Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


KARMA CA PLĂSMUIRE A DESTINULUI VIEŢII UMANE


CONFERINŢA A OPTA

Breslau, 7 iunie 1924

Înţelepciunea antroposofică intervine cel mai profund în viaţa omului prin faptul că ea orientează privirea spre tainele cele mai vaste, spre tainele întregului univers, care se află concentrate, la rândul lor, sub forma unui microcosmos, în entitatea umană. Dar în tot ceea ce poate să ne devină clar pe această cale, şi să se lumineze pentru noi cu privire la Cosmos, în toate acestea trăieşte ceva care îşi proiectează lumina nu numai în viaţa de zi cu zi, ci şi în viaţa de fiecare ceas, ceva care, prin faptul că antroposofia studiază această viaţă umană în ceea ce priveşte destinul său, karma sa, proiectează o lumină asupra a ceea ce atinge cel mai îndeaproape inima omului, asupra a ceea ce îi este aproape, după cum spuneam, ceas de ceas. Aş vrea, aşadar, pornind de la puncte de vedere foarte diferite, să vă vorbesc în aceste zile mai ales despre baza antroposofică a acelor idei, a acelor imagini spirituale care ne permit să ne apropiem de karma omului.

Noi ştim, fireşte, că în această viaţă umană dintre naştere şi moarte există, ca să spunem aşa, două momente care joacă un rol important, momente care se deosebesc în mod esenţial de toate celelalte momente ale vieţii. Primul – fireşte, în sensul literal al cuvântului, nu este un moment, dar dumneavoastră veţi înţelege ce vreau să spun –, primul este momentul în care omul, ca fiinţă spiritual-sufletească, coboară în existenţa pământească, îmbracă un trup fizic, ca instrument al activităţii sale în domeniul pământesc, şi nu numai că îmbracă acest trup fizic, ci se şi transformă oarecum în acest trup fizic, pentru a putea acţiona pe Pământ; acesta este începutul existenţei pământeşti, naşterea şi concepţia. Celălalt moment este acela în care omul părăseşte viaţa pământească şi, trecând prin poarta morţii, se întoarce în lumea spirituală.

Dacă ne referim mai întâi la acest din urmă moment, vedem că în primele zile de după moarte forma umană fizică nu se păstrează decât până la un anumit punct. Şi ne întrebăm: Care este raportul dintre ceea ce se menţine ca formă umană fizică şi natură, deci faţă de acea existenţă care ne înconjoară în timpul vieţii pe Pământ? Aceste regnuri ale naturii, întreaga natură exterioară, sunt ele în stare să acţioneze faţă de aceste rămăşiţe ale entităţii umane în aşa fel încât aceste rămăşiţe să-şi păstreze forma? Nu, natura nu este în stare de acest lucru. Natura este în stare numai să distrugă această formă umană fizică edificată la intrarea în viaţa pământească fizică şi, o dată cu moartea, începe descompunerea formei pe care omul o consideră ca forma sa pământească. Cel care lasă ca acest adevăr absolut evident să acţioneze destul de profund asupra sufletului său, acela îşi dă seama cu câtă simplitate este înscrisă deja în forma umană fizică dovada care infirmă întreaga concepţie materialistă. Căci dacă materialismul ar fi just, atunci ar trebui să putem spune că natura construieşte forma umană. Dar nu putem spune acest lucru, căci ea nu poate decât să distrugă forma umană, nu s-o edifice. Iar acest gând poate produce o puternică impresie asupra noastră. Această impresie chiar emană de la acest gând, numai că foarte adesea ea nu poate fi exprimată în mod adecvat sub formă de gând. Ea trăieşte în subconştientul sufletului uman, trăieşte în tot ceea ce simţim noi în faţa enigmei morţii. Dar acolo ea trăieşte cu energie. Şi antroposofia nu vrea nimic altceva decât să aducă asemenea enigme care apar în faţa sufletului liber de prejudecăţi al omului, până la acel nivel de rezolvare care este, la rândul său, necesar, tocmai pentru a-i permite omului să se conducă în mod just în viaţă. Astfel că la început, ea trebuie, pur şi simplu, să orienteze spiritul uman liber de prejudecăţi spre ceea ce înseamnă momentul morţii.

