Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL III

GA 237


CONFERINŢA A ZECEA

Dornach, 4 august 1924

Ceea ce trebuie să ia naştere ca sentiment este faptul că fiecare dintre cei reuniţi în cadrul Mişcării antroposofice poate simţi ceva în legătură cu situaţia karmică specială care îi dă omului imboldul spre antroposofie. Trebuie să recunoaştem că în condiţiile obişnuite ale vieţii omul este prea puţin conştient de karma sa şi că el se situează faţă de viaţă ca şi cum ceea ce i se întâmplă, ca şi cum experienţele sale nu ar fi decât rezultatul unor înlănţuiri neprevăzute. Noi nu dăm deloc atenţie faptului că în evenimentele pe care le trăim de la naştere până la moarte există o legătură karmică, de destin. Iar când o facem, atunci vedem imediat în aceasta expresia unei fatalităţi, expresia a ceva ce pune sub semnul întrebării libertatea umană.

Eu am vorbit adesea despre faptul că numai o privire profundă îndreptată asupra legăturilor karmice face ca esenţa libertăţii să apară în adevărata ei lumină. Astfel, nouă nu trebuie să ne fie teamă, când privim mai îndeaproape raporturile karmice, că pierdem prin aceasta o viziune imparţială asupra libertăţii umane. V-am descris aspectele care sunt în legătură fie cu vieţile pământeşti anterioare ale celor care intră în comunitatea michaelică, fie cu viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Dvs. vedeţi astfel că la asemenea oameni, adică de fapt la dvs. toţi, karma vrea ca spiritualul să joace un rol important, un rol esenţial, pentru întreaga structură interioară a sufletului.

În epoca noastră materialistă, date fiind condiţiile de educaţie şi de viaţă, un om poate veni în mod sincer spre antroposofie numai dacă el poartă în sine un impuls karmic – altfel, adeziunea sa nu ar fi sinceră – care îi dă imboldul spre ceea ce este de natură spirituală. În aceste impulsuri karmice este integrat tot ceea ce el a trăit înainte de a coborî în această viaţă pământească, aşa cum v-am arătat.

Dar, prin faptul că omul este atât de puternic legat de impulsurile spirituale care acţionează direct asupra sufletului său, el ajunge, când coboară din lumile spirituale în lumea fizică, să se unească mai puţin strâns de corporalitatea exterioară decât se întâmplă la alţi oameni. Am putea spune: Toţi cei care s-au legat de curentul michaelic în modul descris erau predestinaţi să intre în corpul lor fizic cu o anumită rezervă. Şi acest lucru stă, desigur, la baza karmei sufletelor antroposofilor.

La aceia care, în zilele noastre, simt imboldul de a se ţine în mod absolut conştient şi cu teamă la distanţă de antroposofie, se constată întotdeauna o deplină fixare în corpul fizic. La cei care, în zilele noastre, se orientează spre viaţa spirituală pe care vrea să o aducă antroposofia se constată o legătură mai slabă între corpul astral şi organizarea Eului, pe de o parte, şi corpurile fizic şi eteric, pe de altă parte.

Dar aceasta are drept consecinţă faptul că atunci omul este mai puţin adaptat vieţii, pentru simplul motiv că el are de ales între un număr mai mare de posibilităţi, fiindcă el se desprinde uşor de situaţiile de care alte persoane se ataşează. Gândiţi-vă că astăzi omul este, în mare măsură, ceea ce a devenit datorită împrejurărilor exterioare; şi am putea spune că, propriu-zis, oricât de ciudate sunt uneori asemenea cazuri, nu poate exista nici cea mai mică îndoială asupra faptului că aceşti oameni s-au adaptat bine contextului existenţei lor. Ne uităm la un funcţionar, la un consilier comercial, la un şef de şantier, la un industriaş ş.a.m.d.: ei sunt ceea ce sunt, într-un mod absolut de la sine înţeles. Desigur, şi unora dintre ei li se întâmplă să-şi spună: Eu eram născut, pare-mi-se, pentru ceva mai bun sau, cel puţin, pentru altceva –; dar ei nu cred acest lucru într-un mod chiar atât de serios. Comparaţi cu aceasta dificultăţile neîncetate pe care le cunosc cei pe care un imbold interior al sufletului îi conduce spre spiritualitatea antroposofică. Poate că nicăieri acest lucru nu se arată într-un mod atât de izbitor, atât de intens, cum apare în tinereţe şi mai ales la cei mai tineri.

