Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL II

GA 236


CONFERINŢA A CINCISPREZECEA

Dornach, 22 iunie 1924

Studiul problemelor care se referă la karmă nu este dintre cele mai uşoare, şi când vorbim despre karma omului o facem întotdeauna cu un pronunţat sentiment de responsabilitate; cel puţin aşa trebuie să fie. Este vorba aici în realitate de o privire îndreptată asupra celor mai profunde corelaţii care guvernează existenţa în lume. Căci în cadrul karmei, în cadrul desfăşurării karmei, au loc nişte evenimente şi procese care propriu-zis se află la baza celorlalte fenomene ale lumii, şi chiar ale fenomenelor naturii. Astfel încât, fără a înţelege cum se desfăşoară karma în lume şi în evoluţia omenirii, este de fapt imposibil să înţelegem de ce natura exterioară se desfăşoară sub ochii noştri tocmai în forma în care este. Am prezentat unele exemple care ne arată cum se desfăşoară karma. Aceste exemple au fost cu grijă alese de mine în aşa fel încât acum, când încercăm să facem trecerea spre studiul karmei individuale, să putem face legătura cu ceea ce ne-au oferit aceste exemple.

Aş vrea acum, ca introducere, să fac o observaţie de ordin general, şi aceasta fiindcă astăzi, şi probabil şi cu ocazia conferinţelor viitoare, vor fi prezenţi şi prieteni care nu au asistat la conferinţele care au avut loc în cursul ultimelor săptămâni şi luni tocmai cu privire la karmă. Este vorba desigur întotdeauna să înţelegem cu toată gravitatea necesară tot ce este în legătură cu Congresul de Crăciun. Ar trebui să ne pătrundem de conştienţa că o dată cu acest Congres de Crăciun a avut loc o nouă întemeiere a Societăţii Antroposofice. Ar trebui neapărat, ţinând seama de profundele modificări intervenite în modul de a trata comoara înţelepciunii antroposofice, să nu recădem în vechile deprinderi şi nici în vechile obişnuinţe de gândire. Şi trebuie să ne fie foarte clar mai ales faptul că tot ceea ce a fost cultivat aici, tot ceea ce a fost spus aici, începând cu Congresul de Crăciun, nu trebuie să fie reprodus de un alt om, în faţa unui auditoriu sau altul, în nici un alt fel decât, cel mult, pe baza textelor scrise, citind textul cuvânt cu cuvânt, exact aşa cum a fost rostit aici.

Nu e voie ca cineva să redea în mod liber aceste lucruri. Dacă ele ar fi redate în acest fel, eu aş fi obligat să mă opun. Căci e vorba în realitate de faptul că, în cazul unor lucruri atât de dificile şi atât de grave, fiecare cuvânt, fiecare frază pronunţată aici trebuie să fie cu precizie cântărită, pentru ca să se vadă în mod clar cum trebuie să fie circumscrise lucrurile. Aşadar dacă cineva îşi propune să comunice unui anumit auditoriu, sub o altă formă, ceea ce se spune aici, ar trebui mai întâi să ia legătura cu mine şi să mă întrebe dacă acest lucru este posibil. În viitor, în întreaga Mişcare antroposofică trebuie să se instaleze un spirit unitar, un adevărat spirit unitar. Altfel vom cădea, fără îndoială, în acele erori în care au căzut unii dintre membrii noştri care au crezut că adevărurile antroposofice trebuie să fie prelucrate în mod ştiinţific, şi noi am putut constata cât de multe lucruri dăunătoare, cât de multe lucruri dăunătoare pentru Mişcarea antroposofică au fost – spun între ghilimele – “realizate”.

Bineînţeles, condiţiile despre care vorbesc eu aici nu se referă la comunicările absolut confidenţiale; dar, chiar şi pentru acestea, cel care le face trebuie să fie pe deplin conştient de responsabilitatea sa. Căci ceea ce trebuie să numesc eu sentimentul responsabilităţii faţă de comunicările din lumea spirituală începe chiar din clipa când se vorbeşte aşa cum o fac eu din acest loc. Şi aşa este greu, în general, să vorbim aici despre aceste lucruri. Dar posibilităţile noastre organizatorice limitate nu ne permit să facem altfel. Este greu să vorbim despre aceste lucruri, căci aceste conferinţe nu ar trebui de fapt să fie rostite decât în faţa unor auditori care pot asista la un ciclu de la început şi până la sfârşit. Cel care ajunge mai târziu are, bineînţeles, dificultăţi în înţelegerea problemelor.