Şi, pe de altă parte, ea poate atrage atenţia asupra momentului naşterii. Dar omul îşi poate forma despre acest moment al naşterii o reprezentare corespunzătoare reprezentării despre moarte numai dacă se consacră puţin unei observări de sine imparţiale. Această observare de sine trebuie să fie aplicată activităţii umane de gândire. Această activitate umană de gândire se extinde asupra a tot ceea ce se întâmplă în lumea pământească fizic-sensibilă. Noi ne formăm gânduri în legătură cu ceea ce se întâmplă în lume. Nu am putea fi absolut deloc oameni dacă nu ne-am forma aceste gânduri; căci prin formarea acestor gânduri ne distingem de toate celelalte entităţi care ne înconjoară în domeniul pământesc. Dar când sesizăm gândurile printr-o observare de sine imparţială, aceste gânduri ne apar cu adevărat foarte îndepărtate de tot ceea ce ne înconjoară ca realitate. Numai să ne reprezentăm în mod just cât de abstracţi şi reci devenim în mod interior când ne dăruim unei activităţi de gândire, în comparaţie cu ceea ce suntem când ne dăruim vieţii din tot sufletul. O simţire imparţială ar trebui să nu aibă nici o îndoială asupra faptului că gândurile ca atare au la început ceva rece, abstract, arid, prozaic. Dar aceasta ar trebui să fie pentru antroposof prima experienţă meditativă, aceea de a privi în mod just tocmai viaţa de gândire. Atunci această viaţă de gândire îi va face o impresie care va fi pentru el foarte asemănătoare cu aceea pe care i-o face vederea unui cadavru. Ce este aşadar caracteristic când privim un cadavru? Să zicem că în faţa noastră se află un cadavru. Ne spunem că în această formaţiune a trăit un suflet uman, un spirit uman, şi că acest suflet, acest spirit, au plecat. Ceea ce este cadavru uman zace aici, ca o coajă a sufletului şi a spiritului, dar furnizându-ne, în acelaşi timp, dovada că tot ceea ce este lume extraumană nu ar fi putut produce niciodată această formaţiune, că această formaţiune nu a putut lua naştere decât din însăşi natura umană cea mai profundă, pătrunsă de suflet şi spirit, că ea este un vestigiu a ceva ce nu mai este prezent. Forma însăşi ne arată că un cadavru nu este un adevăr, el nu este decât un vestigiu al unui adevăr, un rest, şi are sens numai atunci când sufletul şi spiritul trăiesc în el. Acum, sub forma în care a rămas, el a pierdut multe, dar aşa cum este, indică tocmai faptul că în el au locuit un suflet şi un spirit.

Apoi ne putem îndrepta privirea sufletească asupra vieţii de gândire. Ea ne va apărea – desigur, oarecum dintr-un alt punct de vedere – ca şi cum şi ea ar avea ceva dintr-un cadavru. Când observăm în mod imparţial în noi înşine activitatea de gândire a omului, vedem că de fapt, şi ea se poate menţine prin ea însăşi la fel de puţin ca forma umană în cadavru. Ea nu are nici un sens, şi gândul uman, în felul în care sesizează el natura exterioară, nu are nici un sens, nu mai mult decât un cadavru. Căci natura exterioară este întotdeauna ceva ce poate fi sesizat, bineînţeles, prin gânduri, dar ea nu poate produce niciodată gânduri. De altfel, nu ar putea rezulta nici o logică de aici, care să vadă, independent de toate legile naturii, ce este just şi ce este fals din punctul de vedere al gândirii. Când sesizăm aici jos, în lumea pământească, gândul, şi îl pătrundem în mod just, el trebuie să ne apară ca un cadavru sufletesc, la fel cum ceea ce rămâne dintr-un om după ce omul a trecut prin poarta morţii apare drept cadavru fizic. Înţelegem forma omului numai dacă o privim ca pe un vestigiu a ceea ce a lăsat în urma ei, murind, o fiinţă înzestrată cu viaţă. Imaginaţi-vă că nu ar exista decât un singur om pe Pământ, şi că el ar muri, şi că un locuitor de pe Marte ar veni din înalturi şi ar examina acest cadavru: el nu l-ar înţelege deloc. El ar putea studia toate formele regnului mineral, vegetal, animal, şi totuşi, nu ar înţelege deloc cum a putut lua naştere această formă moartă care zace aici. Căci această formă se contrazice pe sine însăşi, ea contrazice întreaga lume extraumană, pământească. Ea trădează prin sine însăşi că a fost abandonată de ceva, căci nu ar putea fi aşa cum este dacă ar fi fost lăsată dintotdeauna în voia ei.

