Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL III

GA 237


CONFERINŢA A ŞAPTEA

Dornach, 28 iulie 1924

Această conferinţă, aşa cum vă imaginaţi, desigur, trebuie să fie o continuare a consideraţiilor pe care le-am făcut aici şi care privesc devenirea intimă a karmei Societăţii Antroposofice. Am urmărit evenimentele survenite în lumea fizică şi în lumea suprafizică, evenimente care stau la baza a ceea ce vrea să se manifeste în lume, în clipa de faţă, prin antroposofie. Noi ştim, dragii mei prieteni, că am înregistrat, tocmai în ultimele decenii, două cotituri importante în evoluţia omenirii. Prima este cea asupra căreia am atras adesea atenţia: încheierea erei tenebrelor, care are loc sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20. A început o eră luminoasă, în comparaţie cu era tenebrelor. Ştim că această eră a tenebrelor a început cu acea dispoziţie sufletească în care privirea spirituală a oamenilor se închide faţă de lumea suprasensibilă. Ştim că în vremurile străvechi ale evoluţiei omenirii exista o stare generală a omului în care el putea să-şi cufunde privirea în lumea spirituală, chiar dacă aceasta era o stare visătoare, mai mult sau mai puţin instinctivă. A te îndoi de realitatea lumii spirituale, aceasta ar fi fost în acele timpuri străvechi ale evoluţiei omenirii absolut imposibil. Dar dacă această stare ar fi durat, dacă omenirea ar fi continuat să trăiască având acces, prin această clarvedere instinctivă, la lumea spirituală, atunci în evoluţia omenirii nu ar fi apărut niciodată ceea ce se poate numi inteligenţa omului individual, folosirea de către omul individual, personal, a intelectului, a raţiunii. De aceasta se leagă ceea ce îl conduce pe om la libertatea voinţei sale. Una nu este de conceput fără cealaltă.

În această stare de conştienţă atenuată, instinctivă, când omul – cum a fost atunci cazul – participa la lumea spirituală, nu se poate ajunge la libertate. Nu se poate ajunge nici la această gândire independentă care se numeşte folosirea inteligenţei de către individul uman izolat.

Aceste două lucruri trebuiau să se realizeze într-o zi: libera folosire personală a inteligenţei, libertatea voinţei umane. Iată de ce a trebuit ca vederea originară, instinctivă, în lumea spirituală să se întunece pentru conştienţa omului. Acest lucru s-a realizat, chiar dacă nu absolut clar pentru fiecare om individual, cel puţin pentru omenire în general; astfel încât, o dată cu sfârşitul secolului al 19-lea, această eră întunecată, în care viziunea spirituală se întunecă, dar când, în schimb, se deschide posibilitatea folosirii inteligenţei şi a voinţei libere, această eră a întunericului s-a încheiat. Noi intrăm într-o eră în care adevărata lume spirituală trebuie să se apropie de omenire pe căile în care această apropiere este posibilă.

Desigur, se poate spune: această eră nu a început într-un mod foarte luminos. E ca şi cum deja din primele decenii ale secolului 20 s-ar fi revărsat asupra omenirii toate relele pe care aceasta nu le-a cunoscut niciodată în cursul istoriei sale. Dar acest lucru nu exclude deloc faptul ca, în general, în evoluţia omenirii să intervină posibilitatea ca în sânul ei să pătrundă lumina vieţii spirituale. Şi, aş putea spune, numai din inerţie au păstrat oamenii obişnuinţele erei întunericului, obişnuinţe care mai ies la suprafaţă şi în secolul 20, şi, fiindcă s-ar putea face lumină în jurul adevărului, ele arată mai rău decât înainte, în era întunecată, în Kali Yuga, când ele erau justificate.

Ştim, pe de altă parte, că această întoarcere a întregii omeniri spre o eră de lumină a fost pregătită prin faptul că la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului al 19-lea a început epoca michaelică. Să aşezăm în faţa sufletelor noastre acest fapt în întreaga lui semnificaţie: o dată cu ultima treime a secolului al 19-lea a început epoca michaelică.

Trebuie să ne fie clar faptul că, aşa cum în lumea fizic-sensibilă ne înconjoară cele trei regnuri ale naturii exterioare, regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal, tot astfel în lumea spirituală ne înconjoară regnurile superioare, Ierarhiile, pe care le-am caracterizat în contextele cele mai diverse. Aşa cum atunci când, pornind de la om, coborând în regnurile naturii, ajungem la regnul animal, la fel ajungem, dacă urcăm în suprasensibil, la regnul Îngerilor. Îngerii au misiunea de a-i conduce pe oamenii individuali, de a-i ocroti în timp ce ei trec din încarnare în încarnare. Aşadar, sarcinile pe care trebuie să le împlinească lumea spirituală faţă de oamenii individuali revin fiinţelor din regnul Îngerilor.