Mijlocul de a remedia această stare de lucruri este ca prietenii noştri să fie pe deplin conştienţi de faptul că există asemenea dificultăţi. Atunci, totul este în ordine dacă auditorii sunt pe deplini conştienţi de acest lucru. Dar nu întotdeauna se întâmplă aşa. Şi modul de gândire just cu privire la aceste lucruri, care sunt cele mai delicate din interiorul Mişcării antroposofice, nu se poate instaura dacă totuşi pe de altă parte, cum se întâmplă şi după Congresul de Crăciun, persistă anumite practici pe care le-am cunoscut în trecut: mici gelozii, ranchiune reciproce ş.a.m.d. O anumită atitudine interioară, o anumită seriozitate, sunt absolut necesare pentru ca antroposofia să se poată dezvolta.

Eu am mai spus astfel de lucruri şi înainte, în calitate de îndrumător, când încă nu deţineam funcţia pe care o am în Comitetul director. Dar trebuie să spun din nou aceste lucruri, în aşa fel încât ele să reprezinte cu adevărat ceea ce, pornind de la Comitetul director din Goetheanum, trebuie să trăiască în Societatea Antroposofică.

Eu cred că aceste cuvinte pe care le-am rostit pot fi înţelese. Ele au fost spuse pentru ca prietenilor noştri să le apară în mod clar cât este de necesară seriozitatea în faţa unui ciclu de conferinţe cum este cel pe care îl prezentăm aici.


Karma este ceva activ în mod nemijlocit în tot ceea ce trăieşte omul, dar se ascunde în spatele evenimentelor exterioare în tot ceea ce trebuie să considerăm ca aparţinând inconştientului şi subconştientului sufletului uman. Lectura unei biografii, în cazul în care citim cu o reală participare interioară tot ceea ce este relatat, ar trebui să trezească în cititor sentimente de o natură foarte deosebită. Dacă ar trebui să descriu la ce putem ajunge când citim o biografie, aş spune următoarele: Cine urmăreşte cu o adevărată atenţie desfăşurarea unei biografii, acela trebuie să-şi spună: Într-o biografie apar tot timpul nişte începuturi de descrieri ale unor evenimente de viaţă, care, de fapt, nu sunt întemeiate în desfăşurarea ulterioară a firului povestirii. Când avem în faţa noastră o biografie, noi nu avem, propriu-zis, viaţa unui om decât într-un anumit fel. În viaţa unui om au loc nu numai acele realităţi pe care el le trăieşte în stare de veghe, aşadar: prima zi – urmată de noapte; a doua zi – urmată de noapte, a treia zi – urmată de noapte, şi aşa mai departe; în realitate, noi putem simţi numai din punct de vedere exterior ceea ce s-a întâmplat în timpul zilei, în cazul în care nu este vorba de o biografie scrisă de pe poziţia ştiinţei spirituale, ceea ce, în condiţiile civilizaţiei actuale, este absolut imposibil. Aşadar noi introducem într-o biografie ceea ce s-a întâmplat în timpul zilelor, în timp ce omul căruia îi scriem biografia se afla în stare de veghe.

plansa 19
Planşa 19
[măreşte imaginea]

Dar ceea ce modelează în realitate o viaţă, ceea ce îi dă formă, ceea ce implantează în ea impulsurile conforme cu destinul, acest element nu este vizibil în evenimentele din timpul zilei, el intervine sub forma unor impulsuri care apar în intervalul dintre evenimentele zilelor, din lumea spirituală, atunci când omul se află el însuşi în lumea spirituală, începând din momentul adormirii până în momentul trezirii. În viaţa reală, aceste impulsuri din timpul somnului se află cu totul cufundate în adâncuri; când relatăm biografii, aceste impulsuri nu apar în relatare. Ce înseamnă atunci relatarea biografică a unei vieţii?

Faţă de viaţa care este relatată, acest lucru nu înseamnă nimic altceva decât dacă am lua, de exemplu, Madona Sixtină de Rafael, am agăţa-o pe perete şi i-am acoperi cu hârtie albă anumite părţi, în aşa fel încât nu am vedea aceste părţi, ci numai părţile rămase. Spectatorul va avea în mod inevitabil sentimentul: Aici trebuie să mai fie ceva, pentru ca acest tablou să fie complet.

