Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL V

GA 239


CONFERINŢA A PAISPREZECEA

Breslau, 13 iunie 1924

Ne apropiem tot mai mult de o înţelegere a acelor elemente ale vieţii personalităţilor individuale care pot trezi o presimţire a valorii karmei în existenţa personală. Astăzi, sarcina mea, pentru a putea atinge treptat acest ţel în cursul acestor conferinţe, va fi aceea de a indica pe de o parte, cum ştiinţa iniţiatică poate examina karma însăşi pornind mai întâi de la trăirea karmei, şi cum omul, apoi, fără a poseda la început această ştiinţă iniţiatică, dar având un anumit simţ intim care îi permite să observe viaţa, poate avea o presimţire despre felul în care domneşte karma. Să ne amintim aici ceea ce am spus despre amintire şi despre multitudinea de gânduri care vin din adâncurile sufletului, fie chemate de sufletul nostru, fie, de asemenea, apărând în mod liber, fără a fi fost chemate, şi care ne oferă despre actuala viaţă pământească de până acum, ce-i drept, o imagine de umbră, mai mult sau mai puţin abstractă, dar totuşi, o imagine. Ne-am putut îndrepta atenţia în aceste zile asupra a ceea ce pierde omul când îşi pierde memoria. El mai poate acţiona şi atunci ca un om absolut inteligent, raţional, dar faptele sale nu se mai înscriu în contextul întregii sale vieţi; el procedează ca şi cum în momentul în care începe să acţioneze nu ar mai avea nici o amintire despre viaţa de până atunci, ca şi cum, ce-i drept, ar fi venit pe lume ca fiinţă încheiată, înzestrată cu inteligenţă, raţională, dar ca şi cum mai înainte viaţa sa nu s-ar fi desfăşurat deloc pe Pământ. Vedem prin aceasta, cum pentru experienţa pe care o are conştienţa actuală obişnuită, Eul este ancorat, întemeiat, în facultatea de amintire. Atunci Eul nu se mai găseşte pe sine însuşi pe această cale a amintirii în cursul acestei vieţi pământeşti.

Dar cum ia naştere amintirea? Să comparăm odată cu realitatea plenar trăită de unde ne vine această amintire. Suntem situaţi în viaţă, o traversăm cu bucurii şi suferinţe şi,prin trăirile noastre, noi suntem întreţesuţi în ansamblul existenţei noastre. Să comparăm acest întreg mod de a fi întreţesuţi cu propria noastră existenţă, să-l comparăm cu amintirea cu caracter de umbră pe care o păstrăm în suflet. Numai că trebuie să luaţi cu adevărat un eveniment important al vieţii dumneavoastră, moartea unui prieten care vă era deosebit de drag, sau moartea tatălui sau a mamei dumneavoastră, la o vârstă la care, datorită constituţiei noastre sufleteşti, un asemenea eveniment este trăit în mod intens. Să comparăm întreaga intensitate a acestei trăiri şi momentul în care ea este prezentă sub formă de amintiri estompate, care ne vin zece ani mai târziu! Şi totuşi, trebuie să avem aceste amintiri estompate pentru a simţi continuitatea, fermitatea interioară, realitatea Eului nostru în viaţa pământească. Dar nu vedeţi astfel cum Eul, care fără amintiri nu poate fi adaptat deloc la viaţa pământească, în conştienţa obişnuită, cum, în realitate, Eul însuşi trăieşte ca o umbră, şi cum acest Eu este ancorat în ceea ce, în fond, se scufundă în fiecare noapte în inconştienţă? În conştienţa noastră pământească obişnuită, noi nu ne trăim, în fond foarte intens Eul. Acest Eu propriu-zis al unei vieţi care nu este cea a prezentului, şi despre care noi ştim, bineînţeles, că are legătură cu Eul nostru actual, dobândeşte din ce în ce mai mult caracterul gândirii. Trăirea prezentă este intensă, dar nu ceea ce a trecut deja în forma amintirii. Astfel încât putem spune (vezi desenul):

desen

Dacă acesta este sufletul nostru cuprinzător, spiritul nostru, care se află într-un schimb reciproc viu cu tot ce se revarsă spre noi din exterior, din lumea exterioară, atunci noi trăim în spatele acestui Eu, în amintirea cu caracter de umbră, ceea ce ne rămâne din acest schimb viu. Şi tocmai acesta este aspectul caracteristic al acestei amintiri, faptul că sentimentul şi, de asemenea, impulsurile de voinţă, sunt din ce în ce mai mult eliminate din această amintire. Am putut fi prezenţi şi am putut simţi un sentiment intens, cum spuneam, la moartea unei persoane care ne era infinit de dragă: imaginea de amintire care mai rămâne, această amintire este estompată, din ce în ce mai estompată în simţire. Şi atunci, cât de puţin continuă să trăiască în noi ceea ce am întreprins altădată, dintr-un impuls de voinţă, sub influenţa unei impresii exterioare! Sentimentul şi voinţa se estompează; ceea ce rămâne, în general, este imaginea statică a amintirii, umbra trăirii. Şi pe Pământ nu poate fi altfel, decât să ne rămână doar această umbră a unei trăiri. Într-un fel ne situăm faţă de amintire, în alt fel ne situăm faţă de trăirea prezentă.

