Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL IV

GA 238


CONFERINŢA A OPTA

Dornach, 19 septembrie 1924

Consideraţiile pe care le-am prezentat aici pentru a înţelege din ce în ce mai bine ce înseamnă faptul că epoca actuală se află sub semnul domniei lui Mihael ne-au condus data trecută la a arăta cât de ciudat poate acţiona karma oamenilor; şi aceste consideraţii ne-au arătat, într-un anumit sens, cum aceste dificultăţi înseşi pot să se extindă în aşa fel încât o personalitate să nu găsească drumul între moarte şi o nouă naştere pentru a trăi ceea ce este necesar să acţioneze în karmă prin participarea la evenimentele din lumea astrelor.

Pentru un fel de a vedea care este ancorat numai în ceea ce se întâmplă aici, în viaţa fizic-pământească, este greu, bineînţeles, să asimileze lucrurile care trebuie să fie într-adevăr asimilate dacă vrem să luăm în serios ideea karmei. Dar, cu siguranţă, noi trăim acum în epoca marilor decizii, şi aceste decizii trebuie să fie prezente mai întâi în domeniul spiritual. Şi în domeniul spiritual ele sunt pregătite în mod just dacă tocmai oamenii animaţi profund de spiritul antroposofic au curajul de a privi cu suficientă seriozitate lumea spirituală, astfel încât să poată primi ceea ce vine din lumea spirituală pentru a putea înţelege fenomenele vieţii fizice exterioare.

De aceea nu mă tem să adun de mai multe luni diferite fapte ale vieţii spirituale care sunt în măsură să conducă la înţelegerea configuraţiei spirituale a epocii prezente. Şi voi expune astăzi alte câteva elemente pentru a ilustra, aş spune, ceea ce voi aduce apoi duminică la o încheiere, pentru a arăta cum întreaga karmă a vieţii spirituale a epocii noastre se află în legătură cu ceea ce poate să facă Mişcarea antroposofică.

Pentru început, voi prezenta astăzi nişte lucruri în cazul cărora nu veţi vedea imediat ce legătură au cu tema noastră principală, dar veţi recunoaşte că ele caracterizează, în sensul cel mai eminent, viaţa spirituală a prezentului, pe baza substraturilor vieţii spirituale a trecutului.

Multe lucruri vor apărea paradoxale, dar viaţa în totalitatea ei prezintă într-adevăr aspecte paradoxale pentru viziunea pe care o avem despre ea pe Pământ. Exemplele pe care le-am ales astăzi nu sunt obişnuite, căci succesiunile obişnuite de vieţi nu ne trimit, de regulă, la nişte personalităţi istorice, nu ne trimit la nişte personalităţi în aşa fel încât să vedem acolo, studiindu-le prin conştienţa obişnuită, un şir continuu. Dar există în realitate nişte vieţi pământeşti care se succed în aşa fel încât, însumându-le, prezentăm totodată şi istoria.

Lucrurile se prezintă într-un sens atât de pronunţat doar la un număr mic de individualităţi; dar tocmai în legătură cu asemenea individualităţi, în cazul cărora o singură încarnare poate fi indicată drept istorică, aşa cum a fost deja cazul câtorva individualităţi pe care le-am prezentat de-a lungul timpului, tocmai în legătură cu asemenea individualităţi putem învăţa extraordinar de multe lucruri cu privire la karmă. Mai întâi aş vrea să vă vorbesc despre o personalitate care trăia la sfârşitul primului secol al erei creştine, şi care deja pe atunci era filosof, un filosof care, în sensul cel mai accentuat al cuvântului, aparţinea şcolii scepticilor, adică şcoala acelor filosofi care, de fapt, nu considerau nimic în lume ca sigur. El aparţinea acestei şcoli a scepticilor, care exista deja în zorii creştinismului, dar care se afla cu totul în imposibilitatea de a dobândi cunoştinţe sigure, aşadar, înainte de toate, nu putea spune în nici un fel dacă o fiinţă divină poate lua formă umană, şi alte asemenea lucruri.

