Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

GA 281


CONFERINȚA a II-a

Dornach, 6 octombrie 1920

În epoca noastră neartistică nu există într-o măsură prea largă conştienţa felului cum se situează arta recitării între vorbitul şi cititul neartistic şi cântul vocal construit în mod artistic. În numeroase cercuri de oameni există sentimentul că fiecare ştie să recite. În orice caz, acest sentiment are o oarecare legătură şi cu convingerea unor asemenea oameni că fiecare e în stare, de asemenea, să scrie poezii. Nu la fel de uşor s-ar putea naşte impresia că poţi fi compozitor sau pictor, fără a fi primit o anumită educaţie artistică. Dacă privim judecăţile care sunt emise astăzi, de obicei, în legătură cu arta recitării, vom fi nevoiţi să spunem: În legătură cu esenţa artei recitării domneşte doar foarte puţină claritate, ca şi în legătură cu esenţa poeziei propriu-zise. Nu există destulă claritate nici măcar în ceea ce priveşte felul cum această artă a recitării se foloseşte de instrumentul ei, vocea umană, în cadrul organismului uman. Cauza constă în faptul că în epoca noastră, totuşi, nu există un sentiment serios a ceea ce este poezia. Poezia se află, fără îndoială, într-un cu totul alt raport faţă de întreaga fiinţă a omului decât proza obişnuită, indiferent ce fel de proză ar fi. Poezia trebuie să stea într-un anumit raport şi cu tot ceea ce omul trebuie să recunoască drept acea lume superioară căreia îi aparţine cu partea sa sufletesc-spirituală. Numai că o dată cu neclaritatea care a coborât treptat asupra raportului dintre om şi lumea suprasensibilă, în general, a venit şi cealaltă neclaritate, neclaritatea parţială privitoare la raportul dintre om şi acea lume care se exprimă în arta poeziei. Aş vrea să atrag atenţia aici asupra a două lucruri, care răsună spre noi din vremuri vechi, în orice caz, de la popoare diferite, cu însuşirile lor diferite în ceea ce priveşte evoluţia.

Unul dintre aceste lucruri, peste care azi se trece, pur şi simplu, cu vederea, e acela că Homer, marele autor de opere epice din antichitatea greacă, îşi începe ambele epopei atrăgând atenţia asupra faptului că, propriu-zis, ceea ce vrea să comunice lumii drept creaţie a sa, nu vine de la el:

Cântă-mi, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul...

Nu Homer cântă, ci muza cântă. Ei bine, ceea ce se ascunde în dosul acestui început al creaţiilor homerice s-a stins deja înainte să apară modul intelectualist de a privi lumea, din secolul al 18-lea. Fiindcă atunci când Klopstock şi-a început “Messiada”, el şi-a îndreptat privirile spre începutul operelor lui Homer, dar el trăia, din acest punct de vedere, cu totul şi cu totul în noţiuni abstracte, intelectuale, şi pe baza acestora el nu şi-a putut spune altceva decât că grecii mai credeau în zei, în muze. Omul modern nu poate să pună în locul lor decât propriul său suflet nemuritor. Aşadar, Klopstock începe aşa:

Cântă, suflete nemuritor, a păcătoşilor oameni mântuire.

Tocmai începutul “Messiadei” este, pentru cel ce ştie să privească lucrurile în intimitatea lor, un document de prim rang. Iar în secolul al 19-lea s-a pierdut cu totul sentimentul a ceea ce voia să dea de înţeles Homer: Când mă manifest ca poet, în mine se manifestă, de fapt, ceva superior, atunci eul meu se retrage, atunci acest eu se retrage în aşa fel încât alte puteri se folosesc de organismul vorbirii cu care sunt înzestrat, de acest organism al vorbirii se folosesc nişte puteri divin-spirituale, ca să se manifeste. – Prin urmare, ceea ce spune Homer la începutul celor două creaţii ale sale trebuie privit, poate, cu o seriozitate mai mare decât suntem obişnuiţi să aplicăm astăzi unor asemenea lucruri.