Acest sentiment ar trebui să-l aibă orice om care citeşte fără idei preconcepute o biografie. Civilizaţia actuală poate sugera acest lucru doar prin stil, dar ar trebui s-o facă. Ar trebui să sugerăm acest lucru prin stil. Ar trebui să dăm de înţeles că în viaţa umană intră întotdeauna în joc nişte impulsuri care urcă, aş putea spune, din elementul cel mai impersonal al trăirilor sufletesc-spirituale [ Nota 76 ]. Atunci, dragii mei prieteni, dacă ar exista cel puţin acest lucru, ar putea fi educat sentimentul că dintr-o biografie trebuie să vorbească, de fapt, karma. Ar fi, desigur, o pură abstracţie să relatezi într-o biografie un anumit episod din viaţa unui om, şi apoi să spui: Ei da, acest eveniment provine dintr-o existenţă pământească anterioară, sub această formă, iar acum ia forma pe care o vedeţi. – Aşa ceva ar fi, bineînţeles, o pură abstracţie. Majoritatea oamenilor ar găsi un asemenea lucru probabil teribil de senzaţional, dar cu aceasta nu s-ar atinge de fapt o spiritualitate mai elevată decât aceea a biografiilor filistine din zilele noastre; căci tot ceea ce se realizează în acest domeniu în epoca actuală este operă de filistin.

Dar ceea ce trebuie să se nască astfel în suflet poate fi educat într-un mod deosebit dacă am cultiva, aş spune, un anumit interes pentru jurnalele intime ale oamenilor. Aceste însemnări zilnice pot fi scrise, ce-i drept, şi într-un mod foarte filistin, dar, dacă ele nu sunt scrise sau citite superficial, s-ar putea – cu condiţia ca cel care le citeşte să nu fie el însuşi un filistin –, s-ar putea să încerce, chiar citind jurnalul unui filistin, când trece de la o zi la alta, nişte sentimente care îl vor face să presimtă deja ce este karma, ce sunt raporturile urzite de destin.

Eu am cunoscut mulţi oameni – şi numărul lor nu este chiar atât de mic – care se credeau capabili să scrie o biografie a lui Goethe. S-ar putea spune că aceşti oameni se credeau capabili să scrie o biografie a lui Goethe fiind absolut în afara problemei. Căci dificultatea creşte pe măsură ce pătrunzi tot mai mult în ţesătura de relaţii a unei existenţe, şi în special în ţesătura relaţiilor karmice ale existenţei.

Pătrundeţi cu simţirea tot ceea ce v-am oferit aici. Amintiţi-vă ceea ce v-am expus în acea conferinţă în care vă ceream în mod expres să nu mă înţelegeţi numai prin intelect, ci să primiţi aceste lucruri în inima dvs., aşa cum vă îndemn din nou s-o faceţi, să vă deschideţi inimile faţă de conţinutul conferinţei ce urmează. Amintiţi-vă că v-am spus acest lucru, pentru că nu putem simţi karma cu adevărat dacă vrem să ne apropiem de ea pe cale pur intelectuală. Cel care nu se simte zguduit de anumite legături karmice prezentate aici, acela nu poate studia deloc karma în general, dar el nici nu poate progresa până la un studiu individualizat al raporturilor karmice.

Vom încerca, aşadar, să trecem de la consideraţiile generale la ceea ce ne poate face ca în prezenţa unui eveniment din viaţa unui om să spunem: Prin acest eveniment, karma se exprimă într-un anumit fel.

Când mă gândesc la tot ce am trăit în legătură cu Goethe în timpul celor şapte ani weimarezi în care am lucrat la Arhivele Goethe-Schiller – tocmai acum am ajuns, cu autobiografia mea, la sarcina de a medita la toate acestea –, eu îmi spun, în legătură cu problema karmei: Una dintre cele mai mari dificultăţi în cazul unei asemenea expuneri este să descrii ce s-a petrecut în sufletul lui Goethe între 1792 şi 1800. A scrie acest capitol dintr-o biografie a lui Goethe, sau chiar pur şi simplu a o gândi, a o vedea în aşa fel încât să afli cum acţionează aici karma, acesta este într-adevăr unul dintre lucrurile cele mai dificile ce se pot imagina.

