Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


SEMNIFICAŢIA CORPURILOR CEREŞTI DIN JURUL PĂMÂNTULUI PENTRU VIAŢA OMULUI

PRIMA CONFERINŢĂ

Berna, 25 ianuarie 1924

Omul îşi datorează în parte viaţa sa pământească prezentă – noi ştim, desigur, că el trece prin vieţi pământeşti succesive – lumii exterioare, şi anume lumii exterioare în sensul larg al cuvântului; nu numai celor ce-l înconjoară în mod nemijlocit pe Pământ în diferitele regnuri ale naturii, ci şi celor ce-i parvin din astre, din depărtările Cosmosului. Dar aceasta nu este decât o parte a lumii căreia omul îi datorează viaţa sa prezentă; el o mai datorează, înainte de toate, şi unei alte părţi, ale cărei rezultate le aduce cu sine în această viaţă pământească numai pe cale lăuntrică; el datorează această viaţă pământească prezentă vieţilor sale pământeşti anterioare. Aşa cum ştiţi din literatura antroposofică, noi distingem în om, în primă instanţă, patru elemente constitutive. De fiecare dată când omul adoarme, el se separă de trupul său fizic şi de trupul său eteric; el se separă de trupurile sale fizic şi eteric cu trupul său astral şi cu Eul său. Numai trupul nostru fizic şi trupul nostru eteric îşi datorează întreaga lor entitate lumii exterioare, care este vizibilă – sau şi invizibilă, ca lume eterică – în jurul nostru. În schimb, ceea ce omul poartă în sine, în trupul său astral şi în Eul său, o datorează, propriu-zis, în prezenta existenţă pământească, trecutului, o datorează experienţelor pe care le-a făcut cu lumea în vieţile anterioare.

Dar în lumea fizică exterioară există două porţi – să începem astăzi cu aceste consideraţii cosmice, pentru ca apoi să încheiem cu alte consideraţii, referitoare la om –, există, spuneam, în lumea fizică două porţi prin care viaţa umană în totalitatea ei poate străbate dincolo de această lume fizică. Pentru noi, locuitorii Pământului, aceste două porţi sunt, pe de o parte, Luna, pe de altă parte, Soarele.

Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, ştiinţa exterioară din zilele noastre nu ştie cu adevărat decât foarte puţine lucruri despre corpurile cereşti extrapământeşti. Ea cunoaşte elementul fizic, care poate fi determinat prin calcule sau poate fi observat cu ajutorul instrumentelor. Imaginaţi-vă însă, de exemplu, ce ar şti un locuitor de pe Marte despre Pământ, dacă el şi-ar fi dobândit cunoştinţele despre Pământ în acelaşi fel în care şi-au dobândit oamenii de pe Pământ cunoştinţele lor despre Marte sau chiar despre alte astre. El nu ar şti despre Pământ decât atât: acesta este un corp licărind slab ce reflectă în spaţiul cosmic lumina Soarelui. El ar construi poate tot felul de ipoteze cu privire la prezenţa sau absenţa fiinţelor de pe Pământ – exact aşa cum face omul pentru Marte, şi aşa mai departe. Dar locuitorul de pe Pământ ştie, bineînţeles, de pe Pământul însuşi, că îl locuieşte împreună cu fiinţe care sunt semenii săi, cu fiinţe care aparţin altor regnuri. Dar cel care îşi poate obţine cunoştinţele contemplând destinele spirituale lăuntrice ale oamenilor pământeşti, va ajunge să-şi cucerească, pe baza substraturilor spirituale, o cunoaştere mai profundă a ceea ce înseamnă propriu-zis celelalte corpuri cereşti, Luna şi Soarele, de exemplu, în sânul lumii.

Să evocăm în faţa sufletului nostru ceea ce se poate spune în sensul acestei semnificaţii fizic-sufletesc-spirituale despre existenţa lunară. Aici trebuie să vă amintesc multe lucruri pe care le puteţi citi în cartea mea Ştiinţa ocultă şi în diferite cicluri de conferinţe care sunt tipărite. Ştim din aceste surse că existenţa lunară a fost odinioară unită cu existenţa Pământului. Chiar şi ştiinţa exterioară admite astăzi, cel puţin prin reprezentanţii săi cei mai importanţi, faptul că întregul corp cosmic fizic format de Lună s-a separat cândva de Pământ şi şi-a ales în spaţiul cosmic un aşa-numit loc propriu.

Dar ştiinţa spirituală ne arată că nu numai Luna fizică s-a separat de Pământ, ci ea ne arată că o dată cu Luna s-au separat nişte entităţi care au locuit odinioară împreună cu omul pe Pământ şi care erau, fireşte, de natură mult mai spirituală decât omul care trăieşte în corpul său fizic, dar care aveau totuşi o legătură intensă cu omul, deşi într-un mod diferit faţă de ceea ce este astăzi legătura între oameni.

Cel care studiază trecutul Pământului, deşi poate la început numai din punct de vedere exterior, cu roadele pe care le-a adus el pentru spirit, acela simte, când priveşte în urmă la diferitele civilizaţii, o mare veneraţie în faţa civilizaţiilor care au existat pe Pământ. Desigur, strămoşii noştri, adică noi înşine în vieţi pământeşti anterioare, nu erau tot atât de inteligenţi, în sensul modern al cuvântului, cum ne apărem noi nouă înşine. Dar aceşti strămoşi ştiau mai multe decât noi. Însă cunoaşterea nu se obţinea prin inteligenţă. Inteligenţa provine de la intelect şi intelectul nu este decât una dintre facultăţile omului, chiar dacă în prezent ea este, dintre toate facultăţile, cea pe care ştiinţa o preţuieşte cel mai mult. Dar, în cele din urmă, când privim astăzi lumea aşa cum a evoluat ea din punct de vedere moral, social, mai ales în binecuvântatul secol 20, nu e cazul să fim deosebit de mândri de cultura noastră bazată pe intelect. Această cultură bazată pe intelect nu a apărut decât în decursul timpului. Şi, cum spuneam, când, urmărind istoria exterioară, ne întoarcem în urmă în timp şi percepem ceea ce provine, să spunem, de exemplu din vechiul Orient, ne putem simţi cuprinşi de o mare veneraţie. Am putea da ca exemplu multe creaţii ale aşa-numitelor popoare sălbatice; dar să rămânem în această privinţă la ceea ce au creat Orientul hindus, Orientul persan, să vedem ce lucruri minunate se află aici în spatele acestor creaţii, în vechile poeme, în poemul Vedelor [ Nota 1 ], în vechea filosofie, în filosofia Vedanta [ Nota 2 ], în filosofia Yoga. Dacă lăsăm toate acestea să acţioneze asupra noastră nu numai în mod superficial, ci dacă le lăsăm să acţioneze asupra noastră cu întreaga profunzime care este ascunsă în ele, atunci simţim o veneraţie din ce în ce mai mare faţă de ceea ce au creat vremurile trecute, nu pe calea inteligenţei obişnuite, ci, cu siguranţă, pe o altă cale. Totuşi, vremurile trecute au creat toate acestea.

