Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


CONFERINŢA A ŞAPTEA

Paris, 25 mai 1924

Am vorbit despre viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, şi am văzut în legătură cu aceasta cum omul este primit după moarte într-o lume extrapământească, într-o lume extrapământească ce nu ne apare pe Pământ decât prin semnele ei, căci astrele sunt semnele unei alte lumi. Când facem trimitere la aceste semne, atunci această trimitere poate fi, totodată, o trimitere la lumile spirituale, la lumile pe care le contemplăm noi înşine când ne aflăm în sânul existenţei dintre moarte şi o nouă naştere. Şi noi am văzut că omul intră într-o sferă a Lunii, într-o sferă a lui Mercur, într-o sferă a lui Venus, şi am ajuns ieri la examinarea sferei Soarelui. Am mai expus, în acelaşi timp, felul în care, prin ştiinţa iniţiatică, ne putem cuceri o cunoaştere a lumilor corespunzătoare. Când ne-am cucerit posibilitatea de a privi în lumile spirituale, cu ajutorul acelor metode pe care le găsiţi descrise în cărţile mele, obţinem mai întâi o viziune retrospectivă asupra întregii noastre vieţi pământeşti. Ea apare acum într-o simultaneitate, ca expusă într-un vast tablou, şi o retrăim prin perioade care au întotdeauna o durată de aproximativ şapte ani. Privim prima noastră copilărie până la schimbarea dentiţiei. Când pătrundem cu privirea această perioadă, atunci radiază spre noi misterele sferei lunare. Când pătrundem cu privirea ceea ce am trăit de la schimbarea dentiţiei, de la şapte ani, până la pubertate, atunci spre noi radiază misterele sferei lui Mercur. De la paisprezece sau cincisprezece ani până la începutul vârstei de douăzeci de ani, când s-a produs maturizarea sexuală, urmează acea perioadă corespunzător căreia viziunea retrospectivă ne face să pătrundem misterele sferei lui Venus. Înaintând puţin în vârstă, atunci când, privind în urmă, retrăim perioada de viaţă dintre douăzeci şi unu şi patruzeci şi doi de ani, perioada maturităţii, în care declinul nu se face încă simţit, atunci în viziunea retrospectivă ne întâmpină misterele sferei Soarelui. Aceste mistere constau în faptul că, în această sferă, aşa cum am sugerat deja ieri, nu există nimic din ceea ce percepem noi aici, în natura pământească, drept cauze şi efecte. Când, după ce am traversat sferele Lunii, a lui Mercur şi a lui Venus, pătrundem în sfera Soarelui, atunci intrăm într-o perioadă de timp în care nu mai avem în jurul nostru efecte naturale, ci numai efecte moral-sufleteşti. Tot ceea ce este bun îşi are rezultatele sale corespunzătoare bune, tot ceea ce este rău a fost abandonat de multă vreme în sfera Lunii. Sfera Soarelui este bunătate pură, bunătate luminoasă, radiantă. Nici un rău nu îşi are aici locul. Iar noi trebuie să trăim în sânul acestei existenţe solare ca oameni, un anumit timp, care poate dura adesea secole, căci între moarte şi o nouă naştere timpul se dilată, ca să spunem aşa, în raport cu timpul de pe Pământ. Cât timp trăim în această sferă a Soarelui, noi nu ne găsim numai în compania sufletelor care, ca şi noi, au părăsit viaţa pământească, trecând şi ele prin poarta morţii, care au păşit o dată cu noi în lumea spirituală şi cu care eram legaţi prin karmă; ci în sfera Soarelui intrăm, de asemenea, în domeniul entităţilor Exusiai, Dynamis, Kyriotetes. Acestea sunt entităţi care trăiesc cu totul în acţiuni spirituale, entităţi de natură pur spirituală. Şi ceea ce percepem noi în jurul nostru în sfera Soarelui drept lume morală ţine de aceste entităţi, tot aşa cum regnurile mineral, vegetal şi animal ţin de entitatea Pământului.