Exact la fel este şi cu gândurile noastre. Ele nu ar putea fi ceea ce sunt dacă ar exista numai datorită naturii exterioare. Sunt un cadavru sufletesc, asemeni cadavrului fizic. Când există un cadavru, atunci trebuie să fi murit ceva. Ce a murit? A murit forma de gândire pe care am avut-o înainte de a coborî în lumea pământească. Ceea ce în gândul abstract este mort, trăia acolo. Activitatea de gândire a sufletului, care pe atunci nu avea trup, se raportează la gândul pe care îl avem acum aşa cum se raportează omul înzestrat cu suflet şi pătruns de spirit la cadavru. Şi noi, oamenii încarnaţi într-un trup fizic, suntem mormântul în care a fost îngropată viaţa vie a sufletului din existenţa prepământească. Gândul era viu în suflet. Sufletul a murit pentru lumea spirituală. Noi nu purtăm în sufletul nostru gândul viu, purtăm în noi cadavrul gândului.

Acest lucru rezultă când ne îndreptăm spre cealaltă latură a vieţii pământeşti, care se află la polul opus faţă de moarte, când ne îndreptăm privirea spre naştere. Ne spunem: Într-un anumit fel, prin naştere spiritul moare în om; ceea ce este fizic în el moare cu ocazia morţii. În acest fel vorbim despre aceste realităţi într-un mod mai just decât se vorbeşte de obicei în epoca noastră.

Când căutăm, la început, poarta de acces spre antroposofie, îndreptându-ne sufletul plin de simţire spre moarte, şi ajungem să înţelegem că gândirea este un cadavru în comparaţie cu ceea ce era gândirea înainte de viaţa pământească, atunci ne extindem privirea dincolo de viaţa pământească şi abia prin aceasta ne pregătim să ne deschidem pentru învăţătura antroposofică, pentru înţelepciunea antroposofică. Găsim atât de greu drumul firesc spre antroposofie doar din cauză că nu ne îndreptăm privirea în mod just asupra a ceea ce este, ce-i drept, încă prezent în viaţa pământească, deşi sub formă de cadavru – dar aşa trebuia să fie în viaţa pământească. Astăzi, gândirea este supraestimată, dar, în realitate, nu o cunoaştem: o cunoaştem numai în natura sa de cadavru sufletesc.