Ştiinţa spirituală ne arată că ceea ce a fost păstrat ca documente exterioare constituie propriu-zis doar vestigiile unei minunate înţelepciuni originare a omenirii, care, fireşte, s-a manifestat mult mai mult prin intermediul poeziei, al artei, decât ştiinţa din zilele noastre, dar care era totuşi o minunată înţelepciune originară a omenirii. Oamenii primiseră această înţelepciune originară prin intermediul unor fiinţe care se aflau la un nivel mult mai înalt faţă de nivelul propriei noastre evoluţii umane de pe Pământ. Gândirea pe baza inteligenţei se realizează prin intermediul corpului fizic. Aceste entităţi nu aveau un corp fizic; de aceea, ele au transmis omenirii ştiinţa lor originară mai curând pe calea poeziei şi a artei.

Dar aceste entităţi nu au rămas pe Pământ, ci locuiesc, în realitate, în majoritatea lor, pe corpul cosmic al Lunii. Ceea ce poate cunoaşte ştiinţa actuală nu este decât aspectul exterior al Lunii. Luna este purtătoarea înaltelor entităţi spirituale care au avut odinioară misiunea de a-i inspira omenirii pământeşti această înţelepciune originară, care apoi s-au retras şi au trebuit, într-un fel, să întemeieze această colonie lunară în Univers. Aşadar ceea ce trebuie să spun deja despre aceste entităţi, care astăzi sunt propriu-zis locuitorii Lunii, este faptul că propriul nostru trecut uman este legat de aceste entităţi. În vieţile pământeşti anterioare noi am fost tovarăşii pământeşti ai acestor entităţi. Şi legătura noastră cu ele se arată îndată ce reuşim să privim dincolo de ceea ce îi poate da omului cunoaşterea exterioară şi viaţa exterioară. Căci atunci când observăm tot ceea ce este determinant în noi, dar care nu depinde de inteligenţa noastră, ci este oarecum legat de fiinţa noastră umană cea mai profundă, aflată dincolo de inteligenţă, atunci constatăm că aceste entităţi lunare sunt legate şi astăzi de existenţa noastră lăuntrică, deşi ele nu-şi mai au reşedinţa pe Pământ. Căci înainte de a coborî pe Pământ, înainte de a primi de la strămoşii noştri un corp fizic, noi ne aflam sau ne aflăm într-o lume spirituală unde se desfăşoară existenţa noastră prepământească. În sânul acestei existenţe prepământeşti noi mai avem încă şi astăzi mult de-a face cu aceşti vechi tovarăşi ai existenţei noastre de pe Pământ. Ca să spunem aşa, noi coborâm din lumile spirituale în existenţa pământească trecând prin sfera Lunii, traversând existenţa lunară. Şi aşa cum odinioară pe Pământ aceste entităţi lunare erau profund determinante pentru noi, oamenii, ele sunt şi astăzi determinante pentru oamenii de pe Pământ prin faptul că imprimă trupului astral şi Eului omului ceea ce se transmite apoi trupului fizic când el devine un om pământesc.

Nu-i aşa, noi nu putem hotărî să fim un talent, nici să fim un geniu. Nu putem hotărî de la început să fim o fiinţă bună. Totuşi, există talente, există genii, există oameni care sunt buni din naştere. Aici este ceva pe care nu-l poate realiza inteligenţa, ceva ce este legat de fiinţa lăuntrică profundă a omului, şi din care el aduce cu sine prin naştere o bună parte, când trece din existenţa prepământească în existenţa pământească. A întipări Eului şi trupului astral ceea ce apoi ţâşneşte, ca să spunem aşa, din sângele nostru, din nervii noştri, ca talent, ca aptitudini, ca voinţă orientată spre bine sau spre rău, aceasta este misiunea fiinţelor lunare când omul trece în existenţa prepământească prin sfera Lunii. Luna acţionează şi îşi exercită influenţa asupra a ceea ce se află mai adânc în om, asupra a ceea ce urzeşte şi trăieşte sub nivelul conştienţei nu numai când îndrăgostiţii, plimbându-se pe clar de lună, se cufundă în starea poetică bine cunoscută, ci ea este activă de asemenea în tot ceea ce urcă la suprafaţă din profunzimile omului şi face, în realitate, din el, sub nivelul la care se situează inteligenţa sa, ceea ce este el, propriu-zis, în viaţa pământească. Şi aceste fiinţe lunare sunt şi astăzi legate de trecutul nostru în aşa fel încât ele sunt cele care, în timpul existenţei prepământeşti, ne modelează, ca să spunem aşa, în funcţie de vieţile noastre pământeşti anterioare, pentru ca să putem apărea în existenţa pământească drept acest om precis determinat.

Dacă privim, aşadar, în urmă la viaţa noastră, acolo unde, ca să spunem aşa, viaţa noastră părăseşte domeniul pământesc, pătrunzând în domeniul spiritual propriu-zis, în acel domeniu spiritual din care noi suntem apoi determinaţi în ceea ce priveşte cele mai intime facultăţi ale noastre, temperamentul nostru şi chiar natura cea mai intimă a caracterului nostru, dacă privim în urmă, găsim în Lună una din porţile care ne conduc din lumea fizică în lumea spirituală. Aceasta este poarta prin care pătrunde trecutul în viaţa noastră umană, şi aceasta este poarta care ne conferă propriu-zis individualitatea, care face ca noi să fim un anumit om individual.

Cealaltă poartă este Soarele. Dar Soarelui nu îi datorăm viaţa noastră individuală. Soarele nu numai că străluceşte în acelaşi fel pentru cei buni şi pentru cei răi, ci străluceşte în acelaşi fel şi pentru genii şi pentru proşti. Soarele nu cunoaşte, în primă instanţă, în ceea ce priveşte viaţa pământească, nimic din ceea ce este legat în mod direct de individualitate. Există numai un lucru ce ţine de Soare şi care este legat de individualitatea pământească. Şi acest lucru nu a putut apărea decât pentru că, într-un moment precis determinat al evoluţiei pământeşti, o înaltă Entitate Solară, Christos, nu a mai rămas pe Soare, ci a coborât din Soare pe Pământ, a devenit om pământesc într-un trup uman şi prin aceasta şi-a unit propriul Său destin cosmic cu destinul pământesc al omenirii. Christos, devenind din fiinţă solară o fiinţă pământească, a avut acces la individualităţile umane izolate. Celelalte fiinţe solare, care au rămas pe Soare, nu au acces decât la omenire în general, şi nu la individualităţi în mod izolat. Christos a păstrat din aceasta ceva, un lucru care este pentru omenirea noastră pământească o binecuvântare infinită: faptul că acţiunea Sa nu cunoaşte nici o deosebire între oameni. Christos nu este Christosul unei naţiuni sau al alteia, nici Christosul unei clase sociale sau al alteia, El este Christos pentru toţi oamenii, fără deosebire de clasă, de rasă, de naţiune, şi aşa mai departe. El nu este nici Christosul individualităţilor, atunci când, prin acţiunea Sa, El aduce în mod lăuntric ajutor în acelaşi fel şi geniului, şi săracului cu duhul. Impulsul lui Christos are acces la individualitatea omului, şi tocmai el trebuie să acţioneze în lăuntricul cel mai profund, dacă e ca acţiunea lui să fie în general eficientă în om. Puterile care trebuie să se deschidă faţă de Impulsul lui Christos nu sunt puterile inteligenţei, ci puterile cele mai profunde ale sufletului şi ale inimii; dar când acest impuls este primit, atunci el nu acţionează în sens individual-uman, ci întru totul în sens general-uman. Această acţiune general-umană este proprie lui Christos, căci El este o fiinţă solară.