Dacă ne ridicăm apoi până la regnul Arhanghelilor, vedem că Arhanghelii au sarcinile cele mai diverse. Una dintre aceste sarcini constă în a îndruma, în a conduce tendinţele fundamentale ale epocilor succesive, în ceea ce-i priveşte pe oameni. Astfel, timp de aproximativ trei secole, până la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului trecut, s-a exercitat ceea ce se poate numi domnia lui Gabriel. Pentru acela care consideră evoluţia omenirii nu superficial, cum este obiceiul astăzi, ci în profunzimile ei, această domnie a lui Gabriel s-a exprimat prin faptul că nişte impulsuri de o imensă importanţă pentru omenire au fost depuse în acele forţe care pot fi numite forţele eredităţii. Niciodată forţele eredităţii fizice care acţionează de-a lungul generaţiilor nu au fost atât de determinante ca în ultimele trei secole dinainte de ultima treime a secolului al 19-lea.

Aceasta s-a exprimat în faptul că problema ereditară a devenit cu adevărat în secolul al 19-lea o problemă obsedantă, omenirea a avut sentimentul că, la om, însuşirile sufletului şi spiritului depind de ereditate. În cele din urmă, oamenii au învăţat să şi simtă ceea ce în secolele 16, 17, 18 şi în timpul unei mari părţi a secolului al 19-lea domnea ca o lege a naturii în evoluţia omenirii.

În această perioadă, însuşirile care fuseseră moştenite de la părinţi şi bunici interveneau şi în propria dezvoltare spirituală. În această perioadă, toate însuşirile care au legătură cu reproducerea fizică au luat o importanţă cu totul deosebită. Un semn exterior care ne arată acest lucru este interesul acordat la sfârşitul secolului al 19-lea problemelor reproducerii şi, în general, tuturor problemelor sexualităţii. În secolele amintite, impulsurile spirituale cele mai importante ajungeau până la oameni în aşa fel încât ele încercau să se realizeze prin intermediul eredităţii fizice.

În opoziţie completă cu toate acestea se va afla epoca în care Mihael conduce şi călăuzeşte omenirea, epocă ce a început o dată cu sfârşitul anilor ‘70 ai secolului trecut, epocă în care trăim noi, şi în care el îşi uneşte impulsurile cu cele ale erei luminilor, care a început în secolul 20. Cele două curente de impulsuri se întrepătrund. Astăzi, ne vom îndrepta mai întâi privirea asupra a ceea ce înseamnă particularitatea unei epoci michaelice. Spun a unei epoci michaelice. Vedeţi dvs., această conducere şi călăuzire de care tocmai v-am vorbit, constă în faptul că, timp de aproximativ trei secole, uneia dintre fiinţele regnului Arhanghelilor îi revine conducerea spirituală a evoluţiei în regiunea în care civilizaţia este la apogeul ei.

Aşa cum am spus, Gabriel a avut această conducere în secolele 16, 17, 18, 19. El este acum înlocuit de Mihael. Sunt şapte asemenea Arhangheli care conduc omenirea, în aşa fel încât conducerea unui Arhanghel revine în mod ciclic. Deoarece trăim astăzi în epoca michaelică, noi avem cu toţii motive să ne amintim de ultima epocă în care Mihael a asigurat conducerea omenirii. Această epocă a lui Mihael, care a precedat întemeierea creştinismului, Misteriul de pe Golgotha, se încheie în Antichitate, cam o dată cu faptele lui Alexandru, o dată cu întemeierea filosofiei lui Aristotel.

Dacă urmărim ceea ce s-a întâmplat timp de trei secole în Grecia, în împrejurimile Greciei, în epoca precreştină până în timpul lui Alexandru cel Mare, până în timpul lui Aristotel, vedem că este vorba aici tot de o epocă mihaelică. O asemenea epocă michaelică este caracterizată prin condiţiile cele mai diverse, dar în special prin faptul că într-o asemenea epocă mihaelică tonul îl dau interesele spirituale ale omenirii, ţinând seama de dispoziţiile particulare ale acelei epoci. Într-o asemenea epocă, prin lume trece mai ales un suflu de cosmopolitism, de internaţionalism. Deosebirile naţionale nu-şi fac auzit glasul. În timp ce în epoca lui Gabriel, în sânul civilizaţiei europene şi a anexei sale americane s-au răspândit impulsurile cu caracter naţional.

În epoca noastră michaelică, aceste impulsuri vor fi complet înfrânte pe parcursul următoarelor trei secole. În fiecare epocă michaelică, prin omenire trece un suflu de Universalism, marcat de amprenta a ceea ce este comun, în contrast cu interesele particulare ale diverselor naţiuni, ale diverselor grupuri umane. În vremea în care domnia lui Mihael pe Pământ s-a desfăşurat înainte de Misteriul de pe Golgotha, acest suflu s-a manifestat prin puternicul imbold care, ivit din condiţiile care se constituiseră în Grecia, a condus la campaniile lui Alexandru, în cursul cărora cultura şi civilizaţia greacă s-au răspândit într-un mod genial până în Asia, până în Africa, şi anume în sânul unor populaţii care până atunci aderau la cu totul altceva. Această faptă absolut extraordinară şi-a găsit încununarea în ceea ce a fost întemeiat la Alexandria: Un curent cosmopolit, care se străduia să dăruiască întregii lumi civilizate de atunci forţele spirituale care se acumulaseră în Grecia.

