Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL III

GA 237


CONFERINŢA A ŞASEA

Dornach, 13 iulie 1924

Printre condiţiile spirituale care au condus, în decursul evoluţiei, la întemeierea Mişcării antroposofice şi care fac parte, într-un fel, sub aspect spiritual, din karma acestei mişcări, am menţionat cele două simptome exterioare: pe de o parte, ceea ce se exprimă în naşterea cateheticii, naşterea catehismului, cu întrebările şi răspunsurile sale care au condus la o credinţă fără legătură directă cu lumea spirituală, şi, pe de altă parte, caracterul exoteric pe care îl primeşte Serviciul divin, devenit accesibil în totalitate, inclusiv transsubstanţierea şi comuniunea, pentru toţi oamenii, şi pentru cei nepregătiţi, şi prin care acesta şi-a pierdut caracterul specific vechiului Mister. Prin aceste două evenimente pământeşti s-a realizat ceea ce apoi, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al lumii spirituale, a condus, în cadrul evoluţiei spirituale, la pregătirea într-un mod absolut precis a ceea ce trebuia să devină revelaţie spirituală la răscrucea secolelor 19 şi 20: revelaţie spirituală adecvată mersului vremii, aşa cum trebuia să intervină ea după evenimentul michaelic, şi aşa cum trebuia să intervină ea în perioada în care se încheia vechea şi întunecata eră Kali Yuga, şi când trebuia să răsară pentru omenire zorii unei ere noi, ai unei ere de lumină.

Trebuie să examinăm astăzi un al treilea aspect. Şi numai când vom fi aşezat în faţa sufletului nostru aceste trei condiţii spirituale preliminare necesare oricărei evoluţii spirituale în prezent şi în viitor, aceste trei condiţii spirituale care au fost de natură să conducă unii spre alţii un anumit număr de oameni deja înainte de coborârea lor în lumea fizică în ultima treime a secolului al 19-lea sau la răscrucea secolelor 19 şi 20, abia când vom cunoaşte aceste trei condiţii preliminare va fi posibil să înţelegem anumite evenimente particulare ale karmei, care au intervenit în cursul acelor existenţe ce s-au unit în cadrul Mişcării antroposofice.

Atitudinea deosebită pe care o au oamenii în zilele noastre faţă de natură, faţă de lumea spirituală, aşa cum s-a format această atitudine, în cel mai înalt grad, nu urcă deloc dincolo de secolele 14, 15. În epocile anterioare, relaţia omenirii cu spiritul era esenţial diferită. Ea se apropia de spirit nu cu ajutorul noţiunilor şi ideilor, ci prin experienţe personale care încă mai permiteau să se străbată, deşi slab şi vag, până la spirit.

Când vorbim astăzi despre natură, ea este pentru noi o abstracţiune, fără consistenţă şi fără viaţă. Când vorbim despre spirit, acesta este pentru noi ceva imprecis, despre care presupunem că există într-un fel sau altul în Univers, şi pe care îl cuprindem în idei şi noţiuni abstracte. Nu aşa stăteau lucrurile în această privinţă pe vremea când sufletele care simt astăzi dorul după o spiritualitate îşi trăiau încarnarea lor decisivă şi, în această încarnare decisivă, îşi aţinteau auzul la ceea ce aveau să le spună conducătorii omenirii, din înalta lor cunoaştere, pentru a răspunde nevoilor sufletului lor.

Trebuie să luăm mai întâi în considerare perioada care ajunge până în secolele 7, 8 ale erei creştine, când mai găsim încă o legătură destul de slabă a sufletului uman cu lumea spirituală, o trăire a lumii spirituale înseşi, când şi oamenii consacraţi cunoaşterii se aflau într-o relaţie vie cu ea. Urmează apoi epoca ce începe în secolele 7, 8 şi se întinde până la marea răscruce a secolelor 14, 15, când acele suflete care în timpul primelor secole ale erei creştine mai participaseră încă pe Pământ la acea perioadă pe care am descris-o se aflau în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.

Dar, deşi începând din secolele 6, 7, 8 nu a mai existat nici o legătură directă cu lumea spirituală, totuşi o anumită conştienţă a acestei legături s-a refugiat, aş spune, în unele centre de învăţământ. În aceste centre de învăţământ se mai vorbea, pe tărâmul cunoaşterii, aşa cum se făcuse în primele secole creştine. Şi atunci se putea întâmpla foarte bine ca anumiţi oameni aleşi, ascultând felul în care se vorbea despre lumea spirituală, să primească nişte impulsuri interioare pentru a pătrunde, fie şi numai în anumite momente, în lumea spirituală. Şi existau anumite centre în care se dădea un fel de învăţământ despre care noi nu ne mai putem face astăzi nici o reprezentare.

