pe oameni pe baza amintirii, şi atâta vreme cât se păstra învăţătura lor în Misterii, fapt care a durat până în secolul al 14-lea d. Chr., întreaga înţelepciune era ceea ce se putea vedea cu ochii Zeilor. Abia din acea perioadă, despre care v-am vorbit, abia începând cu 1413 Pământul a ajuns în imposibilitatea absolută de a vedea cu ochii Zeilor. Aşadar atunci începe, o dată cu dezvoltarea sufletului conştienţei, posibilitatea ca oamenii să dezvolte libertatea.

Dar de fapt omul se află pe Pământ numai în ceea ce priveşte percepţia senzorială şi tot ceea ce este cunoaştere prin intelect, căci toate acestea sunt legate de corpul său fizic-senzorial. – În realitate, acest lucru se prezintă astfel: Dacă ni-l reprezentăm pe om (vezi schiţa), el nu iese din sfera Ierarhiilor care locuiesc deasupra lui decât prin ceea ce are legătură cu organele sale de simţ şi cunoaşterea prin intelect – aşadar eu ar trebui să pot extinde roşul asupra simţului căldurii şi asupra tuturor acestor aspecte (roşu) –, pe când, cu privire la tot ceea ce se află în dosul intelectului său, omul este umplut de Ierarhia a treia (verde deschis). Cu privire la tot ceea ce se află în dosul simţirii sale, el este umplut de Ierarhia a doua (bustul, portocaliu), iar cu privire la tot ceea ce se află în dosul voinţei sale, de prima Ierarhie (trunchi, galben).

desen plansa 16 Planşa 16
[măreşte imaginea]

Noi ne aflăm de fapt în sânul Ierarhiilor şi nu ieşim din sfera lor decât cu organele noastre de simţ şi cu intelectul nostru. Noi, ca oameni, într-adevăr, parcă am înota şi numai capul ar ieşi puţin afară din apă. Astfel prin simţurile noastre şi prin intelectul nostru, noi ieşim din oceanul influenţelor pe care le exercită Ierarhiile.

Toate acestea le găsim când, din starea de percepţie în afara corpului, revenim în propriul corp. Constatăm atunci că omul este locuinţa Zeilor.

Dar de aici rezultă şi altceva, dragii mei prieteni: Când Zeii vor să privească din punct de vedere cosmic, ei o fac cu ajutorul Lunii. Când, astăzi, Zeii mai vor să contemple Cosmosul şi de pe Pământ, şi în acest caz lucrurile iau un aspect cu totul diferit, atunci ei trebuie să privească din om. Neamul omenesc este celălalt ochi al Zeilor.

Omul timpurilor străvechi putea privi într-un mod absolut natural cu ochiul Zeilor, căci Luna era unită cu Pământul. El va regăsi această posibilitate când Luna se va uni din nou cu Pământul. Cu ajutorul iniţierii, prin faptul că omul, revenind în corpul său, percepe că aici se află nişte Zei, şi a făcut cunoştinţă cu Zeii, el învaţă să contemple lumea cu ochiul uman. Astfel încât iniţierea îi dă omului ceea ce le dădea odinioară Zeilor folosirea ochiului Lună.

Tot ceea ce facem noi pe baza conştienţei obişnuite, intenţiile pe care le realizăm pe baza acestei conştienţe obişnuite, toate acestea depind de noi; dar karma noastră este formată şi modelată de Ierarhiile care se află în noi. Aşadar, Ierarhiile sunt plăsmuitorii propriu-zişi ai unei ordini cosmice de o cu totul altă natură, ele sunt creatorii unei ordini cosmice de natură moral-sufletească. Aceasta este cealaltă latură a omului, legată de Ierarhii.

Atâta timp cât rămânem la cunoaşterea imaginativă şi ne privim retrospectiv propria viaţă pământească suntem cu totul convinşi că noi, ca oameni, constituim o unitate; suntem, de asemenea, convinşi pe deplin că anumite acţiuni pe care le înfăptuim în viaţă sunt libere, fiindcă le înfăptuim pornind de la unitatea naturii umane. Dar prin cunoaşterea imaginativă încă nu vedem mare lucru din karma noastră. Însă când intervine cunoaşterea inspirată şi când revenim în corp, ne simţim ca divizaţi într-o lume de Ierarhii nenumărate. Revenim în corpul nostru şi nu ştim la început cine suntem. Suntem Îngerul? Suntem o anumită fiinţă a Ierarhiei Dynamis, Exusiai...? Suntem ca divizaţi într-o lume de entităţi. Suntem ameţiţi de multiplicitatea propriei noastre fiinţe, căci suntem una cu toate aceste fiinţe.