Dar ne putem situa faţă de această trăire prezentă şi în alt mod decât în viaţa obişnuită. Noi putem să ne punem întrebări cu privire la trăirile noastre. Fireşte, viaţa ia atunci – când o privim în mod retrospectiv – o înfăţişare absolut remarcabilă. Să ne întrebăm odată: Ce suntem noi, propriu-zis, în momentul prezent, ce suntem noi, cu ştiinţa noastră, cu calitatea simţirii noastre, cu energia voinţei noastre? – Şi dacă ne întoarcem în urmă cu această întrebare pe care o punem în mod nou, atunci constatăm că am fi fost mult prea puţin, la o anumită vârstă, dacă nu am fi trecut prin trăirile pe care le-am avut! Să ne îndreptăm privirea în urmă tocmai spre unele trăiri din tinereţe, legându-le, pe calea amintirii, de prezent: ce pline de bucurie erau ele! Când în viaţă, privim adesea în urmă, putem spune ceva de o foarte mare importanţă pentru prezent. Uşurinţa cu care ne conducem de-a lungul existenţei sufletul, poate şi corporalitatea fizică, mai mult sau mai puţin adaptate la viaţă, o datorăm, de fapt, împrejurării că în tinereţe nu am trecut prin depresii, ci am putut trăi cu bucurie, că am fost conduşi cu bucurie spre multe lucruri. Aceste impresii sufleteşti de bucurie sunt acelea care ne permit ulterior să trăim cu o anumită bucurie, deşi ele au alunecat în zone mai profunde. Să ne întrebăm acum cât din ceea ce ne aduce viaţa ca aprofundare, cât din ceea ce ne face sufletul mai profund, cât anume este datorat durerilor noastre, suferinţelor noastre, şi să ne întrebăm: Ce poate pătrunde, aşadar, în sufletul nostru când ne punem aceste întrebări cu privire la viaţa noastră? Răspunsul la această întrebare nu trebuie să ni-l dăm cu intelectul, răspunsul trebuie să ni-l dăm cu simţirea. Şi simţirea răspunde: Eu trebuie să fiu recunoscător faţă de tot ceea ce a intervenit în viaţa mea, căci, propriu-zis, ceea ce sunt eu şi cu ceea ce mă identific eu, mai mult sau mai puţin, am devenit numai prin ceea ce am trăit. Nu pot şti dacă fără aceasta aş fi mai puţin decât sunt; dar, fiindcă marile şi micile suferinţe şi bucurii ale vieţii mele m-au făcut ceea ce sunt, nu pot fi decât recunoscător faţă de această viaţă.

Răspunsul la întrebarea caracterizată trebuie să fie dat cu un sentiment de recunoştinţă. Şi înseamnă mult pentru viaţă când cultivăm în suflet această recunoştinţă faţă de existenţa pământească. Această recunoştinţă apare în anumite momente de aprofundare sufletească, dar nu când o facem cu emoţie, ci atunci când, cu un suflet pur, ne formăm o judecată asupra vieţii. Dacă mai multe lucruri aduse de viaţă pot fi regretate, în multe privinţe ceea ce exprimă asemenea regrete este o adevărată eroare. Căci dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce regretăm acum, noi nu am fi ceea ce suntem. În cele din urmă, sentimentul pe care îl putem avea în faţa vieţii se reduce, totuşi, la această recunoştinţă. Această recunoştinţă poate fi prezentă chiar şi atunci când nu suntem întru totul de acord cu viaţa, când ne-ar fi plăcut să primim mai mult de la viaţă. Dar putem fi recunoscători şi faţă de cineva care ne dă o prăjitură mică, deşi ne aşteptam să primim una mare. Chiar dacă ne aşteptam la o prăjitură mai mare, acest lucru nu trebuie să ne ştirbească recunoştinţa. Şi astfel, putem spune: Oricare ar fi darurile pe care ni le-ar fi refuzat viaţa, după părerea noastră, care poate fi şi ea uneori greşită, viaţa ne-a adus, în tot cazul, ceva. Şi, faţă de ceea ce ne-a adus ea, noi trebuie să cultivăm un sentiment de recunoştinţă. Dar când cultivăm cu toată gravitatea acest sentiment – e suficient să reflectăm pentru a-l înţelege bine –, atunci trebuie să fim recunoscători şi faţă de altceva. Cel care a cultivat vreodată recunoştinţa faţă de viaţă, acela a fost condus, tocmai prin recunoştinţă, la confirmarea şi la transformarea facultăţii de amintire într-o dăruire plină de iubire faţă de entităţile spirituale invizibile dătătoare de viaţă.

