Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


CONFERINŢA A PATRA

Praga, 5 aprilie 1924

Înainte de a-mi permite să vă adresez salutul meu de bun rămas, ca răspuns la cuvintele atât de prieteneşti ale domnului profesor Hauffen [ Nota 14 ], care au fost rostite în numele dumneavoastră, daţi-mi voie să expun consideraţiile din această seară.

Consideraţiile precedente, pe care le-am prezentat aici, în cadrul Societăţii Antroposofice de la Praga, au arătat în mod clar cum o activitate a spiritului – sau, poate, mai bine zis, a entităţilor spirituale – conduce evoluţia omenirii, şi cum sufletele umane înseşi, impregnate de spirit, transportă dintr-o epocă în alta ceea ce au elaborat ele într-o anumită epocă; dar, fireşte, şi datoriile cu care sunt încărcate aceste suflete într-o anumită epocă. Toate acestea ne permit să ne cufundăm cu privirea în viaţa Cosmosului fizic-sufletesc-spiritual, şi ne vom înţelege fiinţa noastră omenească abia prin această contemplare. Căci, fără a cădea pradă orgoliului, trebuie să recunoaştem că prin propria noastră natură umană, noi suntem uniţi cu izvorul spiritual originar al Cosmosului şi că ne înţelegem propria natură abia atunci când pătrundem Cosmosul în mod spiritual. Începând de la Congresul de Crăciun, nu numai că antroposofia trebuie să fie administrată în cadrul Societăţii Antroposofice, ci şi administrarea însăşi trebuie să fie antroposofie. Iar acest lucru trebuie să se manifeste şi printr-o transformare a activităţii antroposofice. Aşadar, eu nu mă tem, în aceste conferinţe, să părăsesc exoterismul, să orientez consideraţiile mai mult spre esoterism, şi aş vrea să mai adaug astăzi unele lucruri la ceea ce a fost spus deja. Aş vrea să mai adaug ceva care poate face vizibil felul în care este transportat sufletul uman dintr-o epocă în alta. Ceea ce se întâmplă la nivelul ansamblului se întâmplă şi pentru oamenii individuali, şi dacă înţelegem karma personalităţilor care ne sunt cunoscute tuturor, atunci ne putem clarifica şi propria noastră karmă. De aceea, să ne continuăm astăzi consideraţiile karmice într-un mod ceva mai concret.

În cursul acestor consideraţii am pronunţat deja numele unui bărbat care ne indică într-un mod remarcabil cum se poate manifesta un element vizionar într-o natură voluntară. Am pronunţat numele eroului italian pentru libertate Garibaldi, şi i-am schiţat, de asemenea, câteva trăsături caracteristice. Tot ceea ce se manifestă în acest Garibaldi este activitate de voinţă. Ce voinţă enormă i-a trebuit acestui om pentru ca, pe vremea când era tânăr, să traverseze pe cont propriu, în repetate rânduri, într-o epocă periculoasă, în deceniul al doilea şi începutul deceniului al treilea al secolului al 19-lea, Marea Adriatică, apoi, fiind făcut prizonier de mai multe ori, să-şi recâştige de fiecare dată libertatea datorită forţei şi curajului său! Ce extraordinară desfăşurare de voinţă s-a manifestat atunci când, văzând că Europa nu-i oferă nici un câmp de acţiune, să se ducă în America de Sud şi să devină acolo unul dintre cei mai îndrăzneţi luptători pentru făurirea unei vieţi libere! Am atras atenţia, de asemenea, asupra faptului că, în ceea ce priveşte căsătoria, el şi-a realizat propria viaţă dincolo de măsura pământească obişnuită; şi că, după ce a revenit în Europa, el a fost cel căruia Italia îi datorează în realitate, totul.

Când, într-o zi am fost întrebat: Cum au putut fi create corelaţiile karmice ale acestei personalităţi? – atunci s-au pus de fapt două probleme. Căci a trăi corelaţiile karmice nu este ceva simplu, ci un lucru complicat. Eu am spus deja că uneori trebuie să pornim de la nişte aspecte ale vieţii în aparenţă neînsemnate, pentru a trece apoi de la aceste aspecte neînsemnate, dar concrete, perceptibile, la ceea ce transportă realităţile unei vieţi pământeşti în realităţile unei alte vieţi pământeşti.

În cazul lui Garibaldi, a fost prezentă mai ales situaţia următoare: cu o mentalitate de republican, el a devenit treptat un republican absolut convins, dar şi-a desfăşurat întreaga energie a voinţei pentru a realiza în Italia regalitatea sub Victor Emmanuel [ Nota 15 ]. Şi, de fapt, când examinăm numai biografia exterioară a lui Garibaldi, vedem o contradicţie fundamentală între atitudinea sa lăuntrică şi ceea ce a făcut el. Pe de o parte, vedem cât se simţea de legat de bărbaţi ca Mazzini şi Cavour [ Nota 16 ], cu care nu se armoniza în privinţa ideilor, şi care aveau o cu totul altă orientare de gândire. Suntem atunci frapaţi de un fapt ciudat, faptul că data şi locul naşterii lui Garibaldi, născut în 1807, este foarte aproape de locurile de naştere ale celor trei personalităţi: viitorul rege Victor Emmanuel, Cavour, omul de stat, şi filosoful Mazzini. Ei s-au născut în imediată apropiere unul de altul. Suntem conduşi atunci să cercetăm legăturile karmice dintre ei.