Această individualitate – numele pe care îl purta ea atunci nu are prea mare importanţă, era un Agrippa –, această individualitate, încarnată în acea epocă, întrunea în personalitatea ei tot ceea ce produsese scepticismul grec şi era, într-un anumit sens, o personalitate pe care, fără a da cuvântului un sens peiorativ, ci folosindu-l ca pe un termen tehnic, am putea-o numi chiar cinică; o personalitate cinică nu în ceea ce priveşte concepţia sa despre viaţă, în această privinţă ea era o personalitate sceptică, dar era o personalitate cinică în felul în care trata lucrurile lumii; şi anume, în aşa fel încât ea glumea foarte uşor chiar şi cu privire la lucrurile foarte importante. Şi creştinismul a trecut pe lângă acest om fără a lăsa nici cea mai mică urmă. Dar după ce a trecut prin poarta morţii, în el s-a menţinut o dispoziţie care era mai puţin un rod al scepticismului său – căci acesta era, desigur, o concepţie filosofică, şi după moarte nu ducem aşa ceva cu noi prea departe –, ci mai mult ceea ce se afla în obişnuinţele interioare ale sufletului şi spiritului, acea uşurinţă cu care trata evenimentele importante ale vieţii, acea satisfacţie pe care o simţea atunci când ceva care apărea ca important era dovedit a nu fi important; aceasta îi era dispoziţia interioară fundamentală. Şi el a dus cu sine această dispoziţie interioară fundamentală în viaţa de după moarte.

Am arătat deja ieri următoarele: Mai întâi, după ce a trecut prin poarta morţii, omul intră într-o sferă care îl conduce, încetul cu încetul, în domeniul Lunii. Şi am arătat că acolo se află colonia Înţelepţilor originari ai omenirii, acei Învăţători originari care trăiseră odinioară pe Pământ – dar pe atunci nu se aflau într-un corp fizic, şi care, de aceea, nu învăţau în felul în care trebuie să ne imaginăm învăţământul practicat mai târziu, ci ei, peregrinând pe Pământ numai într-un corp eteric, învăţau în aşa fel încât un om sau altul dintre cei care trebuiau să primească învăţătura lor în cadrul Misteriilor îi simţeau pe aceşti înţelepţi originari ca prezenţi în ei. Discipolul avea sentimentul: Învăţătorul se află în mine. – Şi, drept rod al acestei prezenţe a înţeleptului originar, el simţea ca un fel de inspiraţie interioară, care constituia, în acea epocă îndepărtată, forma pe care o lua învăţământul. Acestea erau vremurile cele mai îndepărtate ale evoluţiei pământeşti, când marii Învăţători originari umblau pe Pământ în corpurile lor eterice. Aceşti Învăţători originari sunt cei care au urmat Luna, ca să spunem aşa, atunci când ea a fost separată de Pământ, pentru a deveni un corp ceresc al cărui domeniu omul îl traversează, într-un anumit fel, drept primă staţiune a evoluţiei sale cosmice. Ei sunt cei care luminează karma, căci ei au de-a face mai ales cu înţelepciunea trecutului.

Şi atunci când personalitatea menţionată, Agrippa, a pătruns în acest domeniu, sensul unei încarnări anterioare i-a apărut foarte clar, o încarnare deosebit de caracteristică, şi care atunci, în viziunea retrospectivă de după moarte, a făcut asupra acestei personalităţi o impresie puternică, fiindcă ea, în timpul acelei încarnări mai putuse încă vedea multe lucruri legate de felul în care apăruseră din vechile Misterii ritualurile cultice din Asia de Sud-Vest şi din Africa.

Această individualitate a trăit atunci din nou, sub o formă foarte intensă, suprasensibilă, în era creştină, ceea ce trăise pe Pământ în legătură cu unele Misterii decadente din Asia de Sud-Vest. Acest lucru a acţionat în sensul că această individualitate – cum spuneam, ea nu fusese atinsă de creştinism – vede acum, vede în mod suprasensibil, cum era aşteptat Christos în vechile Misterii.

Dar cum Misteriile – vreau să spun, ritualurile cultice care apăruseră din Misterii, la care această personalitate asistase – îşi pierduseră substanţa lor profundă în locurile în care a trăit această personalitate, ea a adoptat ritualuri cultice, practici, care în cursul primelor secole de evoluţie creştină au devenit creştine, şi chiar au fost adoptate de creştinismul roman.