Asemenea fapte se desfăşoară sub impulsul lui Mihael, şi ceea ce s-a întâmplat atunci a fost tot sub impulsul lui Mihael. Iar acei oameni care au participat la aceste fapte pământeşti săvârşite în slujba lui Mihael nu s-au aflat pe Pământ în timpul epocii Misteriului de pe Golgotha. Toate acele fiinţe care ţineau de sfera lui Mihael, indiferent că acestea erau suflete umane care se întorseseră prin moarte în lumea spirituală după această epocă michaelică, aşadar, suflete umane dezincarnate, sau că erau suflete umane care nu se încarnaseră niciodată pe Pământ, toate aceste fiinţe s-au aflat reunite într-o viaţă în comun în lumea spirituală în perioada în care pe Pământ se desfăşura Misteriul de pe Golgotha.

Să evocăm în mod viu şi în inimile noastre ce s-a întâmplat aici în realitate. Când avem intenţia să privim acest aspect din punctul de vedere al Pământului, atunci ne spunem: Omenirea pământească a ajuns aici la un punct anumit al evoluţiei. Sublimul Spirit Solar Christos vine pe Pământ, se întrupează în omul Iisus din Nazaret. Locuitorii Pământului trăiesc acest eveniment: Christos, sublimul Spirit Solar, vine la ei. Ei nu ştiau multe despre ceea ce i-ar fi putut conduce să aprecieze în mod just acest eveniment.

Şi astfel sufletele dezincarnate care îl înconjoară pe Mihael şi care trăiesc în lumile suprapământeşti, în ambianţa, în sfera Soarelui, ele ştiu să aprecieze mai mult ceea ce s-a întâmplat pentru ele din celălalt punct de vedere, cel al Soarelui. Ele au văzut din Soare ceea ce a avut loc atunci pentru lume. Ele au văzut cum Christos, care până atunci acţionase în sfera Soarelui – în aşa fel încât El nu era accesibil decât pentru cei care se înălţau prin Misterii până la sfera solară –, îşi ia rămas bun de la Soare pentru a se uni cu omenirea de pe Pământ.

Acesta a fost un eveniment extraordinar tocmai pentru acele fiinţe care făceau parte din comunitatea a lui Mihael, căci această comunitate a lui Mihael are o legătură cu totul deosebită cu ceea ce, în destinul Cosmosului, depinde de Soare. Ele trebuiau să-şi ia rămas bun de la Christos, care până atunci îşi avusese locul pe Soare şi de acum înainte urma să-şi ia locul pe Pământ. Acesta este celălalt aspect.

Dar de aceasta se mai lega, în acelaşi timp, şi altceva. Acest eveniment nu poate fi apreciat în mod just decât dacă se ţine seama de următorul lucru. Oamenii timpurilor trecute nu erau în stare să reflecteze, să trăiască în gânduri care urcă din interior. Ei erau, eventual, înţelepţi, erau infinit mai înţelepţi decât omenirea modernă, dar ei nu erau inteligenţi în sensul actual al cuvântului. Astăzi este numit inteligent un om care ştie să producă gânduri din sine însuşi, care ştie gândi în mod logic, care poate pune un gând în legătură cu alt gând ş.a.m.d. Toate acestea nu existau odinioară. Atunci nu existau gânduri care să fie produse în mod independent. Gândurile erau trimise pe Pământ în acelaşi timp cu revelaţiile care proveneau din lumea spirituală. Oamenii nu reflectau, ci ei primeau conţinutul spiritual prin revelaţie, dar îl primeau în aşa fel încât acesta era însoţit de gânduri. Astăzi, oamenii reflectează asupra lucrurilor; în acel timp, impresiile primite de suflet aduceau o dată cu ele gândurile. Gândurile erau gânduri inspirate, nu gânduri independente. Şi cel care reglementa lucrurile în aşa fel încât inteligenţa cosmică să se comunice omenirii o dată cu revelaţiile spirituale, cel care avea în special conducerea acestei inteligenţe cosmice, era tocmai entitatea spirituală pe care, dacă ne folosim de terminologia creştină, o numim Arhanghelul Mihael. El este cel care administra în Cosmos inteligenţa cosmică.