În realitate, toate acestea au luat sfârşit numai în secolele 12, 13; mai înainte de aceasta, ele s-au revărsat, aş putea spune, pentru ultima oară, într-o operă importantă, “Divina Commedia” a lui Dante. Ceea ce a precedat naşterea operei “Divina Commedia” constituie un minunat capitol al evoluţiei umane, deoarece atunci a avut loc o neîncetată colaborare între activităţile desfăşurate aici, pe Pământ, şi activităţile suprasensibile. Ambele curg neîncetat unele spre altele: deoarece oamenii care trăiau pe Pământ pierduseră puţin relaţia cu lumea spirituală, cei care trăiau în lumea spirituală şi care pe Pământ întreţinuseră această relaţie simţeau o profundă melancolie la spectacolul a ceea ce se întâmpla pe Pământ. Ei vedeau năruindu-se ceea ce ei înşişi trăiseră pe Pământ şi, din lumea spirituală, ei inspirau anumite individualităţi care trăiau în lumea sensibilă, pentru ca totuşi ele să mai întemeieze ici şi colo câte un centru în care să se cultive această relaţie a omului cu spiritualul.

Trebuie să ne fie clar – eu am indicat acest lucru aici cu ani în urmă [ Nota 13 ]–, până în secolele 7, 8 a existat un ecou al iniţierii precreştine, creştinismul a fost primit în anumite centre, care erau, în orice caz, nişte centre de înaltă cunoaştere, care erau vestigiile vechilor Misterii. Aici, mai mult printr-o educaţie a corpului şi a sufletului orientată spre spirit decât printr-un învăţământ propriu-zis, oamenii erau pregătiţi în vederea momentului în care ar fi putut avea o slabă percepţie a spiritualului, aşa cum se poate el revela în ambianţa umană de pe Pământ. Atunci aceşti oameni îşi îndreptau privirea asupra regnului mineral, asupra regnului vegetal, şi asupra a tot ceea ce trăieşte în regnul animal şi în regnul uman. Şi ei vedeau atunci entităţile spiritual-elementare care trăiesc în întreaga natură apărând sub formă de aură şi fiind apoi din nou fecundate din Cosmos.

Şi lor le apărea, înainte de toate – ca un fel de fiinţă, căreia i se adresau ca şi cum s-ar fi adresat unui alt om, dar o fiinţă de natură superioară – le apărea “Zeiţa Natura”. Aceasta era acea zeiţă pe care o vedeau în faţa lor nu ca pe o prezenţă trupească, ci ca pe o fiinţă sufletească, în toată strălucirea ei. Atunci nu se vorbea de legi abstracte ale naturii, se vorbea de puterea creatoare, care urzeşte pretutindeni în natură, a Zeiţei Natura.

Ea era metamorfoza anticei Proserpina. Ea era acea zeiţă care creează fără încetare şi cu care se unea, într-un anumit fel, cel care era în căutarea cunoaşterii, zeiţa care îi apărea în fiecare mineral, în fiecare plantă, în fiecare animal, îi apărea în nori, în munţi şi izvoare. Şi la vederea acestei zeiţe care acţionează alternativ, sub pământ, iarna, deasupra pământului, vara, ei aveau acest sentiment: ea este Slujitoarea acelei Divinităţi de care vorbesc Evangheliile, ea este cea care îndeplineşte puterea divină.

Şi după ce un asemenea om care căuta cunoaşterea era instruit în mod suficient de această zeiţă despre natura mineralului, a plantei şi a animalului, după ce el era introdus în cunoaşterea forţelor de viaţă, atunci zeiţa îl învăţa să cunoască natura celor patru elemente: pământ, apă, aer, foc. El învăţa cum, în sânul lumilor minerală, animală şi vegetală urzesc şi străbat cu undele lor cele patru elemente care se răspândesc concret în lume: pământ, apă, aer, foc. El simţea că prin corpul său fizic era în mod intim întreţesut în activitatea elementului pământ, cu greutatea sa; în activitatea apei, cu forţa sa de viaţă; în activitatea aerului, cu forţa sa care trezeşte simţirea; în activitatea focului, cu forţa care îi aprinde lumina Eului. El se simţea întreţesut cu toate acestea în mod intim. El le primea ca pe darul pe care i-l făcea, instruindu-l, Zeiţa Natura, moştenitoarea şi metamorfoza Proserpinei. Şi învăţătorii vegheau ca discipolii lor să ajungă să aibă o presimţire a acestui schimb viu cu natura îmbibată de prezenţa elementului divin, de substanţialitatea divină, să pătrundă până la urzirea şi viaţa elementelor.