Acum, dacă ne orientăm gândurile aşa cum am încercat eu s-o fac în faţa dumneavoastră, atunci suntem conduşi cu putere spre cele două laturi ale vieţii veşnice a sufletului uman. Avem, desigur, în limbile moderne, conform speranţelor umane, numai un cuvânt, pentru jumătatea de eternitate care începe acum şi nu se mai sfârşeşte. Avem numai cuvântul “nemurire”, căci ceea ce îl interesează mai ales pe omul epocii noastre este ceea ce se întâmplă după moarte. El este aici acum, şi ţine de toate interesele sale în viaţă să ştie ce se întâmplă după moarte. Dar au existat în evoluţia omenirii epoci în care pe om îl mai interesa şi altceva. Astăzi, omul, cu gândirea orientată mai mult în sens egoist, îşi spune: Mă interesează ceea ce urmează după moarte, căci aş vrea să ştiu dacă voi mai trăi după moarte; ceea ce a existat înainte de naştere sau înainte de concepţie, nu mă interesează. – Căci omul se află aici, aşadar, şi el nu se gândeşte la viaţa prepământească aşa cum se gândeşte la viaţa de după moarte. Dar de veşnicia sufletului uman ţin aceste două laturi: nemurirea (în germană: “Unsterblichkeit” – n.t.) şi nenaşterea (în germană: “Ungeborenheit” – n.t.). Limbile mai vechi, originare, practicate în Misterii de nişte oameni care încă mai vedeau lumea suprasensibilă într-un mod adecvat epocii lor, aveau un cuvânt corespunzător pentru stadiul de a nu fi încă născut. Noi trebuie să ne luptăm din greu pentru a găsi din nou unul, îndreptându-ne gândurile în această direcţie. Dar, prin aceasta, suntem de asemenea conduşi spre nişte legităţi, active în om, absolut diferite de legităţile naturii: suntem conduşi spre destinul uman.

La început, acest destin uman apare în faţa sufletului ca şi cum el ne-ar atinge în mod întâmplător, destinul parcă s-ar manifesta în mod accidental. Facem un lucru sau altul, mânaţi de un impuls sau altul şi, în faţa vieţii obişnuite, trebuie să ne spunem că în nenumărate cazuri se întâmplă că un om bun are parte de experienţe grele, dureroase, tragice ale vieţii, în timp ce, dimpotrivă, cel care nu are absolut deloc intenţii bune nu are parte de experienţe rele, ci are parte chiar de experienţe bune. În viaţa obişnuită, noi nu vedem, în conştienţa noastră obişnuită, legătura între ceea ce provine, din punct de vedere sufletesc, de la noi, şi ceea ce ne atinge ca destin. Noi vedem cum cel bun poate fi atins de loviturile cele mai grele ale destinului, pe când, adesea, cel rău nu este atins de altceva decât de un destin relativ bun. În viaţa naturii, percepem necesitatea cu care efectele urmează cauzelor; dar nu vedem acest lucru în domeniul spiritual, unde este urzită viaţa noastră morală. Şi totuşi, dacă, pe de altă parte, îndreptăm asupra vieţii o privire imparţială, vedem destinul desfăşurându-se în aşa fel încât trebuie să ne spunem că destinul îşi urmează cursul pe care l-am căutat noi înşine.

Trebuie să fim faţă de noi înşine absolut imparţiali. La un anumit moment al vieţii pe care l-am atins în această încarnare, să privim viaţa care s-a scurs. Să spunem că cineva are cincizeci de ani şi îşi examinează cu o privire imparţială aceşti cincizeci de ani până la copilărie; el vede atunci cum a mers, de fapt, el însuşi, dintr-un imbold lăuntric, spre tot ceea ce i s-a întâmplat. Este neplăcut să observăm acest lucru; dar, urmărind evenimentele în sens invers, acest om vede că este obligat să-şi spună, în legătură cu ceea ce a fost determinant în viaţă: Tu te deplasezi în timp spre aceste evenimente, aşa cum te deplasezi în spaţiu pentru a merge spre un anumit punct. – Ceea ce ţine de destin emană deja din noi înşine. De aceea este absolut de înţeles că nişte oameni care au devenit pentru noi într-un fel ca nişte părinţi – aşa cum e prietenul lui Goethe, Knebel [ Nota 40 ]– îşi spun: Când privim această viaţă a omului, ea apare în întregime conformă unui plan. Desigur că acest plan nu este întotdeauna de-aşa natură încât, îndreptându-ne privirea spre el, să ne putem spunem întotdeauna: aici aş proceda în acelaşi fel. – Totuşi, când privim separat faptele pe care le-am săvârşit, vedem întotdeauna cum una s-a adăugat celei precedente, din nişte imbolduri lăuntrice, şi astfel s-a întâmplat că a intervenit un eveniment sau altul în viaţa noastră. Suntem astfel constrânşi să admitem că în viaţa noastră morală se exprimă cu totul alte legităţi decât în viaţa naturii. Prin toate acestea se poate trezi apoi dispoziţia sufletească în care trebuie să se transpună cercetătorul spiritual, care ştie din contemplarea lumii spirituale să descrie formarea destinului, la fel ca omul de ştiinţă care, studiind procesele din natură, descrie legile naturii. Şi tocmai această sesizare a legităţii spirituale din univers este sarcina antroposofiei în prezent.