Ei bine, trebuie să începi prin a observa cum apare karma în viaţa unui om pentru privirea care o contemplă, chiar şi pentru privirea ocultă, superioară. Între adormire şi trezire, omul trăieşte în afara corpurilor sale fizic şi eteric, el trăieşte în Eul său şi în corpul său astral. El trăieşte cu Eul şi corpul astral în lumea spirituală. A ajunge la o viziune obiectivă asupra realităţilor care au loc în momentul adormirii şi în momentul trezirii, acesta este, iarăşi, unul dintre lucrurile cele mai dificile pentru cercetarea spirituală. Căci, vedeţi dvs., ceea ce se întâmplă atunci se prezintă în felul următor. Voi arăta astăzi în mod schematic acest lucru.

Dacă priviţi în ansamblu tot ceea ce s-a prezentat până acum, din domeniul antroposofiei, în faţa privirii dvs. interioare, veţi simţi că lucrurile dau impresia că sunt accesibile înţelegerii. Dar, pentru a le descoperi sunt necesare cercetări spiritual-ştiinţifice extraordinar de dificile.

Dacă eu desenez un fel de schemă a omului, avem mai întâi o linie care marchează contururile corpului fizic. În acest corp fizic trăieşte corpul eteric (vezi desenul, violet) şi corpul astral (galben). Şi în aceste corpuri trăieşte Eul.

desen plansa 20
Planşa 20
[măreşte imaginea]

Să-l privim acum pe omul care doarme. Ceea ce am desenat aici rămâne în pat. Ce se întâmplă cu corpul astral şi cu Eul? Corpul astral şi Eul, pe care vreau să le sugerez tot în mod schiţat, ies prin capul omului, ele ies propriu-zis prin tot ceea ce este sistem senzorial al omului, aşadar, într-un anumit sens, prin tot corpul, dar în principal prin cap, şi ajung atunci – eu desenez acest lucru în mod schematic – în afara omului. Aşadar putem spune, dacă facem mai întâi abstracţie de Eu: Corpul astral îl părăseşte pe om la adormire ieşind prin cap. În realitate, îl părăseşte prin tot ceea ce înseamnă organe de simţ. Organele de simţ fiind în principal concentrate în cap, masa principală a corpului astral iese, bineînţeles, prin cap. Dar, într-un anumit sens – deoarece simţul căldurii, de exemplu, ca şi simţul pipăitului, sunt repartizate pe întregul corp –, de peste tot ies nişte radiaţii, care devin tot mai slabe; totuşi, întregul ansamblu ne dă impresia că la adormire corpul astral iese prin capul omului. La fel, Eul, care este – dacă recurg la o noţiune spaţială – ceva mai mare decât corpul astral şi nu este în întregime inclus în interiorul fiinţei, iese afară din om. Aşa este omul care adoarme.

Să-l observăm acum pe omul care se trezeşte. Când îl observăm pe omul care se trezeşte, vedem cum corpul astral se întoarce în interiorul lui pătrunzând mai întâi prin membrele sale, şi în primul rând prin vârfurile degetelor de la mâini şi de la picioare, pentru a se răspândi încetul cu încetul în fiinţa întreagă. El revine, aşadar, exact din direcţia opusă. Şi la fel este şi cu Eul în această privinţă, numai că acum el nu învăluie corpul astral, ci este, la reîntoarcere, mai curând împrejmuit de acesta (albastru).

Noi ne trezim şi, când ne trezim, corpul astral şi Eul se revarsă sub formă de curenţi în noi prin vârfurile degetelor de la mâini şi de la picioare. Ele au nevoie, pentru a umple întregul om până la cap, de ziua întreagă; iar când au ajuns în cap, a sosit din nou momentul să-l părăsească pe om. Dvs. vedeţi prin aceasta cum corpul astral şi Eul sunt de fapt totdeauna în mişcare, sub forma unor curenţi.

Dvs. puteţi acum ridica o întrebare: Ei bine, atunci noi, la o jumătate de oră după trezire, nu avem în noi corpul astral – şi mă refer acum întotdeauna şi la Eu – nu-l avem decât puţin, până aici (până la încheietura mâinilor), nu a ajuns mai departe; iar jos, până la glezne.

Într-adevăr, aşa stau lucrurile. Când cineva – să presupunem că este un om rezonabil – se trezeşte cel puţin la ora şapte şi rămâne treaz, atunci, pe la ora opt şi jumătate el nu va fi în posesia corpului său astral decât până la glezne şi poate aici până la încheieturile mâinilor. Şi aşa se continuă lucrurile, lent, până seara.