Trebuie să ne reprezentăm în mod clar ce înseamnă aceasta. Căci, deşi într-un context de idei puţin diferit, un om cum era, de exemplu, Alexandru cel Mare avea o conştienţă absolut clară a faptului că gândurile sale îi veneau pe calea michaelică. Entitatea spirituală corespunzătoare purta atunci, bineînţeles, un alt nume. Noi ne folosim aici de terminologia creştină, dar terminologia nu are importanţă. Un om ca Alexandru cel Mare nu se considera altceva decât un misionar al lui Mihael, un instrument al lui Mihael. El nu putea face altfel decât să gândească: Mihael acţionează, propriu-zis, pe Pământ şi eu sunt cel prin care acţionează. Aşa erau privite lucrurile. Acest fapt îi dădea şi voinţei forţa de a acţiona. Iar un gânditor din aceea epocă nu putea nici el face altfel decât să gândească: Mihael acţionează în el şi îi dă gândurile.

Coborârea lui Christos pe Pământ a fost legată de faptul că Mihael şi cei din comunitatea sa au văzut nu numai cum Christos şi-a luat rămas bun de la Soare, dar ei au văzut, înainte de toate, şi cum lui Mihael îi scăpa, încetul cu încetul, stăpânirea asupra inteligenţei cosmice. Din Soare se vedea atunci în mod clar că lucrurile nu vor mai veni din lumea spirituală spre om o dată cu conţinutul lor de inteligenţă, ci că omul însuşi va trebui să-şi cucerească pe Pământ propria sa inteligenţă. Acesta a fost un eveniment decisiv, greu de semnificaţii, să se vadă într-un fel revărsându-se pe Pământ inteligenţa. Inteligenţa a încetat – dacă mă pot folosi de această expresie – să mai fie găsită în Ceruri, ea fusese trimisă pe Pământ.

Toate acestea s-au realizat mai ales în timpul primelor secole creştine. Vedem cum încă unii oameni, aceia care erau în stare de un asemenea lucru, mai aveau încă în această epocă cel puţin câte ceva din ceea ce se revărsa din revelaţiile suprasensibile o dată cu conţinutul de inteligenţă. Această situaţie s-a prelungit până în secolele 8, 9 ale erei creştine. Apoi a venit momentul decisiv. Mihael şi ai săi, indiferent că erau încarnaţi sau nu, trebuiau să-şi spună: Oamenii pe Pământ încep să devină inteligenţi, încep să scoată din ei înşişi propria lor înţelegere; dar inteligenţa cosmică nu mai poate fi administrată de Mihael. Mihael simţea că stăpânirea inteligenţei cosmice îi scapă. Şi privind în jos, pe Pământ, se putea vedea că o dată cu secolele 8 şi 9 începea o epocă a inteligenţei şi că oamenii începeau să-şi formeze ei înşişi propriile lor gânduri.

V-am arătat cum în şcoli speciale, de exemplu în marea Şcoală de la Chartres, erau perpetuate anumite tradiţii cu privire la ceea ce odinioară, impregnat de inteligenţă cosmică, li se revela oamenilor. V-am descris ce s-a realizat în această Şcoală de la Chartres, în special în secolul al 12-lea, şi am încercat de asemenea să vă arăt cum administrarea inteligenţei pe Pământ a fost apoi transferată asupra unor membri ai Ordinului Dominicanilor. Priviţi operele care s-au născut din curentul scolasticii creştine, din acel minunat curent spiritual, astăzi total necunoscut, atât de către partizanii săi, cât şi de adversari, pentru că ei n-au ştiut să vadă esenţialul. Priviţi această luptă, pentru a înţelege ce înseamnă exact noţiunile, ce înseamnă pentru omenire şi pentru lucrurile acestei lumi conţinutul de inteligenţă. Marea dispută dintre nominalişti şi realişti se desfăşoară în special în sânul Ordinului Dominicanilor. Unii văd în ideile generale doar nişte nume, ceilalţi văd în ideile generale nişte conţinuturi spirituale care se revelează în lucruri.

Întreaga scolastică este o luptă a oamenilor cu scopul de a înţelege clar ce este această inteligenţă care se revarsă. Nu e de mirare că interesul principal al celor care îl înconjoară pe Mihael se îndreaptă spre curentul scolastic care se dezvoltă pe Pământ. În argumentaţia lui Toma d’Aquino şi a discipolilor săi, ca şi a altor scolastici, se vede expresia pământească a ceea ce fusese odinioară curentul lui Mihael. Curentul lui Mihael: administrarea inteligenţei, a inteligenţei spirituale plină de lumină.

Acum, această inteligenţă se afla pe Pământ. Acum oamenii trebuiau să-i înţeleagă clar sensul. Privind spre Pământ din lumea spirituală, se putea vedea cum ceea ce ţine de sfera lui Mihael se dezvoltă acum în afara autorităţii sale, sub domnia care tocmai începe a se instaura, a lui Gabriel. Înţelepciunea iniţiatică, înţelepciunea rosicruciană, aşa cum se răspândea ea atunci, consta în a poseda o anumită claritate cu privire la această situaţie. Tocmai în această epocă este important ca oamenii să-şi îndrepte privirea asupra naturii raportului dintre ceea ce este pământesc şi ceea ce este suprasensibil. Căci pământescul apare ca şi cum ar fi fost într-un fel rupt de suprasensibil – dar aceste două lumi ţin una de alta! Şi dvs. aţi putut vedea din ceea ce v-am prezentat în ultimele conferinţe cum ţin ele una de alta. Realităţile suprasensibile nu pot fi cuprinse decât în imagini, în Imaginaţiuni. Ele nu pot fi prezentate în noţiuni abstracte, ci trebuie zugrăvite cu ajutorul imaginilor. Iată de ce eu trebuie să zugrăvesc ceea ce s-a întâmplat la începutul acelei epoci când omenirii i-a fost integrat sufletul conştienţei şi, o dată cu el, inteligenţa.