Dar, ciudat, ceva asemănător şi totuşi absolut diferit răsună spre noi dintr-o anumită epocă a evoluţiei Europei Centrale, a acelei epoci din evoluţia Europei Centrale care ne trimite la “Cântul Nibelungilor”, care a fost aşternut pe hârtie mai târziu. Şi acesta începe la fel ca Homer, şi totuşi într-un mod cu totul diferit:

În vechi legende multe lucruri de mirare ni s-au spus...

În vechi legende – ce sunt legendele pentru cel care mai posedă un sentiment viu, o posibilitate de a percepe asemenea lucruri? Eu nu pot să expun aici în mod amănunţit aceste lucruri, dar nu trebuie decât să sugerez ce exprimă cuvântul “Mar”, “Nachtmar”, care desemnează ceea ce, în anumite vise nocturne, are la bază un fel de coşmar. Acest “Nachtmar”, aceste coşmaruri, sunt ultimele resturi atavice asupra cărora ni se atrage atenţia când “Cântul Nibelungilor” ne spune: În vechi legende multe lucruri de mirare ni s-au spus... – A fost comunicat ceva care nu provine din conştienţa obişnuită, diurnă, a eului, ci provine dintr-un mod de a vedea, de a percepe, care se derulează cam la fel ca şi starea de conştienţă care trăieşte în figurile legendelor, în figurile unui vis la fel de viu cum este coşmarul. Nici aici nu suntem trimişi, aşadar, la conştienţa obişnuită, ci la ceva care, venind din suprasensibil, se revelează în conştienţa obişnuită. – Homer spune: Cântă-mi, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul. – Cântul Nibelungilor spune: În vechi  legende multe lucruri de mirare ni s-au spus... –  Prima dată, asupra cărui fapt ni se atrage atenţia? Asupra a ceea ce creează, propriu-zis, muza, folosindu-se de organismul uman, prin faptul că începe să vorbească, să vibreze în organismul uman. Ni se atrage atenţia asupra unui element muzical ce pătrunde în om şi care vorbeşte dintr-o realitate mai adâncă decât aceea până la care ajunge conştienţa sa obişnuită. Iar când “Cântul Nibelungilor” spune: În vechi legende, multe lucruri de mirare ni s-au spus – ni se atrage atenţia asupra a ceea ce străbate conştienţa umană drept percepţie asemănătoare cu percepţia ochiului, cu percepţia vizuală. “Cântul Nibelungilor” ne trimite la un element plastic, imaginativ; iar creaţia homerică ne trimite la un element muzical. Din direcţii diferite, amândouă ne atrag atenţia asupra a ceea ce, în poezie, răzbate din natura umană mai profundă, asupra a ceea ce îl ia în stăpânire pe om şi se exprimă prin el. Acesta e lucrul care trebuie să fie prezent în simţirea celui ce vrea să simtă, la rândul lui, cum redă arta adevărată a declamaţiei o operă poetică, fiind nevoită să se folosească de această realitate a instrumentului uman, a instrumentului vorbirii cu care e înzestrat omul, dar în care, cum vom mai vedea, trăieşte întregul organism uman.

Felul cum e construit omul este un rezultat al unei munci desfăşurate din lumea spirituală. Dar şi întreg felul cum omul, la rândul lui, poate să-şi pună în mişcare organismul, când declamă sau recită operele poetice create de alţii, şi acesta este rezultatul lucrării spiritualului în organismul uman. Şi noi trebuie doar să căutăm să simţim felul cum lucrează spiritul în organismul uman când arta poetică se revelează prin recitare, prin declamare. Declamaţie devine ceea ce poate fi organismul uman, când omul îl acordează în cele mai diverse moduri. De aceea, ca să vedeţi în toate amănuntele realizarea artistică, am vrea să vă arătăm mai întâi ce trebuie să domnească drept declamaţie când e vorba de poezia populară, de cântecul popular, şi am dori să ne înălţăm apoi până la ceea ce este mai mult poezie cultă; şi am vrea să vă arătăm cum trebuie să acţioneze declamaţia, în moduri fundamental diferite, după cum răsună din acele străfunduri ale naturii umane unde se fac auzite gravitatea, tragismul, sau din zonele mai de suprafaţă ale organizării umane, de unde provin voioşia, satira, umorul. Şi de-abia după ce ne vom fi făcut astăzi o imagine concretă despre aceste lucruri, îmi voi permite să fac câteva referiri la legătura dintre creaţia poetică şi declamaţie şi recitare, pentru a arăta că din aceste referiri pot fi dezvoltate nişte metode reale pentru a se merge pe un drum sigur cu declamaţia şi recitarea artistică.