Dacă vrem să înţelegem viaţa sufletului uman în sfera solară, trebuie să ne fie clar faptul că aici, pe Pământ, noi ne aflăm, ca oameni, oarecum închişi în spaţiul limitat de pielea noastră. Şi noi afirmăm că tot ce se află în interiorul limitelor pielii noastre, suntem noi înşine. Tot ce se află în afara limitelor pielii noastre, numim lume. Şi, pornind de la ceea ce se află în interiorul limitelor pielii noastre, privirea se îndreaptă spre lume. În sfera Soarelui este exact invers. Aici ne aflăm în tot ceea ce numim aici lume; Luna se află în noi, nu în afara noastră, Mercur se află în noi, sfera Soarelui, cu întreg domeniul ei, se află în noi, nu în afara noastră. Şi, aşa cum aici, în viaţa pământească, facem deosebire între trupul nostru şi capul nostru, şi vedem cum capul, ca organ de cunoaştere, se izolează de restul trupului când trebuie să lucreze –, aşa cum ştim: capul trebuie să fie de o altă natură decât restul trupului, tot aşa ştim, când ne aflăm în sfera Soarelui că avem organismul Cosmosului, care ne aparţine, ca fiinţă a Lunii, ca fiinţă a lui Mercur, ca fiinţă a lui Venus, ca fiinţă a Soarelui. Dar mai avem în noi încă ceva special, aşa cum aici, pe Pământ, avem capul. Acest ceva special înseamnă Marte, Jupiter, Saturn, acesta este oarecum capul nostru în sânul existenţei solare. Putem spune: În timpul existenţei solare, Luna, Mercur, Venus devin membrele noastre, Soarele însuşi devine sistemul nostru ritmic; inima şi plămânii noştri sunt, în timpul vieţii pe Soare, sfera Soarelui, cu toate entităţile ei. În schimb, ceea ce este aici organul înţelegerii, organul raţiunii, capul, acesta este în sfera Soarelui ceea ce găsim sub numele de Marte, Jupiter, Saturn. Astfel, tot aşa cum aici putem vorbi cu capul nostru, cu partea sa inferioară, cu gura, la fel, noi putem trăi prin faptul că îl purtăm în noi, în trupul nostru cosmic, pe Marte, Cuvântul Cosmic. Acesta răsună prin toate întinderile spaţiului. Şi, aşa cum aici purtăm în capul nostru gândurile, aceste mici gânduri pământeşti, infime, tot astfel purtăm în noi, prin Jupiter, înţelepciunea cosmică. Şi, aşa cum aici avem amintiri, trăiri ale memoriei, tot astfel purtăm în noi, în timpul existenţei solare, existenţa lui Saturn, care ne conferă memoria cosmică. Şi, aşa cum trăim aici între limitele pielii noastre şi privim în afară, tot astfel ne trăim existenţa solară în felul descris, şi privim lumea exterioară: Omul. Omul este prezent în lumea noastră. Fireşte, nu omul despre care vorbeşte anatomia pământească, ci ceva care este tot atât de grandios, tot atât de puternic, tot atât de maiestuos în sine cum este universul, cu toate stelele sale.

Din punct de vedere pământesc, dragii mei prieteni, lucrurile stau în acest fel: Noi avem, de fapt – şi pentru omul pământesc acesta este un lucru bun, care îl împiedică să cadă în mania grandorii –, o opinie mult mai îngustă despre ceea ce este cuprins în om. În fond, dacă luăm împreună toţi oamenii de pe Pământ, ei sunt purtătorii tuturor Ierarhiilor; acestea îşi desfăşoară fiinţa lor în om. Ceea ce se arată în om, şi care este mult mai grandios decât întreaga lume a astrelor, cu deplasările şi apariţiile lor, formează lumea noastră exterioară în sânul existenţei solare. Şi, împreună cu entităţile pe care le-am numit: Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, cu celelalte entităţi care trăiesc pe Lună, fiinţele aparţinând Ierarhiei Îngerilor, cu fiinţele care trăiesc pe Venus, fiinţele Ierarhiei Arhailor, împreună cu toate celelalte suflete umane de care suntem legaţi prin karmă, noi lucrăm, pe baza acestei contemplări a trupului uman, la elaborarea următoarei noastre existenţe pământeşti. Şi această muncă efectuată în timpul existenţei solare pentru naşterea viitorului om pământesc, a unei viitoare vieţi pe Pământ, această muncă este ceva mult mai grandios decât tot ceea ce poate realiza omul pe Pământ în domeniul culturii şi civilizaţiei. Ceea ce ne oferă, la urma urmei, cultura şi civilizaţia pământească este o operă umană. Dar omul însuşi nu este numai o operă umană; lui îi este permis, în timpul existenţei solare, să lucreze pentru viitoarea sa viaţă pe Pământ. Dar rezultatul ar fi jalnic dacă ar lucra doar el, împreună cu alte suflete umane, la această operă minunată care este omul în viaţa pământească. El trebuie să colaboreze cu toate Ierarhiile superioare. Căci ceea ce se naşte dintr-o mamă a unui om nu îşi are, cu siguranţă, originea pe Pământ, care nu îi oferă decât scena de acţiune. În ceea ce este dat prin ereditate fizică se încarnează o minunată creaţie cosmică, şi aceasta este formată în sânul lumilor suprasensibile în timpul existenţei solare.

Când înţelegem asemenea lucruri cu ajutorul puterii de cunoaştere corespunzătoare, trebuie să ne ridicăm privirea spre Soare şi să ne spunem: Deja radiaţia sa fizică este frumoasă, este frumoasă această căldură solară care se revarsă spre noi, spre Pământ. Dar când ne pătrundem de cunoaşterea a ceea ce este Soarele în realitate, atunci simţim că acolo, sus, unde globul solar parcurge universul, acolo se află scena de acţiune unde sunt modelate generaţiile viitoare de oameni sub forma primului lor model spiritual; aici lucrează Ierarhiile superioare, în colaborare cu sufletele umane care se aflau pe Pământ în viaţa pământească precedentă, la formarea oamenilor viitorului. Acest glob solar este, de fapt, embrionul spiritual a ceea ce presimţim a fi viaţa Pământului în viitor. Şi, în fond, aceasta este prima jumătate a existenţei noastre solare pe care o petrecem în acest fel, pentru a ne forma, în colaborare cu Zeii, fiinţa pământească viitoare.

După ce am trăit jumătate din existenţa dintre moarte şi o nouă naştere, şi am ajuns la ceea ce am numit în “dramele-mister” “miezului de noapte al Lumilor”, atunci începe o nouă muncă. Am auzit acum că existenţa solară este bunătate pură. Dacă ceea ce v-am descris ar fi elaborat numai din înţelepciunea cosmică supremă, pe Pământ nu ar veni oameni, ci fiinţe angelice, fiinţe divine, fiinţe pline de bunătate. Dar aceste fiinţe divine, pline de bunătate, nu ar avea libertate, în ele nu ar exista nimic liber. Căci, conform naturii lor, conform existenţei solare care le-ar da naştere, ele nu ar putea face decât binele. Ele nu ar avea deloc posibilitatea de a alege între bine şi rău.