Apoi discipolii, odată ajunşi aici, erau introduşi în cunoaşterea sistemului planetar. Şi ei învăţau cum prin cunoaşterea sistemului planetar se ajunge totodată la cunoaşterea sufletului uman: Învaţă să cunoşti mersul pe cer al stelelor călătoare, şi astfel vei învăţa să cunoşti cum acţionează şi urzeşte şi trăieşte în interiorul tău propriul tău suflet. Acest lucru era aşezat în faţa privirii sufleteşti a discipolilor.

Şi apoi erau conduşi spre ceea ce era numit “Marele Ocean”. Dar acest ocean era marea cosmică, şi aceasta îi conducea de la planete, de la stelele călătoare, până în spaţiile îndepărtate ale stelelor imobile, ale stelelor fixe.

Faptul că ei puteau cunoaşte misterele stelelor fixe le permiteau să pătrundă în misterele Eului.

Astăzi s-a uitat că au existat asemenea învăţături. Dar aceste învăţături au existat. Şi o asemenea cunoaştere vie a fost cultivată până în secolele 7, 8, în centrele care continuaseră Misteriile. Ca învăţătură, ca teorie, această cunoaştere a fost cultivată până la răscrucea secolelor 14 şi 15 despre care am vorbit atât de des. Şi putem urmări cum în acele centre unde fuseseră cultivate aceste învăţături, aceste vechi învăţături continuau să trăiască în ciuda dificultăţilor considerabile, deşi ele au fost aproape ucise până la starea de noţiuni şi idei, dar nişte noţiuni şi idei destul de vii totuşi, pentru a mai aprinde în unii oameni viziunea despre tot ceea ce v-am vorbit.

În secolul al 11-lea, dar mai ales în secolul al 12-lea, chiar până în secolul al 14-lea, a existat o şcoală admirabilă, ai cărei învăţători ştiau perfect cum erau conduşi discipolii, în secolele anterioare, pentru a face experienţa spiritualului. Aceasta era marea Şcoală de la Chartres, unde se revărsau toate acele concepţii izvorâte din spiritualitatea vie pe care am descris-o.

În Chartres, unde încă şi astăzi se mai pot vedea acele minunate capodopere arhitecturale cunoscute, acolo pătrunsese, înainte de toate, o rază a înţelepciunii încă vii a lui Pietro de Compostella [ Nota 14 ], care îşi desfăşurase activitatea în Spania. El cultiva în Spania un creştinism viu care amintea de Misterii, un creştinism care mai vorbea încă despre Slujitoarea lui Christos, Natura, care încă mai învăţa că abia după ce omul a fost introdus de această Natură în lumea elementelor, în lumea planetelor, în lumea stelelor, abia atunci el este matur pentru a cunoaşte, iarăşi, nu voi spune, drept prezenţe trupeşti, ci drept realităţi sufleteşti, cele şapte Slujitoare care apărau în faţa sufletului uman nu sub forma unor abstracte teorii livreşti, ci sub înfăţişarea unor zeiţe vii: gramatica, dialectica, retorica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Discipolii învăţau să le cunoască sub înfăţişarea de fiinţe divin-spirituale.

Cei care îl înconjurau pe Pietro de Compostella vorbeau despre aceste făpturi vii. Învăţăturile lui Pietro de Compostella îşi proiectau luminile până în Şcoala de la Chartres. În această şcoală era învăţător, de exemplu, marele Bernardus de Chartres [ Nota 15 ], care îi entuziasma pe discipolii săi; ce-i drept, el nu le-o mai putea arăta pe Zeiţa Natura sau pe Zeiţele celor şapte arte liberale, dar el vorbea în mod atât de viu, încât cel puţin imaginea lor le apărea discipolilor în faţa ochilor ca prin farmec, astfel încât, la fiecare oră de curs, ştiinţa se metamorfoza într-o artă luminoasă.