Dar, vedeţi dumneavoastră, prin faptul că privim în urmă şi în această retrospectivă ne simţim legaţi de existenţa lunară, noi ştim că purtăm în noi ceva pe care nu-l datorăm prezentului, ceva care este propriu-zis un fragment nu numai al trecutului pământesc, ci chiar al trecutului cosmic. Noi, oamenii, unim în existenţa noastră pământească actuală acest fragment de trecut cu prezentul. De obicei, oamenii nu reflectează la tot ceea ce se află în acest trecut. Noi nu am fi mare lucru ca oameni dacă nu am avea în noi acest trecut. Ceea ce ne asimilăm în mod direct când coborâm din existenţa prepământească spre domeniul pământesc are de fapt chiar ceva automat, caracterul automat al trupului nostru fizic şi al trupului nostru eteric. Ceea ce face ca noi să fim tocmai un anumit om este intim legat de trecutul nostru şi, prin aceasta, de existenţa lunară. Dar, exact aşa cum prin existenţa noastră lunară suntem legaţi de trecut, noi suntem legaţi de viitor prin existenţa noastră solară. Pentru Lună, ca să spunem aşa, şi mai ales în raport cu fiinţele care s-au retras pe Lună, noi am fost maturi în timpurile trecute; pentru Soare, care astăzi doar ne dă impulsul spre ceea ce este general-uman, nu vom fi maturi decât într-un viitor îndepărtat, când se va fi realizat o lungă evoluţie. Astăzi, Soarele nu poate atinge decât latura noastră exterioară. El va putea atinge individualitatea noastră, fiinţa noastră lăuntrică, abia în timpurile viitoare. Noi vom fi maturi pentru existenţa solară abia atunci când Pământul nu va mai exista ca Pământ, când el va fi trecut printr-o cu totul altă metamorfoză. Omul este atât de mândru de inteligenţa sa; dar inteligenţa, aşa cum este ea în epoca noastră, este un autentic produs al Pământului, căci ea este de fapt legată de creier, iar creierul este partea cea mai fizică din om, deşi de obicei oamenii nu cred acest lucru.

Soarele ne smulge în permanenţă din această dependenţă de elementul pământesc, căci Soarele nu acţionează de fapt asupra creierului nostru. Dacă Soarele ar acţiona asupra creierului nostru, noi am scoate din creierul nostru gânduri mult mai inteligente. Soarele acţionează propriu-zis asupra inimii noastre, dacă ne referim la elementul fizic. Şi ceea ce radiază din inimă, dragii mei prieteni, este o acţiune a Soarelui. Creierul îi face pe oameni egoişti; inima îi eliberează de egoism, îi ridică până la elementul general-uman. Astfel încât, datorită Soarelui, noi suntem propriu-zis mai mult decât am putea fi prin noi înşine în existenţa pământească actuală. Aş vrea să spun numai aceasta: când găsim într-adevăr calea spre Christos, prin faptul că El este o fiinţă solară, El ne dă mai mult decât am putea fi noi astăzi ca oameni.

Soarele este cu adevărat pentru noi pe cer un fel de fiinţă a viitorului, în timp ce Luna este pentru noi pe cer o fiinţă a trecutului. El este cealaltă poartă care ne conduce în lumea spirituală, este poarta care se deschide spre viitor. Căci exact aşa cum suntem, într-un fel, împinşi să intrăm în existenţa pământească de fiinţele şi forţele lunare, tot aşa suntem împinşi, pe de altă parte, să ieşim din existenţa pământească de forţele solare. Forţele solare sunt legate de ceea ce încă nu dominăm în noi înşine, de ceea ce, ca să spunem aşa, ne-au dat Zeii ca să nu pierim în viaţa pământească, ci să ne depăşim pe noi înşine. Astfel, Luna şi Soarele sunt cu adevărat cele două porţi care ne conduc din Univers în viaţa pământească şi din această viaţă pământească în viaţa spirituală. Luna este locuită de nişte entităţi cu care eram uniţi odinioară în felul descris. Soarele este locuit de nişte entităţi cu care – cu excepţia lui Christos – nu vom fi uniţi decât în viitorul existenţei noastre cosmice. Christos ne va conduce spre tovarăşii Săi de odinioară din Soare. Dar cu siguranţă, aceasta este pentru om lumea viitorului.

Şi ceea ce acţionează din Soare ca lume a viitorului, pornind din spiritual, este tot atât de activ asupra trupului nostru fizic şi asupra trupului nostru eteric ca şi ceea ce acţionează din spiritual venind din Lună. Să observăm, de exemplu, temperamentul nostru. În temperamentul nostru există, fireşte, nişte puteri care intervin pe deplin în trupul nostru fizic, dar mai ales în trupul nostru eteric: Acest lucru este reglat în noi prin interacţiunea Soarelui şi a Lunii. Cel al cărui temperament are o puternică amprentă melancolică este puternic influenţat de elementul lunar. Cel al cărui temperament manifestă o trăsătură sanguinică accentuată este puternic influenţat de elementul solar. Cel în fiinţa căruia elementul lunar şi elementul solar se echilibrează, se neutralizează, devine un flegmatic. Acolo unde fizicul intervine în noi şi transpare în plan sufletesc, ca în temperament, acolo se manifestă în întreaga fiinţă pe care o purtăm în noi, ca oameni, elementul solar şi elementul lunar. Dar omul nu vede acest element solar-lunar, în primă instanţă, decât acolo unde îi apare sub forma sa exterioară, acolo unde Luna i se anunţă, ca să spunem aşa, prin discul exterior pe care ea i-l arată şi, la fel, şi Soarele. Există totuşi nişte efecte care merg mult dincolo de acest aspect; şi trebuie să vorbim neapărat de un element spiritual al Lunii şi al Soarelui. Acesta este un lucru pe care noi, de fapt, îl putem înţelege uşor.