În cea de-a doua jumătate a existenţei solare, o parte din ceea ce a devenit realitate umană datorită muncii în sânul existenţei solare primeşte o formă nouă, astfel încât se volatilizează oarecum, devenind imagine. La început, omul este format în aşa fel încât în organismul său el ar trebui să devină, pur şi simplu, o fiinţă plină de bunătate. Dar apoi, în a doua jumătate a existenţei solare, o parte din ceea ce a fost format ca om nu devine realitate, ci numai o imagine, astfel încât noi ne continuăm drumul în sfera solară în parte ca realitate spirituală, în parte ca imagine. Ceea ce este realitate spirituală constituie baza trupului nostru în vederea viitoarei existenţe pământeşti. Ceea ce este numai imagine devine baza pentru capul nostru, pentru crearea capului nostru. Şi pentru că este numai imagine, această parte poate fi umplută cu o materie mult mai densă, cu materie osoasă. Dar, în acelaşi timp, în această parte care este imagine şi nu realitate spirituală, se integrează un element în care noi recunoaştem aici jos, pe Pământ, reflexul acestei imagini. Nevoile stomacului nostru, ale ficatului nostru, şi aşa mai departe, le trăim ca necesităţi naturale. Ceea ce este în noi impuls moral, trăim aici, pe Pământ, în mod spiritual; ceea ce trăim astfel în mod spiritual, ceea ce se face auzit prin vocea conştiinţei noastre drept impuls moral, se plăsmuieşte, conform predispoziţiei existente în ceea ce devine aici imagine, drept primul început al germenului solar al omului.

Ei bine, dragii mei prieteni, Pământul în evoluţie, evoluţia omenirii pe Pământ, acestea au o istorie. Cultura şi civilizaţia evoluează pe parcursul istoriei. Viaţa solară, pe care noi o parcurgem într-o lungă perioadă de timp între moarte şi o nouă naştere, are şi ea o istorie. Evenimentul cel mai important din istoria Pământului este Misterul de pe Golgotha şi noi diferenţiem, în decursul istoriei Pământului, între evenimentele şi realităţile care au precedat Misterul de pe Golgotha şi cele care au avut loc după Misterul de pe Golgotha. În mod similar trebuie să facem distincţie şi în cadrul vieţii solare pe care o parcurge omul între moarte şi o nouă naştere, între ceea ce s-a întâmplat acolo înainte de a fi avut loc pe Pământ Misterul de pe Golgotha şi ceea ce s-a întâmplat acolo după aceea. Numai că iată cum stau lucrurile în această privinţă: Când examinăm viaţa Pământului până la Evenimentul de pe Golgotha, constatăm că Christos încă nu este prezent; Christos este aşteptat pe Pământ, dar El nu este încă prezent, El se află încă în existenţa sa solară. În Misterii, iniţiaţii cunoşteau metodele şi căile care le permiteau să participe, în centrele lor de Misterii, la viaţa solară. Când se puteau înălţa la o cunoaştere în afara trupului, ei reuşeau să ajungă, ieşind din viaţa pământească, prin iniţiere, până la Christos; căci Christos putea fi găsit în Soare. Dar după ceea ce s-a întâmplat pe Pământ prin Misterul de pe Golgotha, El nu se mai află în Soare, El s-a unit cu existenţa pământească. La început, Christos era prezent în viaţa solară, apoi El nu s-a mai aflat acolo, exact invers faţă de viaţa Pământului, unde Christos la început nu este prezent, şi apoi este prezent. Dar, tot aşa cum Impulsul lui Christos intervine în mod radical în viaţa Pământului, el a intervenit şi în viaţa solară. Tot aşa cum pe Pământ noi trebuie să luptăm mult pentru a ne aprofunda viaţa sufletească în aşa fel încât să-l putem trăi pe Christos, să devenim lăuntric plini de Christos, să fim christificaţi, la fel este foarte greu, în timpul existenţei solare să-l contemplăm pe omul întreg conform entităţii sale, aşa cum am spus adineaori. Şi mai ales în timpurile vechi ale evoluţiei omenirii, când pe Pământ domnea fireşte, o clarvedere instinctivă, era greu ca omul să fie contemplat după moarte în sânul vieţii solare. Tocmai faptul că omul putea percepe pe Pământ ceva spiritual în el însuşi făcea să-i fie dificil să contemple taina omului devenit lume exterioară. Înainte de Misterul de pe Golgotha, Christos era cel care, în sfera solară, îi dădea omului puterea de a contempla fiinţa omului în mod integral. După Misterul de pe Golgotha, noi, ca oameni, trebuie să trecem prin acea aprofundare interioară care face posibilă contemplarea Misterului de pe Golgotha, participarea la viaţa lui Christos. În timpul existenţei pământeşti, putem acumula în acest fel, pe baza unei conştienţe libere, acele energii pe care le putem duce dincolo de moarte şi care ne pot da puterea de a contempla fiinţa umană în existenţa solară. Înainte de Misterul de pe Golgotha, Christos le-a dat oamenilor, în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, puterea de a-l contempla pe om în timpul existenţei solare: după Misterul de pe Golgotha, El îl pregăteşte pe om în timpul vieţii de pe Pământ pentru ca omul să poată contempla în existenţa solară fiinţa umană în plenitudinea ei. Astfel, noi cunoaştem în mod complet esenţa creştinismului numai dacă în timpul existenţei pământeşti ne ridicăm privirea spre existenţa solară. Şi, aşa cum am văzut, învăţăm să cunoaştem o primă jumătate a existenţei solare, aceea în care, în realitate, omul este format la început, aceea în care el este bunătate pură. Apoi este creat ceva cu caracter de imagine, care pătrunde în viaţa umană ulterior, care îl face pe om liber, în care este conţinut germenul trăirii morale.