Şi acesta este modul cel mai frumos în care putem fi conduşi de personalitatea noastră spre suprasensibil, când suntem conduşi prin recunoştinţă, prin recunoştinţa faţă de viaţă. Această recunoştinţă este şi un drum care duce spre suprasensibil, şi ajunge în cele din urmă la veneraţie şi la iubire faţă de spiritul dătător de viaţă al omului. Recunoştinţa poartă în sine iubirea. Iubirea poartă în sine, când a luat naştere din recunoştinţa faţă de viaţă, deschiderea inimii faţă de puterile spirituale care străbat viaţa. Şi, deoarece viaţa a început o dată cu naşterea noastră şi noi nu-i putem fi absolut deloc recunoscători deja de la naştere şi, după cum se vede, intrăm în viaţă deja înzestraţi cu anumite însuşiri, este în afara oricărei îndoieli că recunoştinţa faţă de viaţă ne conduce şi dincolo de această viaţă, spre existenţa prenatală. Pentru a admite pe deplin ceea ce spun eu aici, trebuie bineînţeles, să examinăm viaţa. Dar să o examinăm odată pentru a vedea dacă, atunci când cultivăm recunoştinţa care ia naştere dintr-o observare imparţială a vieţii, să examinăm dacă într-adevăr, iubirea care înţelege spiritul nu s-a născut din această recunoştinţă, şi vom constata că lucrurile stau într-adevăr aşa. La întrebarea pusă aici poate răspunde numai viaţa reală. Dar această viaţă reală poate răspunde aşa cum am explicat adineaori. Când observăm în acest fel trăirile şi când cultivăm recunoştinţa, iubirea faţă de puterile spirituale dătătoare de viaţă, atunci simţim, când ne îndreptăm astfel privirea asupra trăirilor noastre, un cu totul alt sentiment decât atunci când o îndreptăm asupra amintirilor. În faţa amintirilor, trebuie să ne spunem: Noi trăim lucrurile în mod viu, intens, real; amintirea nu este decât o simplă umbră a ceea ce am trăit, nu mai este decât o umbră palidă. Amintirea îşi datorează existenţa trăirilor noastre; dar acum noi abordăm ceva ce este mai puternic decât Eul nostru obişnuit.

Căci privirea noastră nu se îndreaptă numai asupra amintirilor noastre cu caracter de umbră, atunci când se îndreaptă asupra experienţelor prin care am trecut. Avem sub ochii noştri ceva măreţ: Avem sub ochii noştri ceva care nu este umbra Eului nostru ce se perindă prin timp, ci creatorul acestui Eu pământesc care se perindă prin timp. În afară, peste tot, sunt evenimentele cărora le datorăm existenţa noastră, şi când privim aceste evenimente trebuie să le considerăm drept creatorii Eului nostru pământesc. Astfel, suntem situaţi cu Eul nostru prezent, cel de moment, la mijloc: aici, spre trecut, când ne adâncim privirea în sufletul nostru, găsim imaginile-umbră ale trăirii noastre; în faţa noastră, destinul care urzeşte, experienţele de destin care îşi urmează una alteia, care abia ele ne-au format cu putere, care ne-au modelat Eul. Tocmai pentru a simţi această putere care modelează destinul trebuie să trecem de la gândire la simţire, căci recunoştinţa şi iubirea nu le putem trăi decât în simţire. În acest sentiment al iubirii se revelează mai întâi iubirea faţă de destinul care urzeşte. Şi cu aceasta începem să presimţim destinul care urzeşte, simţim în mod intens, după ce am trecut prin recunoştinţă şi iubire, valul evenimentelor care ne-au făcut să fim ceea ce suntem. Un om poate fi în viaţă la patruzeci de ani cineva – au existat şi asemenea oameni –, să spunem, pentru a alege un exemplu radical: a devenit un poet celebru; aş putea spune, de asemenea: un fiziolog, un fizician celebru, şi aş avea în acest sens un exemplu foarte la îndemână, dar vreau să dau un exemplu imaginar, un om care îşi priveşte retrospectiv viaţa până la vârsta de optsprezece ani. El ia evenimentele de la patruzeci de ani, şi ajunge la vârsta de optsprezece ani, la momentul când a căzut la bacalaureat. Atunci el a suferit mult. Dar a trebuit să-şi organizeze viaţa altfel; căci nu avea destui bani pentru a repeta anul sau pentru a se duce în lumea largă fără bacalaureat. Totul fusese deja pregătit: Dacă şi-ar fi luat bacalaureatul, ar fi devenit un inspector financiar serios, ar fi muncit extraordinar de mult şi nu ar fi găsit timpul să-şi cultive facultăţile şi puterile prezente în adâncul sufletului său. Desigur, putem spune: Când aceste puteri ale fanteziei sunt prezente, ele sunt atât de puternice încât trec în orice condiţii peste obstacolele pe care le opune activitatea de administraţie financiară. – Putem spune acest lucru la modul abstract, chiar se şi spune acest lucru mereu; dar nu este adevărat. În realitate, mai mulţi poeţi îşi datorează temperamentul lor special, ceea ce au devenit ei, tocmai împrejurării că li s-a întâmplat ceva de felul a ceea ce am arătat. Şi dacă preţuieşte faptul că a devenit un poet celebru, el va fi recunoscător celor care l-au picat la examen şi care nu i-au împiedicat cariera acordându-i calificativul “excelent” la toate materiile de examen. Astfel, oricum ar fi viaţa – dacă o privim cu realism, nu în mod sentimental –, noi putem cultiva această recunoştinţă, şi putem spune: Suntem făuriţi de destin, care merge împreună cu noi şi înspre noi. – Dar trebuie să trecem, totuşi, prin aceste sentimente, pentru a vedea, într-un fel, destinul urzind şi acţionând sub ochii noştri.