Pentru a vă clarifica acest lucru, nu aveţi decât să luaţi în considerare mai întâi un trup uman. Acest trup uman nu mai conţine astăzi în sine aceleaşi substanţe ca acum zece ani. Dumneavoastră expulzaţi în permanenţă substanţele fizice exterioare şi le înlocuiţi cu altele noi. Ceea ce rămâne, este forma spirituală, configuraţia omului: acestea sunt puterile lăuntrice. Dacă dumneavoastră eraţi aşezaţi aici acum zece ani – carnea şi sângele pe care le purtaţi atunci în dumneavoastră ca substanţe materiale nu mai sunt acum prezente în acest loc: elementul fizic este antrenat într-un curent continuu mergând din interior spre exterior, el este eliminat în permanenţă. Nu ne gândim întotdeauna la acest aspect, totuşi el este cunoscut astăzi, cel puţin în ceea ce priveşte Pământul. Dar nu se ştie că aceasta se întâmplă şi în Univers, căci oamenii gândesc: Luna care străluceşte astăzi este aceeaşi Lună a cărei licărire strălucea şi pentru Cezar sau pentru Alcibiade sau pentru Buddha. Din punct de vedere spiritual, da, dar nu în ceea ce priveşte materia fizică! Şi, în legătură cu Soarele, fizicienii, astrofizicienii calculează când se va pulveriza Soarele în spaţiul cosmic. Ei ştiu, în orice caz, că el se va preface în praf, dar ei calculează termenul în milioane de ani. S-ar ajunge la aceleaşi lucruri dacă s-ar face asemenea calcule şi pentru om. Aceste calcule sunt absolut corecte, nu este nimic de obiectat – atâta doar că ele nu sunt adevărate. Ele sunt absolut corecte, dar după cum urmează: Dacă examinaţi astăzi o inimă umană, apoi după cinci zile, apoi după încă cinci zile, atunci, bazându-vă pe micile modificări observate, puteţi calcula cum era această inimă cu trei sute de ani în urmă, şi cum va fi ea peste trei sute de ani. Dumneavoastră obţineţi, bineînţeles, un număr când faceţi astfel de calcule; numai că acum trei sute de ani inima nu exista şi peste trei sute de ani ea nu va mai exista. Tot aşa se poate calcula şi în geologie aspectul pe care îl avea Pământul acum douăzeci de milioane de ani. Astfel oamenii fac acest calcul, şi calculează şi ce aspect va avea Pământul peste douăzeci de milioane de ani. Calculul este absolut corect; conform unui calcul absolut corect, Pământul a arătat aşa cum s-a calculat, şi va arăta, de asemenea, aşa cum s-a calculat, după douăzeci de milioane de ani. Dar el nu a existat acum douăzeci de milioane de ani şi nici nu va mai exista după douăzeci de milioane de ani! Calculele sunt absolut corecte, numai că nu sunt adevărate! Ei bine, în spaţiul cosmic, nici măcar pentru intervalele de timp cele mai scurte, lucrurile nu stau altfel decât în cazul omului. Deşi substanţele minerale durează în esenţă mai mult timp decât formele pe care le iau substanţele în corpurile vii, totuşi şi în cazul substanţele minerale fizicul pur, substanţa fizică, este ceva efemer. Iar Luna care se află astăzi pe cer nu mai este, în compoziţia sa fizică, aceeaşi Lună care strălucea deasupra lui Cezar, sau a lui Alcibiade, sau a împăratului Augustus; căci Luna şi-a schimbat şi ea materia cu alta, tot aşa cum o face un corp fizic uman. Ceea ce se menţine în exterior este şi în acest caz spiritualul, exact aşa cum, în cazul omului, ceea ce se menţine de la naştere până la moarte este spiritualul, şi nu materia fizică.

Astfel că noi privim de fapt lumea în mod just când o privim în aşa fel încât spunem, cu privire la om: Ceea ce se menţine între naştere şi moarte este sufletul său. Ceea ce se menţine afară, în corpurile cereşti, sunt entităţile, iar ele formează o multitudine. În cazul omului este vorba de o unitate, de suflet; acolo, afară, este vorba de o multitudine. Iar când vorbim de Lună şi de Soare, ar trebui de fapt să fim conştienţi că, dacă vrem să spunem adevărul, atunci trebuie să vorbim de existenţa entităţilor care ţin de Lună şi a entităţilor care ţin de Soare: entităţile care ţin de Lună sunt cele care sunt legate de trecutul nostru; entităţile care ţin de Soare sunt cele care sunt legate de viitorul nostru. Dar ele intervin cu acţiunea lor în existenţa noastră prezentă.

Şi ceea ce produc ele în mod nemijlocit în om este ceea ce numim karma sa: ansamblul edificiului şi evoluţiei destinului său. Destinul omului este determinat prin faptul că trecutul şi viitorul se întreţes. Şi în această urzire a destinului acţionează puterile lunare şi puterile solare, entităţile lunare şi entităţile solare.

În realitate, ajungem la o bază reală care să ne permită să studiem karma umană, destinul uman, abia atunci când îl putem situa pe om în acest fel în ansamblul Universului.

Cu oricât de multă voinţă, nu putem face niciodată ca trecutul să fie altfel decât ceea ce a fost. De aceea forţele Lunii, prin faptul că acţionează asupra fiinţei noastre, intervenind în noi, au ceva dintr-o necesitate imuabilă. Tot ceea ce ne vine de la Lună are acest caracter de necesitate imuabilă. Tot ceea ce ne vine de la Soare şi indică spre viitor are ceva în care pot interveni voinţa noastră şi libertatea noastră. Astfel încât am putea spune, de asemenea: Când omul va vedea iarăşi cu adevărat în Cosmos un element divin, când nu va mai vorbi despre divinul din lume doar în general, într-un mod visător, confuz, ci atunci când va vorbi iarăşi în mod exact despre divin, despre modul cum se manifestă acesta în diferitele părţi ale Universului, în corpurile cereşti, atunci va rezulta pentru om un limbaj special, aş putea spune, deci atunci când îşi va ridica privirea spre corpurile cereşti printr-o adevărată cunoaştere, care vine din inimă,.