Se scurseseră deja câteva secole de când Mihael văzuse sosind pe Pământ, în secolul al 9-lea al erei creştine, ceea ce mai înainte era inteligenţă cosmică. El o vede continuând a se revărsa pe Pământ, în special în scolastică. Aceasta se întâmpla jos, pe Pământ. Iar el i-a adunat pe cei care fac parte din sfera sa în regiunea solară, a adunat atât sufletele umane care tocmai se aflau între moarte şi o nouă naştere, cât şi pe acelea care ţin de sfera sa, dar nu-şi desfăşoară niciodată evoluţia într-un trup uman, având totuşi o anumită legătură cu omenirea. Dvs. vă puteţi imagina că existau aici în special sufletele umane pe care vi le-am menţionat drept marii învăţători din cadrul Şcolii de la Chartres. Una dintre personalităţile cele mai importante care făceau parte pe atunci, la începutul secolului al 15-lea, în lumea spirituală, din cetele lui Mihael, a fost Alain de Lille. Dar toţi ceilalţi pe care vi i-am numit ca aparţinând Şcolii de la Chartres se aflau acum, în existenţa dintre moarte şi o nouă naştere, împreună cu cei care proveneau din Ordinul Dominicanilor; suflete care aparţineau curentului platonician erau aici intim unite cu cele care făceau parte din curentul aristotelic. Toate aceste suflete erau impregnate de impulsurile lui Mihael. Un mare număr dintre aceste suflete trăiseră Misteriul de pe Golgotha nu văzut de pe Pământ, ci văzut din Soare. Ele se aflau la începutul secolului al 15-lea în lumea suprasensibilă în nişte situaţii importante.

Atunci a luat naştere, sub conducerea lui Mihael, ceea ce vom putea numi o şcoală suprasensibilă – pentru că trebuie să ne folosim de nişte expresii împrumutate din limbajul pământesc. Ceea ce fusese odinioară Misterul lui Mihael, ceea ce fusese anunţat de către iniţiaţi în vechile Misterii ale lui Mihael, ceea ce trebuia acum să se schimbe, deoarece inteligenţa îşi găsise drumul său din Cosmos spre Pământ, toate acestea au fost rezumate în nişte caracteristici foarte semnificative de către Mihael însuşi pentru cei pe care el îi aduna acum în această şcoală michaelică suprasensibilă la începutul secolului al 15-lea. A devenit din nou viu în lumile spirituale tot ceea ce se revelase odinioară, ca înţelepciune michaelică, în Misteriile solare. Atunci a fost reunit, într-un mod grandios, tot ceea ce trăia în forma aristotelică a platonismului, pe care Alexandru cel Mare o adusese în Asia, în Egipt. Toate acestea erau reunite, arătând că în ele mai era încă vie vechea spiritualitate. Toate sufletele care fuseseră întotdeauna legate de curentul despre care v-am vorbit în ultimele conferinţe, acele suflete care erau predestinate să facă parte din Mişcarea antroposofică, să-şi elaboreze karma în vederea acestei mişcări, toate aceste suflete au luat atunci parte la această şcoală suprasensibilă. Căci tot ceea ce se învăţa acolo era plăsmuit pornind de la punctul de vedere că impulsul michaelic trebuia să se dezvolte în viitor, în cadrul evoluţiei omenirii, într-un mod nou, prin intermediul inteligenţei proprii fiecărui suflet uman.

Se arăta cum, la sfârşitul secolului al 19-lea, în ultima treime a secolului al 19-lea, Mihael îşi va relua puterea pe Pământ, cum va începe o nouă epocă michaelică, după epocile conduse de ceilalţi şase Arhangheli după perioada lui Alexandru, dar că această epocă michaelică va fi diferită de celelalte. Căci în timpul celorlalte epoci michaelice inteligenţa cosmică se exercitase mereu la nivelul a ceea ce este comun oamenilor. Dar acum – aşa le spunea Mihael discipolilor săi în acest moment în lumea suprasensibilă – va fi vorba în epoca michaelică de cu totul altceva. Ceea ce Mihael administrase timp de eoni pentru oameni, inspiraţiile pe care el le trimisese pe Pământ, toate acestea i-au scăpat. El le va regăsi atunci când, la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului al 19-lea, îşi va relua puterea pe Pământ. El le va regăsi prin faptul că o inteligenţă mai întâi lipsită de spiritualitate se va fi instaurat printre oameni; dar el le va regăsi într-o stare specială; el le va regăsi expuse, în mare măsură, forţelor ahrimanice. Căci, în acelaşi timp în care inteligenţa cobora din Cosmos pe Pământ, creştea tot mai mult şi aspiraţia puterilor ahrimanice de a-i smulge lui Mihael această inteligenţă cosmică, devenită pământească, pentru a o valorifica singură, eliberată de Mihael.