Vedeţi dvs., când îi privim mai ales pe elevii mari din Şcoala Waldorf, pe cei din clasele superioare, constatăm, atât la băieţi cât şi la fete, că dezvoltarea spiritual-sufletească este relativ rapidă, dar că tocmai prin aceasta lor nu le este mai uşor, ci, adesea, mai greu, căci pentru ei este mai complicat să-şi ia în mod interior viaţa în propriile lor mâini. Posibilităţile lor sunt mai numeroase, mai extinse. Şi, în timp ce, de altfel, în cursul obişnuit al vieţii – cu unele excepţii –, pentru educatori şi profesori nu este o sarcină foarte grea să dea sfaturi judicioase, devine mai anevoios să dai sfaturi când educi copiii aşa cum se face în Şcoala Waldorf, căci elementul general-uman iese mai mult în evidenţă, orizontul se lărgeşte, oferind privirii interioare o mai mare sumă de posibilităţi.

Iată de ce este atât de necesar ca profesorii Şcolii Waldorf, care au fost conduşi spre această profesiune prin karma lor, să-şi cucerească un orizont larg, cunoaşterea lumii, simţ pentru ceea ce se întâmplă, o privire care vede departe. Toate măsurile pedagogice, cu detaliile lor, sunt aici de mai mică importanţă decât această privire care vede departe. Şi putem, desigur, spune: În cazul karmei unui asemenea profesor se arată, din nou, cât de mare este suma posibilităţilor, mult mai mare decât pentru ceilalţi oameni. Un asemenea adolescent sau copil le pune profesorilor enigme, nu bine definite, dar diverse şi diferenţiate în toate direcţiile. Pentru a crea înţelegere pentru toate acestea, pentru condiţiile karmice preliminare care conduc la antroposofie, cel mai bine este să nu conturăm lucrurile în mod pedant, ci doar să le sugerăm, să caracterizăm atmosfera în care îşi duc viaţa şi evoluează antroposofii.

Dar toate acestea solicită din partea antroposofului ca el să fie atent la o anumită condiţie preliminară, care la el este deosebit de accentuată, a karmei sale. Putem spune tot felul de lucruri, şi noi vom mai avea ocazia să spunem diferite lucruri despre motivele pentru care anumite caractere, anumite temperamente, sunt împinse spre antroposofie, ca urmare a evenimentelor din lumea spirituală pe care le-am menţionat; dar toate aceste imbolduri care îi conduc pe antroposofi spre ştiinţa spirituală au ceva ca un fel de imagine, care este mai puternic conturată la ei decât la alţi oameni de către spiritul Universului.

Multiplele posibilităţi care se oferă antroposofului cu privire la cele mai diverse împrejurări ale existenţei cer de la el iniţiativă, o iniţiativă interioară a vieţii sufleteşti. E necesar să ştim că pentru fiecare antroposof este valabilă fraza următoare, că fiecare antroposof trebuie să-şi spună: Dacă acum, prin karma mea, eu am devenit antroposof, ceea ce mi-a dat acest imbold îmi cere ca eu să observ cum în sufletul meu apare necesitatea – mai mult sau mai puţin profundă – de a avea în viaţă iniţiativă, pentru ca, graţie acestei iniţiative, să ştiu să întreprind ceva, să apreciez ceva, să hotărăsc ceva, din interiorul propriei mele fiinţe.