Cealaltă problemă care ar conduce la un rezultat este aceasta – cu adevărat o problemă care merge în profunzime! Când ne consacrăm unor consideraţii spiritual-ştiinţifice, trebuie să atragem întotdeauna atenţia asupra faptului că în vechile timpuri au existat iniţiaţi care aveau nişte facultăţi de contemplare a lumii, în sensul cel mai larg al cuvântului. Problema se poate pune astfel: Deoarece şi aceşti înţelepţi ai timpurilor trecute trebuie să se reîncarneze, unde sunt ei în epoca modernă? Şi unii ar putea întreba: Unde sunt marile personalităţi care au acţionat în trecut ca iniţiaţi, unde sunt ele active în epocile ulterioare? – Vedeţi dumneavoastră, ele revin, într-adevăr, dar trebuie să vă gândiţi, dragii mei prieteni, că omul, când apare într-o anumită epocă, este obligat să folosească acel trup pe care i-l pune la dispoziţie epoca respectivă. În trecut, trupurile erau mai maleabile, mai plastice, mai suple pentru spirit, şi în cadrul vieţii pământeşti noi avem nevoie de un trup pentru a transpune în manifestări şi fapte pământeşti ceea ce am asimilat înainte de a coborî în viaţa pământească. Şi tocmai în legătură cu o întrebare atât de enigmatică – şi cu aceasta nu intenţionez să aduc o critică –, noi trebuie să ne gândim că întreaga educaţie care se face în epoca modernă, deja de secole, este de-aşa natură încât organismul uman nu poate sluji pentru ca în viaţă să se poată manifesta ceea ce a trăit într-un iniţiat. Şi atunci, multe lucruri trebuie să rămână în substraturile profunde ale existenţei. De aceea, mulţi iniţiaţi de odinioară apar ca personalităţi la care nu se vede, dacă aplicăm noţiunile actuale, că ar fi fost odinioară iniţiaţi, fiindcă ele sunt obligate să folosească acel trup care le-a fost pus la dispoziţie de epoca lor.

Avem în Garibaldi tocmai un asemenea caz. Întorcându-ne foarte mult în urmă în trecutul Europei, întâlnim Misterii şi iniţiaţi de cea mai pare profunzime în Irlanda originară. Dar Misteriile irlandeze s-au păstrat, într-adevăr, până în era creştină. Chiar şi astăzi, Irlanda este câmpul unde se desfăşoară o viaţă spirituală abundentă – nu abstractă, conceptuală, ci reală –, activă în mod spiritual. Oricât de haotică apare astăzi Irlanda exterioară, în Irlanda mai există încă multă viaţă spirituală reală; totuşi, acesta nu este decât ultimul vestigiu a ceea ce a existat odinioară. În Hybernia, în Irlanda, existau Misterii profunde, care au exercitat o influenţă până în Europa, în primele secole ale erei noastre, după ce a fost asimilat creştinismul. Găsim aici un iniţiat care, părăsind Irlanda, a ajuns aproximativ până în regiunea Alsaciei actuale, în secolele 8-9 după întemeierea creştinismului. Pe vremea aceea, într-o epocă plină de frământări, acest iniţiat a făcut multe pentru adevăratul creştinism, pe lângă care acţiunea de exemplu, a sfântului Bonifaciu [ Nota 17 ] a fost în acest sens, în realitate, mult mai redusă. La acest iniţiat au venit, din trei regiuni diferite, trei discipoli, trei discipoli care i s-au încredinţat. Aceşti trei discipoli au progresat mai mult sau mai puţin. Dar tocmai în Misteriile irlandeze se respecta o regulă severă, faptul că discipolii care se încredinţaseră unui iniţiat nu mai puteau fi părăsiţi de acel iniţiat în viaţa pământească următoare, ci, dimpotrivă, pe durata acesteia el trebuia să facă ceva pentru a menţine legătura dintre aceşti discipoli şi iniţiat, să stabilească o legătură între aceşti discipoli şi el. Iniţiatul despre care vorbesc eu a reapărut în secolul al 19-lea în persoana lui Giuseppe Garibaldi, cu această voinţă vizionară, care în timpurile trecute se manifesta într-un cu totul alt mod, şi se putea manifesta altfel decât într-un trup din secolul al 19-lea, care primise o cu totul altă educaţie decât cea din secolul al 19-lea, chiar o educaţie minimă. Iar ceilalţi trei pe care i-am menţionat erau discipolii veniţi din diferite regiuni ale Pământului. Dar ceea ce a acţionat cu putere de la o încarnare la alta a acţionat mai profund decât nişte principii exterioare. Faţă de ceea ce îi leagă pe oameni între ei de la o încarnare la alta este fără importanţă să spui: Eu sunt republican, tu eşti monarhist. – În legătură cu aceste lucruri, trebuie să ne fie clar cât de departe este maya pământească, marea iluzie, aparenţa, existenţa, de realitatea spirituală, care se află în spatele fenomenelor sub formă de impulsuri spirituale active. Şi astfel, Garibaldi nu l-a putut părăsi pe Victor Emmanuel, deşi acesta a avut o cu totul altă mentalitate decât el. Mentalităţile, când se referă la realitatea exterioară, nu la oameni, ţin de epocă, nu de individualitate, care merge din viaţă pământească în viaţă pământească.