Când abordăm cu ajutorul ştiinţei iniţiatice aceste predispoziţii morale, aceste puteri vindecătoare care iau naştere în om, nu avem o viziune justă prin Imaginaţia, prin Inspiraţia, prin Intuiţia noastră, dacă nu ne fortificăm Imaginaţia, Inspiraţia şi Intuiţia prin ceea ce ne poate veni din acea sferă în care omul alunecă, într-un fel, încetul cu încetul, când părăseşte regiunea solară – sfera existenţei lui Marte, a lui Jupiter, a lui Saturn. Dacă vrem să evaluăm în ansamblul său această a doua jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, atunci trebuie, din nou, să ne îndreptăm privirea retrospectivă asupra anumitor perioade de şapte ani. Dar, pentru a avea o privire de ansamblu, trebuie să fi trecut, aşa cum am arătat, de vârsta de şaizeci şi trei de ani. Când ne îndreptăm privirea retrospectivă asupra perioadei dintre patruzeci şi doi şi patruzeci şi nouă de ani, spre noi radiază de la această secvenţă de viaţă misterele lui Marte. Dacă privim retrospectiv perioada dintre patruzeci şi nouă şi cincizeci şi şase de ani, spre noi radiază misterele lui Jupiter; şi de la perioada dintre cincizeci şi şase şi şaizeci de ani spre noi radiază misterele lui Saturn. Datorită acestei retrospective, putem înţelege, prin ceea ce radiază spre noi, ce se întâmplă pe Marte, ce se întâmplă pe Jupiter, ce se întâmplă pe Saturn, în vederea pregătirii omului pentru o nouă existenţă pământească. Căci acolo unde ajunge omul după ce a trecut prin existenţa solară, mai întâi în existenţa marţiană, apoi în existenţa jupiteriană, mai târziu în existenţa saturniană, acţionează în mod deschis pentru om Ierarhiile superioare: Tronurile, Heruvimii, Serafimii, şi anume în aşa fel încât o dată cu sfera lui Marte apar Tronurile, cu sfera lui Jupiter Heruvimii, cu sfera lui Saturn, Serafimii.

Când parcurgem această a doua jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, lucrurile se petrec încă o dată, dintr-un anumit punct de vedere, invers în raport cu ceea ce se întâmplă în viaţa de pe Pământ. Aici, jos, noi stăm pe Pământ şi privim în sus spre întinderile lumii stelare, privim splendoarea lumii stelare şi o lăsăm să acţioneze asupra noastră cu întreaga ei măreţie sublimă. Când păşim mai departe, dincolo de existenţa solară, pregătindu-ne următoarea viaţă pământească, de-a lungul sferelor lui Marte, Jupiter şi Saturn, ne aflăm cufundaţi, oriîncotro s-ar îndrepta privirea, într-o viaţă religioasă. Dar ne aplecăm privirea spre Pământ, Pământul nu ne apare sub forma fizică, aşa cum o avem aici, în jurul nostru; ceea ce ne apare – aş putea spune, în direcţia Pământului – este o viaţă spirituală intensă, care este urzită din evenimentele de pe Marte, Jupiter, Saturn, care este urzită din faptele Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Dar acum nu mai este deloc ca mai înainte, când simţeam în noi tot ce era în lume. Simţeam în noi entităţile Exusiai, Dynamis, Kyriotetes; căci acum, când privim în jos, trăim faptele Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor, pe care le vedem mai întâi în afara noastră; vedem sub noi cerul suprasensibil, căci lumea pur spirituală este pentru noi deasupra. Vedem cerul suprasensibil, vedem, privind în jos, sferele lui Marte, Jupiter, Saturn, vedem trăind, năzuind şi acţionând, în felul lor, Tronurile, Heruvimii şi Serafimii. Dar care este imaginea care ni se oferă când contemplăm această muncă? – Atunci îi vedem pe Serafimi, Heruvimi, Tronuri trăind în mod suprasensibil ceea ce va fi împlinirea karmei noastre în următoarea viaţă pământească, ceea ce trebuie să trăim, ca oameni, prin intermediul altor oameni, fiindcă ne-am ţesut, într-un fel, împreună cu ei, o karmă; acesta este primul lucru pe care îl simţim noi prin faptele divine ale Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor. Aceste entităţi determină, colaborând între ele, ceea ce vom trăi noi, ca împlinire a karmei noastre, în următoarea existenţă pământească. Zeii sunt cu adevărat creatorii omului, dar ei ne creează de asemenea şi karma. Zeii trăiesc mai întâi împlinirea karmică într-o imagine cerească şi aceasta face asupra noastră o impresie care se întipăreşte în noi când ne continuăm existenţa. Karma noastră, aşa cum se va împlini ea, o luăm asupra noastră, fiindcă o contemplăm mai întâi în faptele divine ale Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Astfel, noi trăim prin această contemplare ceea ce ni se va întâmpla în următoarea viaţă pământească, şi este realizat prin intermediul Zeilor.