Aceasta a fost marea criză care a apărut la începutul secolului al 15-lea, criză în care ne mai aflăm şi astăzi, şi care ia forma luptei lui Ahriman împotriva lui Mihael: Ahriman, care face totul pentru a contesta domnia lui Mihael asupra inteligenţei acum devenită pământească – Mihael, care se străduieşte, cu toate impulsurile de care el dispune acum, după ce şi-a pierdut domnia asupra inteligenţei, să şi-o cucerească din nou, încă de la începutul stăpânirii sale pe Pământ, deja din anul 1879. La această răscruce decisivă se afla evoluţia omenirii în ultima treime a secolului 19. Inteligenţa, odinioară cosmică, devenise pământească, Ahriman voia să facă această inteligenţă numai pământească, pentru ca ea să continue a evolua cum începuse s-o facă în timpul erei lui Gabriel. El voia ca această inteligenţă să devină întru totul pământească, astfel încât ea să nu mai depindă decât de legăturile de sânge, de succesiunea generaţiilor, de forţele de reproducere. Aceasta este ceea ce voia Ahriman.

Aşadar, Mihael a coborât pe Pământ. El putea regăsi numai pe Pământ ceea ce îşi parcursese între timp drumul său, pentru ca oamenii să poată ajunge la inteligenţă şi libertate, el îşi putea recuceri puterea numai pe Pământ, domnind din nou asupra inteligenţei, dar asupra unei inteligenţe care acţionează acum în sânul omenirii. Ahriman împotriva lui Mihael, Mihael în faţa necesităţii de a apăra împotriva lui Ahriman ceea ce administrase timp de eoni pentru binele omenirii – în acest conflict este angajată omenirea. A fi antroposof înseamnă, printre multe alte lucruri: a înţelege această luptă, cel puţin până la un anumit punct. Şi această luptă se vede peste tot. Adevărata ei natură se ascunde în culisele devenirii istorice, dar ea este prezentă pretutindeni, în sânul realităţilor pe care le putem vedea.

Dragii mei prieteni, acele suflete care se aflau pe atunci în şcoala suprasensibilă a lui Mihael participau la toate aceste învăţături pe care tocmai vi le-am schiţat în treacăt, care constituiau o repetare a ceea ce fusese transmis încă din timpuri străvechi în Misteriile solare, drept anticipare profetică a ceea ce trebuia să se întâmple atunci când va începe noua epocă michaelică; erau nişte îndemnuri înflăcărate în sensul că cei care îl înconjoară pe Mihael vor să se angajeze în curentul michaelic, ei vor să urmeze impulsurile care vor face ca inteligenţa să se poată uni din nou cu entitatea lui Mihael.

În timp ce aceste învăţături minunate, grandioase, erau comunicate sufletelor în cadrul acelei şcoli suprasensibile conduse de Mihael însuşi, aceste suflete au participat la un eveniment puternic, extraordinar, care nu se repetă în evoluţia Cosmosului nostru decât la foarte lungi intervale. Aşa cum v-am spus deja, când vorbim pe Pământ despre Divinitate, noi avem în vedere lumea suprasensibilă. Dar, când trăim între moarte şi o nouă naştere, atunci, în realitate, vorbind despre Divinitate, noi avem în vedere Pământul – dar nu Pământul fizic; aici se revelează lucruri grandioase, puternice, elementul spiritual-divin. Şi tocmai la acest început de secol al 15-lea, când numeroase suflete din sfera lui Mihael au făcut parte din şcoala despre vă care vorbesc, atunci, în acelaşi timp, se putea vedea ceva ce, aşa cum am spus, nu se repetă în devenirea cosmică decât la intervale foarte mari de timp: îndreptând privirea în jos, spre Pământ, se puteau vedea Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, aşadar entităţile primei Ierarhii, cea mai înaltă, săvârşind un act extraordinar.