La început, câteva cuvinte introductive în legătură cu aceasta. Dumneavoastră vă amintiţi că am explicat în Ştiinţa ocultă, de exemplu, precum şi în alte contexte, cum Luna, care ne trimite lumina sa din înaltul cerului, a fost cândva unită cu Pământul, că am arătat cum trupul fizic al Lunii s-a detaşat, s-a separat de Pământ la un moment dat. Luna se va uni din nou cu Pământul într-o epocă viitoare. Dar nu numai Luna fizică s-a separat de el, ci s-au separat de Pământ şi anumite fiinţe care locuiau pe Pământ pe vremea când Luna fizică mai era unită cu Pământul. Când ne gândim la ceea ce trăieşte ca valori spirituale în cadrul evoluţiei umane, atunci ne dăm seama din ce în ce mai mult că, ce-i drept, omenirea actuală este teribil de inteligentă – aproape toţi oamenii sunt astăzi teribil de inteligenţi –, dar că e lipsită de înţelepciune. Odinioară, la începutul evoluţiei omenirii, erau prezente comori de înţelepciune – deşi exprimate nu sub o formă intelectuală, ci mai curând sub o formă poetic-imaginativ, ele erau răspândite în sânul omenirii de pe Pământul nostru de către marii Învăţători, de către Învăţătorii originari care trăiau printre oameni. Aceşti Învăţători originari ai omenirii nu aveau un trup fizic, ei aveau numai un trup eteric, şi legătura cu ei era oarecum altfel decât legătura de astăzi dintre oamenii fizici. Aceşti Învăţători umblau pe Pământ într-un trup eteric. Omul căruia ei îi deveneau conducători simţea apropierea lor în sufletul său. El simţea pătrunzând în sufletul său ceva care era ca un fel de inspiraţie, ca o iluminare interioară cu nişte adevăruri, de asemenea, cu nişte viziuni. Învăţătorii transmiteau învăţături pe cale spirituală. Dar în acea epocă a evoluţiei pământeşti se făcea deosebire între oamenii care puteau fi văzuţi şi oamenii care nu puteau fi văzuţi. Oamenii nici nu pretindeau să-i vadă pe oamenii pe care nu-i puteau vedea, căci aveau darul de a primi de la ei învăţături, chiar fără să-i vadă. Aceste învăţături erau auzite în interiorul sufletului, şi omul ajungea să-şi spună: Dacă această învăţătură ajunge la mine, atunci înseamnă că de mine s-a apropiat unul dintre marii Învăţători originari ai omenirii. – Şi oamenii nu aveau o percepţie exterioară a acestor Învăţători originari; ei îi întâlneau pe aceştia în contemplare spirituală. Nu li se strângea mâna în mod fizic, totuşi, ei erau întâlniţi şi se simţea ceva ca o strângere de mână spirituală.