În karma oricărui antroposof este scris: Străduieşte-te să devii un om cu iniţiativă iar, atunci când, din cauza piedicilor corpului tău sau a altor piedici care îţi stau în cale, tu nu găseşti acest centru al fiinţei tale care este iniţiativa, vezi atunci cât de mult depind de tine suferinţele şi bucuriile tale, cât de mult depind de faptul că tu găseşti sau nu găseşti această iniţiativă personală! – În sufletul antroposofului ar trebui să fie înscris întotdeauna cu litere de aur faptul că el are în karma sa iniţiativa şi că multe lucruri care i se întâmplă în viaţă depind de capacitatea sa de a deveni prin voinţă proprie conştient de această iniţiativă.

Gândiţi-vă ce extraordinar de mult am spus de fapt cu aceasta; căci astăzi există desigur extraordinar de multe surse de erori cu privire la tot ceea ce poate orienta şi conduce judecata. Şi, fără o judecată clară asupra împrejurărilor vieţii, iniţiativa nu se poate elibera din adâncurile sufletului. Dar ce anume ne conduce la o judecată clară asupra vieţii, tocmai în prezent?

Acum, dragii mei prieteni, să luăm în considerare una dintre cele mai importante trăsături de caracter ale epocii noastre şi să ne întrebăm cum se poate ajunge la această cea mai importantă trăsătură de caracter a vieţii noastre actuale cu o anumită claritate? Dvs. veţi vedea: ceea ce voi spune acum ne face să ne gândim la oul lui Columb. În cazul oului lui Columb trebuie să fie găsit felul în care să aşezăm oul pentru ca el să stea în poziţie verticală, şi cu privire la ceea ce vă voi spune se pune, de asemenea, problema de a ne veni ideea.

Noi trăim în epoca materialismului. Ceea ce, prin destin, se află în jurul nostru şi în noi este, pe de o parte, sub semnul materialismului, iar, pe de altă parte sub semnul intelectualismului răspândit peste tot. Eu am vorbit ieri despre acest intelectualism cu privire la jurnalism şi la imboldul care îi face pe oameni să discute problemele mondiale în întruniri publice. Trebuie să ne dăm seama cât de mult stă omul de astăzi sub influenţa acestor două curente ale vremii. Căci este aproape imposibil să ne sustragem acestor curente, curentul intelectualismului şi curentul materialismului, aşa cum este imposibil să nu fim udaţi dacă ieşim fără umbrelă când plouă. Aceste două curente ne cuprind din toate părţile.

Reflectaţi la aceasta: Noi nu putem şti, pur şi simplu, anumite lucruri pe care trebuie să le ştim, dacă nu le citim în ziare; noi nu putem învăţa anumite lucruri pe care trebuie să le învăţăm, dacă nu le învăţăm în spiritul materialismului. Cum ar putea deveni astăzi cineva medic dacă ar refuza să “consume”, pentru aceasta, materialism! El nu poate face altfel, decât să accepte materialismul; el trebuie, bineînţeles, să o facă. Şi dacă el nu vrea să accepte materialismul, atunci el nu poate deveni un adevărat medic în sensul timpului nostru. Aşadar noi suntem în permanenţă expuşi la materialism. Şi acest fapt intervine cu o forţă extraordinară în karmă.

Dar toate acestea sunt create în mod expres pentru a distruge iniţiativa din suflete! Orice întrunire publică la care asistăm nu are decât un scop, acela de a submina iniţiativa individuală, cu excepţia celor care ţin discursuri la aceste întruniri şi cei care le conduc. Orice ziar îşi îndeplineşte misiunea numai când creează “opinie”, aşadar, când subminează iniţiativa indivizilor.