O vom ruga pe doamna dr. Steiner să declame poezia “Răsura” de Goethe, scrisă cu totul în ton popular, în dispoziţia poeziei populare.

HEIDENRÖSLEIN
Sah ein Knab’ ein Röslein stehn,
Röslein auf der Heiden,
War so jung und morgenschön,
Lief er schnell, es nah zu sehn,
Sah’s mit vielen Freuden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.
Knabe sprach: Ich breche dich,
Röslein auf der Heiden,
Röslein sprach: Ich steche dich,
Daß du ewig denkst an mich,
Und ich will’s nicht leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.
Und der wilde Knabe brach
‘s Röslein auf der Heiden;
Röslein wehrte sich und stach,
Half ihm doch kein Weh und Ach,
Mußt’ es eben leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

Acum o vom ruga pe doamna dr. Steiner să ne recite poezia “Fiica regelui ielelor”, în care stilul poeziei populare e imitat într-un mod cu totul deosebit.

ERLKÖNIGS TOCHTER
Herr Oluf reitet spät und weit,
Zu bieten auf seine Hochzeitleut’:
Da tantzten die Elfen auf grünem Land,
Erlkönigs Tochter reicht ihm die Hand.
«Willkommen, Herr Oluf, was eilst von hier?
Tritt her in den Reihen und tanz mit mir.» -
«Ich darf nicht tanzen, nicht tanzen ich mag,
Frühmorgen ist mein Hochzeittag.» -
«Hör’ an, Herr Oluf, tritt tanzen mit mir,
Zwei güldne Sporen schenk’ ich dir;
Ein Hemd von Seide, so weiß und fein,
Meine Mutter bleicht’s im Mondenschein.» -
«Ich darf nicht tanzen, nicht tanzen ich mag,
Frühmorgen ist mein Hochzeittag.» -
«Hör’ an, Herr Oluf, tritt tanzen mit mir,
Einen Haufen Goldes schenk’ ich dir.» -
«Einen Haufen Goldes nähm’ ich wohl;
Doch tanzen ich nicht darf, noch soll.» -
«Und willt, Herr Oluf, nicht tanzen mit mir,
Soll Seuch’ und Krankheit folgen dir.» -
Sie tät einen Schlag ihm auf sein Herz,
Noch immer fühlt er solchen Schmertz.
Sie hob ihn bleichend auf sein Pferd:
«Reit heim zu deinem Bräutlein wert.»
Und als er Kam vor Hauses Tür
Seine Mutter zitternd stand dafür.
«Hör’ an, mein Sohn, sag’ an mir gleich,
Wie ist dein’ Farbe blaß und bleich?» -
«Und sollt’ sie nicht sein blaß und bleich?
Ich traf in Erlenkönigs Reich.» -
«Hör’ an, mein Sohn, so lieb und traut,
Was soll ich nun sagen deiner Braut?» -
«Sagt ihr, ich sei im Wald zur Stund’,
Zu proben da mein Pferd und Hund.» -
Frühmorgen als es Tag kaum war,
Da kam die Braut mit der Hochzeitschar.
Sie schenkten Met, sie schenkten Wein.
«Wo ist Herr Oluf, der Bräut’gam mein?» -
«Herr Oluf, er ritt in Wald zur Stund’,
Er probt allda sein Pferd und Hund.» -
Die Braut hub auf den Scharlach rot,
Da lag Herr Oluf, und er war tot.

Vom oferi acum cele două poezii, “Olympos” şi “Charon”, de Goethe. În cadrul recitării, respectiv al declamării, vom avea ocazia să prezentăm poezia “Olympos”, născută mai mult din elementul plastic, prin arta declamaţiei, iar poezia “Charon” mai mult în metri poetici, pentru că ea e născută mai mult din elementul muzical.