Dvs. veţi putea spune: Dar atunci cum se face că noi ne trezim ca un om întreg? Avem totuşi sentimentul că suntem imediat treji ca om întreg – în timp ce, de fapt, la şapte şi un sfert numai degetele de la mâini şi de la picioare sunt treze, iar la prânz, la majoritatea oamenilor – chiar şi la oamenii rezonabili –, lucrurile nu au progresat decât până la punctul în care ei sunt aşezaţi în corpul lor astral ca într-o baie de şezut. – Aşa stau lucrurile.

La întrebarea care poate fi ridicată aici trebuie să răspundem atrăgând atenţia asupra faptului că în lumea spirituală stăpânesc alte legi decât în lumea fizică. În lumea fizică, un corp nu se află decât exact acolo unde se află. Nu aşa stau lucrurile în lumea spirituală. Aici, când corpul nostru astral nu a luat încă în posesie decât vârful degetelor de la mâini şi de la picioare, el acţionează totuşi deja în spaţiul întregului corp. Aceasta este ciudăţenia. Îl putem simţi foarte bine; în timp ce el intră numai puţin, îl putem simţi deja în întregul corp. Dar realitatea sa, substanţa sa propriu-zisă, nu se răspândeşte în corp decât în mod lent. Multe lucruri depind de acest fenomen şi de înţelegerea lui. De aceasta depind mai ales multe aprecieri care se pot face în legătură cu stările de sănătate sau de boală ale organizării umane. Gândiţi-vă numai la aceasta: Pe întreaga durată a somnului, în ceea ce este culcat în pat, şi care nu este omul, ci numai corpurile sale fizic şi eteric, nu există decât un fel de activitate vegetal-minerală, deşi într-o organizare umană. Această activitate poate fi normală sau anormală, sănătoasă sau patologică.

Când corpul astral începe să urce în organismul uman pornind de la extremităţile membrelor, atunci, tocmai în orele dimineţii, radiază fenomenele patologice, dând naştere unui gen absolut special de percepţie. Iată de ce este extrem de important pentru diagnostic să se ştie ce simte pacientul la trezire, când corpul său astral face să urce în el ceea ce este nesănătos.

Dar să mergem mai departe. Când adormim, ieşim cu Eul şi corpul nostru astral din corpurile fizic şi eteric şi intrăm în lumea spirituală. Totuşi, efectul a ceea ce am trăit în timpul zilei rămâne. Dar gândurile nu rămân în forma în care le gândim şi nici sub formă de cuvinte. Nimic nu rămâne din toate acestea. Aş putea spune că în corpul astral, când el iese din om, din toate acestea mai rămân doar nişte resturi.

Şi, imediat ce acest corp astral iese din om, imediat începe să se modeleze, deşi mai întâi sub formă de imagini, karma. Karma începe să se modeleze. Ceea ce am făcut bine sau rău în timpul zilei, ceea ce vedem în reprezentările noastre obişnuite, toate acestea încep, imediat ce adormim, să se integreze curentului de evoluţie karmică. Şi acest proces durează un anumit timp după adormire. Această integrare în karmă domină tot ceea ce se întâmplă cu noi în timpul somnului.

Apoi, când somnul se continuă (vezi desenul mai jos, săgeţile), începe cufundarea omului mai întâi în acele evenimente care aparţin vieţii pământeşti anterioare, apoi în cele ale precedentei, apoi în cele ale unei vieţi care a avut loc şi mai înainte ş.a.m.d. La trezire, el a trecut prin faţa primei sale vieţi pământeşti individuale. El ajunge la acea stare în care se mai găsea pe vremea când încă nu era separat de Cosmosul general, când încă mai participa la această viaţă generală, când încă nici nu putea fi vorba de o viaţă pământească individuală. Şi abia după ce el a mers atât de departe încât a atins acest punct, abia atunci se poate întoarce în organizarea sa fizică, în organizarea sa eterică.

Acum se pune o altă întrebare, o întrebare de o mare importanţă: Dar când nu dormim decât foarte puţin, când ne facem siesta de după-amiază, ce se întâmplă atunci? Sau chiar şi atunci când, de exemplu, aţipim în cursul unei conferinţe, dar dormim cu adevărat, şi aceasta durează două sau trei minute, poate numai un minut, sau o jumătate de minut? Dacă este vorba de un adevărat somn, atunci între adormire şi trezire am fost timp de o jumătate de minut în lumea spirituală.

Vedeţi dvs., dragii mei prieteni, pentru acest scurt somn – chiar şi în timpul unei conferinţe –, se întâmplă exact acelaşi lucru ca pentru somnul nocturn al unui urs; vreau să spun, al unui om care doarme ca un urs.