Trebuie să examinăm aceste lucruri şi să devenim conştienţi de faptul că, în fond, ceea ce posedă omul drept conştienţa sa obişnuită nu este decât o foarte mică odăiţă. Tot ceea ce se întâmplă în jurul omului, aşa cum tocmai am arătat, are asupra subconştientului său o influenţă covârşitoare. Şi, la urma urmei, noi nu avem altă posibilitate, dacă mă pot exprima astfel, decât de a fi, pe lângă faptul că suntem oameni, de a fi contemporanii semenilor noştri. Mulţi oameni cred că, într-o anumită epocă, cineva poate fi “numai om”, dar aceasta conduce la ruină, noi trebuie să fim neapărat şi contemporani cu epoca noastră. Este rău, bineînţeles, când nu eşti altceva decât un contemporan, dar trebuie să fim şi contemporani, adică: trebuie să avem un simţ pentru ceea ce se întâmplă în epoca în care trăim.

Dar, fireşte, multe suflete de antroposofi îşi pierd simţul viu pentru ce se întâmplă în epoca lor, fiindcă ele au chef să se bălăcească în afara timpului. În această privinţă, poţi face experienţele cele mai ciudate când discuţi cu antroposofii. Ei ştiu, de exemplu, foarte bine cine era Lycurg, dar, în ce-i priveşte pe contemporanii lor, ei fac uneori dovada unei ignoranţe care este, pur şi simplu, înduioşătoare.

Aceasta ţine tocmai de faptul că omul – dispoziţia pentru iniţiativă fiind prezentă –, având această dispoziţie şi găsindu-se astfel integrat în această lume prin karma sa, el este – scuzaţi-mi comparaţia – asemeni unei albine care are ac, dar care se teme să înţepe la momentul potrivit. Iniţiativa este acul; dar îi este frică să înţepe. Îi este frică mai ales să-şi înfigă acul în ceea ce este ahrimanic. Nu se teme că elementul ahrimanic i-ar pricinui vreun rău, ci se teme de faptul că acul s-ar lovi de un obstacol, ar reveni înapoi şi i-ar intra în corp. De o asemenea frică este vorba. Astfel, această frică de viaţă frânează iniţiativa. Acestea sunt lucruri care trebuie să fie privite în faţă.

Prin faptul că din toate părţile ne lovim de materialism, teoretic şi practic, şi că materialismul este puternic, noi suntem dezorientaţi în iniţiativele noastre. Şi dacă antroposoful are un simţ pentru această situaţie, el este dezorientat peste tot, zdrobit, până în impulsurile cele mai puternice ale voinţei sale, de materialismul teoretic şi practic. Dar aceasta modelează karma într-un mod specific. Şi, dacă vă observaţi bine pe dvs. înşivă, atunci faceţi experienţa aceasta de dimineaţa până seara. Şi de aici ia naştere apoi, în mod inevitabil, sentimentul general: Cum să facem să dovedim teoretic şi practic falsitatea materialismului? – Acesta este acum, într-adevăr, imboldul prezent în multe suflete de antroposofi, de a dovedi într-un fel sau altul falsitatea materialismului. Aceasta este acum enigma vieţii care stă în faţa multora dintre noi, din punct de vedere teoretic şi practic: Cum să reuşim să demonstrăm falsitatea materialismului?

Cel care a trecut printr-o şcoală, care a devenit un savant – exemplele nu lipsesc din Societatea Antroposofică –, acela simte nevoia imperioasă, când s-a trezit la antroposofie, de a respinge materialismul şi de a-l combate, de a spune tot ceea ce se poate spune împotriva lui. El se apucă atunci să combată materialismul, să-l respingă, crezând poate că astfel se situează în mod just în curentul michaelic. Ei bine, în cea mai mare parte rezultatele sunt slabe, şi putem spune: Argumentele aduse împotriva materialismului sunt în mod frecvent inspirate de o foarte mare bună voinţă, dar nu se ajunge la nimic; ele nu îi impresionează pe cei care sunt materialişti, în sens teoretic sau practic. De ce oare? Tocmai acest lucru ne împiedică să judecăm clar.