Atunci, datorită exerciţiilor corespunzătoare, omul trebuie să devină atât de puternic încât să-şi poată pune în lumină, în această situaţie, propria unitate. Dar atunci el vede, de asemenea – acest lucru este, desigur, efectul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere –, vede cum s-a format karma prin cooperarea unui mare număr de entităţi care se află în noi. Fiinţe nenumărate colaborează la această formare a karmei, nenumărate fiinţe divine. Aşadar putem spune într-adevăr că omul nu duce o viaţă pământească decât în ceea ce priveşte activitatea intelectului său şi activitatea simţurilor. În ceea ce priveşte activitatea sentimentului şi a voinţei, omul participă la viaţa Zeilor. El participă la această viaţă chiar şi cu ceea ce ţine de o activitate de gândire ascunsă, mai veche: cu privire la această activitate de gândire ascunsă, omul participă la viaţa Îngerilor, Arhanghelilor, Arhailor; cu privire la ceea ce este ascuns în viaţa de simţire, omul participă la viaţa entităţilor Exusiai, Dynamis şi Kyriotetes; cu privire la ceea ce este ascuns în viaţa de voinţă, omul participă la viaţa Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Iată de ce tot ceea ce numim destin uman este o problemă a Zeilor şi trebuie tratat ca o problemă a Zeilor.

Dar ce înseamnă aceasta pentru viaţa pământească? Atunci când omul nu acceptă să dezvolte o anumită seninătate cu privire la propriul său destin, când se revoltă împotriva lui, când, din punctul său de vedere, bineînţeles, nu este satisfăcut de el, când, prin decizii cu totul subiective, se amestecă în acest destin, atunci este ca şi cum omul i-ar deranja în permanenţă pe Zei la elaborarea acestui destin. Nu putem trăi într-adevăr cu destinul nostru, decât dacă privim viaţa cu seninătate. Iar a simţi cum acţionează destinul face parte dintre lucrurile legate de încercările cele mai intense ale naturii umane. Dacă omul ajunge cu adevărat să-şi ia destinul în serios, atunci el va putea trăi tocmai prin evenimentele de destin cele mai puternice imbolduri, va putea primi cele mai puternice impulsuri pentru a participa la viaţa lumii spirituale. Atunci, însăşi viaţa îi va da omului sentimentul a ceea ce înseamnă raporturile de destin.

Oamenii epocii noastre, oamenii moderni, au pierdut foarte adesea această fineţe, această delicateţe a simţirii. Simţirea lor este grosolană. Dar presupuneţi că un om cu o sensibilitate ceva mai delicată ajunge să evoce relaţia interioară pe care a avut-o cu un om care a fost pentru el în tinereţea sa un model, un profesor sau ceva asemănător. A ne aminti doar cu dispreţ de cei care ne-au fost profesori, asta nu este o regulă absolută; s-ar putea foarte bine, şi există astfel de cazuri, să-i evocăm cu o anumită mulţumire interioară pe cei care au fost educatorii noştri, modelele noastre. Atunci s-ar putea ca această privire retrospectivă să se aprofundeze într-un fel printr-o trăire intimă. Putem descoperi că între anul al şaptelea şi anul al paisprezecelea al vieţii am încercat acest sentiment: Ceea ce făcea acest maestru venerat trebuia să facem şi noi, nu se putea altfel. Sau poate am simţit, când această individualitate venerată, acest profesor, preda ceva, spunea ceva, poate am simţit că am mai auzit acest lucru, că este vorba despre ceva ce am mai trăit. Este chiar unul dintre cele mai frumoase aspecte ale vieţii să poţi considera un asemenea lucru ca şi cum l-ai mai fi trăit cândva. Şi atunci ajungem să ne spunem: Aici trebuie să fie ceva la mijloc. Şi simplul bun simţ ne poate spune: Motivul nu poate fi găsit în această viaţă, este evident. Simplul bun simţ ne trimite înapoi la nişte vieţi pământeşti trecute. Aşa li se întâmplă multor oameni să fie trimişi, prin bunul lor simţ sănătos, la vieţile pământeşti trecute.

Despre ce este vorba aici, când omul îşi poate îndrepta astfel privirea în urmă asupra unui profesor sau educator? Aici este vorba, dragii mei prieteni, despre următorul fapt: Acestui om i-a fost dat în această viaţă, prin destin, acest educator. Este ceva karmic, într-adevăr, a primi prin destin un anumit profesor. Acest lucru trimite în trecut, la o existenţă pământească anterioară.

De regulă – aşa cum ne arată observaţia ocultă –, în acea existenţă pământească anterioară, acest profesor nu i-a fost omului respectiv tot profesor, ci s-a aflat cu el într-o cu totul altă relaţie. De la un profesor sau de la un educator, primim – fie şi numai sub formă de imagini – ideile, reprezentările, dacă este vorba de o adevărată pedagogie. În acest caz suntem conduşi, de obicei, la o relaţie pământească anterioară în care am primit de la personalitatea respectivă nu idei, ci sentimente, în care a existat mai puţin ocazia de a primi de la personalitatea respectivă idei, ci mai mult sentimente, acele sentimente pe care viaţa ni le poate prilejui în atâtea feluri. Putem spune acelaşi lucru despre viaţa actuală, în raport cu o viaţă pământească ulterioară.