Aici învăţa de asemenea, Bernardus Silvestris [ Nota 16 ], care, în puternice descrieri, făcea să renască în faţa discipolilor săi vechea înţelepciune. Şi aici preda învăţătura sa mai ales Jean von Chartres [ Nota 17 ], care vorbea despre sufletul uman într-un mod grandios şi inspirat; acest Johannes von Chartres, care se numea şi Johannes von Salisbury, a dezvoltat nişte concepţii prin care el se distanţa de Aristotel, de aristotelism. Aceste concepţii acţionau asupra acelor discipoli deosebit de înzestraţi în aşa fel încât ei ajungeau să-şi formeze opinia că asemenea învăţătură cum a fost aceea a primelor secole creştine nu mai există pe Pământ, că evoluţia pământească nu o mai poate primi. El explica discipolilor săi: Există o veche cunoaştere, aproape clarvăzătoare, dar această cunoaştere este în declin. Acum doar se poate şti ceva despre dialectică, retorică, astronomie, astrologie, dar nu mai pot fi văzute Zeiţele celor şapte arte liberale, căci trebuie să se dezvolte în continuare noţiunile şi ideile, cultivate deja din Antichitate de Aristotel, ale epocii a cincea postatlanteene.

Ceea ce fusese cultivat [sub forma unei asemenea învăţături] [ Nota 18 ] în cadrul Şcolii de la Chartres a fost transplantat apoi în sânul Ordinului de Cluny cu o mare forţă de inspiraţie şi a fost laicizat prin dispoziţiile pe care le-a luat pentru Biserică Abatele de Cluny, Hildebrand [ Nota 19 ], care a devenit apoi Papa Gregorius al VII-lea; dar această învăţătură a fost cultivată în continuare, în întreaga ei puritate, în cadrul Şcolii de la Chartres, şi secolul al 12-lea îşi datorează strălucirea acestei învăţături. A existat îndeosebi un învăţător care propriu-zis i-a depăşit pe toţi ceilalţi, şi care, aş putea spune, percepând ideile prin inspiraţie, învăţa la Chartres misterul celor şapte arte liberale în raportul lor cu creştinismul. Acesta era Alain de Lille [ Nota 20 ].

Alain de Lille îi înflăcăra în mod efectiv pe discipolii săi de la Chartres, în secolul al 12-lea. El sesizase clar că, în următoarele secole, Pământul nu ar mai putea beneficia de un învăţământ aşa cum se preda la Chartres, căci acesta nu era numai platonism, acesta era un învăţământ care îşi avea originea în clarvederea Misteriilor anterioare epocii lui Platon, numai că această clarvedere îşi asimilase creştinismul. Şi pe cei despre care el presupunea că îl puteau înţelege, Alain de Lille îi învăţa deja din timpul vieţii sale: Acum trebuie să acţioneze pe Pământ, pentru un anumit timp, o formă de cunoaştere colorată de aristotelism, cu noţiuni şi idei riguroase. Căci numai aşa poate fi pregătit ceea ce trebuie să revină în epocile viitoare drept spiritualitate.

Pentru mai mulţi oameni de astăzi, literatura de atunci pare seacă, dar ea nu este seacă pentru acela care îşi poate face o părere despre ceea ce trăia în sufletele oamenilor care învăţau şi îşi desfăşurau activitatea la Chartres. Se simte acţionând foarte viu şi în poezie, prin ceea ce a pornit de la Chartres, acest sentiment de a fi unit cu Zeiţele celor şapte arte liberale. Iar în poemul intitulat “La bataille des sept arts” (“Bătălia celor şapte Arte”) [ Nota 21 ], atât de plin de forţă pentru oricine este capabil să-l înţeleagă, simţim trecând suflul spiritual al celor şapte arte liberale. Toate acestea acţionează în secolul al 12-lea.

Toate acestea, vedeţi dvs., pe atunci încă mai trăiau în atmosfera spirituală, toate acestea se făceau încă simţite într-un anumit fel. Toate acestea mai aveau unele înrudiri cu ceea ce se învăţa în şcolile care se menţineau încă în Nordul Italiei, în Italia în general, şi în Spania, de asemenea, dar într-un mod foarte sporadic. Dar acest învăţământ a fost cultivat în continuare şi s-a propagat pe Pământ sub forma unor diverse curente. Iar spre sfârşitul secolului al 12-lea, o mare parte a ceea ce se cultiva la Chartres putea fi regăsit la Universitatea din Orléans, unde era cultivată în acest fel o învăţătură ciudată, care conţinea unele lucruri inspirate de Şcoala de la Chartres.