După cum vedeţi, prin ştiinţa iniţiatică este posibil să dobândim cunoaşterea karmei, dacă urmărim cursul vieţii umane în a doua jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere şi putem descifra ceea ce se întâmplă în sferele lui Marte, Jupiter şi Saturn prin acţiunea Tronurilor, Heruvimilor şi Serafimilor. Cel care a învăţat să îşi vadă, prin privire retrospectivă, viaţa parcursă între patruzeci şi doi şi patruzeci şi nouă de ani, aceluia i se oferă posibilitatea de a pătrunde misterele lui Marte, evenimentele de pe Marte, de a vedea oarecum ceea ce se întâmplă aici – în principal, între Tronuri, Serafimi şi Heruvimi –, atunci când omul parcurge această sferă a lui Marte. Aici, în viaţa pământească, nu putem judeca acţiunea karmei unui om, aşa cum se ţese ea. Pentru aceasta, trebuie să ne vină ajutor din lumea suprasensibilă. Şi, dacă vrem să facem studii cu privire la karmă, trebuie să ne îndreptăm privirea tocmai asupra acestei părţi a universului pe care omul o parcurge între moarte şi o nouă naştere în sferele lui Marte, Jupiter şi Saturn. Dar, pentru anumiţi oameni, determinant pentru următoarea viaţă pământească este tocmai ceea ce se întâmplă în sfera lui Marte.

Dumneavoastră contemplaţi între moarte şi o nouă naştere această sferă a lui Marte, vedeţi ce se desfăşoară acolo. Este vorba, înainte de toate, de ceea ce aş vrea să numesc “Cuvântul Cosmic”. Totul este cuvânt. Fiinţele lui Marte sunt numai fiinţe-cuvânt, dacă pot să-mi permit această expresie. Vă reprezentaţi omul pământesc: el este făcut din carne şi sânge, vorbeşte, prin aceasta pune aerul în mişcare. Prin faptul că undele aerului ne izbesc urechea, noi auzim; sunetele se încarnează în undele aerului. Astfel, entităţile lui Marte sunt formate din cuvinte. Când auzim în mod spiritual, vieţuim aceste entităţi. Când privim în mod retrospectiv secvenţa de viaţă dintre patruzeci şi doi şi patruzeci şi nouă de ani, dacă această sferă este cea care acţionează cel mai puternic asupra omului între moarte şi o nouă naştere, dacă aici este, în principal, locul în care se elaborează karma sa, atunci ceea ce va trăi el pe Pământ va fi foarte puternic legat de existenţa în sfera lui Marte, şi din viaţa de acolo în sfera lui Marte el priveşte spre Pământ la o perioadă determinantă şi îşi pregăteşte o viaţă pământească ce va fi foarte strâns legată de existenţa în sfera lui Marte. Să luăm un exemplu. Să privim un om care a trăit pe vremea când arabii, sub impulsul lui Mahomed, părăseau Asia, şi când valurile lor războinice ajungeau din Africa de Nord în Europa, ameninţând Spania, unde ei au stabilit dominaţia maură şi arabă. Să ne gândim la un om care, în epoca ce a precedat expansiunea dominaţiei arabe în Africa, îşi cucerise cunoştinţele ştiinţifice adecvate timpului său. Un asemenea om a existat, el şi-a asimilat în Africa de Nord – nu exact în acelaşi fel, dar într-un mod asemănător felului pe care ni-l relatează istoria despre Sfântul Augustin –, şi-a asimilat ştiinţa din Africa de Nord. Nu mă gândesc aici la Sfântul Augustin, ci la o altă personalitate, care, ceva mai târziu, şi-a asimilat ştiinţa nord-africană într-un mod puţin diferit, cu o nuanţă mauro-arabă. Această personalitate a trecut după aceea în Spania, în Spania actuală, unde a avut loc un fel de convertire în ceea ce priveşte credinţa sa; ea s-a orientat acolo spre o concepţie mai mult creştină, şi a amestecat concepţiile arabe asimilate anterior cu concepţiile creştine pe care le preluase ulterior. Apoi, în această personalitate a pătruns ceva ca un fel de ştiinţă cabalistică, încă nu ceea ce se numeşte de obicei cabala, dar deja mugurii modului de gândire cabalistic. Astfel, această personalitate a fost cuprinsă de îndoieli, de numeroase îndoieli lăuntrice şi de o incertitudine lăuntrică, şi ea a şi murit cu această incertitudine. Era o personalitate masculină, care s-a reîncarnat după relativ puţin timp în Evul Mediu, înainte de mijlocul Evului Mediu, ca femeie, când tot ceea ce se acumulase în viaţa precedentă ca îndoieli în suflet i-a impregnat în mod profund fiinţa sufletească. Şi această personalitate a reapărut apoi mai târziu, a reapărut în aşa fel încât, în parte mai înainte, în parte în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, în timp ce ea trecea de la încarnarea feminină la o încarnare masculină, destinul şi-a pus amprenta pentru următoarea viaţă pământească mai ales în sfera lui Marte şi, prin aceasta a devenit înrudită cu tot ceea ce trăieşte pe Pământ sub forma unei judecăţi raţionale agere – o judecată raţională care avea, în mare parte, un caracter conceptual-combativ. Din personalitatea pe care am caracterizat-o în două încarnări a apărut atunci Voltaire [ Nota 37 ].

Dumneavoastră vedeţi astfel cum se formează viaţa pământească în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, prin unirea omului cu ceea ce trăieşte în sferele stelelor. În principiu, putem cunoaşte viaţa pământească pe parcursul istoriei numai dacă ne putem îndrepta privirea asupra raportului dintre o viaţă umană pământească şi altă viaţă pământească a aceluiaşi om.