Aş vrea să intercalez aici o paranteză şi să arăt cum îi apar aceste experienţe celui care posedă ştiinţa iniţiatică, celui care poate, aşadar, să pătrundă cu privirea în lumea spirituală. În faţa lui se deschide posibilitatea de a trăi aceste aspecte în felul următor.

El îşi îndreaptă privirea, care acum a devenit pătrunzătoare, prin faptul că el posedă cunoaşterea imaginativă, inspirată – dumneavoastră puteţi citi ce înseamnă aceasta în cartea mea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? – asupra unei anumite trăiri. Cel care şi-a intensificat şi fortificat facultatea de cunoaştere, acela o poate îndrepta cu o intensitate deosebită asupra unei trăiri pe care o are în prezent. Când ai ajuns la cunoaşterea iniţiatică, nu eşti mai uşor atins de o trăire, ci eşti atins mai puternic decât atunci când nu ai cunoaşterea iniţiatică. Nu avem voie să deducem din faptul că cel care posedă cunoaşterea iniţiatică pare să treacă prin evenimente cu o mult mai mare seninătate decât cel care nu o are, nu putem deduce din aceasta că el este mai puţin atins de aceste evenimente. El este chiar mult mai puternic atins decât altul. Numai că faţă de evenimentele dure ale vieţii, el şi-a cucerit puterile care îi permit să le considere cu seninătate din exterior; în adâncurile fiinţei sale, el le simte semnificaţia mai din plin decât altul. De aceea, când sunt prezente în faţa privirii celui care a ajuns la Imaginaţie, Inspiraţie, experienţele se nuanţează, devin mai intense şi mai puternice; şi, fiindcă a exersat aceste facultăţi – el a practicat în acest scop exerciţii în această viaţă şi în viaţa precedentă –, el poate modela aceste evenimente sub formă de imagini reproducându-le în mod plenar conţinutul, transformându-le el însuşi în Imaginaţiuni.