Şi apoi, într-o zi s-a întâmplat că un ambasador, întorcându-se din Spania în Italia, puternic impresionat de anumite evenimente istorice, a fost victima unui fel de insolaţie, şi toată pregătirea pe care o primise în şcoala sa l-a condus, ca efect al acestei uşoare insolaţii, la o puternică revelaţie: el a văzut atunci ce poate vedea un om sub influenţa unui principiu viu de cunoaştere, el a văzut un munte puternic înălţat spre cer, cu tot ceea ce se manifestă în viaţa mineralelor, a plantelor şi a animalelor; Zeiţa Natura apărea acolo, de asemenea, şi elementele, planetele, Zeiţele celor şapte arte liberale, apoi Ovidiu în rolul de Maestru – încă o dată, un suflet uman a avut viziunea a ceea ce atât de des percepuseră sufletele în primele secole ale creştinismului. Aceasta este viziunea lui Brunetto Latini [ Nota 22 ], care a fost după aceea reluată de Dante şi din care a luat naştere “Divina Commedia”.

Dar s-a mai întâmplat altceva pentru cei care învăţaseră la Chartres, atunci când au trecut prin poarta morţii şi au pătruns în lumea spirituală. A fost o existenţă spirituală deosebită aceea pe care au trăit-o atunci Pietro de Compostella, Bernard de Chartres, Bernardus Silvestris, Johannes von Salisbury, Henri d’Andeli, autorul poemului “La bataille des sept arts”, şi mai ales Alain de Lille. Acesta concepuse, în felul său, lucrarea intitulată “Contra haereticos”, în care, pe baza vechilor concepţii, se ridicase împotriva ereticilor, din perspectiva creştină, dar pornind de la punctul de vedere al lumii spirituale.

Şi toate aceste suflete, ultimele care se inspiraseră în învăţământul lor din ecourile vechii înţelepciuni clarvăzătoare, intrau acum în lumea spirituală; aceeaşi lume spirituală unde tocmai atunci se aflau, pregătindu-se pentru existenţa pământească, suflete de mare valoare, care urmau să coboare pe Pământ şi să acţioneze acolo aşa cum era necesar pentru a conduce la schimbarea care a intervenit în secolele 14 şi 15.

Este vorba aici, dragii mei prieteni, despre ceea ce s-a întâmplat în lumea spirituală: ultimele spirite mari ale Şcolii de la Chartres tocmai soseau în lumea spirituală. Acele individualităţi care au pregătit apogeul scolasticii se mai aflau încă în lumea spirituală. Atunci, în culisele evoluţiei umane s-a desfăşurat, la începutul secolului al 13-lea, unul din schimburile de idei cele mai importante între, pe de o parte, cei care aduseseră din Şcoala de la Chartres în lumea suprasensibilă vechiul platonism clarvăzător şi, pe de altă parte, cei care se pregăteau să aducă pe Pământ aristotelismul, căci acesta din urmă constituia marea tranziţie spre o nouă spiritualitate care în viitor trebuia să se reverse în evoluţia omenirii.

S-a ajuns la un acord, prin faptul că tocmai aceste individualităţi provenite din Şcoala de la Chartres le-au spus celor care se pregăteau să coboare în lumea sensibilă şi să cultive în scolastică aristotelismul, ca element adecvat epocii: Pentru noi, orice activitate pe Pământ este pe moment imposibilă, căci Pământul nu este acum în măsură să cultive cunoaşterea sub o formă tot atât de vie. Ceea ce am mai putut noi cultiva, ca ultimi reprezentanţi ai platonismului, trebuie să fie înlocuit de acum înainte de aristotelism. Noi rămânem aici sus. – Aşadar, spiritele de la Chartres au rămas în lumea suprasensibilă, şi până în prezent nu au cunoscut încarnări pământeşti semnificative. Dar ele au colaborat în mod intens la elaborarea acelei grandioase Imaginaţiuni care a fost plăsmuită în prima jumătate a secolului al 19-lea, despre care v-am vorbit.