Reţineţi bine, dragii mei prieteni, despre ce este vorba. În acea regiune în care se afla după moarte această individualitate a fost pregătită în ea o înţelegere pentru aspectul exterior al ritualurilor cultice şi al instituţiilor ecleziastice, care fuseseră mai înainte păgâne, dar care reînviaseră în cursul primelor secole creştine şi trecuseră în cultul exterior roman, cu toate concepţiile despre natura Bisericii legate de cultul roman.

Vedeţi dvs., acest lucru a avut ca efect faptul că această personalitate a îmbrăcat o configuraţie spirituală cu totul specială. Pe de altă parte, vedem cum, pe parcursul drumului pe care îl urmează omul între moarte şi o nouă naştere, această individualitate îşi elaborează karma în special în regiunea lui Mercur, astfel încât ea dobândeşte, în anumite privinţe, o vastă perspectivă, dar nu în sens interior, ci în sensul înzestrării cu inteligenţă exterioară.

Când urmărim mai departe cu privirea această individualitate, o regăsim pe Pământ în acel cardinal care şi-a asumat guvernarea în timp ce Ludovic al XIV-lea mai era încă un copil: cardinalul Mazarin. Şi când îl studiem pe cardinalul Mazarin în tot ce are el strălucitor, splendid, mare, şi în întreaga sa concepţie exterioară despre creştinism, pe care îl adoptă numaidecât – şi, de asemenea, în modul său de a se adapta cu obişnuinţele sale la felul de a fi al acelei femei sub a cărei tutelă se află Ludovic al XIV-lea –, atunci vedem: El adoptă din creştinism tot ceea ce este instituţie creştină, cult creştin, pompă creştină: el adoptă toate acestea, prin faptul că îl înconjoară cu aureola de strălucire a naturii orientale, a Asiei Anterioare.

Dar acest cardinal Mazarin a avut, bineînţeles, ocazia de a fi destul de puternic atins de împrejurări. Gândiţi-vă numai la epocă: izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani, toate lucrurile care s-au întâmplat, la originea cărora era Ludovic al XIV-lea.

Cardinalul Mazarin era înzestrat din plin cu facultatea de a percepe un ansamblu de fapte, era un mare om de stat, dar, pe de altă parte, era, de asemenea, ca ameţit, ca îmbătat, în realitate, de propriile sale acţiuni; astfel încât aceste acţiuni, aş spune, oricât de grandioasă era abilitatea cu care erau ele săvârşite, nu veneau din adâncul inimii.

Această viaţă devine cu totul neobişnuită când el traversează din nou perioada dintre moarte şi o nouă naştere. Putem vedea atunci în mod exact cum, traversând din nou regiunea lui Mercur, tot ceea ce săvârşise această personalitate se dizolvă ca în ceaţă. Toate ideile pe care le primise despre creştinism, tot scepticismul prin care trecuse cu privire la ştiinţă, toate acestea se transformă între moarte şi o nouă naştere: Ştiinţa nu mai oferă ultimele adevăruri; un simţ acut al cunoaşterii, prezent deja în mod fugitiv cu ocazia traversării precedente a regiunii lui Mercur, se stinge din nou şi în această viaţă se dezvoltă în mod karmic o mentalitate neobişnuită; o mentalitate care reţine cu mare tenacitate concepţii pătrunzătoare trăite odinioară, dar care dezvoltă puţine concepte pentru următoarea viaţă, pentru a o stăpâni. Urmărind-o în timp ce traversează existenţa dintre moarte şi o nouă naştere, ai sentimentul următor: Ce va face de fapt această individualitate în noua încarnare, spre care aspiră ea acum? De ce este ea legată, de fapt, cu adevărat? Ai acest sentiment: Ea poate fi legată mai mult sau mai puţin intens de tot felul de lucruri şi de nimic. Toate antecedentele sunt prezente. Intensitatea cu care este trăit creştinismul – după scepticismul care a precedat –, în toate aspectele sale exterioare, pe toate drumurile pe care le-a parcurs pentru a deveni cardinal, acest lucru are rădăcini adânci în personalitate: Această personalitate trebuie să asimileze cunoştinţe bogate, dar trebuie să le exprime cu ajutorul unor concepte formate rapid. Şi, pe lângă aceasta: Harta Europei asupra căreia guvernase odinioară este, aş spune, ca ştearsă. Nu putem şti cum se va putea regăsi această personalitate în Europa – Cu siguranţă, ea nu va putea face nimic cu o asemenea hartă.