În ce constă această transformare? Ea constă în faptul că din evenimentele, din experienţele trăite, nu am păstrat numai ceea ce se vede cu ochii, ci am păstrat elementele profund spirituale, corelaţiile spirituale, o imagine pe care continuăm s-o purtăm în noi după ce evenimentul nu mai este prezent; dar imaginea apare imediat după aceea. Trăirea este desigur intensă, şi, datorită Imaginaţiei, intervin corelaţiile spirituale; sufletul este atins în mod intens, şi atunci este posibil să pătrundem cu privirea în domeniul spiritual şi să menţinem trăirea. După ce a trecut o noapte, experienţa, care în somn a fost trăită mai intens datorită faptului că Eul şi trupul astral au părăsit trupurile fizic şi eteric, este transportată în lumea spirituală. Ceea ce am trăit în lumea fizică, în trupurile noastre fizic şi eteric, poate fi trăit în lumea spirituală numai cu Eul şi trupul astral; dar apoi, la trezire, aducem înapoi trăirea în trupul fizic. Dar acum nu o aducem înapoi în felul în care o aduce conştienţa obişnuită, care trebuie să se sprijine pe amintire, care, treptat, se estompează; ci o aducem înapoi în aşa fel încât acum ea ne îmbibă întreaga fiinţă ca o fantomă, o purtăm în noi în deplină obiectivitate, cu toată intensitatea, suntem învăluiţi în licărirea ei ca şi cum ar fi adevărata realitate a unui alt om prezent în trup în faţa noastră. Apoi trec din nou două sau trei zile sau nopţi. Atunci, după aceste trei zile sau nopţi, se întâmplă următorul lucru: Ceea ce am luat la început în lumea spirituală cu Eul şi trupul nostru astral, ceea ce am adus după aceea înapoi, astfel încât trăieşte şi vibrează cu putere în trupul fizic, acel ceva vorbeşte – este ceea ce apare acum – şi se află în spatele experienţelor ca destin care urzeşte. Experienţele nu sunt numai prezente, ci aceste experienţe sunt acum străbătute în întregime de ceea ce au provocat ele în vieţile pământeşti anterioare, de ceea ce va acţiona mai departe în vieţile pământeşti următoare. Aşa cum avem prezentă, în spatele nostru, sub forma unei imagini-umbră, amintirea, cel care posedă ştiinţa iniţiatică are prezente în faţa sa experienţele, astfel încât experienţele se află în mod nemijlocit în faţa sa. Dar ele devin transparente ca sticla, şi în spatele lor, ca o puternică amintire cosmică, se află karma în devenire, amintirea obiectivă. Atunci percepem că omul nu numai că poartă în sine amintirile estompate pe care le are în viaţa pământească, ci percepem cum în jurul omului este gravată, în eterul cosmic, în cronica Akasha, karma sa. În interiorul omului se află amintirea estompată; în afară este prezentă amintirea cosmică a destinului care traversează vieţile pământeşti, deşi el rămâne inconştient pentru conştienţa obişnuită.

desen

Putem reprezenta în mod schematic (vezi desenul) periplul nostru prin lume, desenându-l astfel. Mergem pe solul pământesc, purtăm în noi amintirile cu caracter de umbră. Dacă ne-am reprezenta un om şi aceste amintiri estompate prezente în el, ar trebui să ni le reprezentăm ca pe un mic nor în regiunea capului – acolo unde capul intră treptat în trup –, un nor care devine tot mai estompat, pe măsură ce se apropie de trup. Mergând astfel prin lume, omul este învăluit ca de o ceaţă eterică în care sunt înscrise toate experienţele, dar şi tot ceea ce este gravat în el din viaţa pământească precedentă. Noi avem o amintire interioară, şi avem amintirea cosmică în afara noastră. Orice om este învăluit de această aură. Nu numai viaţa pământească actuală este înscrisă în noi sub formă de amintiri, ci în jurul nostru sunt gravate vieţile pământeşti ale omului. Nu este întotdeauna uşor să descifrăm această amintire, dar ea este prezentă. Descifrarea este dificilă, şi acele cazuri despre care v-am vorbit în aceste ultime zile nu au fost uşor de adus la lumina cunoaşterii. Dar totul este prezent. Omul nu are numai o memorie în el însuşi, omul are, de asemenea, o memorie aurică de jur împrejurul său. Nu este posibil să aducem ceva la lumină într-o singură clipă – aici, unde ne apropiem de ceea ce am trăit în viaţa pământească – din această memorie. Această memorie are nevoie de mai multe zile. Aici trebuie să colaboreze trezirea şi adormirea, aşa cum am descris. Nu putem spune niciodată că aici este prezentă o experienţă, de care trebuie să ne amintim, aşa cum a luat ea formă pe baza vieţilor pământeşti anterioare. Trebuie să observăm această experienţă în mod clar, sub formă imaginativă, pătrunzând-o cu Inspiraţia, apoi trebuie să aşteptăm până ce ni se dezvăluie. Faţă de lumea spirituală nu avem voie niciodată să facem speculaţii, să născocim ceva, când facem cercetări, ci trebuie numai să facem pregătirile pentru ca să ni se poată revela ceva din lumea spirituală. Cel care crede că poate constrânge lumea spirituală să-i reveleze un lucru sau altul, acela se înşeală cu totul, el nu va reuşi să obţină astfel decât lucruri eronate. Trebuie să ne pregătim pentru a primi ceea ce putem spera să ni se reveleze, mai mult sau mai puţin plin de har, din lumea spirituală.