Cum se transpune, aşadar, ceea ce există, drept cauze şi efecte, în epoci anterioare ale evoluţiei istorice, până într-o epocă ulterioară? – Oamenii înşişi le poartă. Dumneavoastră, toţi cei care vă aflaţi aşezaţi aici, aţi adus ceea ce trăiţi în epoca de civilizaţie actuală din trăirile pe care le-aţi avut în epoci anterioare. Oamenii înşişi creează istoria. Dar noi putem înţelege acest proces de creare a istoriei numai dacă putem contempla, în loc doar să pălăvrăgim în mod abstract, numai dacă putem să ne îndreptăm privirea în mod concret asupra a ceea ce se întâmplă cu omul între moarte şi o nouă naştere.

Pentru înţelegerea vieţii pământeşti a omului este de o importanţă deosebită să studiem acea evoluţie karmică ce se desfăşoară când omul aduce din vieţile sale anterioare o condiţionare deosebită, când el îşi creează în sfera lui Saturn impulsurile fundamentale ale karmei sale. Oamenii care îşi creează în sfera lui Marte impulsurile fundamentale ale karmei lor devin asemănători cu Voltaire. Prin toate gândurile lor, ei sunt legaţi puternic de viaţa Pământului, ei o critică, o combat şi aşa mai departe, şi o concep, de asemenea, în aşa fel încât – aşa cum o face Voltaire într-un mod genial –,o rezumă sub formă de cugetări. Lucrurile stau cu totul altfel când karma a fost formată în principal, sub impulsurile lui Saturn. Aceste impulsuri saturniene exercită, de fapt, un efect foarte deosebit asupra omului. Chiar şi numai contemplarea misterelor lui Saturn, pe care le cuprindem cu privirea când ne revedem în mod retrospectiv viaţa pământească între cincizeci şi şase şi şaizeci şi trei de ani, chiar şi numai contemplarea misterelor lui Saturn are ceva care, în multe privinţe, apasă pe suflet, are ceva zguduitor; este, într-un anumit fel, ceva străin vieţii pământeşti. Şi cel care, datorită ştiinţei iniţiatice, are – în cursul anilor dintre cincizeci şi şase şi şaizeci şi trei de ani –, trăirea prin care i se dezvăluie, treptat, misterele lui Saturn, acela face o experienţă cu un caracter dramatic ce se intensifică tot mai mult, ce devine din ce în ce mai zguduitoare, ce devine, de asemenea, tot mai greu de suportat, fiindcă ea atacă viaţa. Dar ar trebui să spunem şi că putem descoperi întreaga semnificaţie minunată a omului, în diversele sale corelaţii, când contemplăm cum se formează karma sa în această sferă. – Şi iată un exemplu şi în acest sens; dar trebuie ca în legătură cu aceasta să mai adaug câteva cuvinte în prealabil.

Fiecare dintre dumneavoastră şi-ar putea pune o întrebare, dragii mei prieteni, care ar fi cu totul justificată, şi ea s-ar baza pe o afirmaţie pe care eu am făcut-o adesea în cărţi şi conferinţe: În timpurile vechi au existat mari iniţiaţi, care au trăit printre oameni. Dumneavoastră puteţi întreba: Unde se află ei în prezent, în epocile ulterioare? – Şi probabil, când privim astăzi în jurul nostru nu putem spune despre mulţi oameni care acţionează în prezent că ar purta în sine caracterul unor iniţiaţi şi, la urma urmei, aşa stau lucrurile de multă vreme. Aşadar trebuie să ne punem întrebarea: Unde sunt iniţiaţii în încarnările lor ulterioare?

Cel care, într-o încarnare anterioară, era în deplină conştienţă un iniţiat, şi apărea astfel şi pentru lumea exterioară, nu trebuie să fie din nou iniţiat într-o încarnare ulterioară. Iniţierea poate să rămână în subconştient. Căci omul trebuie, într-adevăr, să folosească acel trup pe care i-l poate pune la dispoziţie o anumită epocă. Trupurile actuale nu sunt foarte adecvate pentru ştiinţa spirituală, ele sunt mai degrabă un obstacol permanent, pentru că provin dintr-o epocă orientată în sens materialist, şi chiar şi educaţia noastră ne creează încă din copilărie un obstacol. Când creştem în acest context şi dacă în vechile timpuri am fost iniţiaţi, nu putem manifesta din nou pe plan exterior ceea ce a rămas din iniţiere pentru această încarnare. Învăţăm să scriem, dar scrierea actuală nu ne permite să exprimăm ceea ce era odinioară ştiinţa iniţiatică. Şi la fel stau lucrurile cu celelalte condiţii ale vieţii. Şi astfel, de fapt, iniţiaţii epocilor trecute se prezintă în viaţă ca personalităţi importante, dar nu ca iniţiaţi. Şi mai multe vieţi din prezent sau aparţinând unui trecut cu totul apropiat ne trimit în urmă la o iniţiere anterioară. Vedeţi dumneavoastră, aş vrea să vă dau un exemplu, exemplul unei personalităţi care a fost cu adevărat un iniţiat în vieţi anterioare. Era o personalitate iniţiată în Misteriile din Hybernia, în Misteriile din Irlanda, în timpul primelor secole ale erei creştine, când aceste vechi şi grandioase Misterii din Irlanda erau deja în declin, dar încă mai păstrau o ştiinţă grandioasă. Acolo trăia o personalitate care era un iniţiat de un grad superior. Dar aceste Misterii irlandeze erau de o mare profunzime, absolut deosebită, nu de o profunzime intelectuală, ci de o profunzime general-umană. Una din impresiile care puteau fi primite în cult era, de exemplu, următoarea: După ce fusese mult timp pregătit să perceapă caracterul înşelător al adevărului pe Pământ, şi posibilitatea îndoielii, discipolul era condus să trăiască în imagine ceea ce numai prin imagine putea face o impresie puternică. Discipolul era condus în faţa a două statui. Una se prezenta ca şi cum ar fi fost absolut elastică, dar era goală pe dinăuntru. Altfel, era de o măreţie maiestuoasă, şi producea o impresie puternică. Discipolul trebuia să o pipăie. Acest contact îi producea în interior un frison de groază, căci statuia îi dădea impresia de a fi vie –apăsa cu degetul pe ea, îl retrăgea tresărind, şi forma se restabilea imediat. Aveai impresia unei vieţi care era prezentă, şi care se refăcea imediat, chiar dacă era numai puţin atinsă. Prin aceasta se urmărea să se arate ceea ce este de natură solară în om.