Aş vrea să iau un alt exemplu, care mi s-a prezentat într-un mod remarcabil. Eu aveam un profesor de geometrie [ Nota 18 ], pe care îl preţuiam foarte mult. Poate dumneavoastră ştiţi, din relatarea vieţii mele, că geometria face parte dintre lucrurile cărora le datorez cel mai mult în viaţa mea, ca stimulent. Astfel, eu îl preţuiam foarte mult pe acest profesor de geometrie. Din faptul că el era un excelent constructor de figuri, s-ar putea, ce-i drept, deduce că eu îl iubeam mult fiindcă mie îmi plăcea să construiesc figuri şi, de asemenea, fiindcă el prezenta ceea ce urmărea să arate cu un adevărat spirit de independenţă şi cu întregul caracter specific al gândirii geometrice. El era într-un mod atât de exclusiv geometru, încât, de exemplu, nu era deloc matematician, ci numai geometru. În acest domeniu, era genial, dar nu avea nici o cunoştinţă, nici o cunoştinţă reală în domeniul matematicilor. Dar el trăia tocmai într-o epocă în care întreaga geometrie descriptivă, specialitatea sa, era pe cale de a se transforma. El a rămas la vechea geometrie descriptivă. Aceasta era la el o trăsătură caracteristică. Dar, pentru cercetătorul ocult, un alt lucru era cu mult mai caracteristic. El avea ceea ce se numeşte un picior diform. Acum, caracteristic este faptul că, bineînţeles, nu materia fizică se metamorfozează, ci se metamorfozează forţa pe care o poartă un om, într-o încarnare, în picioarele sale, modul în care el se situează, prin mişcările picioarelor sale, în sfera păcatului sau în sfera binelui. Tot ceea ce este în legătură cu picioarele poate să se manifeste, într-o viaţă pământească următoare, în felul în care este organizat capul, pe când ceea ce avem acum în cap se poate manifesta, în viaţa următoare, tocmai în organizarea picioarelor. Aceste lucruri se metamorfozează într-un mod caracteristic. Cel care este familiarizat cu asemenea lucruri poate vedea, din modul în care păşeşte cineva, din modul în care în care îşi pune călcâiul, degetele de la picioare pe pământ, poate vedea cum era gândirea lui în încarnarea precedentă. Şi cel care urmăreşte cu privirea natura specifică a gândurilor unui om, care vede dacă acesta gândeşte în mod rapid, superficial, sau foarte cu măsură, chibzuit, este adesea condus să vadă cu adevărat cum mergea omul respectiv într-o încarnare anterioară.

Un om care gândeşte în mod superficial avea în încarnarea precedentă un mers cu paşi mărunţi şi rapizi, şi ţopăia doar pe suprafaţa solului. Un om care gândeşte temeinic avea un mers sigur. Şi tocmai asemenea detalii aparent de mică importanţă în viaţă ne ajută să pătrundem mai adânc atunci când cercetăm relaţiile spirituale mai profunde, şi nu pe cele exterioare, abstracte. Şi astfel, evocând mereu şi mereu în faţa sufletului imaginea profesorului pe care îl iubeam, am fost condus până la încarnarea sa trecută. Şi imaginii sale vine să i se asocieze o alta, cea a unui om care avea şi el un picior diform: Lordul Byron [ Nota 19 ]. Aceşti doi oameni se aflau acum în faţa mea. Şi karma profesorului meu, precum şi caracteristica pe care v-am descris-o, m-au condus la constatarea că în secolul 10 sau 11 aceste două suflete trăiseră, într-o încarnare anterioară, departe, în Europa de Est, că ele se aflaseră cândva sub influenţa unei legende pline de sens, a unei profeţii, a acelei legende care povesteşte că palladiumul [ Nota 20 ], care, printr-o anumită vrajă, a menţinut, de fapt, puterea romană, fusese adus la Roma din vechea Troie, şi la Roma fusese ascuns. Când împăratul Constantin a vrut să transfere romanismul la Constantinopol, el a cerut transportarea cu mare pompă a palladiumului de la Roma la Constantinopol şi a poruncit să fie ascuns sub o coloană, sub o coloană căreia i-a dat o formă prin care transpărea giganticul său orgoliu. El a pus să fie plasată sus o veche statuie a lui Apollo, dar modificată în aşa fel încât să-l reprezinte pe el însuşi. El a luat bucăţi din lemnul Crucii pe care murise Christos şi a pus să se facă din aceste bucăţi de lemn un fel de coroană în jurul capului statuii. El celebra astfel adevărate orgii ale orgoliului!