Da, dragii mei prieteni, omul trebuie să treacă prin aceste lucruri când traversează viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, pentru a nu greşi, pentru a scoate din ea o ştiinţă cu adevărat exactă. Această personalitate se naşte din nou şi arată într-adevăr în viaţa fizică, în perioada când se apropie epoca lui Mihael, un ciudat chip cu două feţe. O personalitate care nu poate fi întru totul om de stat, care nu poate fi un adevărat om de stat, nici întru totul om al Bisericii, dar care este implicată în ambele funcţii: Este vorba de Hertling, care a fost, la o vârstă înaintată, cancelar imperial al Germaniei şi care a trebuit să-şi valorifice apoi în acest fel, ca urmare a antecedentelor sale karmice, resturile naturii sale mazariniene; care manifestă în cariera sa de profesor creştin caracteristicile cu care abordase odinioară creştinismul.

Acesta este un exemplu prin care dvs. puteţi vedea în ce fel neobişnuit au ajuns oamenii prezentului la individualităţile lor actuale. Cel care nu face cercetări, dar elaborează ceva prin gândire, ajunge, fireşte, la cu totul altceva. Dar înţelegem karma numai dacă putem stabili o legătură cu aceste corelaţii eterne, care în lumea sensibilă iau un aspect aproape paradoxal, dar care sunt prezente în lumea spirituală. Aşa cum este un fapt pe care l-am menţionat adesea aici: faptul că Ernst Haeckel, care a combătut atât de vehement Biserica, era călugărul Hildebrand reîncarnat, care în precedenta încarnare fusese cunoscut ca marele papă Gregorius [ Nota 35 ].

Vedem astfel cât de puţin contează conţinutul exterior de credinţă sau al concepţiei unui om în viaţa pământească; căci acestea sunt gândurile sale. Dar studiaţi-l odată pe Haeckel, şi studiaţi-l mai ales în legătură cu ceea ce a fost el odinioară, călugărul Hildebrand, papa Gregorius – cred că şi el se află printre aceste imagini de la Chartres – şi dvs. veţi vedea atunci că în realitate există aici un dinamism a cărui acţiune merge mai departe.

V-am dat acest exemplu pentru ca dvs. să vedeţi cum nişte personalităţi proeminente ale epocii prezente aduc cu ele trecutul şi îl introduc în acest prezent. Aş vrea să aleg acum un alt exemplu, care poate fi pentru toţi de o foarte, foarte mare valoare, şi în faţa căruia mă dau înapoi aproape cu teamă, nu pot să-l prezint prea uşor, dar care duce atât de extraordinar de departe în profunzimile întregului context spiritual al prezentului, încât nu pot evita să menţionez tocmai acest exemplu.

Dacă aţi privi, aşadar, chipul călugărului Hildebrand, care a fost papa Gregorius pe care dvs. îl cunoaşteţi din istorie, aţi vedea cum tocmai în acest chip al lui Hildebrand, al viitorului Gregorius, este conţinută într-un mod minunat întreaga configuraţie sufletească a lui Haeckel.

Dar eu voiam să vă vorbesc despre o altă personalitate, o personalitate – aşa cum spuneam, aproape că dau înapoi în faţa ideii de a o menţiona, dar ea este extraordinar de caracteristică pentru ceea ce este transferat din trecut în prezent şi pentru modul în care se face acest lucru. Am indicat adesea, şi dvs., de asemenea, veţi fi având cunoştinţă din istoria exterioară despre faptul că în secolul al 4-lea a avut loc Sinodul de la Niceea [ Nota 36 ], care a decis pentru Europa Occidentală între arianism şi athanasism, când arianismul a fost condamnat.