Iată-l, aşadar, pe antroposoful nostru, care, pentru a nu rămâne în pană cu iniţiativa sa, vrea să lămurească ce este cu aceşti materialişti care îi stau împotrivă. El vrea să descopere lipsa de justeţe a materialismului până în toate ungherele şi, de regulă, el nu găseşte mare lucru. El crede că respinge materialismul, dar acesta îşi ridică mereu capul. De unde provine asta?

Ajungem acum la ceea ce eu am numit oul lui Columb. De unde provine aceasta, dragii mei prieteni?

Aceasta provine, vedeţi dvs., de la faptul că materialismul este adevărat – aşa cum am spus-o adesea; materialismul nu este neadevărat, ci el are dreptate! De aici provine asta. Şi antroposoful ar trebui să înveţe într-un mod special că materialismul are dreptate. Materialismul are, într-adevăr, dreptate, dar numai atunci când este vorba despre corporalitatea fizică. Ceilalţi oameni care sunt materialişti nu cunosc decât această corporalitate fizică, sau cel puţin ei cred că o cunosc. Aceasta este eroarea, eroarea nu se află în materialism. Când facem cunoştinţă, în mod materialist, cu anatomia, cu fiziologia sau cu viaţa practică, este adevărat ceea ce aflăm, dar acest adevăr nu este valabil decât pentru fizic. Şi în adâncul nostru trebuie să mărturisim: materialismul are dreptate pe tărâmul său, şi tocmai aceasta este gloria epocii actuale, de a fi descoperit ceea ce este just pe tărâmul materialismului. Dar faptul îşi are şi latura sa practică, latura sa practic-karmică.

Karma îl poate conduce într-adevăr pe antroposof la sentimentul următor: Eu trăiesc aici împreună cu nişte oameni, chiar karma m-a apropiat de ei – am vorbit ieri despre aceasta –, care nu cunosc decât materialismul, care nu ştiu adevărul decât în ceea ce priveşte fizicul; ei nu vin spre antroposofie tocmai fiindcă sunt induşi în eroare de justeţea a ceea ce ştiu.

Dar noi trăim astăzi într-o epocă michaelică, având un suflet în care se află o inteligenţă care i-a scăpat lui Mihael. Pe vremea când Mihael însuşi administra inteligenţa cosmică, lucrurile stăteau altfel. Inteligenţa cosmică smulgea sufletul în permanenţă din ceea ce exista pe atunci ca materialism. Au existat, bineînţeles, materialişti şi în alte epoci decât a noastră, dar nu aşa ca astăzi. Materialistul de odinioară era vârât, cu Eul său şi corpul său astral, în corpurile sale eteric şi fizic, el îşi simţea corpul fizic (vezi desenul, dreapta, partea luminoasă); dar inteligenţa cosmică administrată de Mihael venea mereu din nou să-i smulgă sufletul (galben). Astăzi, noi trăim alături de oameni, adesea legaţi de noi prin karmă, şi la care lucrurile se prezintă astfel: Ei au un corp fizic; dar, prin faptul că inteligenţa cosmică i-a scăpat lui Mihael şi ea trăieşte în om, ca să spunem aşa, în mod individual, personal, Eul lor, întregul spiritual-sufletesc, rămâne în corpul fizic (vezi desenul, stânga). Ei trăiesc alături de noi, spiritual-sufletescul lor fiind adânc cufundat în corpul fizic. Astfel, noi trebuie să vedem adevărul când suntem în contact cu oamenii care nu sunt deschişi spre spiritualitate. Şi nu trebuie să avem, stând alături de aceşti oameni care nu sunt deschişi spre spiritualitate, numai simpatie şi antipatie în sensul obişnuit al cuvântului, ci acest fapt trebuie să aibă pentru noi ceva zguduitor. Acest fapt poate avea ceva zguduitor, dragii mei prieteni! Pentru a o simţi, este suficient să ne gândim la materialiştii care adesea sunt foarte înzestraţi, care pot fi, de asemenea, prin instinct, naturi foarte bune, dar care nu pot ajunge la spiritualitate.