Apoi legenda, devenind profeţie, anunţa că într-o zi palladiumul va fi transportat de la Constantinopol spre Nord, şi că atunci s-ar încarna într-un regat slav puterea care era legată de palladium. Cei doi oameni despre care vă vorbesc au auzit această profeţie şi şi-au asumat misiunea de a merge la Constantinopol pentru a aduce palladiumul în Rusia. Ei nu au reuşit acest lucru. Dar acest imbold s-a menţinut, în special la unul dintre ei, la Byron. Acest imbold s-a transformat în impulsul de a lua parte la lupta pentru libertate a Greciei, ceea ce în secolul al 19-lea l-a condus aproape chiar de locul unde căutase palladiumul fizic într-o viaţă pământească anterioară.

Vedeţi dumneavoastră, trebuie să regăsim firele care conduc spre epocile trecute. Astfel, am fost condus cu o altă ocazie, spre o personalitate care a trăit în secolul al 9-lea în nordul Franţei actuale; această personalitate stăpânea, în prima parte a vieţii sale, o proprietate întinsă, pământuri mari, el era pentru acea epocă un om bogat, care, în acelaşi timp, avea predispoziţii războinice, care participase la un mare număr de mici escapade războinice – de fapt, nimic important. Când a atins o anumită vârstă, această personalitate a adunat în jurul său nişte oameni şi ei s-au angajat împreună într-o aventură, această aventură a eşuat şi ea a fost pentru această personalitate o uriaşă decepţie; ea a trebuit să se întoarcă acasă fără să-şi fi atins scopul. Dar, după cum se petreceau lucrurile în acele vremuri în multe ţinuturi, în timpul cât această personalitate fusese plecată, pe casa, pe pământul şi pe oamenii săi pusese stăpânire altcineva. Personalitatea respectivă, pur şi simplu, nu a mai găsit ceea ce îi aparţinea – acest lucru este ciudat, dar aşa s-a întâmplat – şi ea a trebuit să ducă mai departe o viaţă de iobag pe propriul său domeniu. Aici, noaptea, aveau loc multe întâlniri cu oameni din vecinătate şi, într-un mod destul de confuz, se cultivau nişte idei-forţă din care nu putea rezulta nimic, atâta doar că ele erau cultivate. Am putea spune că avea loc un adevărat joc dialectic cu aceste idei-forţă ale revoltei împotriva stăpânilor actuali – aproape ca în vechea Romă. Această personalitate putea deveni interesantă, deposedată astfel de bunurile sale, de proprietatea sa şi de autoritatea sa obişnuită, fără ca voinţa să-i fi fost frântă, devenind un agitator în tot ţinutul, ridicându-se în special împotriva celui care pusese stăpânire pe bunurile sale. Această personalitate a apărut din nou în secolul al 19-lea şi a devenit, din punct de vedere interior, al gândurilor sale, din punct de vedere sufletesc, ceea ce putea lua naştere în urma acestei încarnări anterioare, a devenit Karl Marx [ Nota 21 ], liderul socialist. Gândiţi-vă acum, dragii mei prieteni, cât de mult se limpezeşte istoria lumii când o considerăm în acest fel, când putem urmări în mod real sufletele dintr-o epocă în alta; când vedem cum este transportat dintr-o epocă în alta ceea ce apasă pe suflete. Prin aceasta, viaţa istorică, devenirea şi natura omenirii se îmbogăţesc cu nişte corelaţii concrete.