Într-adevăr, începând din momentul în care omul a adormit, fie şi numai pentru un somn scurt, întregul său somn este o unitate şi corpul său astral este un profet inconştient care priveşte întregul somn, până la trezire, bineînţeles, în perspectivă. Lucrurile mai îndepărtate pot fi vagi, ca în cazul miopului care priveşte o alee şi care nu vede ultimii arbori. Corpul astral poate fi de asemenea miop – vorbind la figurat – în inconştient. El nu vede până acolo unde apar primele existenţe pământeşti individuale. Acestea sunt nişte lucruri speciale. Dar, în general, chiar şi în cursul unui somn scurt, ne parcurgem cu o viteză teribilă, nebună, toate vieţile pământeşti. Este un lucru de o importanţă extraordinară. Bineînţeles, ceea ce este perceput devine foarte, foarte vag; dar când cineva adoarme în cursul unei conferinţe, conferenţiarul – sau cine se uită la el – are toate acestea în faţa lui. Gândiţi-vă la întreaga evoluţie a Pământului, cu tot ceea ce a trăit omul respectiv în viaţa sa trecută, toate acestea se află sub privirea conferenţiarului. Numai din cauză că lucrurile se derulează cu o viteză nebună când cineva aţipeşte în timpul unei conferinţe, numai de aceea evenimentele rămân vagi, diversele elemente interferează, totuşi imaginile sunt prezente. De aici puteţi vedea că de fapt karma este întotdeauna prezentă. Ea este prezentă. Ea este înscrisă, ca să spunem aşa, în cronica universală. Şi omul are ocazia să se apropie de această karmă de fiecare dată când doarme. Acesta este unul dintre marile mistere ale existenţei.

Vedeţi dvs., cel care poate privi aceste lucruri într-un mod imparţial, din punctul de vedere al ştiinţei iniţiatice, acela vede, pe de o parte, cu o profundă veneraţie – aş putea spune, veneraţia pe care o inspiră cunoaşterea – vede ceea ce poate trăi într-o memorie umană, gândurile-amintiri care pot urca din adâncurile sufletului. Această memorie nu vorbeşte decât de o existenţă pământească trăită în prezent; totuşi, în aceste amintiri trăieşte un Eu uman. Şi dacă aceste amintiri nu ar exista – am sugerat acest lucru în conferinţele anterioare –, Eul uman nu ar fi cu totul prezent. În adâncul nostru există ceva care poate face ca aceste amintiri să răsară mereu şi mereu.

Dar prin faptul că stabilim, prin intermediul simţurilor şi al intelectului, raporturi cu lumea exterioară, noi ne formăm idei, reprezentări, despre această lume, reprezentări care ne dau imagini despre lumea exterioară.

desen

Putem desena din nou acest lucru în mod schematic în aşa fel încât să spunem: Omul priveşte lumea exterioară (vezi desenul). În gândurile sale iau naştere imagini (violet) prin care el îşi reprezintă ceea ce vede în lume. Aici, omul trăieşte în corpul său. Din corpul său urcă gândurile, care constituie propria sa comoară de amintiri. Când ne îndreptăm privirea asupra comorii noastre de amintiri, noi spunem: Ea păstrează, cât poate de bine, în funcţie de organizarea noastră spiritual-sufletesc-fizică, ceea ce am trăit în această existenţă pământească.

Dar să privim acum ce avem aici, de cealaltă parte. De obicei, noi nu reflectăm la faptul că în ceea ce există aici, de cealaltă parte, nu avem decât o anumită porţiune de existenţă pământească, în primul rând, de mediu pământesc şi ceresc. Când cineva s-a născut la Danzig, ochii săi şi celelalte simţuri ale sale percep alte fenomene şi alte obiecte decât dacă el s-a născut la Hamburg sau la Constantinopol. Dar aceasta se continuă întreaga viaţă. Putem spune că lumea ne oferă o porţiune din ea însăşi, şi această porţiune nu este niciodată identică pentru doi oameni, chiar dacă ei se nasc şi mor în acelaşi sat, chiar dacă ei trăiesc în apropiere unul de altul. Porţiunea de viaţă pe care o cunoaşte fiecare va fi absolut diferită de la unul la celălalt.