Ele acţionează în perfect acord cu cele care au coborât pe Pământ aducând mai întâi aristotelismul. Şi mai ales în Ordinul Dominicanilor se regăsesc individualităţile care odinioară, aş putea spune, au ajuns în acest fel la acord suprasensibil cu spiritele de la Chartres, care stabiliseră cu ele un fel de înţelegere: noi coborâm pentru a continua să cultivăm cunoaşterea în sensul aristotelismului. Voi rămâneţi în înalturi. Noi vom putea rămâne în legătură cu voi şi pe Pământ. Pentru moment, platonismul nu are viitor pe Pământ. Vă vom regăsi când vom reveni şi când va trebui pregătită acea epocă în care, după ce Pământul va fi trecut prin dezvoltarea aristotelismului în scolastică, spiritualitatea se va putea dezvolta din nou în deplin acord cu spiritele de la Chartres.

A avut loc, pentru a da un exemplu, un eveniment de o importanţă considerabilă, atunci când Alain de Lille – acesta era numele său în timpul existenţei sale pământeşti – a trimis pe Pământ un discipol, căruia îi dăduse în lumea spirituală instrucţiuni precise, pentru ca acest discipol să facă să apară pe Pământ toate discrepanţele care existau între platonism şi aristotelism, dar în aşa fel încât, pe baza principiilor scolastice de atunci, să rezulte o armonie. Aşa s-a acţionat îndeosebi în secolul al 13-lea, pentru a se putea uni munca celor care pe Pământ purtau rasa de dominican şi influenţa celor care rămăseseră în cealaltă lume; aceştia, într-adevăr, nu puteau găsi pe moment corpurile pământeşti adaptate spiritualităţii lor deosebite, o spiritualitate care nu putea să meargă pe drumul aristotelismului.

În secolul al 13-lea, s-a stabilit chiar o minunată colaborare între ceea ce se întâmpla pe Pământ şi ceea ce se revărsa şuvoind din înălţimi. Adesea, oamenii care acţionau pe Pământ nu erau deloc conştienţi de această cooperare, dar cei care acţionau din înalturi erau cu atât mai conştienţi de aceasta. Era o cooperare vie. Aş spune: principiul Misteriilor urcase în Cer şi îşi trimitea razele asupra a ceea ce acţiona pe Pământ.

Acest lucru mergea până în detalii, şi poate fi urmărit până în anumite detalii. Alain de Lille, în evoluţia sa pământească ca învăţător al Şcolii de la Chartres, nu putuse depăşi stadiul în care, la o anumită vârstă a vieţii sale, îmbrăcase haina cistercienilor, devenise preot în Ordinul Cistercian. Şi în Ordinul Cistercian îşi găsise refugiul pe atunci ceea ce rămânea din exerciţiile care conduc la o conciliere a platonismului, a concepţiei platoniciene, cu creştinismul.

El a trimis acest discipol pe Pământ pentru ca prin Ordinul Dominicanilor să fie dusă mai departe misiunea care îi revenise aristotelismului. Trecerea care se făcea aici reiese în mod exterior mai ales dintr-un simptom curios: acel discipol suprasensibil, dacă pot spune astfel, al lui Alain de Lille, a purtat mai întâi haina cistercienilor, dar a înlocuit-o mai târziu cu haina dominicanilor.

Avem aici individualităţile care au colaborat în mod suprasensibil-sensibil în timpul secolului al 13-lea şi începutul secolului al 14-lea: Marile nume de mai târziu ale scolasticii şi discipolii lor, suflete umane legate împreună de multă vreme, dar legate şi de marile spirite ale Şcolii de la Chartres.

Avem aici, aş spune, acest plan grandios, imens, la nivelul istoriei lumii, care constă în faptul că cei care nu putuseră coborî pe Pământ pentru a cultiva aristotelismul rămâneau în rezervă în lumea spirituală, aşteptând până când ceilalţi puteau să cultive în continuare pe Pământ concepţiile prin care erau atât de intim uniţi cu cei rămaşi, dar sub influenţa noţiunilor şi ideilor mai riguroase provenite din aristotelism. Acesta a fost cu adevărat un dialog între lumea spirituală şi lumea pământească purtat în timpul secolului al 13-lea.

Numai în această atmosferă spirituală putea să acţioneze adevăratul Rosicrucianism.

Şi apoi, după ce sufletele care coborâseră ca să aducă impulsul aristotelic şi-au îndeplinit misiunea pe Pământ, au fost şi ele ridicate în lumea spirituală; atunci a avut loc colaborarea, aş putea spune, între platonicieni şi aristotelicieni. Şi în jurul lor s-au reunit sufletele despre care am vorbit, cele două grupuri pe care le-am menţionat.