De puţin timp, am putut atrage atenţia, la Dornach, asupra unei alte relaţii, care m-a condus în repetate rânduri, mai ales în timpul războiului, şi anume la sfârşitul războiului, să atrag atenţia asupra faptului că oamenii nu trebuie să se lase prea orbiţi de o anumită personalitate a epocii actuale. Eu am atras atenţia, deja în cursul ţinut la Helsingfors, în 1913 [ Nota 22 ], asupra unei capacităţi absolut limitate, despre care este vorba aici. Toate acestea s-au întâmplat pentru că mi s-a clarificat raportul dintre un urmaş al lui Mahomed, Muawija [ Nota 23 ], care a trăit în secolul al 7-lea, şi Woodrow Wilson [ Nota 24 ]. Întregul fatalism care trăise odinioară în personalitatea lui Muawija a reapărut în fatalismul absolut inexplicabil, şi care nu voia să fie decât un fatalism al voinţei, în fatalismul lui Woodrow Wilson. Şi aş vrea să spun că cel care vrea să caute o dovadă, o origine a celor paisprezece puncte cunoscute [ Nota 25 ], o poate găsi în Coran. Acestea sunt corelaţiile, dragii mei prieteni! Când e vorba despre asemenea lucruri, nu e voie să domnească nici cea mai mică simpatie sau antipatie, nu trebuie să domnească nici o critică, trebuie să fie prezentă numai obiectivitatea cea mai pură. Dar această obiectivitate conduce de la un punct al istoriei în care apare un suflet, la un alt punct. Şi putem spune, desigur, că atunci când omenirea va fi depăşit puţin ceea ce încă mai rezultă astăzi din epoca materialistă, atunci ne vom pleca urechea şi ochiul la aceste lucruri. Şi atunci ne vom simţi cu totul altfel în sânul civilizaţiei moderne, fiindcă o vom vedea în corelaţiile ei; nu numai în ceea ce are ea mort, ci în ceea ce este viu. Despre aceasta este vorba aici. Întreaga devenire istorică va fi vie. Pentru a depăşi punctul mort al evoluţiei în care se găseşte el acum, omul are nevoie de spirit viu, nu de spiritul abstract şi mort al simplelor idei.

Studiul istoriei se apropie, poate, de spiritual doar fără voie, aşa cum am explicat în conferinţa mea publică acum câteva zile [ Nota 26 ], dar el trebuie, totuşi, să o facă. Căci prezentarea exterioară a istoriei, care se bazează numai pe documente, este în realitate, plină de lucruri de neînţeles. Apare brusc ceva despre care nu se poate înţelege absolut deloc de unde vine. De ce? Fiindcă nu i se cunosc originile. Originile s-au pierdut. Tocmai când suntem în căutarea acestor origini, multe lucruri prind viaţă, în devenirea istorică. Dar prin aceasta ies la iveală şi multe lucruri săvârşite de oameni pentru a transforma istoria, tocmai în ceea ce priveşte lucrurile importante, în ceva fals, neadevărat.

Dragii mei prieteni, vi se va părea paradoxal şi ciudat faptul că cercetătorul spiritual trebuie să constate cum, într-un trecut relativ apropiat, o minunată capodoperă a poeziei s-a pierdut, pur şi simplu, din cauza ostilităţii unui anumit curent spiritual. În primele secole ale evoluţiei creştine exista, în regiunile meridionale ale civilizaţiei europene, o capodoperă care zugrăvea natura cea mai lăuntrică a civilizaţiei în mersul ei, imediat după apariţia creştinismului în evoluţia omenirii europene. Această capodoperă, o dramă epică, în felul ei, o epopee dramatică, zugrăvea felul în care omul, după ce tânărul creştinism apăruse şi începuse să acţioneze, nu se poate apropia de Entitatea reală şi adevărată a lui Christos, ci trebuie să treacă printr-o pregătire absolut specială în Misterii pentru a ajunge la adevărata Entitate a lui Christos.

Pentru a vedea despre ce este vorba, trebuie să ne clarificăm următorul lucru. Christos a explicat foarte clar discipolilor săi celor mai intimi cum în acea entitate care era Iisus cel născut în Orient a intrat umplându-l, în al treizecilea an al vieţii sale, Christos ca Fiinţă Solară, ca Fiinţă cosmică. Iisus din Nazareth s-a născut într-o religie lunară; căci ce era religia lui Iahve, religia lui Iehova? Cine era Iahve însuşi? Când oamenii ridicau privirea spre Iahve, ei ridicau privirea spre Eul uman dependent în mod direct de forma umană fizică, de această formă umană care se naşte o dată cu noi. Dar ceea ce se naşte o dată cu noi, ceea ce se constituie în noi, ceea ce se plăsmuieşte în noi prin faptul că suntem formaţi în trupul matern pentru a deveni un Eu, este dependent de forţele Lunii. Iahve este, de fapt, o divinitate lunară. Şi când oamenii ridicau privirea spre Iahve, ei spuneau: Iahve este conducătorul entităţilor lunare de la care provin forţele care îl introduc pe om în existenţa fizică pământească. Dar dacă în om ar acţiona numai forţele lunare, el nu ar putea depăşi niciodată ceea ce este integrat în el ca predispoziţie în cadrul vieţii pământeşti. Omul nu ar mai putea face acum acest lucru; el o putea face în vechile timpuri. Când ne întoarcem înapoi până la epocile pământeşti preistorice, găsim ceva foarte ciudat, care îi face omului de astăzi o impresie ciudată. Constatăm că oamenii – cea mai mare parte a unei anumite categorii de oameni – treceau în al treizecilea an al vieţii lor printr-o transformare completă a sufletului. Oricât de ciudat şi de paradoxal pare aceasta oamenilor de astăzi, aşa se întâmpla, totuşi, în acea epocă din care Vedele nu ne transmit decât un ecou. Existau odinioară în vechea Indie oameni care, când întâlneau un alt om pe care îl văzuseră cu trei ani mai înainte, puteau, eventual, afla despre acest om că îl văzuseră; dar nu îl recunoşteau. Ei uitaseră tot ceea ce trăiseră înainte de vârsta de treizeci de ani, uitaseră totul, până şi identitatea propriei lor persoane. Şi astfel, exista chiar o instituţie – noi am numi astăzi această instituţie birou, totul este astăzi birou şi serviciu –, această instituţie exista; o asemenea personalitate trebuia să se ducă la acest birou şi să spună unde se născuse şi cine era. Aceste personalităţi primeau apoi în Misterii mijloacele de a-şi aminti din nou viaţa lor până la vârsta de treizeci de ani. Acestea erau cele care mai târziu au fost numite “născute de două ori”, care îşi datorau prima lor existenţă forţelor lunare, iar a doua existenţă puterilor solare.