Aceşti Învăţători originari au dat omenirii marile învăţături ale înţelepciunii originare, din care s-a păstrat numai un ecou în opere cum sunt Vedele şi filosofia Vedanta. Dar aceste mari învăţături ale Orientului nu sunt decât ecouri. A existat odinioară o înţelepciune originară răspândită în sânul omenirii de pe Pământ, dar care apoi a dispărut, pentru ca oamenii să se poată ridica din nou, prin propriile lor puteri, prin voinţa lor liberă, prin munca lor, până la spirit. Libertatea fiinţei umane nu ar fi fost posibilă dacă ar fi rămas marii Învăţători originari. De aceea, la relativ puţin timp după separarea Lunii de Pământ, ei au urmat Luna, stabilindu-şi reşedinţa în această colonie cosmică. Ei au devenit locuitorii cei mai importanţi ai acestei colonii a Lunii, de pe vremea când Luna s-a separat de Pământ, şi i-au lăsat pe oameni singuri. Dar, deşi de atunci nu îi mai întâlnim pe Pământ pe aceşti mari Învăţători originari, noi, ca oameni, îi întâlnim, totuşi, când trecem dintr-o viaţă pământească în alta, îi întâlnim în viaţa de după moarte, şi chiar foarte curând după ce am trecut prin poarta morţii. Am descris, de asemenea, cum omul, după ce a trecut prin poarta morţii, după ce şi-a părăsit trupul fizic, face experienţa trupului său eteric care se extinde, devenind tot mai mare, dar devenind, de asemenea, din ce în ce mai rarefiat, şi dispărând în cele din urmă în univers. Dar simţim atunci, în aceste câteva zile care urmează după moarte, după ce am abandonat trupul eteric, simţim că nu mai suntem pe Pământ, ci că trăim în ambianţa nemijlocită a Pământului. La câteva zile după moarte, noi nu ne mai simţim trăind în trupul pământesc, ci ne simţim ca şi cum acest trup pământesc s-ar fi extins, ajungând până la orbita pe care o descrie Luna în jurul Pământului. Ne simţim pe un Pământ devenit mai mare, şi nu simţim Luna ca fiind doar un trup, ci simţim întreaga sferă ca pe o unitate, orbita Lunii fiind marginea sferei; simţim, pur şi simplu, Pământul mărit ca până la sfera lunară şi spiritualizat. Ne aflăm în sfera Lunii, şi în această sferă a Lunii rămânem un timp destul de îndelungat după moarte. Dar aici, noi ajungem din nou în compania acelor entităţi spirituale care, la începutul existenţei pământeşti a omului, au fost Învăţătorii săi originari. Primele entităţi pe care le întâlnim după moarte în Cosmos sunt aceşti primi Învăţători originari ai oamenilor; ne regăsim în domeniul lor. Şi noi facem atunci o experienţă remarcabilă.

Ne-am putea uşor imagina că existenţa de după moarte, care durează un anumit timp –voi mai avea de vorbit despre durata acestei existenţe – ar avea oarecum un caracter de umbră, în comparaţie cu viaţa de pe Pământ. Viaţa de pe Pământ ne apare atât de puternică, putem pretutindeni apuca obiectele, ele sunt dense; omul este dens, compact. Spunem despre un lucru că este real când îl putem percepe în mod clar. Dar această viaţă puternică de pe Pământ ne apare, propriu-zis, după ce am trecut prin poarta morţii, ca un vis. Căci, pătrunzând în felul descris în domeniul Lunii, noi intrăm într-un domeniu al existenţei care ne apare atunci mult mai real, mult mai impregnat de realitate; şi aceasta pentru că aceşti Învăţători originari ai omenirii care îşi continuă existenţa în regiunea lunară ne pătrund cu propria lor fiinţă, şi ne fac să vedem totul mult mai real decât vieţuim noi, ca oameni de pe Pământ, obiectele din lume. Ce trăim noi atunci?