OLYMPOS
Der Olympos, der Kissavos,
Die zwei Berge haderten;
Da entgegend sprach Olympos
Also zu dem Kissavos:
«Nicht erhebe dich, Kissave,
Türken – du Getretner.
Bin ich doch der Greis Olympos,
Den die ganze Welt vernahm.
Zwei und sechzig Gipfel zähl ich
Und zweitausend Quellen klar,
Jeder Brunn hat seinen Wimpel,
Seinen Kämpfer jeder Zweig.
Auf den höchsten Gipfel hat sich
Mir ein Adler aufgesetzt,
Faßt in seinen mächt’gen Klauen
Eines Helden blutend Haupt.»
«Sage, Haupt! wie ist’s ergangen?
Fielest du verbrecherisch?»
Speise, Vogel, meine Jugend,
Meine Mannheit speise nur!
Ellenlänger wächst dein Flügel,
Deine Klauen spannenlang.
Bei Louron, in Xeromeron
Lebt’ ich in dem Kriegerstand,
So in Chasia, auf’m Olympos
Kämpft’ ich bis ins zwölfte Jahr.
Sechzig Agas, ich erschlug sie,
Ihr Gefild verbrannt’ ich dann;
Die ich sonst noch niederstreckte,
Türken, Albaneser auch,
Sind zu viele, gar zu viele,
Daß ich sie nicht zählen mag;
Nun ist meine Reihe kommen,
Im Gefechte fiel ich brav.

CHARON
Die Bergeshöhn, warum so schwarz?
Woher die Wolkenwoge?
Ist es der Sturm, der droben kämpft,
Der Regen, Gipfel peitschend?
Nicht ist’s der Sturm, der droben kämpft,
Nicht Regen, Gipfel peitschend;
Nein, Charon ist’s, er saust einher,
Entführet die Verblichnen;
Die Jungen treibt er vor sich hin,
Schleppt hinter sich die Alten;
Die Jüngsten aber, Säuglinge,
In Reih’ gehenkt am Sattel.
Da riefen ihm die Greise zu,
Die Jünglinge, sie knieten:
«O, Charon, halt! halt am Geheg,
Halt an beim kühlen Brunnen!
Die Alten da erquicken sich,
Die Jugend schleudert Steine,
Die Knaben zart zerstreuen sich
Und pflücken bunte Blümchen.»
Nicht am Gehege halt’ ich still,
Ich halte nicht am Brunnen;
Zu schöpfen kommen Weiber an,
Erkennen ihre Kinder,
Die Männer auch erkennen sie,
Das Trennen wird unmöglich.

Vom trece acum la nişte forme mai artistice, la sonet, vor fi recitate sonete de Hebbel şi Novalis.

DIE SPRACHE
Als höchstes Wunder, das der Geist vollbrachte,
Preis’ ich die Sprache, die er, sonst verloren
In tiefste Einsamkeit, aus sich geboren,
Weil sie allein die andern möglich machte.
Ja, wenn ich sie in Grund und Zweck betrachte,
So hat nur sie den schweren Fluch beschworen,
Dem er, zum dumpfen Einzelsein erkoren,
Erlegen wäre, eh’ er noch erwachte.
Denn ist das unerforschte Eins und Alles
In nie begriff’nem Selbstzersplitt’rungsdrange
Zu einer Welt von Punkten gleich zerstorben:
So wird durch sie, die jedes Wesenballes
Geheimstes Sein erscheinen läßt im Klange,
Die Trennung völlig wieder aufgehoben!
Friedrich Hebbel

ZUEIGNUNG
Du hast in mir den edlen Trieb erregt,
Tief ins Gemüt der weiten Welt zu schauen;
Mit deiner Hand ergriff mich ein Vertrauen,
Das sicher mich durch alle Stürme trägt.
Mit Ahnungen hast du das Kind gepflegt,
Und zogst mit ihm durch fabelhafte Auen;
Hast als das Urbild zartgesinnter Frauen,
Des Jünglings Herz zum höchsten Schwung bewegt.
Was fesselt mich an irdische Beschwerden?
Ist nicht mein Herz und Leben ewig dein?
Und schirmt mich deine Liebe nicht auf Erden?
Ich darf für dich der edlen Kunst mich weihn;
Denn du, Geliebte, willst die Muse werden, -
Und stiller Schutzgeist meiner Dichtung sein.
II
In ewigen Verwandlungen begrüßt
Uns des Gesangs geheime Macht hienienden,
Dort segnet sie das Land als ew’ger Frieden,
Indes sie hier als Jugend uns umfließt.
Sie ist’s, die Licht in unsre Augen gießt,
Die uns den Sinn für jede Kunst beschieden,
Und die das Herz der Frohen und der Müden
In trunkner Andacht wunderbar genießt.
An iherm vollen Busen trank ich Leben:
Ich ward durch sie zu allem, was ich bin,
Und durfte froh mein Angesicht erheben.
Noch schlummerte mein allerhöchster Sinn;
Da sah ich sie als Engel zu mir schweben,
Und flog, erwacht, in ihrem Arm dahin.
Novalis