Această metamorfoză care se producea în timpurile trecute în cursul vieţii pământeşti într-o formă deosebit de radicală, şi care se numea “a doua naştere”, era atribuită Soarelui; şi pe bună dreptate, căci puterile solare sunt în legătură cu tot ceea ce poate face omul liber din sine însuşi. Dar, încetul cu încetul, evoluţia omenirii ajunsese la un punct în care aceasta nu mai făcea parte din evoluţia omului, omul nu mai trebuia să devină conştient în fizic de întinderile universului care se deschideau în faţa privirii sale. Iulian Apostatul [ Nota 27 ] a vrut să atragă atenţia asupra acestui lucru, să arate că încă mai există; el a trebuit să plătească acest fapt cu viaţa. Dar Christos a vrut, conferind Cuvântului Său putere, să-i aducă omului prin morală, prin aprofundare moral-religioasă, ceea ce nu-i dă natura. El a fost cel care i-a învăţat pe oameni astfel: Dacă simţiţi cum simt Eu, dacă, în loc să vă uitaţi la Soare, vă uitaţi să vedeţi ce a fost trezit în Mine, care, ultimul, am primit la vârsta de treizeci de ani Cuvântul Solar, atunci veţi regăsi drumul spre ceea ce este solar. – Şi Învăţătorii din Misterii din primele timpuri ale creştinismului ştiau foarte exact că acum urma să se dezvolte inteligenţa, intelectualitatea, care, ce-i drept, îi aduc omului libertatea, dar îl privează de clarvederea care îl conduce spre spiritualitatea Cosmosului.

De aceea, aceşti înţelepţi ai vechilor Misterii creştine au întemeiat un fel de învăţătură comunicată în această dramă epică, în această epopee dramatică despre care vă vorbeam. Aici era zugrăvit un asemenea discipol al Misteriilor creştine, care, prin sacrificiul intelectului, pe care discipolul trebuia să-l facă într-o anumită etapă precis determinată a tinereţii sale, urma să fie introdus în adevăratul creştinism, pentru ca să-i fie revelată această concepţie: Christos este o Fiinţă Solară, care a trăi în Iisus din Nazareth începând din al treizecilea an al său. În mod emoţionant, drama prezintă cum, în tinereţea sa, un om care aspiră să cunoască adevărata natură a creştinismului îşi sacrifică intelectul, adică face faţă de puterile superioare ale lumii jurământul sfânt de a nu rămâne la intelectualitate, ci de a se adânci în propriul său interior, pentru a cunoaşte creştinismul nu numai ca pe un fapt istoric-tradiţional, ci ca pe o realitate cosmică, de a vedea în Christos pe Cel care poartă în sine Entitatea Solară ca spiritualitate. Scena care prezenta această metamorfoză a unei entităţi umane care îşi sacrifică intelectul era o scenă dramatică grandioasă, cu un conţinut grandios. Şi omul care primea creştinismul numai sub formă de cuvinte ale Evangheliei – aşa cum s-a ajuns mai târziu – se transformă într-un om care învaţă să-şi îndrepte privirea spre realitatea cosmică, într-un om care contemplă legătura lui Christos cu Cosmosul. Această veche dramă epică zugrăvea prin acest erou al său felul cum devine omul clarvăzător pentru creştinismul ca realitate cosmică. Biserica catolică a avut grijă ca orice urmă a acestei drame să dispară. Din ea nu a rămas nimic, Biserica catolică era destul de puternică pentru a face aşa ceva. De exemplu, doar întâmplării i se datorează faptul că s-a păstrat o copie din operele unei personalităţi care a trăit la curtea lui Carol Pleşuvul, şi despre care altfel nu am fi ştiut nimic: Scotus Erigena [ Nota 28 ].