Acesta s-a petrecut în timpul primei treimi a secolului al 15-lea, în perioada când în culisele evoluţiei vremurilor moderne se întemeia Şcoala Rosicrucienilor. Când se priveşte de obicei spre Pământ, din înaltul existenţei dintre moarte şi o nouă naştere, se asistă la acte pe care le săvârşesc în mod regulat Serafimii, Heruvimii şi Tronurile. Se vede cum Serafimii, Heruvimii şi Tronurile transferă spiritualul din sfera entităţilor Exusiai, Dynamis şi Kyriotetes în fizic, imprimând astfel spiritul, prin puterea lor, domeniului fizic. La intervale lungi de timp se poate vedea producându-se un eveniment care, prin caracterul său grandios, diferă de ceea ce se observă de obicei în cursul devenirii: Ultima dată un asemenea eveniment a putut fi observat din lumea suprasensibilă în era atlanteană. Ceea ce se întâmplă în aceste ocazii în omenire se manifestă în aşa fel încât cel care priveşte acum din lumea spirituală spre Pământ îl vede traversat de fulgere, în timp ce se aud puternice bubuituri de tunet. Atunci a fost o aşa-numită furtună cosmică – pentru oamenii de pe Pământ petrecându-se oarecum în stare de somn, pentru spiritele grupate în jurul lui Mihael manifestându-se într-un mod grandios.

În spatele a ceea ce s-a întâmplat la nivel istoric în sufletele umane la începutul secolului al 15-lea a existat într-adevăr ceva a cărui putere s-a manifestat chiar în momentul în care discipolii lui Mihael primeau învăţătura sa în lumea suprasensibilă. Ultima dată, în era atlanteană, pe când inteligenţa mai era cosmică, dar ea fusese luată în stăpânire de inima umană, se întâmplase ceva analog şi care izbucnise tot în sfera pământească sub formă de fulgere şi de tunete spirituale. Da, lucrurile se întâmplaseră tocmai în acest fel. În perioada în care au loc acum aceste zguduituri pământeşti, perioadă în care s-a extins mişcarea rosicruciană, când se întâmplau tot felul de lucruri stranii pe care dvs. le găsiţi povestite în istorie, spiritele lumii suprasensibile au văzut Pământul ca înconjurat de vacarmul unor fulgere puternice însoţite de tunete. Serafimii, Heruvimii şi Tronurile integrau inteligenţa cosmică acelei părţi componente a organizării umane care constituie sistemul neuro-senzorial, organizarea capului.

Şi acum se manifesta din nou un eveniment care astăzi nu se mai arată în mod clar, şi care nu se va mai arăta decât în cursul secolelor şi mileniilor viitoare, şi care constă într-o transformare totală a omului. Mai înainte, omul era un om-inimă. Apoi, el a devenit un om-cap. Inteligenţa devine inteligenţa sa personală. Văzut din lumea suprasensibilă, acesta este un fapt de o importanţă extraordinară. În toate acestea se vede ce putere şi forţă se desfăşoară în sfera primei Ierarhii, în sfera Serafimilor şi Heruvimilor; fiinţele acestei Ierarhii îşi manifestă şi îşi revelează puterea şi forţa în faptul că ele domnesc nu numai în domeniul spiritualului, ca Euxiai, Dynamis şi Kyriotetes, ci în faptul că introduc spiritualul în domeniul fizic, făcând din spirit elementul creator al celui fizic. Aceşti Serafimi, aceşti Heruvimi şi aceste Tronuri aveau de îndeplinit nişte fapte care, aşa cum am văzut, nu se repetă decât după eoni. Şi, am putea spune: Ceea ce i-a învăţat Mihael pe ai săi în acea epocă a fost comunicat lumii pământeşti în mijlocul fulgerelor şi tunetelor. Acest lucru ar trebui să fie înţeles, căci aceste fulgere şi aceste tunete, dragii mei prieteni, trebuiau să devină entuziasm în inimile şi în sufletele antroposofilor! Şi cel care simte cu adevărat imboldul de a se apropia de antroposofie trăieşte în sufletul său – astăzi încă în mod inconştient, oamenii încă nu ştiu nimic din toate acestea, dar ei le vor învăţa –, omul trăieşte în sufletul său consecinţele faptului că el a primit odinioară, în anturajul lui Mihael, această antroposofie cerească ce a precedat antroposofia pământească. Învăţăturile date odinioară de Mihael erau învăţături care au pregătit atunci ceea ce trebuie să devină antroposofie pe Pământ.

Astfel, noi avem o dublă pregătire suprasensibilă pentru ceea ce trebuie să devină antroposofie pe Pământ: Acea primă pregătire care a avut loc în marea şcoală suprasensibilă începând din secolul al 15-lea; apoi, ceea ce v-am descris, ceea ce s-a modelat în lumea suprasensibilă drept cult imaginativ la sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea, în cadrul căruia învăţăturile date odinioară discipolilor lui Mihael în marea sa şcoală suprasensibilă au fost plăsmuite sub forma unor puternice imaginaţiuni. Astfel au fost pregătite sufletele care au coborât după aceea în lumea fizică şi care, prin toate aceste pregătiri, trebuiau să primească imboldul de a înfăptui ceea ce trebuie să acţioneze pe Pământ ca antroposofie.