Ce ar însemna dacă, atunci când un om ar sta în faţa noastră cu mâinile sale, cu braţele sale, cu capul, cu pieptul, cu picioarele sale, ce ar înseamnă dacă, la întrebarea cu privire la degetele sale: „Ce este aceasta?” noi am răspunde: Este ceva omenesc! – cu privire la nasul său: Este ceva omenesc. – Dacă nu facem nici o distincţie, ci le desemnăm pe toate cu termenul general de „omenesc”, începem, bineînţeles, să înotăm în nedeterminat. Exact aşa înotăm în nedeterminat când nu facem altceva decât să ne fixăm privirea asupra Universului, asupra Soarelui, asupra Lunii şi a stelelor, şi vorbim numai despre un element divin general. Trebuie să ajungem din nou la o viziune exactă asupra divinului. Şi ajungem la o viziune exactă asupra divinului atunci când, de exemplu, cunoaştem relaţia profundă a Lunii cu existenţa noastră trecută, şi chiar cu trecutul întregului Pământ. Putem să ne înălţăm atunci ochii spre Lună şi să spunem: Tu, fiică divin-cosmică a necesităţii, eu mă simt – când privesc în mine însumi toate cele asupra cărora nu pot exercita nici o voinţă –, eu mă simt intim unit cu tine, fiică divină a Cosmosului. În acest moment, cunoaşterea noastră cu privire la Lună devine simţire. Căci tot ceea ce simţim că ne vine printr-o necesitate lăuntrică este pentru noi înrudit cu Luna.

Când simţim exact în acelaşi fel existenţa Soarelui, nu calculând sau observând cu ajutorul instrumentelor, atunci simţim această existenţă ca fiind înrudită cu tot ceea ce se poate înfăptui prin noi înşine în vederea viitorului. Şi aşa cum fiecare nouă dimineaţă cu existenţa ei solară ne cheamă să acţionăm ca oameni, noaptea ne primeşte cu visele noastre, care ne arată ce am fost, ce trăieşte şi urzeşte în noi şi este legat de noi ca trecut. Noaptea, în care stăpâneşte Luna, ne arată trecutul nostru; fiecare dimineaţă nouă cu razele ei de Soare indică spre ceea ce poate lua naştere din libertatea noastră. – În acest fel este legat elementul uman din noi de existenţa solară, de întreaga noastră existenţă universală, şi, invocând Soarele, putem simţi aceasta: O, tu, fiu cosmic al libertăţii, eu te simt înrudit cu mine, cu tot ceea ce dă propriei mele fiinţe libertatea şi facultatea de decizie în vederea viitorului!

Cu asemenea sentimente am putea găsi din nou legătura cu înţelepciunea instinctivă a omenirii originare. Căci vom înţelege ceea ce radiază în mod minunat până la noi, sub o formă poetică, venind din civilizaţiile străvechi, numai dacă mai simţim şi astăzi în noi înşine cum, îndreptându-ne privirea spre Lună, privim spre necesitatea pe care o impune trecutul, şi cum, îndreptându-ne privirea spre Soare, privim spre libertatea viitorului. Şi în acest fel interacţionează în destinul nostru, în urzirea sa, necesitatea şi libertatea. În limbaj uman-pământesc, vorbim de necesitate şi libertate. În limbaj cosmic-ceresc, vorbim de existenţa lunară şi de existenţa solară.

Să căutăm acum elementul lunar şi elementul solar în urzirea destinului nostru. Întâlnim în viaţă un om. De obicei, noi ne mulţumim cu faptul că l-am întâlnit pe acest om, căci nu observăm mare lucru în viaţă, noi luăm viaţa, în mare parte, fără a ne gândi la ea. Dar când îndreptăm o privire profundă asupra unei vieţi umane individuale, observăm, atunci când doi oameni se întâlnesc, că drumurile lor au fost cu adevărat orientate într-un mod special. Doi oameni care, să spunem, se întâlnesc, unul la douăzeci şi cinci de ani, celălalt la douăzeci de ani, pot să-şi rememoreze ceea ce au trăit ei până în acest moment şi le va apărea, într-adevăr, foarte clar că pe cel care are douăzeci de ani, venind dintr-un cu totul alt colţ al lumii, toate faptele vieţii l-au condus tocmai acolo unde l-a întâlnit pe celălalt om, care, tot aşa, poate avea o perspectivă de ansamblu asupra celor douăzeci şi cinci de ani ai săi, venind, la rândul său, dintr-un cu totul alt colţ al lumii. Şi câte lucruri în formarea destinului nu depind de faptul că nişte oameni care îşi au punctul de plecare în două colţuri diferite ale lumii se întâlnesc apoi ca şi cum ar fi fost conduşi de o adevărată necesitate implacabilă care ţintea peste tot spre acest punct unde se întâlnesc. Omul nu cuprinde absolut deloc cu privirea sufletului realitatea minunată care se poate dezvălui prin asemenea consideraţii! Când nu o considerăm în acest fel, viaţa umană apare săracă, şi ea apare infinit de bogată când o considerăm în acest fel. Trebuie să observăm cum în faţa unui om întâlnit în aparenţă absolut din întâmplare suntem nevoiţi să ne spunem, după felul în care ne comportăm atunci faţă de el: L-am căutat, l-am căutat de când am intrat în existenţa pământească; am putea spune, de asemenea, şi înainte de aceasta; dar nu vreau să mă ocup acum de acest aspect. E suficient să reflectăm că nu l-am fi întâlnit pe acest om dacă în viaţa pământească ce s-a scurs am fi făcut, într-un punct sau altul, doar un mic pas spre stânga sau spre dreapta, dacă nu ne-am fi dus acolo unde ne-am dus. Cum spuneam, nu ne oprim la aceste consideraţii; dar este un orgoliu nemaipomenit din partea omului să creadă că lucrul spre care el nu îşi îndreaptă atenţia nici nu există. El totuşi există! Să începem numai să-l observăm şi atunci el chiar ni se dezvăluie. Există o deosebire foarte importantă între a observa ce s-a întâmplat înainte ca doi oameni să se întâlnească şi a observa ce se întâmplă începând din momentul în care ei se întâlnesc. Căci înainte de a se fi întâlnit, înainte de a se fi întâlnit în cursul vieţii pământeşti, ei acţionau unul asupra celuilalt, dar fără a şti ceva unul despre celălalt. După aceea, după ce s au întâlnit, ei acţionează unul asupra celuilalt cunoscându-se. Dar aici începe acum iarăşi ceva extraordinar de important.

Bineînţeles, noi întâlnim de asemenea în viaţă mulţi oameni spre care, ca să spunem aşa, nu suntem conduşi. Nu vreau să spun că întâlnim în viaţă mulţi oameni despre care ne spunem că ar fi fost mai bine să nu-i fi întâlnit; nu vreau să spun asta. Dar întâlnim foarte mulţi oameni despre care nu ne putem spune ceea ce tocmai am explicat, şi anume că am fost conduşi în mod indiscutabil spre ei.