Cealaltă statuie era mai degrabă plastică. Şi ea trebuia să fie pipăită. Prin aceasta, apărea o amprentă care persista. Numai în ziua următoare, când discipolul era condus din nou la ea, el regăsea statuia reconstituită în timpul nopţii. Asemenea acte cultice provocau o transformare a vieţii lăuntrice. Astfel această personalitate, care trăise atunci tot o încarnare masculină, primise în aceste Misterii irlandeze o impresie profundă. Veţi înţelege, dragii mei prieteni, că atunci când dăm astăzi nişte exemple de încarnări, întâlnim uşor încarnări masculine, fiindcă în epocile trecute bărbaţii erau aproape în exclusivitate cei care aveau de jucat un rol important. Încarnările feminine constituiau ceva intermediar. Astăzi, când femeia începe să joace un rol important în evoluţia istorică, se pregăteşte epoca în care se va vorbi mult mai mult despre încarnările feminine.

Aşadar, găsim o personalitate asupra căreia ceremoniile cultice iniţiatice din Misteriile hyberniene produseseră o impresie extraordinară, atingându-i profund sufletul, şi putem spune că prin aceste experienţe lăuntrice ea a fost atât de plină de asemenea impresii lăuntrice, încât a uitat complet Pământul, din tot sufletul său. După ce a parcurs o încarnare feminină, în timpul căreia impulsurile iniţierii din trecut nu s-au mai manifestat decât ca dispoziţie sufletească generală, ea a revenit pe Pământ ca personalitate importantă a secolului al 19-lea, dar o personalitate care şi-a trăit consecinţele karmei în sfera lui Saturn, în acea sferă unde trăim printre fiinţe care, în fond, nu au prezent, ci privesc mereu numai spre trecutul lor. Este un lucru extraordinar de zguduitor, când percepem sfera lui Saturn prin clarvedere, în sensul pe care l-am arătat, să vedem că în sfera lui Saturn trăiesc entităţi care, în realitate, nu au prezent, ci trăiesc orientate în întregime spre trecutul lor. Ceea ce fac ele se desfăşoară în mod inconştient, şi o acţiune pe care o fac le ajunge în conştienţă abia după ce aceasta a avut loc şi a fost înscrisă în karma lumilor. A face cunoştinţă cu aceste fiinţe, care îşi târăsc după ele trecutul ca o coadă spirituală de cometă, este un lucru zguduitor. Spre aceste entităţi care nu iau deloc parte la prezent, şi-a purtat sufletul această personalitate care fusese odinioară un iniţiat şi care se ridicase cu mult deasupra existenţei pământeşti, şi ea şi-a elaborat karma printre ele. Era într-adevăr, ca şi cum tot ceea ce trăise această personalitate în existenţa sa de iniţiat ar fi iluminat într-un mod grandios şi maiestuos întregul trecut al vieţilor sale pământeşti. Ceea ce trăise prin iniţierea în Misteriile din Hybernia se manifestă ca un fel de rodnicire a acestui trecut. Când această personalitate a reapărut pe Pământ, existau de acum înainte, prin contrast, nişte impulsuri de viitor, în sânul cărora sufletul trebuia să se dezvolte acum pe Pământ. Când acest suflet – ieşind, la coborârea pe Pământ, direct din sfera lui Saturn, cu privirea îndreptată spre trecut în aşa fel încât trecutul apărea luminat de iniţiere –, când acest suflet a coborât spre Pământ, el a dezvoltat acest contrast: stând solid ancorat pe Pământ, dar privind spre viitor, vieţuind impulsuri, idei şi sentimente importante şi de mare amploare! Acest iniţiat din Hybernia a devenit Victor Hugo [ Nota 38 ]. – Vedem un om în adevărata sa lumină abia atunci când îl privim în contextul evoluţiei sale dintre moarte şi o nouă naştere. Îl vedem cu calităţile sale morale, religioase, etice, când îl privim în acest fel. O personalitate nu devine mai săracă, prin faptul că este străluminată cu lumina spiritului, ci mai bogată.

Cum să înţelegem, prin asemenea exemple pe care ştiinţa spirituală le aduce la lumină din istoria omenirii cu toată exactitatea, cum să înţelegem viaţa omului, colaborarea universului cu oamenii? Cum să înţelegem, de exemplu, printr-un al treilea caz, multe lucruri care altfel ar rămâne enigmatice pentru un observator imparţial? Cum să înţelegem, printr-o corelaţie karmică, în cazuri de acest gen, ceea ce altfel pare absolut ciudat, de neînţeles?