Celui care vede asemenea lucruri nu i se va mai părea atât de paradoxal că trebuie să menţionăm prin cercetare spirituală această dramă epică, această epopee dramatică, în care este zugrăvită în mod exact transformarea unui om care face jurământul sfânt de a-şi sacrifica intelectul, şi prin aceasta i se deschid cerurile. Tradiţia a păstrat mai multe fragmente din acea epopee dramatică, adesea modificată, în care nu mai sunt cuprinse marile contexte şi nu mai sunt cuprinse mai ales sub forma vechilor imagini; căci conţinutul pe care îl zugrăvea această operă de artă devenise adesea o temă pentru pictură. Dar şi tablourile au fost distruse, s-au mai păstrat numai aceste tradiţii, şi ceva a mai fost cultivat într-un cerc din care făcea parte profesorul lui Dante, Brunetto Latini [ Nota 29 ]. Dante a mai învăţat ceva de la profesorul său, desigur, nu foarte exact, dar a învăţat din aceste elemente tradiţionale, şi în “Divina Comedie” a lui Dante mai trăieşte ceva din acea epopee dramatică. Dar acea operă a existat cândva, aşa cum există “Divina Comedie” însăşi.

Dumneavoastră vedeţi, istoria nu coincide cu realitatea, şi cercetarea pur spirituală ar trebui să aducă la lumină multe lucruri din ceea ce a fost distrus de adversari. Căci, dintr-o anumită direcţie, există tot interesul să se distrugă cu totul ceea ce atrage atenţia asupra faptului că Entitatea lui Christos vine din Cosmos. Naşterea lui Christos a fost deplasată de la anul al treizecilea spre momentul în care se situează naşterea fizică. Dar nu s-ar fi putut face toate acestea, care au devenit acum tocmai doctrina creştină, dacă nu ar fi fost eliminată acea dramă despre care am vorbit eu astăzi. Cercetarea spirituală va trebui să joace cândva un rol important în cadrul civilizaţiei. Dumneavoastră cunoaşteţi deja caracterul teribil de dăunător al acelor boli care îşi fac apariţia, cum s-a întâmplat cu cineva pe care eu îl cunoşteam bine, care avea o poziţie socială foarte înaltă; într-o bună zi, el şi-a părăsit casa şi familia, s-a dus la gară, a luat un bilet pentru o staţie îndepărtată, şi, dintr-o dată, a uitat tot ceea ce trăise până atunci. Intelectul său era normal, dar memoria îi era complet perturbată, şi când a ajuns la acea staţie, el a luat un alt bilet, parcurgând astfel Germania, Austria, Ungaria, Galiţia şi în cele din urmă şi-a regăsit memoria într-un azil pentru săraci din Berlin.

Este cu adevărat ruina Eului întreg, când omul uită ce a trăit. Ar fi, de asemenea, ruina Eului civilizaţiei, a Eului omenirii europene, dacă ea ar uita complet prin ce a trecut în istorie, ce a fost eliminat din ea. Numai ştiinţa spirituală îi mai poate reda acest trecut.

Numai că până şi unor oameni care sunt relativ binevoitori, până şi acestora, dragii mei prieteni, li se pare cu totul straniu ceea ce are de spus ştiinţa spirituală. Nu putem citi fără o anumită ironie ceea ce un spirit de altfel atât de promiţător ca Maurice Maeterlinck a scris despre mine, întemeietorul antroposofiei, sub titlul “Marele secret” [ Nota 30 ]. Maurice Maeterlinck nu poate nega faptul că în primele introduceri ale cărţilor mele se află mereu ceva absolut raţional. Acest lucru îl surprinde. Dar, după aceea, el ajunge la ceva care îl încurcă teribil, pe care nu îl poate depăşi. Am putea parafraza aici un cuvânt al lui Lichtenberg [ Nota 31 ]: Când nişte cărţi şi un om se ciocnesc şi când sună a gol, acest lucru nu se întâmplă întotdeauna din cauza cărţii. Dar lucrurile stau astfel – Maurice Maeterlinck este, cu siguranţă, o culme a culturii noastre moderne –, gândiţi-vă numai, întâlnim la el aproape literal fraza următoare: În introducerile la cărţile sale, în primele capitole, Steiner se arată întotdeauna un spirit larg, logic, care cumpăneşte lucrurile; dar apoi, în capitolele următoare, este ca şi cum ar deveni nebun. – Ei bine, dragii mei prieteni, unde este consecvenţa? El spune: Primul capitol: un spirit larg, logic, care cumpăneşte lucrurile. Ultimul capitol: nebun. Acum, cartea este terminată, el ajunge la alta. Şi din nou, la început: spirit larg, logic, care cumpăneşte lucrurile, şi la urmă: nebun. Am scris o serie întreagă de cărţi, şi astfel eu aş fi folosit acest procedeu cu o anumită virtuozitate: Primul capitol: un spirit larg, logic, care cumpăneşte lucrurile; apoi: încâlcit, scrântit. Astfel că eu, în cărţile mele, după părerea lui Maurice Maeterlinck, jonglez. Dar acest mod arbitrar de a aborda lucrurile nu a fost încă descoperit în casele de nebuni.