Vedeţi dumneavoastră, viaţa de pe Pământ o trăim de fapt, numai fragmentar. Când privim retrospectiv, cu conştienţa noastră obişnuită, viaţa ne apare ca un curent unitar. Dar cum am trăit noi? Noi am trăit o zi, apoi o noapte. Dar conştienţa obişnuită nu îşi aminteşte de aceasta. Vine după aceea din nou o zi, apoi o noapte, şi aşa mai departe, şi în amintire noi nu legăm între ele decât zilele. Într-o amintire retrospectivă reală, noi trebuie să întrerupem mereu firul zilelor prin ceea ce am trăit în timpul nopţii, să intercalăm mereu nopţile în succesiunea zilelor. Conştienţa obişnuită, oarecum în mod justificat, nu face acest lucru, deoarece este anihilată în timpul somnului. Când ne aflăm printre acele fiinţe lunare care au fost odinioară Învăţătorii originari ai omenirii, trăim tocmai ceea ce am trăit aici, pe Pământ, în timpul nopţilor. În funcţie de aceasta se stabileşte cât durează această formă de existenţă în regiunea lunară. Cel care nu este un mare somnoros îşi petrece în stare de somn aproximativ o treime din viaţa sa pământească. Dar exact tot atâta timp durează viaţa în regiunea lunară: aproximativ o treime din viaţa pământească. Pentru cineva care a trăit douăzeci de ani, ea durează cam şapte ani, pentru cel care a trăit şaizeci de ani, ea durează douăzeci de ani, şi aşa mai departe. Trăim aici printre aceste entităţi, care ne impregnează cu existenţa lor.

Dar, pentru a înţelege ce suntem în acest moment, trebuie să pătrundem totodată, în ceea ce devenim când părăsim trupul fizic. Iniţiatul ştie ce trebuie să spună despre aceasta, şi ştie şi decedatul, căci decedatul îşi părăseşte trupul trecând prin regiunea spaţiului. În momentul în care ne-am abandonat trupul fizic, pătrundem tocmai în ceea ce se află în exteriorul trupului fizic. Dacă eu stau aici şi îmi părăsesc trupul, primul lucru în care pătrund este această masă, şi după aceea tot ceea ce mă înconjoară. Eu mă aflu întotdeauna în interiorul a ceea ce umple lumea, şi merg din ce în ce mai departe; numai în interiorul pielii mele nu mai sunt. Ceea ce era până acum lumea mea interioară în domeniul fizic devine pentru mine lume exterioară, şi tot ceea ce era înainte lume exterioară devine lumea mea interioară. Astfel, şi realitatea morală devine pentru mine lume exterioară. Să ne imaginăm că, fiind un tip rău, am dat cuiva o palmă, iar după moarte, îmi retrăiesc viaţa în mod retrospectiv până la vârsta de patruzeci de ani: când l-am lovit. Pentru acel om, a fost o impresie morală teribilă. Poate că eu am râs în acel moment al vieţii mele. Dar acum nu mai simt ce am simţit eu atunci, ci simt ce a trăit celălalt, durerea lui fizică, suferinţa lui morală. Eu sunt în întregime în el. În realitate, eu am fost deja în el în fiecare noapte, numai că acest fapt a rămas în subconştient, nu îl simţim, el rămâne o imagine. Acum, noi suntem impregnaţi de substanţa marilor Învăţătorii originari care trăiesc pe Lună. Aici, trecem prin această experienţă într-un mod cu mult mai intens decât pe Pământ. Ceea ce aici, pe Pământ, este ca un vis, devine o realitate mult mai intensă; şi noi trăim această experienţă. Dar această realitate mai intensă o trăieşte şi acela care, cu ajutorul conştienţei sale clarvăzătoare, continuă să fie unit cu un decedat după moartea acestuia, prin faptul că se poate ridica până la Inspiraţie, prin faptul că poate trăi în contemplare suprasensibilă. El face atunci experienţa acestei realităţi pe care o cunosc oamenii după moarte, care este mult mai intensă decât înainte de moarte. A trăi ceea ce simte un om după moarte acţionează mult mai intens, dacă este trăit cu adevărat, decât orice altă influenţă pământească. Iată un exemplu în acest sens.