De data aceasta ne îndreptăm privirea spre un alt fel de Misterii, care erau decadente. Misterii care jucaseră odinioară un rol important în America, dar care erau în declin, astfel încât reprezentările pe care şi le-au format despre cult şi practica acestui cult deveniseră acolo absolut puerile, aş spune, faţă de forma grandioasă pe care o avuseseră în trecut. În însuşi caracterul de superstiţie, de vrăjitorie, de magie, al acestor Misterii de dinainte de descoperirea Americii se revela ceva din forţa, din puterea de sugestie a vechilor Misterii. Aici a trăit, la rândul ei, o personalitate despre care vreau să vă vorbesc, şi care primise în cadrul acestor Misterii, nu numai reprezentări, ci şi impresii sub influenţa acestor puteri provenind de la entităţi care sunt numite acolo Toatl, Quitzalkoatl, Tetzquatlipoka; entităţi care, desigur, fac asupra omului o impresie puternică, dar aş putea spune impură. Adesea, acesta este caracterul pe care îl au Misteriile decadente, faptul că ele creează impresii impure din punct de vedere etic. Eu văd această personalitate născându-se din nou mai târziu, ca bărbat al cărui subconştient era puternic impregnat de puterea de sugestie ce poate emana de la asemenea Misterii. Vedem această personalitate născându-se din nou ca Eliphas Lévi [ Nota 39 ], şi vedem, pur şi simplu, reînviind în sufletul său, cu ajutorul conceptelor pur exterioare, abstracte, raţionaliste, ceva ce este în realitate de natură misterială. În acest fel cade curând o lumină asupra unui personaj altfel enigmatic, care are o anumită măreţie în scrierile sale, dar şi puţin din ceea ce face sufletul uman absolut incoerent, şi chiar, într-o anumită privinţă, şi stupid şi mărginit.

Oriîncotro ne-am îndrepta privirea, viaţa se clarifică pentru noi datorită corelaţiilor la care face trimitere antroposofia, nu într-un mod abstract, ci în mod concret. Dar dumneavoastră vă puteţi imagina oare, dragii mei prieteni, că primiţi descrieri autentice despre ceea ce se află dincolo de viaţa pământească fără ca simţirea dumneavoastră să fie impresionată în faţa acestor descrieri, fără ca sufletul dumneavoastră să primească lumină şi căldură? Viaţa omului între naştere şi moarte nu apare oare cu totul altfel, nu o simţim cu totul altfel, atunci când lăsăm ca asupra sufletului nostru să acţioneze cu adevărat, cu toată puterea lăuntrică, aceste descrieri ale vieţii suprasensibile? – Le contemplăm şi ştim că am coborât dintr-o lume care trebuie să fie descrisă; că aducem în lumea fizică ceea ce a fost trăit printre Zei. Nu este esenţial să înţelegem acest lucru numai teoretic. Dar a ne simţi, ca oameni, coborând dintr-o sferă care poate fi descrisă în acest fel, aceasta înseamnă că noi, ca oameni, trebuie să ne simţim răspunzători în trupul nostru fizic-sensibil pe Pământ de faptul de a fi demni de ceea ce a coborât o dată cu noi. Când cunoaşterea se transformă în acest fel în impulsul de voinţă de a fi demni de viaţa pe care a dus-o sufletul nostru înainte de a coborî pe Pământ prin naştere, atunci ceea ce ne învaţă antroposofia devine în mod nemijlocit element moral. Această fortificare a impulsurilor morale este un aspect esenţial al antroposofiei. Eu cred că acest lucru ar putea să reiasă şi din felul în care a fost expus conţinutul acestor trei conferinţe.

Să privim celălalt aspect, aspectul morţii, care încheie viaţa pământească fizică. Să pornim din punctul în care un om vieţuia neantul. Dar, de îndată ce descriem ceea ce poate fi descris din lumea suprasensibilă, în spatele acestui neant se ridică lumea spirituală a Zeilor, şi omul devine conştient că el va avea forţa ca acolo unde se află neantul trupului său fizic să înceapă munca pentru un nou trup fizic. Acest fapt îi dă omului un impuls religios puternic, un impuls religios real. Astfel, dragii mei prieteni, din antroposofie izvorăşte o imagine a vieţii universale, a vieţii umane. Astfel, prin antroposofie se fortifică idealurile morale şi religioase. Din acest conţinut al antroposofiei voiam să vă expun câte ceva în cele trei conferinţe pe care le-am putut prezenta în faţa dumneavoastră

Aş vrea să închei aceste conferinţe atrăgându-vă atenţia asupra a ceea ce trebuie să existe şi printre noi, ca antroposofie vie, ca antroposofie în realitatea ei esenţială, pentru ca atunci când ne despărţim unii de alţii în spaţiu, să rămânem uniţi în spirit. Atunci gândurile noastre se vor întâlni şi în realitate nu ne despărţim. Căci, prin antroposofie, prin contemplarea lumii suprasensibile, noi dobândim înţelegere, şi ştim că acele personalităţi pe care antroposofia le-a făcut să se întâlnească se pot întâlni întotdeauna pe plan spiritual şi sufletesc. De aceea, vom încheia aceste conferinţe de ramură spunându-ne: am fost, eu şi dumneavoastră, uniţi, pentru câtva timp, în spaţiu; vrem cu tărie să rămânem uniţi în spirit! Permiteţi-mi să închei astfel aceste consideraţii.