A fost un sinod la care a apărut întreaga înaltă erudiţie ce era prezentă în primele secole creştine la personalităţile determinante, când se disputau idei profunde, când de fapt sufletul uman avea o cu totul altă constituţie interioară, când el considera absolut firesc faptul de a trăi în mod nemijlocit în lumea spirituală, şi când se puteau deja purta dispute substanţiale cu privire la Christos, Fiul, dacă este de o fiinţă cu Tatăl sau numai o entitate asemănătoare cu Tatăl, ceea ce afirma arianismul. Nu vrem să intrăm astăzi în divergenţele dogmatice ale celor două concepţii, dar nu vrem să pierdem din vedere faptul că aici este vorba de nişte confruntări extraordinar de pătrunzătoare, de nişte confruntări de o agerime grandioasă, dar în cadrul cărora lupta se ducea cu armele intelectualismului din acea epocă.

Astăzi, când suntem ageri, suntem ageri ca oameni. Astăzi aproape toţi oamenii sunt ageri. Am spus-o deja adesea: Oamenii sunt teribil de inteligenţi, adică ei pot gândi, nu-i aşa? Nu-i mare lucru, dar oamenii pot astăzi gândi. Eu pot fi şi foarte prost şi să gândesc; oamenii astăzi chiar pot gândi. Dar în acea epocă nu era ca astăzi, că oamenii puteau gândi, ci ei primeau gândurile sub formă de inspiraţie. Aşadar cel care era ager se simţea ca binecuvântat de Dumnezeu, şi gândirea era un fel de clarvedere. Lucrurile se mai prezentau încă absolut aşa în secolul al 4-lea al erei creştine. Şi cei care îl ascultau pe un gânditor vorbind mai simţeau şi ei ceva din evoluţia gândirii sale. Dar la acest sinod era prezentă o personalitate care a luat parte la aceste discuţii, dar a fost dezamăgită în cel mai înalt grad de rezultatul sinodului, şi care se străduise atunci mai ales să aducă argumente pentru ambele părţi. Această personalitate a prezentat argumentele cele mai importante, atât în favoarea arianismului cât şi a athanasismului, şi dacă lucrurile ar fi mers în sensul arătat de această personalitate, atunci sinodul ar fi ajuns la un cu totul alt rezultat. Ar fi fost nu un fel de compromis şchiop între arianism şi athanasism, ci o sinteză, o asemenea sinteză care ar fi constituit, probabil, ceva măreţ – nu putem construi istoria, dar putem spune acest lucru pentru a ne lămuri faptele –, probabil că ar fi fost ceva măreţ, care ar fi condus la o legătură mult mai intimă între divinul uman din interiorul omului şi divinul din Univers. Căci prin forma pe care a dat-o athanasismul lucrurilor, el a făcut ca sufletul uman să fie în realitate rupt, în mod clar, de originea sa divină, şi se considera chiar erezie să se vorbească despre Dumnezeul prezent în fiinţa interioară a omului.

Dacă ar fi triumfat arianismul singur, atunci s-ar fi vorbit mult, fireşte, despre Dumnezeul din fiinţa interioară a omului, dar acest lucru nu s-ar fi făcut niciodată cu veneraţia interioară necesară, şi mai ales nu cu demnitatea interioară necesară. Arianismul singur ar fi considerat omul, pe orice treaptă, ca o încarnare a Dumnezeului care locuieşte în el. Dar acest lucru este valabil şi pentru fiecare animal, pentru lumea întreagă, pentru fiecare piatră, pentru fiecare plantă. Acest fel de a vedea are valoare numai dacă, în acelaşi timp, el conţine în sine impulsul de a urca din ce în ce mai sus în evoluţie, pentru a-L regăsi pe Dumnezeu abia atunci, la vârf. Afirmaţia că posedăm în noi un element divin pe orice treaptă a vieţii are sens numai dacă concepem acest element divin într-o ascensiune permanentă “spre sine însuşi”, la care el încă nu a ajuns. Dar dacă această personalitate despre care vorbesc eu ar fi putut avea o influenţă determinantă la acest sinod, atunci, cu siguranţă, s-ar fi realizat o sinteză a celor două concepţii.