desen

Planşa 8
plansa 8
[măreşte imaginea]

Cum să nu fim zguduiţi, când ne gândim la darurile atât de remarcabile, la nobilele calităţi umane care se găsesc la materialişti. Căci nu este nici o îndoială: cel care astăzi, în epoca marilor decizii, nu găseşte calea spiritului, va suferi în sufletul său nişte prejudicii pe care el le va duce în încarnările sale viitoare. El le va duce cu sine. Şi în faţa faptului că în zilele noastre, prin karma lor, un anumit număr de oameni simt un imbold interior spre spiritualitate, pe când alţii, de care karma ne-a apropiat, nu pot ajunge la aceasta, în faţa acestui contrast ar trebui să fim profund zguduiţi, sufletul nostru ar trebui să fie mişcat în străfundul său. Numai atunci răspundem noi în mod just karmei noastre şi nu altfel. Căci dacă privim în ansamblu tot ce am spus în legătură cu ceea ce îmi veţi permite să numesc mihaelism, atunci vedem: “mihaeliţii” sunt cuprinşi în sufletele lor de o forţă care vrea, pornind din spirit, să acţioneze în întregul om, până în fizic.

Am caracterizat şi ieri acest lucru, spunând: Aceşti oameni leapădă elementul rasial, ceea ce, provenind din existenţa naturală, îşi pune o amprentă asupra omului şi îl face să fie un om anume. Prin faptul că în această încarnare pământească, în care acum devine antroposof, omul este pătruns de spiritual, el se pregăteşte să devină nu ceea ce este după semne exterioare, ci aşa cum era el în încarnarea sa actuală. Va veni o zi – să fim conştienţi de aceasta cu toată modestia – când la aceşti oameni spiritul va arăta cum poate el să modeleze o fizionomie, să plăsmuiască o formă umană.

Până în prezent, aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria lumii. Până în prezent, oamenii şi-au modelat fizionomia pornind de la trăsăturile fundamentale ale poporului lor, pornind de la fizic. Noi putem citi încă şi astăzi pe chipul oamenilor, mai ales atunci când sunt tineri, când nu sunt marcaţi de grijile vieţii sau de bucurii şi exaltări, partea divină a vieţii, de unde vin ei. Vor exista cândva oameni despre care se va putea spune, doar privindu-le trăsăturile, cum au fost în încarnarea lor precedentă, atunci când ei ajunseseră la spiritualitate. Alături de ei vor fi şi alţii – şi ce va însemna atunci karma? Atunci karma va lepăda afinităţile karmice obişnuite.

În această privinţă, tocmai acela care înţelege să ia viaţa în serios va putea spune: Eram, sau mai suntem încă, legaţi în mod karmic de mulţi oameni care nu au putut ajunge la spiritualitate. Şi, pe lângă multe înrudiri pe care poate le avem în viaţă, simţim totuşi, şi pe bună dreptate, o profundă înstrăinare: legătura karmică pe care o aveam în mod normal în viaţă dispare. Dar între cel care se situează, ca să spunem aşa, afară, pe terenul materialismului, şi un om care se situează pe terenul spiritualităţii, rămâne ceva ca un rest karmic – şi nici un alt rest karmic nu mai rămâne, dar acesta rămâne –, anume că materialistul nu poate face altfel decât să privească spre celălalt, să-şi îndrepte atenţia în mod deosebit spre celălalt. Şi noi putem întrevedea un viitor când cei care în cursul secolului 20 vor pătrunde din ce în ce mai mult în spiritualitate vor sta alături de alţii cu care erau uniţi prin karmă în vieţile pământeşti anterioare. În acest viitor, afinităţile karmice, înrudirile karmice, vor valora mult mai puţin; dar ceea ce va fi rămas din înrudirile karmice, va fi faptul că cei care se vor afla pe terenul materialismului vor trebui să-şi ridice privirea spre cei care se vor afla pe terenul spiritului. Materialiştii de astăzi vor trebui să-şi ridice privirea spre spiritualiştii de astăzi. Iată ce va fi rămas din karmă.