Dacă privim în ansamblu tot ceea ce am spus adineaori în lumina ştiinţei spirituale, vedem că tot ceea ce se întâmplă între doi oameni înainte ca ei să fi făcut cunoştinţă în cursul vieţii este determinat de elementul lunar, şi că tot ceea ce se întâmplă între ei după ce au făcut cunoştinţă este determinat de elementul solar. De aceea, tot ceea ce se întâmplă înainte ca ei să se cunoască nu poate fi văzut decât în lumina unei necesităţi implacabile; iar ceea ce se întâmplă după ce s-au cunoscut, în lumina libertăţii, în lumina unui comportament liber. Lucrurile stau într-adevăr în aşa fel încât atunci când facem cunoştinţă cu un om, sufletul nostru, în zona subconştientului, priveşte în urmă şi înainte: În urmă, în direcţia Lunii spirituale, înainte, în direcţia Soarelui spiritual. Şi de aceasta este legat felul în care se ţese, de fapt, karma noastră, destinul nostru.

Astăzi doar foarte puţini oameni sunt înzestraţi cu facultăţi care le permit să simtă asemenea lucruri. Dar tocmai din cauza aceasta fermentează atâtea lucruri în epoca noastră, pentru că facultăţile care îi permit omului să simtă asemenea lucruri încep să se dezvolte. Ele sunt deja prezente la mulţi oameni, dar aceşti oameni nu ştiu nimic despre ele. Ei cred că ceea ce simt ţine de cu totul altceva. În realitate, aceste facultăţi ale simţirii vor să se manifeste în oameni, vor să se manifeste în aşa fel încât ei să observe, când fac cunoştinţă cu cineva, cât datorează ei necesităţii implacabile a elementului lunar, şi cât le va reveni în lumina Soarelui luminos, în lumina libertăţii. A simţi în acest fel destinul, acesta este chiar destinul cosmic al omenirii din prezent până în viitor! Căci atunci când întâlnim un om putem distinge două feluri de comportament al nostru. Pe unul îl apreciem în aşa fel încât tot ceea ce se manifestă în interiorul nostru în legătură cu el provine din voinţă; pe un altul îl apreciem în aşa fel încât judecata care ia naştere în noi se bazează, mai mult sau mai puţin, pe raţiune sau pe simţul estetic.

Gândiţi-vă puţin la diferenţierile subtile care apar în cunoaşterea omului în funcţie de aceste lucruri, şi care se manifestă încă din tinereţe, încă din copilărie: Pe un om poate îl iubim, pe altul poate îl urâm. Dacă lucrurile nu ajung la o asemenea intensitate, avem pentru el simpatie sau antipatie; dar lucrurile nu merg în profunzime, noi trecem pe lângă el şi îl lăsăm să treacă pe lângă noi.

Nu poate fi negat faptul că, trebuie să o spunem, percepem majoritatea profesorilor pe care i-am avut la şcoală în acest fel: noi trecem pe lângă ei, ei trec pe lângă noi. Este o fericire pentru un om să facă odată o experienţă de alt gen.

Dar există o altă relaţie, deja din copilărie. Există acea relaţie care ne cuprinde lăuntric, atunci când spunem: Acest om face ceva, şi trebuie să fac şi eu acest lucru! Atunci noi nu îl apreciem pe acest om în aşa fel încât nu putem face altceva decât să-l lăsăm să treacă pe lângă noi. Prin legătura dintre el şi noi, acest lucru se face ca de la sine, noi îl alegem ca erou, ca eroul pe urmele căruia urcăm din greu drumurile care conduc spre Olimp. Într-un cuvânt, există oameni care nu acţionează decât asupra raţiunii, asupra simpatiei şi antipatiei legate de raţiune şi, cel mult, asupra simpatiei şi antipatiei estetice; alţi oameni acţionează asupra voinţei noastre.

Sau, dacă observăm mai mult cealaltă latură a vieţii: Nu ştiţi oare dumneavoastră toţi, dragii mei prieteni, că întâlnim în viaţă oameni care, în anumite cazuri, prin relaţiile exterioare, ne pot deveni chiar foarte apropiaţi, dar ne este imposibil să-i visăm? Nu îi visăm! Iar pe alţii, deşi nu-i întâlnim decât o singură dată, nu reuşim să scăpăm de ei, îi visăm mereu. Şi dacă nu reuşim să intrăm într-un raport mai intim cu ei în această viaţă, atunci trebuie să ne rezervăm această posibilitate pentru alte vieţi pământeşti. Dar acea relaţie cu un om ne atinge în realitate mai profund dacă, imediat după ce am făcut cunoştinţă cu el, îl şi visăm, decât dacă nu putem deloc să-l visăm după ce l-am cunoscut.

Căci există şi un vis treaz. Fireşte, acest vis în stare de veghe se desfăşoară, pentru majoritatea oamenilor din zilele noastre, într-un mod confuz. Dar dumneavoastră ştiţi foarte bine că există, de asemenea, iniţiaţi, care simt cu totul altfel! Dacă ei întâlnesc un om care acţionează asupra voinţei lor, el acţionează şi asupra limbajului lăuntric. Acest om nu vorbeşte numai când este în faţa noastră, el vorbeşte, de asemenea, din noi înşine. Dacă cineva este iniţiat în tainele existenţei universale, atunci relaţia dintre oameni apare în felul următor, având un caracter dual: întâlnim oameni pe care îi ascultăm; apoi ne despărţim de ei; nu mai e nevoie să-i ascultăm când suntem suficient de departe de ei. – Dar întâlnim alţi oameni pe care îi ascultăm; apoi ne putem despărţi de ei, şi ei vorbesc prin propria noastră fiinţă lăuntrică, ei sunt aici, ei vorbesc!

Ei bine, pentru iniţiat, lucrurile se întâmplă aşa cum v-am descris adineaori: el îi poartă efectiv în sine pe acei oameni, cu timbrul exact al vocii lor, îi poartă în sine pe acei oameni care acţionează în acest fel asupra lui. Cât despre ceilalţi oameni, care nu sunt iniţiaţi, acest lucru se întâmplă mai mult la nivelul sentimentului, al simţirii, dar este totuşi prezent în subconştient într-un mod foarte intens. Putem spune: Cineva întâlneşte un om, merge la alţii, care îl cunosc şi ei şi, exprimându-se într-un fel sau altul, el spune: Este un tip formidabil! Poate că şi alţii spun: Da, este formidabil! Aceasta înseamnă că el l-a observat şi emite asupra acelui om o judecată pe baza raţiunii sale.

Dar noi nu ne comportăm aşa faţă de orice om, percepându-l ca pe un tip formidabil, sau chiar ca pe un biet tip sau ceva de acest fel; ci există cu adevărat oameni care ne determină în mod direct voinţa în aşa fel încât ea fie să asculte, fie să se opună, această voinţă care, aşa cum v-am arătat adesea, duce în noi un fel de existenţă adormită, în timp ce noi suntem, de altfel, treji. La oamenii care nu sunt iniţiaţi, ei nu vorbesc, dar trăiesc în voinţă. Care este, de fapt, deosebirea?