Această personalitate, profund dezamăgită, s-a retras într-un fel de sihăstrie în Egipt, a dus acolo o viaţă riguros ascetică, a cunoscut temeinic – atunci, în secolul al 4-lea – tot ceea ce erau, propriu-zis, conţinuturile reale, spirituale, ale creştinismului din acea epocă; acesta era, poate, un creştin dintre cei mai instruiţi din acel timp, dar el nu era un luptător.

Deja felul în care s-a manifestat această personalitate la sinod era acela al unui om care ştie să cântărească lucrurile din toate punctele de vedere, cu calm, dar extraordinar de entuziast, un om care nu se entuziasma pentru lucrurile mărunte şi unilaterale; un om care era – nu aş spune scârbit, nu acesta ar fi termenul just –, dar care simţea o amărăciune extraordinară din cauză că nu a reuşit nimic, căci el era absolut convins că salvarea creştinismului ar veni numai dacă ar triumfa concepţia sa.

Şi astfel, el s-a retras într-un fel de sihăstrie şi a devenit pentru restul zilelor sale un eremit, dar care, printr-un impuls interior al sufletului său, a urmat un drum cu totul deosebit şi s-a consacrat cercetării originii gândirii inspirate. Aprofundarea mistică pe care o cultiva această personalitate urmărea să descopere de unde îşi primeşte gândirea inspiraţia sa. A fost ca un singur şi mare dor: să găsească originea gândirii în lumea spirituală. Şi, în cele din urmă, această personalitate a fost umplută în întregime de acest dor arzător. Ea a şi murit cu acest dor, fără să fi putut găsi în timpul existenţei sale pământeşti de atunci o împlinire concretă, un răspuns. Răspunsul nu a venit. Pe atunci, timpurile nu îi erau favorabile.

Astfel, trecând prin poarta morţii, această personalitate a făcut o experienţă deosebită. Decenii după moartea sa, ea putea să-şi îndrepte privirea retrospectivă asupra acestei existenţe pământeşti şi s-o vadă mereu nuanţată de lucrurile la care ea ajunsese în cele din urmă. Această personalitate putea vedea, în cadrul retrospectivei ce urmează imediat după moarte, ea putea vedea cum gândeşte omul.

Dar întrebarea nu ajunsese încă la un răspuns. Acest lucru este important. Şi, fără să fie prezent un gând ca răspuns la întrebarea respectivă, această personalitate a privit, imediat după moarte, într-un mod minunat de clar, imaginativ, în interiorul inteligenţei Universului. Nu a văzut gândurile Universului – le-ar fi văzut dacă lucrul la care aspira ea şi-ar fi găsit împlinirea, nu a văzut gândurile Universului, dar a privit în imagini activitatea gânditoare a Universului.

Şi astfel, o individualitate traversa viaţa dintre moarte şi o nouă naştere într-un fel de echilibru între contemplarea mistică imaginativă şi gândirea ageră de odinioară, dar încă fluidă, care încă nu îşi găsise forma definitivă.

În ceea ce se modela karmic a fost triumfătoare mai întâi înclinaţia mistică. Individualitatea respectivă se naşte din nou în Evul Mediu, ca femeie vizionară, o vizionară care vedea deschizându-se în faţa ei minunate perspective ale lumii spirituale. Înclinaţia spre gândire s-a retras la început în întregime, elementul contemplativ trecând pe primul plan. Minunate viziuni, într-o dăruire de sine mistică faţă de Christos, o impregnare extraordinar de profundă a sufletului de un creştinism vizionar, perceptibil, viziuni în care apărea Christos drept conducător al unor cohorte paşnice, nu războinice, cohorte care voiau să realizeze răspândirea creştinismului prin blândeţe, cum în realitate nu se întâmplase încă pe Pământ în nici o epocă – dar acest lucru era prezent în viziunile acestei călugăriţe; un creştinism foarte înflăcărat, care nu era deloc în concordanţă cu ceea ce se dezvolta atunci, în noua sa formă, drept creştinism.

Pe întreaga durată a vieţii sale, această călugăriţă, această vizionară, această văzătoare, nu a intrat în conflict cu creştinismul oficial. Dar ea a ieşit din cadrele creştinismului oficial, a cultivat un creştinism la început de natură cu totul personală, un creştinism care de fapt nu a mai existat niciodată după aceea pe Pământ. Astfel încât acestei personalităţi, Universul, aş putea spune, îi punea întrebarea cum poate fi transpus în realitate acest creştinism într-un trup uman într-o nouă încarnare.