Iar acum, ca să arătăm că o altă dispoziţie sufletească, dispoziţia opusă, trebuie scoasă din cu totul alte regiuni ale organizării umane, ca instrument al poeziei şi declamaţiei, vă vom prezenta în încheiere o poezie humoristic-satirică, şi anume, poezia lui Christian Morgenstern intitulată “St. Expeditus”.

ST. EXPEDITUS
Einem Kloster, voll von Nonnen,
waren Menschen wohlgesonnen.
Und sie schickten, gute Christen,
ihm nach Rom die schönsten Kisten:
Äpfel, Birnen, Kuchen, Socken,
eine Spieluhr, kleine Glocken,
Gartenwerkzeug, Schuhe, Schürzen...
Außen aber stand: Nicht stürzen!
Oder: Vorsicht! oder welche
wiesen schwarzgemalte Kelche.
Und auf jeder Kiste stand
«Expedito», kurzerhand.
Unsre Nonnen, die nicht wußten,
wem sie dafür danken mußten,
denn das Gut kam anonym,
dankten vorderhand nur IHM,
rieten aber doch ohn’ Ende
nach dem Sender solcher Spende.
Plötzlich rief die Schwester Pia
eines Morgens: Santa mia!
Nicht von Juden, nicht von Christen
stammen diese Wunderkisten -
Expeditus, o Geschwister,
heißt er und ein Heiliger ist er!
Und sie fielen auf die Kniee.
Und der Heilige sprach: Siehe!
Endlich habt ihr mich erkannt.
Und nun malt mich an die Wand!
Und sie ließen einen kommen,
einen Maler, einen frommen.
Und es malte der Artiste
Expeditum mit der Kiste. -
Und der Kult gewann an Breite.
Jeder, der beschenkt ward, weihte
kleine Tafeln ihm und Kerzen.
Kurz, er war in aller Herzen.
II
Da auf einmal, neunzehnhundert-
fünf, vernimmt die Welt verwundert,
daß die Kirche diesen Mann
fürder nicht mehr dulden kann.
Grausam schallt von Rom es her:
Expeditus ist nicht mehr!
Und da seine lieben Nonnen
längst dem Erdental entronnen,
steht er da und sieht sich um -
und die ganze Welt bleibt stumm.
Ich allein hier hoch im Norden
fühle mich von seinem Orden,
und mein Ketzergriffel schreibt:
Sanctus Expeditus – bleibt.
Und weil jenes nichts mehr gilt,
male ich hier neu sein Bild: -
Expeditum, den Gesandten,
grüß’ ich hier, den Unbekannten.
Expeditum, ihn, den Heiligen,
mit den Füßen, den viel eiligen
mit den milden, weißen Haaren,
und dem fröhlichen Gebaren,
mit den Augen braun, voll Güte,
und mit einer großen Düte,
die den überraschten Kindern
strebt ihr spärlich Los zu lindern.
Einen güldnen Heiligenschein
geb’ ich ihm noch obendrein,
den sein Lächeln um ihn breitet,
wenn er durch die Lande schreitet.
Und um ihn in Engelswonnen
stell’ ich seine treuen Nonnen:
Mägdlein aus Italien Auen,
himmlisch lieblich anzuschauen.
Eine aber macht, fürwahr,
eine lange Nase gar.
Just ins «Bronzne Tor» hinein
spannt sie ihr klein Fingerlein.
Oben aber aus dem Himmel
quillt der Heiligen Gewimmel,
und holdselig singt Maria:
Santo Espedito – sia!