Acesta, dragii mei prieteni, este încă un fapt zguduitor! Şi de ce este astfel? Oh, acest lucru este înscris în planul pe care l-a conceput pentru Univers înţelepciunea divină. Prin ce mijloc pot fi convinşi astăzi materialiştii de ceva? Prin faptul că le punem acest lucru sub ochii lor, făcând în aşa fel încât ei să-l poată atinge cu mâna. Cei care sunt pe terenul materialismului vor putea vedea cu ochii lor, vor putea atinge cu mâna, la oamenii cu care aveau înainte legături karmice, în fizionomie, în întreaga expresie a feţei, ce este spiritul; căci atunci spiritul va fi modelat fizionomia. Astfel va fi dovedit pentru ochi, va fi dovedit pe om cum se manifestă spiritul creator în lume. Şi va ţine de karma antroposofilor ca ei să le dovedească celor care se situează astăzi pe terenul materialismului că spiritul există, şi că spiritul, printr-o hotărâre a Zeilor, îşi demonstrează existenţa în fiinţa umană însăşi.

Dar, tocmai pentru a se ajunge aici, este necesar ca noi să ne confruntăm cu intelectualismul altfel decât în vorbe confuze şi nebuloase, este necesar să nu ieşim afară fără umbrelă. Înţeleg prin aceasta: Noi suntem expuşi celor două curente despre care vă spuneam, vorbăria discursurilor şi mâzgăleala ziaristică. Eu spuneam: aşa cum suntem udaţi dacă ieşim fără umbrelă când plouă, tot aşa suntem expuşi acestor două curente – nu poate fi altfel. La “vârsta cea mai fragedă”, între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, suntem obligaţi să studiem lucrări de inspiraţie materialistă – nu putem să nu le studiem. Da, la această vârstă fragedă, între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, când ne facem studiile, într-adevăr, aşa se întâmplă, noi suferim un fel de pregătire interioară pentru materialism chiar prin modul în care se leagă frazele, prin felul în care ele sunt modelate. Ne putem apăra împotriva acestui lucru, dar în zadar, suferim această pregătire. (Planşa 8 săgeata)

Aşadar este necesar să nu ne mulţumim cu aspectul formal al lucrurilor. Astăzi nu se poate pune nimeni la adăpost de prejudiciile materialismului intelectual. Astăzi nu ar fi posibil să scriem ceva în domeniul botanicii sau al anatomiei altfel decât în spiritul materialismului; n-ar merge, contextul existenţei nu ar permite aşa ceva. Dar aici nu se pune problema de a sesiza lucrurile în aspectul lor formal, ci în realitatea lor. Trebuie să înţelegem că de când Mihael nu mai desprinde sufletesc-spiritualul de fizic-trupesc, Ahriman îşi poate face jocul asupra sufletesc-spiritualului întemniţat în trup. Şi tocmai când acest sufletesc-spiritual este bogat în aptitudini, şi cu toate acestea captiv în trup, atunci Ahriman se apropie în mod deosebit de el, atunci este expus în mod deosebit influenţei lui Ahriman. Şi tocmai oamenii cei mai înzestraţi sunt cei care devin prada lui Ahriman, pentru ca astfel el să-i smulgă lui Mihael inteligenţa. Atunci se produce un fenomen care în timpul nostru joacă un rol mult mai important decât se crede de obicei. Spiritele ahrimanice nu se pot încarna, dar ele se pot încorpora, ele pot pătrunde pentru un timp sufletele umane, ele pot impregna corpurile umane. În acest caz, spiritul strălucitor, eminent, covârşitor al unei inteligenţe ahrimanice este mai puternic, mult mai puternic decât tot ceea ce se află în omul individual. Oricare ar fi inteligenţa acestuia, oricare ar fi extinderea cunoştinţelor sale, când corpul fizic este în întregime impregnat de tot ceea ce a învăţat acest om, atunci un spirit ahrimanic poate să se încorporeze în el pentru un anumit timp. Atunci Ahriman este cel care priveşte prin ochii săi, Ahriman este cel care îi mişcă degetele, care îşi suflă nasul, care merge.