Vedeţi dumneavoastră, acesta este drumul cunoaşterii care poate dezvălui karma, cu ajutorul ştiinţei iniţiatice. Prin acest drum este dezvăluit faptul că orice om poartă în jurul său karma ca pe un fel de aură. Dar despre ceea ce omul poartă astfel asupra lui însuşi putem dobândi o presimţire pe această cale a recunoştinţei în viaţă pe care am descris-o. Putem avea o presimţire a acestei mantii karmic-aurice în care suntem învăluiţi. Numai că aceasta nu poate apărea în câteva zile, ca în cazul cunoaşterii iniţiatice, ci se va instaura printr-o observare de sine intimă, care se face încetul cu încetul, îndreptându-ne privirea adesea asupra evenimentelor situate departe în trecut. Dar când un anumit eveniment din trecut al vieţii noastre pământeşti s-a maturizat îndeajuns pentru a fi judecat de noi în aşa fel încât să vedem manifestându-se în el puterile pregătitoare din vieţi pământeşti anterioare, atunci avem, desigur, o presimţire. Numai că, din păcate, astăzi, în viaţa sufletului uman apare destul de rar ceea ce poate fora atât de adânc în propriul suflet încât să ajungă până la această percepere a propriei trăiri la care putem ajunge numai cu acest sentiment de recunoştinţă. Astăzi, oamenii abordează viaţa în mod mult prea superficial. Şi trec prin viaţă ca o furtună, nu se opresc pentru a simţi în linişte diferitele trăiri. În această privinţă, lucrurile stau în acest fel: Când am crescut cu un anumit sentiment al semnificaţiei cosmice a vieţii umane, atunci ni s-ar putea părea ciudat, uneori, în epoca noastră, să vedem cât de puţin sunt oamenii de fapt, în realitate, ceea ce reprezintă ei, să vedem cu ce putere sunt luaţi adesea, pur şi simplu de viaţă, fără a se situa în această viaţă ca individualităţi puternice.

Aş vrea să fac şi aici o legătură cu nişte cazuri individuale concrete. Vedeţi dumneavoastră, odată în viaţă m-a surprins un profesor de istorie [ Nota 65 ], un bărbat foarte inteligent, care şi elevilor săi le făcea impresia de a fi un bărbat foarte inteligent, care, s-ar putea spune, atunci când voia, expunea istoria în faţa elevilor săi cu un anumit entuziasm interior care se vădea în accentele discursurilor sale, astfel încât, tocmai la momentul potrivit, îşi putea entuziasma elevii. Era ceva ciudat cu acest profesor de istorie. Eu vedeam cum el putea, într-adevăr, la început, să dezvolte acest entuziasm la elevii săi. Apoi, viaţa a pus stăpânire pe el, acolo unde se găsea; a devenit neglijent, nu mai venea cu acelaşi entuziasm pe care îl manifestase înainte în expunerile sale. A început să citească din nişte cărţi pe care credea că elevii săi nu le cunosc şi nici nu pot să ajungă la ele. Dar, într-o zi, unul din elevi a început să caute şi a găsit în ce carte se găsea ceea ce citise profesorul. Atunci, toţi elevii au cumpărat cartea, şi i-au învăţat conţinutul pe dinafară, şi au devenit “elevi excelenţi”. În cele din urmă, profesorul a devenit atât de superficial, încât nu mai era deloc atent la ceea ce expunea elevilor săi în clasă. Această transformare s-a produs într-un timp relativ scurt, şi nu putea decât să te mire să vezi cât de puţin atent era la ceea ce făcea, după ce cu foarte puţin timp în urmă putuse să trezească entuziasmul. Au mai trecut câţiva ani, şi acest profesor de istorie, despre care auzisem numeroşi elevi spunând, cu entuziasmul specific tinereţii: Iată un bărbat care adoră istoria, la el se poate învăţa ceva! – acest om a sfârşit într-un mod absolut ciudat, în decăderea cea mai trivială. În puţini ani, el a decăzut atât de mult într-o viaţă trivială, încât a trebuit să meargă să locuiască în afara oraşului în care fusese profesor, căci era atât de puţin stimat încât el nu mai putea locui în oraş.

O asemenea întorsătură de destin poate apărea, totuşi, ca o mare enigmă, şi în faţa unor asemenea întorsături de destin, când concepem viaţa destul de profund, încep să se pună problemele karmei. Căci numeroşi alţi oameni – cum să spun – continuă să-şi ducă viaţa rămânând aşa cum sunt, şi fără să treacă prin răsturnări tot atât de radicale. Când trăim în sânul unei cunoaşteri reale a spiritului, asemenea destine cum este acela pe care tocmai vi l-am relatat devin mari probleme. Pe de o parte, suntem conduşi prin cunoaşterea spirituală spre nişte mari probleme, care ieri ni l-au indicat, la capătul unui şir de încarnări, pe Woodrow Wilson, dar, pe de altă parte, suntem conduşi de gândire spre marile probleme de destin ale omului şi în cadrul vieţii care se desfăşoară în mod nemijlocit în jurul nostru. Când considerăm asemenea lucruri cu o privire absolut imparţială, atunci descoperim că aşa ceva nu poate veni din existenţa actuală! Şi mai pot exista nenumărate alte cazuri, în cursul unei vieţi pământeşti, care nu trec printr-o asemenea întorsătură de destin; atunci trebuie să depunem toate eforturile în cercetare în năzuinţa de a înţelege asemenea probleme de destin. Şi atunci vin să se adauge şi alte cazuri. Vă voi da încă un exemplu. Tocmai aceste exemple mi-au apărut întotdeauna – pentru a da concepţiei mele despre karmă coloratura necesară – a-mi fi fost scoase în cale de propria mea karmă.