Arta recitării trebuie, fireşte, să se plieze pe opera poetică. Ea aduce în întâmpinarea operei poetice omenescul, organizarea umană însăşi, ca instrument de interpretare artistică. Felul cum ne folosim de acest instrument, în cântul vocal, în arta recitării, a fost mult studiat şi, cu diferite ocazii, când s-au pus întrebări, am arătat deja şi aici ce metode variate, ce metode peste metode există astăzi, metode prin care poţi uita cu totul raportul sănătos faţă de cântul vocal şi de arta recitării. Într-un anumit sens, noi am pierdut legătura interioară mai adâncă dintre manifestarea şi revelarea poetică, pe de-o parte, şi organizarea umană, pe de altă parte. Va trebui să pornesc astăzi de la ceva care va părea pură fiziologie, pentru ca data viitoare, tocmai prin faptul că vom fi trecut în revistă aceste aspecte de fiziologie, să vă pot arăta ce vor, de fapt, poezia şi interpreta ei, recitarea şi declamarea.

Să ne oprim privirile mai întâi asupra a ceea ce a fost discutat adesea în cursul conferinţelor din aceste zile, asupra sistemului ritmic uman. Omul se împarte în: sistem neuro-senzorial, instrumentul propriu-zis al lumii de gândire, al lumii reprezentărilor senzoriale ş.a.m.d., sistem ritmic, instrumentul propriu-zis pentru dezvoltarea lumii sentimentelor şi a tot ceea ce, venind din lumea sentimentelor, intră apoi în lumea reprezentărilor, oglindindu-se în ea, şi sistemul metabolic, prin care pulsează voinţa şi în care voinţa îşi are, de fapt, instrumentul ei fizic.

Să ne ocupăm mai întâi de sistemul ritmic. În acest sistem ritmic se împletesc într-un mod demn de toată atenţia două ritmuri. Avem, în primul rând, sistemul respiraţiei, care este, în orice caz, ca la tot ce e viu, diferit, individual diferit la fiecare om, dar în esenţă, regulat, aşa că la omul sănătos putem observa 16-19 respiraţii pe minut. Avem, în al doilea rând, ritmul pulsului, care este în directă legătură cu inima. Dacă avem în vedere şi aici faptul că la aceste ritmuri avem de-a face cu nişte funcţii ale vieţii, nu vom putea apela, bineînţeles, la un număr pedant, dar putem spune că, în general, la organismul uman sănătos, avem aproximativ 72 de bătăi pe minut. Putem spune, deci, că numărul bătăilor de puls este cam de patru ori mai mare decât acela al respiraţiilor, că în timpul unei respiraţii avem patru bătăi ale pulsului. Ne putem reprezenta, deci, că în organismul uman are loc procesul respiraţiei şi că ritmul pulsului bate de patru ori în timpul unei respiraţii.

Priviţi acum în spirit această concordanţă dintre ritmul pulsului şi ritmul respirator, acest pian lăuntric viu, aş zice, la care, pe ritmul respiraţiei, bate în sentiment, în afect, ritmul pulsului. Şi acum să ne reprezentăm următorul lucru: Să ne reprezentăm un ritm respirator, mergând înainte şi înapoi şi un al doilea, mergând înainte şi înapoi, şi izbindu-se de ritmul inimii. Dacă ne reprezentăm că putem vedea aici – acest lucru vă va fi devenit deja clar, din diferite alte conferinţe – ritmul pulsului, care, la rândul lui, are legătură, în esenţă, cu metabolismul, el se izbeşte de metabolism – dacă ne reprezentăm că în ritmul pulsului voinţa bate în sus, atunci bătăile voinţei izbesc manifestările de sentiment ale ritmului respirator. Să presupunem că articulăm aceste bătăi ale voinţei şi că le articulăm în aşa fel încât urmărim bătăile voinţei în cuvinte, articulând noi înşine cuvintele în interiorul nostru; să zicem: lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt – pe o respiraţie, apoi facem o pauză, un fel de cezură, ne oprim, facem apoi respiraţia însoţitoare următoare,  în care se izbeşte ritmul inimii: lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt:

Planşa 2
desen
plansa 2


[măreşte imaginea]

şi dacă facem în aşa fel încât două respiraţii să fie însoţite de bătăile de puls corespunzătoare, în raport cu care facem numai o pauză, o pauză de respiraţie – avem hexametrul.