Astfel că noi vedem intrând în karma Mişcării antroposofice un mare număr de discipoli de la Chartres şi, asociindu-se acestora, toate sufletele care au făcut parte din unul sau altul dintre cele două curente despre care am vorbit zilele acestea – un cerc vast, căci astăzi în acest cerc trăiesc mulţi care nu au găsit încă drumul spre Mişcarea antroposofică. Dar lucrurile sunt aşa cum le-am expus: în cursul acestor diverse evenimente s-a pregătit ceea ce este astăzi prezent în câmpul antroposofiei.

De exemplu, în sânul Ordinului Cistercian s-a întâmplat ceva ciudat când Alain de Lille a îmbrăcat veşmântul cistercian, când el a devenit preot cistercian, cu platonismul său. Acesta a rămas, de fapt, în Ordinul Cistercian. Să-mi fie permis să spun – căci de ce nu mi-ar fi permis să fac aici, într-un asemenea moment, când trebuie să arăt anumite relaţii între evenimente, câteva mici remarci personale care nu puteau fi incluse în “Autobiografia” mea –, trebuie să spun: Ceea ce m-a învăţat să recunosc multe relaţii în această direcţie – alte relaţii au provenit din cu totul alte direcţii –, aceasta a fost, până la perioada mea weimareză, faptul că eu nu-mi puteam desprinde ochii de la Ordinul Cistercian, şi totuşi, iarăşi, ceva m-a ţinut mereu departe, într-un anumit fel, de Ordinul Cistercian. Eu am crescut, ca să spunem aşa, în umbra acestui ordin, care posedă importante aşezăminte în jurul localităţii Wiener Neustadt. Preoţii Ordinului Cistercian erau cei care le ridicau cu majoritatea tinerilor din regiunea în care am crescut. Eu aveam neîncetat sub ochi veşmântul cistercienilor, rasa de călugăr albă cu centura neagră, noi o numim stola, la brâu. Şi dacă aş fi fost îndemnat să vorbesc despre aceste lucruri în “Autobiografia” mea, aş fi spus: De fapt, în copilăria mea totul, totul era făcut pentru ca eu să-mi primesc formaţia mea nu la şcoala reală din Wiener Neustadt, ci la gimnaziu. Dar acesta pe atunci mai era încă un gimnaziu cistercian. Stranii erau forţele care mă atrăgeau şi în acelaşi timp mă ţineau la distanţă.

Pe de altă parte, întregul cerc de călugări care preda teologia la Universitatea din Viena şi o înconjura pe Marie Eugenie delle Grazie [ Nota 23 ] se compunea din cistercieni. Cu cistercienii am avut eu cele mai intime discuţii teologice, cele mai intime discuţii despre christologie. Eu vreau să arăt acest lucru numai pentru că el adaugă, într-un fel, o nuanţă tocmai viziunii asupra acestui secol al 12-lea, când lumina de la Chartres îşi trimitea razele în sânul Ordinului Cistercian. Căci în extraordinara erudiţie a cistercienilor, care este atât de seducătoare, mai trăia încă – deşi foarte alterat – ceva din farmecul Şcolii de la Chartres. Cistercienii, pe care eu îi cunoşteam bine, făcuseră descoperiri dintre cele mai importante cu privire la lucrurile cele mai diverse. Şi cele mai importante pentru mine erau acele lucruri care îmi permiteau să spun: Este, fără îndoială, imposibil ca acei oameni care au fost discipoli la Chartres să se fi reîncarnat aici; dar se putea vedea că multe individualităţi care se aflaseră în legătură cu Şcoala de la Chartres se încorporau – dacă pot folosi acest termen – pentru puţin timp în asemenea oameni care purtau veşmântul Ordinului Cistercian.

Aş putea spune că, printr-un subţire perete despărţitor, pe Pământ a continuat să acţioneze ceea ce fusese pregătit în suprasensibil în modul pe care l-am descris şi care a condus apoi la marea pregătire din prima jumătate a secolului al 19-lea. Şi pentru mine a fost un lucru extraordinar de ciudat acea conversaţie despre Entitatea lui Christos, redată în “Autobiografia” mea [ Nota 24 ], pe care am avut-o cu un preot din Ordinul Cistercian, nu în casa Mariei delle Grazie, ci ieşind de la ea; această conversaţie nu a avut, în realitate, un punct de plecare teologic-dogmatic modern, sau un punct de plecare neo-scolastic, ci convorbirea s-a desfăşurat cu o completă cufundare în ceea ce fusese odinioară, cu riguroasa conturare aristotelică de noţiuni, dar şi cu lumina platonismului.