Făcusem cunoştinţă personal cu o altă personalitate, tot un profesor. Acesta era încă şi mai stimat decât celălalt, era extraordinar de stimat de elevi. Elevii şi-l imaginau astfel: Acesta este cel mai mare înţelept care există în prezent în lume. – O asemenea impresie făcea el asupra elevilor săi – nu asupra tuturor, de exemplu, nu asupra mea, dar aceasta este o chestiune personală care nu e caracteristică –, dar asupra multor elevi făcea această impresie extraordinară. Dar s-a întâmplat ceva absolut ciudat. În timp ce s-ar fi putut crede, din felul în care era întemeiată legătura acestui domn cu elevii săi – că era antrenat cu tot entuziasmul, cu fiecare fibră a sufletului său, astfel încât aparent predarea la catedră era ceva care îl satisfăcea –, s-a descoperit dintr-o dată că el era extraordinar de fericit să nu mai predea, fiind numit director [ Nota 66 ] la o şcoală mult mai neînsemnată decât acea la care predase mai înainte. Era mulţumit să poată îndeplini munca de director, care era mult mai banală decât predarea propriu-zisă. Şi lucrul cel mai surprinzător era faptul că acelaşi om care putea vorbi cu entuziasm despre Homer şi Eschil, care explica elevilor săi geografia într-un mod minunat, acest om, în cele din urmă, s-a angajat în politica de partid cea mai banală. Absolut de neînţeles!

Eu vorbesc despre aceste lucruri numai ca exemplu, căci aş mai putea adăuga nenumărate altele celor două pe care le-am menţionat. Este vorba de nişte personalităţi din epoca actuală aparţinând unor cercuri largi în cazul cărora avem propriu-zis sentimentul că ele au fost puţin atinse de viaţă în Eul lor. Sunt personalităţi puţin atinse de viaţă din punct de vedere individual, viaţa le-a cuprins din exterior. Dacă viaţa le cuprinde când se află încă în preajma examenelor, în preajma formării lor universitare, când sunt auditori entuziaşti, atunci se vor situa în viaţă cu entuziasm. Dacă viaţa le cuprinde mai mult cu lucruri banale, ele se adaptează la acestea şi sunt satisfăcute şi aşa; nimic nu le cuprinde în profunzime. Dacă lucrurile s-ar petrece în funcţie de inteligenţă, de raţiune – ei bine, câţi oameni nu ar fi astăzi antroposofi! Căci milioane şi milioane de oameni sunt astăzi destul de inteligenţi pentru a înţelege antroposofia. Ceea ce îi împiedică pe oameni în timpul nostru să se apropie de antroposofie este următorul lucru: ei iau viaţa, cu sufletul lor, în mod superficial, sufletul nu se apropie deloc de viaţă, ei lasă ca viaţa, cu profunzimile, cu aspectele ei superficiale, cu banalităţile ei, să treacă pe lângă ei. Se poate întâmpla ca într-o viaţă, ca şi în alta, cineva să poată fi o vreme un mic reformator de şcoală, şi după aceea să stea toată ziua la cafenea şi să joace biliard, şi să facă asta întreaga zi, fără întrerupere. Asemenea lucruri se întâmplă în viaţa noastră.