Vedeţi dumneavoastră, când întâlnim nişte oameni, când ne apropiem de nişte oameni care nu trăiesc în voinţa noastră, în cazul cărora noi nu ne simţim incitaţi să acţionăm urmându-i, sau să le opunem rezistenţă, ci asupra cărora noi ne mulţumim să emitem o judecată, înseamnă că suntem legaţi karmic de ei foarte puţin, că am avut puţin de-a face cu ei în vieţile pământeşti trecute. Oamenii care intervin în voinţa noastră în aşa fel încât ne însoţesc, în aşa fel încât fiinţa lor se imprimă imediat în noi, cărora le păstrăm amintirea, pe care îi visăm chiar şi în stare de veghe, aceştia sunt acei oameni cu care am avut mult de-a face în vieţile pământeşti trecute. Sunt oamenii cu care suntem legaţi pe plan cosmic, ca să spunem aşa, prin trecerea prin poarta Lunii, în timp ce în viaţa prezentă, în privinţa a ceea ce nu trăieşte în noi cu necesitatea existenţei lunare, suntem legaţi prin existenţa solară.

Astfel se ţese destinul nostru. Şi astfel putem spune că omul este în realitate o fiinţă polară. El are pe de o parte existenţa izolată a capului – care are, într-adevăr, o mare autonomie. Această viaţă a capului se desprinde de fapt în permanenţă, deja din punct de vedere fizic, de tot ceea ce este în om existenţa cosmică generală: creierul cântăreşte în medie 1.500 de grame. Cu o asemenea greutate, el ar trebui de fapt să strivească toate vasele de sânge care se află sub el. Gândiţi-vă puţin la o greutate de 1.500 de grame care apasă pe nişte vase de sânge atât de delicate! Dar nu le striveşte. De ce nu? Ei bine, deoarece creierul se află în lichidul cefalo-rahidian. Şi, dacă aţi studiat puţină fizică, ştiţi că orice corp scufundat într-un lichid pierde din greutatea sa o parte egală cu greutatea lichidului dislocuit – aşa-numitul principiu al lui Arhimede. În mod real, greutatea care apasă este de aproximativ 20 de grame, restul nu se simte, deoarece creierul pluteşte în lichidul cefalo-rahidian. Astfel încât în realitate, în corpul nostru, creierul este atras în jos numai cu forţa a 20 de grame şi nicidecum cu forţa a 1.500 de grame. Creierul este izolat, el îşi are existenţa sa proprie, şi în privinţa multor altor lucruri îşi are existenţa sa proprie.

El este în realitate situat în aşa fel încât atunci când ne deplasăm prin lume el se aseamănă cu un om aşezat în maşina sa. Omul însuşi nu se deplasează în interiorul maşinii; maşina este cea care se deplasează, iar omul rămâne pe loc. Aşa stau lucrurile şi aici. Creierul, ca purtător al inteligenţei noastre, duce o existenţă izolată. De aceea este de fapt inteligenţa atât de independentă de individualitatea noastră. Nici unul dintre noi nu posedă o inteligenţă care să-i fie proprie. Oamenii s-ar înţelege foarte greu dacă fiecare ar avea o inteligenţă proprie! Noi nu ne putem înţelege decât fiindcă avem toţi aceeaşi inteligenţă, deşi într-o măsură mai mare sau mai mică – există diferite trepte –, dar inteligenţa are ceva general. De aceea oamenii se înţeleg pe baza inteligenţei, care este independentă de calităţile noastre. Iar ceea ce apare în destinul uman ca realitate prezentă în mod nemijlocit, aşadar, şi întâlnirea dintre doi oameni, acţionează asupra inteligenţei şi asupra acelor impulsuri ale simţirii care se leagă de inteligenţă. Noi vorbim atunci de „tipul formidabil”, la care, de altfel, nu ne interesează nimic altceva decât tocmai faptul că el acţionează asupra inteligenţei noastre; tot ceea ce în noi nu este karmic acţionează asupra inteligenţei noastre; tot ceea ce în noi este karmic, care ne uneşte ca oameni, în sensul a ceea ce am trăit împreună cu individualităţile umane pe care le-am întâlnit ca oameni trăind în trup, aceasta acţionează prin intermediul voinţei noastre, prin profunzimile fiinţei umane care se află în voinţă. Şi lucrurile stau în acest fel: Înainte ca noi să ne găsim faţă în faţă cu un om cu care suntem legaţi karmic în viaţă, acţionează voinţa. Voinţa nu este întotdeauna luminată de inteligenţă. Gândiţi-vă numai câte elemente întunecate acţionează în ea! Cel mai întunecat este acel element purtător de karmă care îi conduce pe doi oameni să se întâlnească în aşa fel încât atunci ei observă, după modul în care le este cuprinsă voinţa, că aici acţionează karma. În momentul în care ei fac cunoştinţă aflându-se faţă în faţă, inteligenţa începe să acţioneze. Şi ceea ce este urzit atunci de inteligenţă poate constitui, fireşte, la rândul său, baza unei karme viitoare. Dar putem spune foarte bine: În esenţă – în esenţă, nu în întregime –, karma şi-a exercitat acţiunea sa cu privire la doi oameni legaţi karmic atunci când ei s-au întâlnit. Numai ceea ce fac ei acum drept continuare a ceea ce urzeşte în inconştient, numai aceasta acţionează mai departe în sensul karmei. Dar multe, multe lucruri sunt întreţesute apoi în destin care tocmai că nu acţionează decât asupra inteligenţei şi asupra simpatiilor şi antipatiilor. Aici trecutul şi viitorul, existenţa lunară şi existenţa solară, se îmbină una cu alta. Firul karmei care vine dinspre trecut se împleteşte cu firul care se îndreaptă spre viitor.

Ne putem adânci privirea cu exactitate în existenţa universală. Căci atunci când privim în sus, dimineaţa când se înalţă Soarele, sau atunci când, noaptea, observăm Luna, noi avem în această colaborare, pe care o presimţim aici, în primul rând o imagine a felului în care interacţionează în propria noastră fiinţă necesitatea şi libertatea în destinul uman. Şi dacă avem o idee clară despre această interacţiune dintre necesitate şi libertate în destinul uman şi dacă, înarmaţi cu această cunoaştere, ne îndreptăm privirea în urmă, Soarele şi Luna încep să ne dezvăluie propria lor spiritualitate. Atunci nu vom mai vorbi numai ca fizicianul naiv care spune, când priveşte Luna: Ea reflectă lumina Soarelui –, ci noi vom vorbi, prin faptul că vom percepe această reflectare a luminii Lunii, care este aceeaşi cu lumina Soarelui, vom vorbi despre urzirea şi acţiunea destinului cosmic.