Să ne clarificăm o dată ce înseamnă acest lucru. Lumea ne prezintă o anumită parte din ea însăşi, cea pe care noi o vedem. Pe altele nu le vedem, nu le percepem niciodată. Este de o importanţă extraordinară să ne îndreptăm gândul în această direcţie şi să ne dăm seama că lumea îi oferă fiecărui om o anumită sumă de impresii, pe baza cărora el îşi face experienţele de viaţă. Cel care nu gândeşte profund nu se va opri multă vreme asupra acestor lucruri. Un altul, mai puţin superficial, se va opri la aceste lucruri îndelung. Şi el îşi va spune, prin faptul că meditează asupra lor, ceva absolut deosebit. El îşi spune: Acest fapt mă tulbură în aşa măsură, încât nici nu găsesc cuvintele adecvate pentru a-l exprima. În primul rând, nici nu pot să spun pe ce se bazează acest fapt. Căci cum aş putea găsi expresia justă pentru a spune că lumea, Cosmosul, îi oferă fiecărui om numai o porţiune din el, mai mult sau mai puţin coerentă, specializând astfel indivizii? Cum aş putea exprima acest lucru?

Bineînţeles, când descriu lucrurile într-un mod abstract, aşa cum o fac în acest moment, enunţ starea de fapt cea mai apropiată. Dar, în realitate, nu am spus nimic cu aceasta. Cu aceasta, n-am spus absolut nimic deosebit. Eu trebuie să exprim cu adevărat realitatea respectivă, să îi găsesc o formulare. Atunci cum să spun despre ce este vorba aici?

Vedeţi dvs., noi ajungem la o formulare, la un fel de a spune lucrurilor pe nume, dacă revenim la problema memoriei. Ce urcă prin amintire, din adâncurile organizării noastre, când ne amintim de ceva? Ce urcă atunci din adâncuri? Ceea ce a trăit entitatea noastră umană. Aici, în adâncuri, se află entitatea noastră umană; în realitate, entitatea noastră umană se află acolo unde nu o putem sesiza. Ea radiază în gândurile-amintiri. Ea radiază din fiinţa noastră interioară urcând până în conştienţă. Atunci aici ce radiază? Omul este la început atât de mic, când toate acestea radiază, iar tot ce se află în afara lui, în Cosmos, atât de mare, atât de uriaş! Dar în om pătrund mereu aceste porţiuni ale lumii despre care am vorbit. Şi realitatea pe care noi încercăm s-o formulăm nu este alta decât aceasta: aici urcă gânduri.

Numai că noi ştim, prin faptul că am trăit asemenea lucruri, noi ştim că ele îşi au originea în trăirile noastre. Dar şi aici apar gânduri, exact în acelaşi fel ca amintirile noastre, dar ele vin din exterior. Cum vin ele? Aici jos se află omul – aici, întreaga lume a Ierarhiilor (vezi desenul). Vedeţi dvs., dragii mei prieteni, noi avem impresia a ceva grandios care ne întâmpină când, pe baza cunoaşterii iniţiatice, începem să ne spunem: De jur împrejurul nostru se etalează diversele părţi ale lumii care se oferă cunoaşterii, iar în dosul a tot ceea ce, venind din exterior, face o impresie asupra noastră, trăiesc Ierarhiile, la fel de real cum în dosul a ceea ce urcă din adâncuri ca amintiri trăieşte omul individual.

Şi, tot aşa cum atunci când vrem facem să iasă la lumină ceva din memoria noastră, faptul că din amintire răsare un anumit gând şi nu altul, sau nu altele ş.a.m.d. depinde de intensitatea cu care a fost trăit un lucru sau altul, la fel se întâmplă şi aici. Cel care a învăţat să cunoască această stare de lucruri, acela ştie: Când apare acest gând, aici se află o fiinţă din Ierarhia Îngerilor; când apare un altul, este vorba de o fiinţă din Ierarhiei Exusiailor ş.a.m.d.

Ajungem astfel la formularea următoare: În existenţa pământească, noi vedem ceea ce le place fiinţelor spirituale să ne arate (vezi desenul).

Prin faptul că în timpul existenţei noastre pământeşti ni se arată o anumită porţiune a lumii noastre, învăţăm să recunoaşte că tocmai această porţiune, din seria infinită de posibilităţi pe care le conţine Cosmosul, a fost aleasă de o anumită entitate din sânul Ierarhiilor pentru a ne fi arătată de la naştere până la moarte. Unuia îi este arătată această parte, altuia, altă parte. Faptul că unui om i se arată o parte sau alta, acesta ţine de sfera cugetării Ierarhiilor.