În faţa unor asemenea cunoştinţe, antroposofii nu trebuie să dea înapoi speriaţi. Căci numai ei pot plasa în faţa sufletului lor intelectualismul în toată realitatea sa. Ahriman este o inteligenţă înaltă şi covârşitoare, şi el ar vrea ajungă să impregneze cu ea evoluţia pământească. El foloseşte toate ocaziile când spiritul este integrat în corp cu o asemenea forţă încât corpul este intens impregnat şi conştienţa ajunge să fie întru câtva estompată din cauza acestei puternice impregnări a trupului de către spirit. Şi se ajunge – acest lucru a devenit posibil în timpul nostru – ca un spirit strălucit să se instaleze într-un om, dar să-i domine personalitatea umană. Atunci, un asemenea spirit care s-a instalat într-o personalitate umană dominând-o poate acţiona pe Pământ, poate acţiona aşa cum pot acţiona oamenii.

La aceasta aspiră, înainte de toate, Ahriman, şi el aspiră la aceasta din toate puterile. V-am vorbit despre reapariţia pe Pământ a celor care acum ajung la spiritualitate, care o fac în mod absolut sincer şi intens; aceasta se va întâmpla la sfârşitul secolului. Dar tocmai această epocă ar vrea spiritele ahrimanice să o folosească cel mai mult, pentru că oamenii sunt ca încurcaţi în inteligenţa care le-a fost dată, pentru că ei sunt atât de incredibil de deştepţi. Astăzi are de ce să ne fie frică atunci când ne găsim în faţa unui om deştept! Şi trebuie să ne fie frică tot timpul, căci aproape toţi oamenii sunt deştepţi, astfel încât frica de deşteptăciunea oamenilor nu ne părăseşte. Şi această deşteptăciune pe care o cultivăm este folosită de Ahriman. Şi când corpurile sunt în mod special făcute în aşa fel încât conştienţa să poată fi întunecată în ele, atunci ne întâmpină Ahriman însuşi încorporat în formă umană. Putem aduce dovada că Ahriman a apărut deja în acest fel de două ori ca scriitor. Iar pentru cei care, ca antroposofi, vor să aibă o privire clară şi precisă asupra vieţii, pentru ei se pune problema şi în aceste cazuri să nu comită vreo confuzie.

Căci la ce slujeşte, dragii mei prieteni, faptul că cineva publică o carte sub numele său, atunci când el nu este deloc autorul? Atunci, adevăratul autor este confundat cu un altul. Când Ahriman este autorul unei cărţi, cum vrem să rezulte ceva benefic, când nu se ştie cine este adevăratul autor, când autorul este considerat un om, în timp ce autorul este Ahriman, care este în stare, datorită însuşirilor sale strălucite, să se vâre în toate, astfel încât să adopte până şi stilul unui om! Cum poate rezulta de aici ceva benefic, atunci când Ahriman este scriitorul şi când confundăm opera sa cu o operă umană? A dobândi facultatea de discernământ pe acest tărâm, acesta este acum, dragii mei prieteni, un lucru absolut necesar.

Aici voiam să ajung mai întâi, pentru a ne face o idee generală despre un fenomen care se desfăşoară în timpul nostru. În conferinţa de vinerea viitoare, mă voi exprima cu mai mare precizie despre un asemenea fenomen.