Gândiţi-vă numai că la toate acestea au participat marii învăţători de la Chartres. Aşa cum ştiţi din expunerile mele din ultima vreme, ei nu au coborât încă pe Pământ. Ei au trimis înainte acele suflete care şi-au exercitat apoi activitatea în special în Ordinul Dominicanilor, după ce ei ţinuseră cu acestea un fel de conferinţă la răscrucea secolelor 11 şi 13.

Apoi, toate aceste suflete s-au adunat din nou; cele care la Chartres vestiseră străvechile învăţături în cuvinte de foc şi cele care au luptat în scolastică – printr-o muncă dintre cele mai lucide, dar căreia ei i se consacrau din toată inima – pentru a descoperi sensul inteligenţei. Toate făceau parte din cetele lui Mihael şi au studiat în această şcoală. Iar celelalte erau sufletele ce aparţineau celor două grupuri pe care le-am caracterizat.

Avem, aşadar, această şcoală a lui Mihael. Avem, după aceea, la începutul secolului al 19-lea, acest cult imaginativ, ale cărui consecinţe vi le-am sugerat. Avem faptul esenţial că la sfârşitul anilor ‘70 începe din nou domnia lui Mihael, Mihael este pregătit să preia din nou pe Pământ inteligenţa, care între timp îi scăpase. Această inteligenţă trebuie să devină michaelică. Noi trebuie să înţelegem sensul noii epoci michaelice. Sufletele care se nasc în prezent cu nevoia unei spiritualităţi care deja conţine în ea inteligenţa, aşa cum este cazul în Mişcarea antroposofică, sunt astăzi, într-un fel, acele suflete pe care karma lor le-a făcut să se nască în epoca actuală, suflete care trebuie să ţină seama de ceea ce se întâmplă pe Pământ în zorii epocii michaelice. Şi ele sunt legate de toate acele suflete care încă nu au ajuns să coboare; ele sunt legate mai ales de sufletele care aparţin curentului platonician condus de Bernard Silvestre, Alain de Lille şi alţii, care au rămas în existenţa suprasensibilă.

Dar cei care sunt astăzi în stare să primească antroposofia cu o adevărată dăruire a inimii, care se pot uni cu antroposofia, aceştia simt în ei impulsul, prin faptul că au trăit în suprasensibil la începutul secolului al 15-lea şi la începutul secolului al 19-lea, de a reveni pe Pământ la sfârşitul secolului 20 împreună cu toţi ceilalţi care nu au mai coborât între timp. Până atunci, spiritualitatea antroposofică va fi pregătit ceea ce se va putea realiza apoi din sânul comunităţii drept revelaţie deplină a ceea ce a fost pregătit în lumea suprasensibilă prin curentele despre care v-am vorbit.

Dragii mei prieteni, antroposoful ar trebui să fie conştient de aceasta, ar trebui să fie edificat asupra chemării sale; să pregătească încă de pe acum spiritualitatea care trebuie să se răspândească tot mai mult, până în ziua când va fi atins punctul culminant, când adevăraţii antroposofi vor fi din nou prezenţi, dar reuniţi cu ceilalţi, la sfârşitul secolului 20. Adevăratul antroposof trebuie să fie conştient că astăzi este vorba ca el să ia parte la această luptă dintre Ahriman şi Mihael, să o vadă limpede şi să-şi aducă la ea contribuţia. Numai dacă o asemenea spiritualitate cum este aceea care vrea să se răspândească prin Mişcarea antroposofică se uneşte cu alte curente spirituale, numai atunci Mihael va găsi acele impulsuri prin care el se va putea uni cu inteligenţa devenită pământească, această inteligenţă care în realitate îi aparţine lui.

Acum, îmi revine tot mie sarcina de a vă arăta prin ce mijloace subtile încearcă Ahriman să împiedice această realizare şi în ce luptă înverşunată se află angajat acest secol 20. Toate faptele pe care tocmai le-am studiat ne permit să înţelegem cât de grave sunt vremurile şi de ce curaj este nevoie pentru a ne angaja în mod just într-un curent spiritual. Dar dacă preluăm toate aceste lucruri în noi înşine şi ne spunem: Suflete uman, tu poţi fi chemat, dacă înţelegi aceste lucruri, să colaborezi la consolidarea domniei lui Mihael –, tu poţi face în acelaşi timp să ia naştere ceea ce s-ar putea numi bucurie interioară, plină de dăruire, a sufletului uman la gândul că lui îi poate fi acordată forţa necesară în acest scop. Dar trebuie găsită în sine această forţă plină de curaj, acest curaj plin de forţă. Căci deasupra noastră este scris cu litere suprasensibile: Să ştiţi că veţi reveni înainte de sfârşitului secolului 20, şi la sfârşitul secolului 20, acest secol pe care voi înşivă l-aţi pregătit! Fiţi conştienţi de forma pe care o va lua atunci ceea ce aţi pregătit!

A te şti angajat în această înfruntare, în această luptă decisivă dintre Mihael şi Ahriman, aceasta este, dragii mei prieteni, ceva care ţine de ceea ce poate fi numit entuziasm antroposofic.