Ierarhiile îşi amintesc exact cum îşi aminteşte şi omul. Pe ce anume se întemeiază amintirea Ierarhiilor? Amintirea Ierarhiilor se întemeiază pe viziunea retrospectivă a vieţilor noastre pământeşti anterioare. Ele privesc în urmă. În funcţie de ceea ce văd în viaţa noastră anterioară, ele aduc în faţa sufletului nostru porţiunea corespunzătoare de Cosmos. Deja în ceea ce vedem din lume se manifestă karma, karma care ne este acordată de lumea Ierarhiilor.

Amintire în interiorul nostru, în memoria noastră umană, despre ceea ce se petrece în scurta noastră viaţă actuală, amintire în afara noastră, în memoria Ierarhiilor, despre tot ceea ce au făcut oamenii cândva, gânduri-amintiri care urcă la suprafaţă, amprente ale gândurilor-amintiri gravate sub forma a ceea ce vede omul, în primă instanţă, din Cosmos, configuraţia karmei umane – o idee de o claritate zguduitoare; căci ea ne învaţă că întregul Cosmos în slujba acţiunii Ierarhiilor se află în raport cu omul.

Din acest punct de vedere, de ce există Cosmosul? El există pentru ca Zeii să aibă în el un mijloc prin care să-i facă pe oameni să aibă acces la prima formă a karmei. De ce există stelele şi norii? De ce există Soarele şi Luna? De ce există animalele de pe Pământ? De ce există plantele de pe Pământ? De ce există pietrele de pe Pământ? De ce există râurile, pâraiele şi fluviile? De ce există stâncile şi munţii? De ce există tot ceea ce se află de jur împrejurul nostru în Cosmos? Toate acestea sunt provizii pentru Zei, pentru a pune sub ochii noştri prima formă a karmei noastre, în funcţie de felul în care ne-am săvârşit faptele. Lumea este cămara de provizii pentru ceea ce Zeii vor să facă să se manifeste în domeniul karmei.

În acest fel suntem noi situaţi în lume, în acest fel ne putem cuceri o relaţie cu adevăratele mistere ale existenţei noastre în raport cu lumea. Şi în acest fel vom afla cum vom putea trece prin diversele forme ale karmei.

Aş putea spune: Mai întâi ne vine în întâmpinare karma cosmică. Această karmă va deveni din ce în ce mai individuală. Vom găsi karma acţionând în esenţa ei cea mai profundă.

A aduce lumină în aceste mistere ale existenţei, acest lucru era deja în intenţiile Congresului de Crăciun, şi această intenţie a fost prezentă în întreaga sesiune a acestui Congres de Crăciun în faţa sufletelor prietenilor noştri reuniţi atunci. Întreaga formă care i-a fost dată atunci Societăţii Antroposofice a fost, dragii mei prieteni, o mare cutezanţă. Căci această sală unde s-a ţinut Congresul de Crăciun, care trebuia să pună bazele noii forme a Societăţii Antroposofice, această sală a fost martorul acestei dileme foarte reale şi încărcate de sens: Va fi posibil într-adevăr ca din lumile spirituale să fie aduse şi comunicate cele necesare, dacă vrem ca de acum înainte Congresul de Crăciun să continue să acţioneze cu adevărat? Sau izvoarele cercetării spirituale vor seca? Dar trebuia ca această criză internă din sânul Mişcării antroposofice să aibă loc, trebuia ca ea să fie înţeleasă în deplină conştienţă. Era necesar să fie avute în vedere ambele posibilităţi.

Astăzi ne este îngăduit să spunem: În lumea spirituală a fost luată decizia, şi acest lucru apare în faptul că începând de la Congresul de Crăciun izvoarele lumii spirituale s-au deschis şi mai larg decât înainte, în faptul că există bazele care permit, dacă vor fi înţelese de Societate, ca Mişcarea antroposofică să devină în mod esenţial mai profundă.

Şi se poate vedea într-adevăr – am menţionat deja acest lucru vinerea trecută –, acolo unde, în diferite locuri, se face auzit un accent mai autentic esoteric, care de la Crăciun domneşte în toate acţiunile noastre antroposofice, se poate constata peste tot că inimile sunt gata să primească acest accent mai esoteric.

Dar aş vrea de asemenea ca ceea ce tocmai am sugerat prin aceste ultime cuvinte să fie înţeles în adevăratul său sens. Sunt lucruri pe care trebuia să le spun şi le-am spus deja în diferite locuri.