Să presupunem că cineva are ocazia, în viaţa sa actuală, să simtă o simpatie profundă, o simpatie cordială, pentru un om cu care viaţa nu îl leagă în mod deosebit, pe care numai îl întâlneşte, dar care îi este extrem de simpatic. Se poate întâmpla atunci ca această simpatie care se dezvoltă în viaţa pământească actuală să conducă la faptul că omul care dezvoltă această simpatie să-l aibă în viitor ca profesor, ca educator, pe omul pentru care simte această simpatie.

Ce s-a întâmplat aici în mod obiectiv? Când dezvoltăm pentru cineva sentimente de simpatie, acest lucru depinde de ceea ce au desfăşurat în om şi în ambianţa omului entităţile Ierarhiei a doua, Exusiai, Dynamis, Kyriotetes.

Dacă în viaţa următoare influenţa unui om asupra altui om se exercită nu prin intermediul sentimentelor, ci prin intermediul gândurilor şi reprezentărilor, acest lucru se întâmplă pentru că entităţile Ierarhiei a doua au încredinţat entităţilor Ierarhiei a treia, Îngeri, Arhangheli, Arhai, ceea ce au făcut ele într-o viaţă precedentă, şi acum în acest om acţionează Ierarhia a treia.

Gândiţi-vă, aşadar, că se întâmplă următoarelor: Când karma noastră evoluează de la o viaţă pământească la alta, aceasta înseamnă că nişte fapte, nişte fapte reale, trec de la o Ierarhie la alta, că în Cosmos, în Cosmosul spiritual, se întâmplă ceva extraordinar de important.

Când contemplăm destinul omului, privirea noastră pătrunde ca printr-un văl într-un vast ansamblu de fapte cosmice. Acest lucru poate face o impresie extraordinar de puternică asupra celui care devine într-adevăr conştient de acest ansamblu de fapte cosmice. E suficient să ne reprezentăm acest lucru cu toată intensitatea simţirii.

Presupuneţi că aţi cuprinde cu privirea viaţa unui om din perspectiva destinului său. Nu ar trebui să fim niciodată indiferenţi la o asemenea perspectivă, căci atunci când contemplăm destinul unui om vedem, printr-o privire de ansamblu, faptele care trec de la Ierarhia cea mai înaltă la Ierarhia cea mai de jos, pentru a reveni de la aceasta la prima. Când privim destinul unui om, noi contemplăm urzirea, lucrarea şi viaţa care se desfăşoară pe scara Ierarhiilor. În realitate, ar trebui să observăm un destin uman cu o infinită evlavie, cu o profundă veneraţie interioară, căci atunci când contemplăm un destin uman ne aflăm în faţa întregii lumi divine.

Acest lucru am încercat să-l ofer simţirii când am compus dramele-misterii, în care găsiţi mereu anumite tablouri care se desfăşoară în viaţa pământească, şi altele care se desfăşoară în lumea de dincolo, în lumea spirituală. Eu am arătat, de asemenea, în dramele-misterii, cum nu numai Ierarhiile superioare, dar şi fiinţele elementare, şi Ahriman şi Lucifer, intervin în viaţa şi urzirea şi faptele care se revarsă de sus în jos şi de jos în sus atunci când se înfăptuieşte destinul omului.

Gândiţi-vă la scenele [ Nota 75 ] care se desfăşoară pentru Strader şi Capesius în lumea suprasensibilă, când fiinţa lor apare sub cu totul alte forme, dar ei sunt aceiaşi. Aici nu avem altceva decât o altă faţetă, care există într-adevăr în om, aceea care se află în lumea Zeilor şi nu în lumea regnurilor pământeşti, a mineralelor, a animalelor, a munţilor, a norilor şi copacilor ş.a.m.d. A privi destinele oamenilor cu o sfântă sfială, acesta este, de asemenea, un lucru pe care trebuie să ni-l cucerim, pe care trebuie să şi-l cucerească timpul nostru. Când citim biografiile pe care le scriu astăzi oamenii cu mentalitate materialistă, ele sunt de fapt îngrozitoare, pentru că sunt scrise fără acea sfântă sfială în faţa destinului personalităţii a cărui biografie este descrisă. Biografii ar trebui să ştie că, intervenind într-o viaţă umană, fie şi numai descriind-o, ei se amestecă fără să ştie în întreaga lume a Ierarhiilor.

Prin astfel de consideraţii ajungem la latura afectivă a antroposofiei, ne dăm seama că tot ceea ce ne întâmpină ca antroposofie trebuie să ne atingă şi simţirea, nu trebuie să dobândim doar cunoştinţe, ci suntem de asemenea stimulaţi să dezvoltăm şi sentimente faţă de lume, pentru că abia sentimentele ne situează în mod just în viaţa umană. Iar dacă nu suntem stimulaţi să încercăm asemenea sentimente, nu putem pătrunde acea legitate care străbate karma omului.