Putem spune: Acest metru poetic străvechi al grecilor, oare de unde a provenit? A provenit din acordul care există între circulaţia sângelui şi respiraţie, şi grecul voia să-şi întoarcă în acest fel vorbirea spre interior, după ce a reprimat eul, orientând cuvintele după bătăile pulsului şi făcându-le să cânte pe mişcările respiraţiei. El făcea să se reveleze astfel în vorbirea însăşi întreaga sa organizare ca organizare ritmică. Vorbirea lui suna la fel ca şi acordul dintre ritmul inimii şi ritmul respirator. La el, acest lucru era ceva mai mult muzical. La el, la grec, vorbirea răsuna din elementul voinţă, de la bătăile de puls, şi se înălţa spre ritmul respirator.

Dvs. ştiţi că ceea ce oamenii posedau drept ultim rest al vechii percepţii clarvăzătoare în imagini, coşmarul, coşmarul din timpul nopţii, se exprimă în imagini şi are legătură cu procesul respirator, are legătură, în forma sa maladivă, patologică, a coşmarului, cu respiraţia.

Să presupunem – din partea mea, puteţi să-i spuneţi ipoteză, pentru mine este mai mult decât o ipoteză – că în acea vreme originară în care se mai percepea lăuntric, omul pornea mai mult de la respiraţie, mergea mai mult de sus în jos, şi atunci el introducea într-una din respiraţii: Uns ist in alten Mären… – Ne este dat în vechi …. iarăşi trei tonuri înalte, de trei ori, aş zice, percepţia felului cum pulsul se izbeşte de respiraţie şi cum el se exprimă în trăirea care e mai mult decât o realitate vizibilă, care se exprimă însă apoi în nuanţarea vorbirii, în tonurile înalte şi tonurile joase. În limba greacă avem mai mult metrul poetic: lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt; lung, scurt, scurt. În versurile nordice avem mai mult momentul care ţine de declamaţie, ton înalt, ton scăzut:

Uns ist in alten ren Wunders viel geseit
Von Heleden loberen, von großer Arebeit...

Ne este dat în vechi poveşti, minuni să tot auzim
Eroi ce izbândeau măreţ, îşi povestesc din fapte

Este acordul dintre ritmul respirator şi ritmul inimii, ritmul pulsului. Şi exact la fel cum grecul simţea aici un element muzical şi de aceea înfăţişa în metrul poetic acest lucru, omul nordic simţea un element pictural, pe care-l reda în nuanţarea cuvintelor, în tonurile înalte şi tonurile joase. Dar a fost prezentă mereu cunoaşterea faptului că aici omul se cufundă într-un element al conştienţei în care eul se abandonează în voia entităţii divin-spirituale, care se revelează prin organismul uman, care-şi plăsmuieşte acest organism uman pentru a cânta pe el cu ajutorul tonului inimă-puls, prin procesul respirator, prin mişcările de expiraţie şi inspiraţie.

desen

Dvs. ştiţi că au fost inventate multe metode de respiraţie; că s-a reflectat mult la metodele prin care trebuie antrenat trupul uman, pentru ca el să înveţe să cânte şi să recite în mod just. Dar e vorba mai degrabă de a pătrunde în taina propriu-zisă a poeziei şi recitării, a declamaţiei. Fiindcă amândouă îşi au originea în acea percepere cu adevărat senzorial-suprasensibilă a acordului dintre puls, care are legătură cu inima, şi procesul respirator. Şi fiecare formă de vers în parte – vom vedea data viitoare –, fiecare formă de poezie în parte, inclusiv rima, aliteraţia, asonanţa – pe toate ajungem să le înţelegem dacă putem porni de la percepţia vie a organismului uman, aşa cum este el atunci când se slujeşte de vorbire ca de un element artistic. De aceea, fără îndoială, acei oameni care pătrund în esenţa unor asemenea lucruri au dreptate când spun despre poezie, exprimându-se mai mult sau mai puţin la figurat, că ea este o vorbire a zeilor. Fiindcă această vorbire a zeilor cu adevărat nu exprimă secretele eului uman trecător, ci rosteşte în conştienţa umană, în mod muzical, în mod plastic, tainele lumii. Ea le rosteşte prin faptul că din lumile suprasensibile inima umană cântă pe respiraţia umană.