Unii dintre dumneavoastră cunosc, fără îndoială dramele-mister pe care le-am compus, şi personajul Strader din aceste drame-mister. Acest personaj Strader este inspirat din viaţa reală. A existat o personalitate asemănătoare care m-a interesat foarte mult. Eu am urmărit cursul exterior al vieţii acestei personalităţi, care este redat, bineînţeles, sub o formă poetică. Dumneavoastră ştiţi că eu am scris patru drame-mister. În a patra, Strader moare. Şi această a patra dramă, care a fost scrisă în 1913, eu am trăit-o lăuntric în aşa fel încât nu puteam face altfel decât să-l fac pe Strader să moară. De ce? Ei bine, atâta vreme cât modelul lui Strader [ Nota 41 ] trăia aici, în lumea fizică, şi privirea mea era îndreptată asupra acestui model al lui Strader. Dar între timp modelul a murit. Acest om m-a interesat atât de mult, încât eu l-am urmărit mai departe. Şi impresiile pe care le-am avut când i-am urmărit viaţa de după moarte au fost atât de puternice, încât ele au înăbuşit cu totul interesul pentru persoana care fusese el în timpul vieţii pământeşti. Nu în sensul că interesul pe care i-l purtasem nu s-ar fi păstrat, dar acest interes nu era suficient faţă de impresiile puternice încercate când am urmărit ceea ce trăia el după moartea fizic-pământească. A trebuit să îl fac pe Strader să moară, fiindcă modelul său apărea în faţa ochilor mei aşa cum continua să trăiască după moarte, şi aceasta făcea o impresie mult mai puternică decât viaţa sa dinainte de moarte.

Vedeţi dumneavoastră, aceasta s-a manifestat, de asemenea, în mod practic. S-au găsit nişte prieteni care să ghicească cine este modelul lui Strader, şi care, cu o anumită nobilă dăruire de sine, s-au străduit să cerceteze operele postume ale acestui model al lui Strader. Ei mi-au adus foarte bucuroşi rodul cercetărilor lor. A trebuit – într-un fel oarecum involuntar – să mă supăr puţin, căci acest lucru nu mă interesa deloc, deoarece în momentul în care în faţa urmelor vieţii pământeşti apăreau impresiile vieţii de după moarte, acestea ştergeau tot ceea ce prietenii îmi mai aduceau ca urmare a cercetărilor referitoare la viaţa pământească. Şi adevărul este că impresiile care iau naştere prin faptul că substanţa entităţilor lunare pătrunde în om domină tot ceea ce poate trăi omul în viaţa pământească, şi ele fac existenţa mai reală. Aşadar, noi trăim actul compensator just într-o realitate mai intensă. Trăim mai puternic ce înseamnă pentru celălalt ce am făcut noi înşine, faptul că am pricinuit un rău unui om sau altuia.

Pornind de la aceste experienţe trăite după moarte în sfera marilor Învăţători originari ai omenirii, se plăsmuieşte primul germene al karmei. Atunci, în noi ia naştere intenţia de a compensa cele făcute. Apare pentru prima dată în viaţă faptul că intenţiile au efecte. Aici, în lumea pământească, binele nu aduce neapărat binele, răul nu aduce neapărat răul. În momentul în care pătrundem în lumea extrapământească, hotărârea pe care o luăm în sânul unei lumi mult mai reale decât lumea pământească, ceea ce trăieşte în noi ca impulsul de a compensa ceea ce am făcut prin reversul său, – în acest moment, ceea ce ia naştere în noi înşine ca intenţie trebuie să devină o cauză reală pentru compensarea care va fi împlinită într-o viaţă ulterioară.

Aş vrea să vă descriu cum se formează karma, încetul cu încetul, şi cum omul îşi modelează o nouă viaţă când reapare după ce a parcurs timpul dintre moarte şi o nouă naştere. Prima perioadă pe care o parcurgem este trăită în aşa fel încât în noi ia naştere intenţia de a ne elabora karma în colaborare cu entităţile lunare. Aş vrea să vă descriu în mod concret etapele prin care omul îşi stabileşte compensarea karmei între moarte şi o nouă naştere.