Şi atunci învăţăm să cunoaştem, prin propriul nostru destin uman, destinul cosmic! Abia atunci ne împletim în mod just destinul nostru uman cu destinul cosmic. Şi astfel omul trebuie să evolueze din nou până la sentimentul de a fi integrat în Cosmos. Aşa cum degetul omului este ceea ce este numai atâta timp cât el este legat de trupul uman – dacă îl tăiem, el nu mai este un deget, el nu este deget decât atât timp cât el este legat de trupul uman –, la fel, omul nu are existenţă decât prin faptul că el este o parte a Cosmosului. Dar omul este orgolios, pe când degetul ar fi probabil mai modest dacă ar fi conştient, la fel ca omul. Dar poate nici el nu ar fi mai modest dacă ar putea să se desprindă de mână mereu şi să se plimbe pe om – numai că ar trebui, pentru a rămâne un deget, să rămână în sfera omului! Şi omul, care este acum o fiinţă pământească, trebuie să rămână în sfera pământească pentru a fi om. – El este cu totul altceva, el se află în fiinţa sa eternă atunci când se află în afara sferei pământeşti, în existenţa prepământească, în existenţa postpământească. Dar şi acest lucru noi învăţăm să-l cunoaştem numai atunci când ne cunoaştem ca parte constitutivă a Universului. Şi aceasta nu o putem face fantazând pur şi simplu despre legătura noastră cu Universul; o putem face numai atunci când învăţăm, aşa cum se întâmplă din nou astăzi, să ne transpunem încetul cu încetul, prin sentiment, în diferitele formaţiuni concrete ale Universului. Dar atunci simţim cum destinul nostru este cu adevărat o copie a lumii stelare, a elementului solar şi a elementului lunar. Învăţăm atunci să ne îndreptăm privirea spre Univers şi să citim viaţa noastră umană din viaţa marelui Univers. Apoi, pe de altă parte, învăţăm să ne cufundăm privirea în propriul nostru suflet şi învăţăm să înţelegem lumea pornind de la propriul suflet. Căci nimeni nu înţelege Luna dacă nu înţelege ce este necesitatea în destinul uman, şi nimeni nu înţelege Soarele dacă nu înţelege ce este libertatea în fiinţa umană. În acest fel se leagă lucrurile cu privire la necesitate şi libertate.

Pentru ca aceste lucruri să poată pătrunde în acest fel în inimile noastre, în simţirea noastră, drept concepţie cu adevărat esoterică, şi să poată trăi într-un mod şi mai eficient în lume, pentru aceasta am încercat noi să dăm impulsurile prin Congresul de Crăciun de la Goetheanum. Şi eu sper că ceea ce s-a petrecut cu ocazia acestui Congres de Crăciun [ Nota 3 ] va pătrunde tot mai mult în conştienţa prietenilor noştri, a iubiţilor noştri membri. Şi, în acest sens, aş vrea să vă atrag în mod deosebit atenţia asupra faptului că acum poate ajunge în mâinile tuturor membrilor acea Foaie informativă [ Nota 4 ] intitulată «Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică» şi care apare în fiecare săptămână începând de la Congresul nostru de Crăciun. Datorită acestei Foi informative şi a multor altor lucruri care se desfăşoară în Societatea Antroposofică, în viitor această Societate Antroposofică va trebui să participe într-adevăr la acea viaţă însufleţită care poate veni de la antroposofie. Izolarea ramurilor noastre ar trebui să înceteze întru câtva. Abia prin aceasta Societatea Antroposofică devine un întreg, prin faptul că cel care aparţine unei ramuri antroposofice din Noua Zeelandă ştie ce se întâmplă într-o ramură antroposofică din Berna sau din Viena; cel care face parte dintr o ramură antroposofică din Berna ştie ce se întâmplă în Noua Zeelandă sau la New York sau la Viena. Trebuie să existe o posibilitate pentru aceasta. Şi, printre numeroasele lucruri pe care le creăm, sau cel puţin printre numeroasele lucruri pe care vrem să le creăm pornind de la acest Congres de Crăciun, va fi tocmai acesta, faptul că Foaia informativă va fi cu adevărat un organ de comunicare pentru tot ce se petrece în lume în sens antroposofic. Dar va fi necesar să existe înţelegere pentru această Foaie informativă şi atunci vom şti şi ce trebuie să facem pentru ca ea să fie o reuşită.

În timp ce eu vorbesc aici, la Dornach se distribuie în acest moment al treilea număr al acestei Foi informative, în care eu am explicat cum fiecare membru poate contribui ca această Foaie informativă să fie cu adevărat o imagine ce reflectă în mod corespunzător activitatea antroposofică din cadrul Mişcării antroposofice. Numai fiindcă eu cred că pentru aceasta este într-adevăr necesar ca antroposofia să fie cultivată în Societatea Antroposofică mai mult decât până acum – nu mă refer atât la conţinut, ci mai mult la intensitate, entuziasm şi iubire –, de aceea am hotărât, chiar dacă după uzanţele în vigoare în lume aş avea cu prisosinţă dreptul să mă pensionez – am deja vârsta la care se face acest lucru –, numai pentru că eu gândesc astfel m-am hotărât să o iau din nou de la început. După ce încă din 1912 am predat altora conducerea personală a Societăţii Antroposofice [ Nota 5 ], m-am hotărât să o iau de la început şi să-mi imaginez că aş fi din nou tânăr şi că aş putea acţiona din plin. Şi aş vrea, dragii mei prieteni, să se înţeleagă, tot în acest sens, că aş dori să apară un anumit interes mai viu pentru o viaţă mai vie în cadrul Societăţii Antroposofice. Acest lucru l-aş dori – dumneavoastră puteţi citi în «Goetheanum» şi în Foaia informativă, acei dintre dumneavoastră care nu aţi fost la Dornach –, aş dori ca despre ceea ce s-a înfăptuit la Congresul de Crăciun să poată ajunge ceva, drept cuvânt spiritual, la fiecare membru individual. Şi, prin aceasta, se va reuşi ca în Societate să pătrundă din nou o adevărată viaţă esoterică. În acest scop a fost întemeiată la Crăciun Şcoala Superioară de Ştiinţă Spirituală: pentru ca în Societatea noastră Antroposofică să poată pătrunde din nou o viaţă esoterică. Aceasta se va putea întâmpla.

Cuvintele pe care le-am rostit pentru dumneavoastră astăzi, dragii mei prieteni, am vrut să le rostesc în aşa fel încât ele, în acelaşi timp, să poată exprima aceasta: Fie ca printre noi să poată pătrunde din nou o viaţă esoterică, aşa cum va putea fi ea exprimată tot mai mult, şi aşa cum va putea fi ea realizată prin ceea ce, în viitor, va putea radia de la Dornach, locul unde se află Societatea Generală întemeiată la Crăciun. Fie ca iubiţii membri ai acestei Ramuri din Berna să poată contribui mult la ceea ce noi am dori atât de bucuroşi să realizăm la Dornach pentru Mişcarea antroposofică, după puterile noastre.