Vedeţi dumneavoastră, acum apare marea întrebare: Cum de se întâmplă aşa ceva? Pentru numeroase suflete, se arată în ce fel ciudat s-a întâmplat acest lucru. O serie întreagă de asemenea personalităţi cum sunt cele pe care le-am descris în cele două exemple menţionate ne conduc în trecut în primele secole ale creştinismului, când ele şi-au avut existenţa pământească anterioară determinantă, în secolele în care creştinismul luase, în sud şi, întru câtva, şi în centrul Europei, forma pe care a păstrat-o adesea mai târziu; era epoca în care se stinsese acea înţelepciune a Misteriilor despre care am arătat în cartea mea “Creştinismul ca fapt mistic”; creştinismul a luat naştere din această înţelepciune care avea trăirea cosmică a lui Christos, cunoaşterea despre Christos care a venit din Soare, care este un domeniu spiritual în Cosmos, cunoaşterea faptului că El a venit pe Pământ pentru a fi ceea ce a devenit pentru Pământ. Această cunoaştere care se extinde de la Pământ până la spiritualitatea cosmică, această cunoaştere exista la creştinii care erau nişte personalităţi determinante în primele secole; ea s-a stins în al patrulea, al cincilea, al şaselea, al şaptelea secol al erei creştine. Ea s-a stins în aşa măsură, încât astăzi s-a ajuns – dar acest fenomen începuse deja pe atunci –, s-a ajuns ca cel mai mare reproş care i se face antroposofiei, în legătură cu înţelegerea sa pentru Christos, să constea în faptul că ea îl înţelege pe Christos drept Fiinţă Cosmică, drept Fiinţă Solară. Vedeţi aceasta pretutindeni la adversarii noştri: este considerată o mare vină a antroposofiei faptul că ea are o concepţie cosmologică despre Christos. Se spune: Aceasta este o reînviere a creştinismului gnostic de odinioară. – Dar oamenii nu ştiu deloc ce este creştinismul gnostic. Căci, în afară de câteva lucrări, puţine, din care se poate scoate ceva, ca Pistis Sophia, gnoza nu a fost cunoscută de generaţiile următoare decât din scrierile adversarilor ei. De fapt, nu o cunoaştem deloc. O cunoaştem numai din scrierile adversarilor ei. Reflectaţi puţin la această problemă: Dacă din antroposofie nu ar rămâne nimic altceva decât cărţile adversarilor mei de astăzi, dacă totul ar fi distrus, în afară de aceste cărţi ale adversarilor mei, cum ar vorbi generaţiile viitoare despre antroposofie! – Asta ar vrea să facă mulţi oameni, şi mulţi critici: să trateze cărţile antroposofice, care, desigur, sunt numeroase, aşa cum s-a făcut cu scrierile gnostice. Atunci nu ar mai exista decât scrierile adversarilor; acesta ar fi primul lucru care s-ar vedea: cărţile adversarilor. În ceea ce priveşte gnoza, oamenii nu au putut găsi nimic altceva prin cercetare exterioară decât cărţile adversarilor. Fraza: “Aceasta este reînvierea vechii gnoze” este un simplu nonsens. Căci nimeni nu poate spune aşa ceva dacă nu cunoaşte gnoza din scrierile ei şi acestea au dispărut! Din nişte scrieri care, în majoritate, au fost scrise de adversari, ea nu poate fi cunoscută; dar altceva nu a fost transmis generaţiilor următoare. În orice caz, asta ne arată, de asemenea, că suntem acuzaţi de cea mai mare vină atunci când facem o legătură între Christos şi spiritul Cosmosului. Pentru o adevărată înţelegere a Evangheliilor, fiecare pagină, fiecare frază face o trimitere la elementul cosmic din Christos. Dar acesta, încetul cu încetul, a fost eliminat. Şi în epoca în care acest element a fost eliminat în cea mai mare măsură s-au încarnat majoritatea oamenilor care, atunci când revin astăzi, nu pot găsi legătura cu viaţa fiindcă în încarnările lor anterioare, în care deveniseră deja ageri şi inteligenţi, le era imposibil să cunoască, prin cultura din epoca lor, legătura Pământului cu viaţa spirituală din Cosmos. Deoarece îşi parcurgeau viaţa poticnindu-se, într-un fel, ca şi cum Pământul ar fi fost cu totul redus numai la el însuşi şi afară nu ar mai fi fost nimic altceva de văzut decât stele fizice, ei revin parcă poticnindu-se, în noua lor încarnare, în contact cu viaţa reală care acţionează asupra lor.

În acest fel ne îndreptăm privirea asupra destinului oamenilor. Vedem cum cultura din acea epocă a exercitat această influenţă asupra unui număr foarte mare de oameni, cum ea i-a făcut superficiali şi cum ei apar deja în această viaţă cu o tendinţă spre superficialitate, aşa cum v-am descris. Căci aceasta este senzaţia pe care o aveţi în faţa acestor oameni, care, cândva, într-o încarnare anterioară, au pierdut legătura cu puterile spirituală din Cosmos: aceşti oameni nu pot găsi, în încarnarea următoare, şi pentru care respectiva încarnare era determinantă, legătura cu viaţa pământească. Dar toate gândurile legate de Cosmos nu trebuie să aducă în viaţa noastră numai consideraţii, ci voinţă, fapte. Şi totuşi, trebuie să reflectăm la ce se va întâmpla în viitor dacă la neînţelegerea spiritului din Cosmos se mai adaugă şi neînţelegerea vieţii pământeşti, trecerea prin aspectele banale ale vieţii în acelaşi fel ca şi prin aspectele profunde ale vieţii? – Aici studiul karmei devine cu adevărat ceva grav. El nu poate trăi printre noi decât în acest mod grav.

Am dorit să vă ofer astăzi un studiu al karmei mai mult din direcţia simţirii.