Ceea trebuia să ia naştere prin antroposofie îşi trimitea deja lumina, deşi într-un mod tainic, în evenimentele timpului; îşi trimitea lumina, dacă nu în sufletele umane unite într-o anumită confesiune religioasă sau într-un anumit curent social, cel puţin prin ceea ce uneşte sufletele umane cu aceste mari curente spirituale care sunt active pe Pământ. Şi deja se putea vedea, în ceea ce era activ pe cele mai diverse tărâmuri în diferiţi oameni individuali, de la începutul epocii michaelice anterioare şi până la sfârşitul erei Kali Yuga, cum Spiritul Timpului vorbea în aşa fel încât ceea ce spunea era o chemare a revelaţiilor antroposofice. Se putea vedea cum se înalţă Antroposofia, într-un mod viu, asemeni unei fiinţe care trebuia să vină pe lume, dar care odihnea, ca un copil în sânul mamei sale, în ceea ce pregătise pe Pământ Şcoala de la Chartres, din moştenirea primelor secole creştine, şi care şi-a găsit apoi continuarea în suprasensibil şi în colaborare cu ceea ce acţiona mai departe pe Pământ în apărarea de coloratură aristotelică a creştinismului.

Atunci, din impulsurile pe care le găsim în lucrarea lui Alain de Lille “Contra haereticos” a luat naştere “Summa fidei catholicae contra gentiles” de Toma d’Aquino [ Nota 25 ]. Şi apoi a apărut acest suflu al timpului, pe care îl vedem în toate imaginile unde îi întâlnim pe învăţaţii dominicani călcându-i în picioare pe Averroes, Avicenna şi alte imagini care simbolizează apărarea creştinismului spiritual, dar, în acelaşi timp, trecerea la intelectualism.

Dragii mei prieteni, eu nu m-am putut hotărî să vă prezint într-un mod teoretic un ansamblu de realităţi, căci orice expunere teoretică nu le-ar putea decât decolora şi diminua din intensitate. Eu am vrut să aşez în faţa sufletelor dvs. nişte realităţi; ele vă vor face să simţiţi ceea ce se oferă vederii atunci când ne întoarcem privirea spre sufletele care, înainte de existenţa lor pământească actuală, şi-au trăit existenţa spirituală dintre moarte şi o nouă naştere în aşa fel încât, o dată revenite pe Pământ, ele sunt însufleţite de dorul după antroposofie.

Concepţiile cele mai opuse colaborează în această lume pentru a forma un tot. Şi acum, acţionează acele suflete care au lucrat în secolul al 12-lea în marea Şcoală de la Chartres şi cele care erau unite cu ele în sânul uneia dintre cele mai mari comunităţi spirituale, dar în lumea spirituală, la începutul secolului al 13-lea – spiritele de la Chartres colaborează acum cu cele care, în unire cu ele, au cultivat după aceea aristotelismul, indiferent că unele sunt pe Pământ şi că altele nu au putut încă să coboare, ele colaborează acum pentru a pregăti o nouă epocă spirituală pentru evoluţia Pământului. Pentru ele este vorba acum să adune sufletele care sunt unite cu ele de multă vreme, sufletele cu care să poată fi întemeiată o nouă epocă spirituală, pentru ca în relativ scurtă vreme să fie creată posibilitatea, în sânul unei civilizaţii care merge spre pieire, să acţioneze împreună în încarnări pământeşti spiritele de la Chartres din secolul al 12-lea şi cele care fuseseră unite cu ele în secolul al 13-lea. Ele trebuie să poată lucra împreună, să poată acţiona împreună, pentru a cultiva o nouă spiritualitate în sânul unei civilizaţii care altfel este condamnată la decădere.

Acestea sunt intenţii care sunt cultivate astăzi – nu pe Pământ, ci între Cer şi Pământ, dacă mă pot exprima astfel –, intenţii pe care am vrut să le caracterizez pentru dvs. Aprofundaţi conţinutul acestor intenţii şi veţi vedea acţionând asupra sufletului dvs. ceea ce se află în dosul a ceea ce trebuie să aibă în prim-plan confluenţa sufletelor umane în Mişcarea antroposofică.