Acum, vedeţi dumneavoastră, noi ne aflăm într-o confuzie şi mai mare când abordăm cărţile oamenilor care îl consideră pe altul scrântit. Şi putem astfel vedea ironia cu care trebuie să primim anumite lucruri de acest fel, cât de greu le este încă oamenilor prezentului să se adapteze unei adevărate cercetări spirituale. Totuşi, ea trebuie să vină. Şi, pentru ca noi să nu ne reproşăm, dragii mei prieteni, că nu am fi folosit puterea necesară pentru a aduce o aprofundare spirituală, a avut loc Congresul de Crăciun, care trebuie să fie o piatră de hotar în evoluţia Societăţii Antroposofice, aşa cum am arătat-o deja; care trebuie, înainte de toate, să inaugureze o perioadă a mişcării antroposofice în care se va vorbi fără teamă despre realităţile concrete ale vieţii spirituale, aşa cum am făcut şi astăzi şi în conferinţele anterioare. Este, într-adevăr, necesară o putere, un impuls mai mare decât înainte, pentru ca spiritul de care omenirea are nevoie să pătrundă în ea.

De aceea, dragii mei prieteni, am încercat cu adevărat cea mai profundă satisfacţie că am putut să vă conduc puţin spre profunzimile vieţii spirituale în cursul acestor unsprezece conferinţe pe care le-am prezentat, fie în mod public, fie într-un cerc mai mult sau mai puţin restrâns. Şi, cu această satisfacţie profundă, permiteţi-mi să-mi exprim mulţumirile cele mai cordiale pentru cuvintele pline de căldură, sincere, pe care domnul profesor Hauffen le-a rostit astăzi aici, la începutul acestei ore. Vă mulţumesc din toată inima pentru primirea dumneavoastră, pentru tot ceea ce sufletele dumneavoastră mi-au oferit în timpul prezenţei mele aici. Şi dumneavoastră puteţi fi convinşi că voi purta în suflet frumoasele cuvinte rostite de domnul profesor Hauffen, şi ele vor fi izvorul de unde voi scoate gândurile pe care vi le voi trimite mereu şi care, dacă îşi ating scopul, vor sta în preajma dumneavoastră când vă veţi desfăşura activitatea aici. Noi, ca antroposofi, deşi îndepărtaţi unii de alţii în spaţiu, suntem uniţi prin inimă, şi, desigur, trebuie să ne aducem aminte şi să ştim că suntem uniţi. Aici, la Praga, mi-a fost dat timp de mulţi ani, să vorbesc despre manifestările cele mai diverse ale vieţii spirituale şi acest fapt mi-a adus întotdeauna o profundă satisfacţie. Iar de data aceasta în mod absolut deosebit, pentru că inimilor şi sufletelor dumneavoastră le-au fost cerute nişte eforturi care sunt relativ noi, pentru că a trebuit să vă deschideţi faţă de ceea ce aveam să vă comunic de data aceasta – aş putea spune, răspunzând unei misiuni spirituale – cu o mai mare disponibilitate. Când spun: unei misiuni spirituale, noi interpretăm acest cuvânt spunându-ne: În spirit, noi rămânem uniţi. Comitetul de conducere care a fost format la Dornach este mic; fac parte din el numai acei oameni care pot fi intim uniţi cu mine, pentru ca, pornind de la această iniţiativă, ei să poată realiza ceea ce trebuie să fie realizat. Numai că ceea ce trebuie să fie realizat nu va putea fi realizat decât dacă toţi prietenii dragi colaborează din toată inima şi mai ales dacă ei se unesc într-o gândire comună, într-o simţire comună, într-o voinţă comună spirituală antroposofică.

Primiţi aceasta împreună cu mulţumirile mele ca pe un cordial rămas bun, dar care nu vrea să fie o despărţire, ci vrea să fie altceva, preludiul unei comunităţi spirituale. Această comunitate trebuie să rămână, în fond, ceea ce reiese din fiecare cuvânt al nostru. Toate cuvintele care sunt rostite între noi trebuie să slujească pentru a ne uni tot mai strâns. În acest sens, permiteţi-mi, dragii mei prieteni, să vă promit, cu inima plină de emoţie, că voi fi cu dumneavoastră, că gândurile mele vor fi prezente în mijlocul dumneavoastră, că ele vor căuta în mijlocul dumneavoastră unul din locurile în care trebuie să acţioneze în mod just voinţa antroposofică, în care trebuie să acţioneze curentul spiritual antroposofic. Fie ca, în acest sens, să ne despărţim numai trupeşte, dar să rămânem uniţi, în acest sens, în spiritual, din toată inima!