Şi totodată, după ce vizionara trecuse prin poarta morţii deja de un timp destul de lung, ecourile vechiului intelectualism, ale intelectualismului inspirat, au fost din nou prezente. Urmele viziunilor au fost “impregnate de idei”, aş spune. Şi, în căutarea unui trup uman, această individualitate a devenit Vladimir Soloviov [ Nota 37 ].

Citiţi scrierile lui Soloviov. Eu am descris adesea aici impresia pe care o fac aceste scrieri asupra unui om din zilele noastre, am spus acest lucru şi în Introducerea la ediţia Operelor lui Soloviov [ Nota 38 ]. Încercaţi să simţiţi tot ce se află printre rânduri, o mistică ce adesea ne pare foarte greoaie, un creştinism care are o formă de exprimare individuală, dar care ne arată în mod clar: Acestea trebuiau să caute un trup suplu, un trup plastic din toate punctele de vedere, aşa cum nu se poate afla decât la poporul rus.

Cred că putem păstra foarte bine, dragii mei prieteni, când examinăm acest exemplu, o sfântă sfială în faţa adevărurilor karmei, care pot fi adăpostite, bineînţeles, numai în interiorul cel mai pur, căci în sufletul celui care are un simţ pentru observarea lumii spirituale vom găsi ceea ce dorim adesea: faptul că adevărul are ceva sfânt, ceva voalat, şi nu se dezvăluie în mod nedemn.

I s-a reproşat în repetate rânduri antroposofiei – mai ales din direcţia teologiei – că despoaie adevărurile tainice de vălul misterului şi că în acest fel le profanează. Dar tocmai când pătrundem în aspectele mai profunde, mai esoterice, ale contemplării antroposofice, simţim că în realitate nu poate fi vorba de o asemenea profanare, ci simţim că lumea ne umple fiinţa de o sfântă sfială când contemplăm una după alta vieţile umane şi modul minunat în care vieţile umane anterioare îşi au repercusiunile lor asupra vieţilor umane ulterioare. Numai să nu fim noi înşine profanaţi din punct de vedere interior sau să nu acţionăm profanând prin gândirea noastră, şi atunci nu vom mai ridica o asemenea obiecţie.

Putem spune: Cine citeşte scrierile lui Soloviov şi o vede în fundal pe evlavioasa călugăriţă, cu viziunile ei minunate, cu dăruirea de sine infinită faţă de Entitatea lui Christos, cine vede această personalitate ieşind de la Sinodul de la Niceea cu profundă amărăciune, după ce expusese la acest sinod lucruri atât de mari, atât de importante, cine, ca să spunem aşa, descoperă creştinismul de două ori – în forma lui raţionalistă, dar într-o formă raţionalistă inspirată, apoi în forma lui vizionară – în sufletul şi în inima acestei individualităţi, drept fundal, pentru un asemenea om, a ridica vălul misterului nu este deloc o profanare.

Un romantic german a avut cândva curajul să gândească altfel decât toţi ceilalţi celebra maximă a lui Isis. Această maximă celebră a lui Isis spune: Eu sunt ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi; nici un muritor nu mi-a ridicat vălul. – La aceasta, romanticul german răspunde: Atunci, trebuie să devenim nemuritori, pentru a-l ridica! – Ceilalţi numai au preluat pur şi simplu maxima.

Să descoperim în noi înşine ceea ce este cu adevărat nemuritor, elementul spiritual-divin, şi atunci vom putea aborda multe taine fără a le profana, taine de care nu ne putem apropia dacă avem prea puţină încredere în propria divinitate a naturii noastre.

Astfel, am schiţat atitudinea interioară care ar trebui să se răspândească din ce în ce mai mult sub influenţa unor consideraţii de felul celor de ieri şi de astăzi, şi ele ar trebui să acţioneze apoi asupra faptelor şi asupra vieţii celor a căror karmă, aşa cum am arătat, îi conduce spre Societatea Antroposofică.