Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

GA 281


MATINEU LIENHARD – JORDAN

Stuttgart, 26 noiembrie 1915

Vom face să se reverse în cercul expunerilor din această perioadă un grupaj de lucrări din poezia germană. Prima parte va fi dedicată acelui poet faţă de care simţim mereu calda mulţumire de a-l vedea în mijlocul nostru, e vorba de iubitul nostru profesor Friedrich Lienhard. Şi ceea ce vreau să exprim acum, târziu, în orice caz, pornind de la sentimentele care au fost aduse în întâmpinarea lui Friedrich Lienhard din partea cercurilor celor mai largi ale poporului german, cu ocazia aniversării sale, care a avut loc în urmă cu câteva săptămâni, corespunde unui sentiment profund faţă de opera vieţii prea veneratului nostru prieten, operă care stă în faţa noastră ca ceva unic în felul său. Corespunde simţirii noastre celei mai profunde, dacă astăzi îi ofer expresia unei armonizări totale a întregii noastre cordialităţi cu bucuriile sărbătorii, care l-au înconjurat peste tot cu acordurile lor, care i-au arătat cât de mult răsună ca ecou, vibrează ca ecou, în inimile multora, ceea ce el a putut oferi poporului său, din sâmburele cel mai lăuntric al fiinţei sale dăruite cu har.

Desigur, dragii mei prieteni, a fost mai mare cercul de oameni care, în săptămânile trecute, s-a apropiat de Friedrich Lienhard într-o dispoziţie sărbătorească, a fost un cerc de oameni care are o influenţă mai mare asupra evoluţiei istorice decât cercul nostru restrâns. Dar noi ne ataşăm din toată inima, cu sentimentele noastre, la ceea ce Friedrich Lienhard a putut auzi, în mod pe deplin îndreptăţit, în ultimele săptămâni: cea mai profundă concordanţă între simţirea lor cea mai lăuntrică şi simţirea lui. Mulţi i-au vorbit despre asta. Recunoaşterea pe care ştiinţa, aş zice, o poate da, din proprie putere, eforturilor spirituale umane, i-a fost acordată lui Friedrich Lienhard de “mama sa Universitatea”, dacă pot spune astfel, spre marea noastră bucurie, spre bucuria tuturor acelora care sunt în măsură să simtă profunda obligaţie care-i revine lumii de a recunoaşte realizările spirituale umane. Au fost cuprinşi de cea mai profundă mulţumire, de cea mai adâncă bucurie, toţi aceia care au aflat în ce fel a rostit mama-Universitate a lui Lienhard titlul de doctor onorific, recunoaşterea adusă de ştiinţă unor realizări spirituale umane. Şi noi am simţit în sensul cel mai profund tot ceea ce s-a petrecut în preajma lui în zilele trecute, am simţit totul, pentru că ceea ce nouă ne este atât de infinit de sfânt, ceea ce se bucură de întreaga noastră iubire, de întreaga noastră străduinţă, străbate şi operele sale.

Se poate spune că în cadrul culturii mai noi a omenirii au apărut multe realizări importante în domeniul poeziei. În multe locuri, ceea ce cultura actuală poate să-i dea omului, înfloreşte în diferite realizări ale poeziei. Viitorul va decide – şi inima omului actual poate deja să presimtă cum se va decide el –, care dintre aceste flori sunt atât de strâns unite cu ceea ce e perisabil în cultura prezentului, încât se vor scufunda iarăşi, când ceea ce, în această cultură, ţine numai de prezent, se va scufunda în trecut, şi ceea ce, în cadrul culturii noastre prezente, a fost scos la suprafaţă din nişte străfunduri ale fiinţei umane atât de vaste, încât va înflori, va înverzi, va creşte ca viaţă nouă, completând lucrurile cu valoare de veşnicie care vor rămâne din cultura şi civilizaţia epocii noastre, drept ceva care poartă în sine germeni de viitor şi va aduce roade pentru cultura spirituală, care curge mereu mai departe, a omenirii. Cu tot ceea ce se prelungeşte de pe acum în viitor, ca valori veşnice ale prezentului, cu toate acestea noi vrem să fim uniţi în străfundul cel mai lăuntric al fiinţei noastre. Şi aşa ceva sună spre noi din Friedrich Lienhard, dacă ne unim cu minunatele dispoziţii din viaţa naturii, care se fac auzite în mod atât de înălţător, de încântător, de îmbucurător, de graţios din poeziile lui Friedrich Lienhard, atunci simţim că în dosul creaţiilor sale, în creaţia sa, se tălăzuiesc şi urzesc înseşi spiritele naturii. Prin cuvânt, prin gând, prin sentimente, ne simţim atraşi spre natura creatoare, cu care vrem să ne unim, prin ştiinţa spirituală şi pe calea cunoaşterii. Şi simţim că aceste poezii izvorăsc din ceea ce îl cuprinde pe om ca realitate veşnică, simţim că ele exprimă această realitate veşnică în lumea temporalităţii, spre înălţarea, spre bucuria inimii umane şi a sufletului uman. Aceasta ne face să fim într-o relaţie de intimitate cu întreaga creaţie a lui Lienhard. Aceasta ne face să ne transpunem cu totul în ea, când o citim, când o ascultăm; aceasta ne face ca la fiecare vers, aş zice, să ne transpunem în ea şi să ne întreţesem în ea, să ne simţim uniţi cu întregul său element de viaţă, cu întreaga sa creaţie, şi să simţim, totodată, când lăsăm să acţioneze asupra noastră impresiile poeziilor sale, cum în noi se revarsă o forţă de viaţă a sufletului, un aer de viaţă al spiritului. Şi apoi, când, din ceaţa misterioasă a existenţei, el face să răsară, într-o activitate vie, figurile epocilor trecute, simţim cum se trezeşte în noi acel dor al omenirii care se exprimă în faptul că sufletul uman trebuie să privească neîncetat dincolo de evenimentele istorice exterioare care se desfăşoară în faţa ochilor şi urechilor şi în faţa celorlalte simţuri umane şi care sunt transpuse în mituri, care prezintă evenimentele temporal-istorice ca pe ceva veşnic. Şi în aceste creaţii cu adevărat mitice, în acest element care uneşte inimile umane cu realitatea veşnică, simţim figurile pe care Friedrich Lienhard le face să apară din întuneric şi din ceea ce acţionează atât de luminos din vremurile trecute.

Prin faptul că poezia lui Friedrich Lienhard ne înalţă astfel, pe de-o parte, din lumea senzorială în spiritualitatea creatoare a naturii şi, pe de altă parte, din prezent în trecut, noi simţim în creaţiile sale că ele se întind până la ceea ce ne poate cuprinde, din sânul vieţii cotidiene, aprofundând această viaţă cotidiană, cu care noi trăim în viaţa cotidiană nemijlocită, drept spiritualul viu, simţim cum aceste creaţii ne unesc cu tot ceea ce este apropiat-uman şi înalt-uman, că ele dezvoltă în noi inimă şi simţ pentru tot ceea ce, în lume, trăieşte şi urzeşte împreună cu omul. Ne este îngăduit, cufundându-ne în poeziile sale, să trăim, prin vraja lor, în natură şi în spirit, cu atâtea lucruri care îmblânzesc inimile umane, care înalţă inimile umane. Şi aşa se face că trăirea împreună cu poeziile sale este o fericire dintre cele mai intime, fericire care este călăuza omului spre patria sa adevărată.

Aşa că vă rog, dragul meu profesor Lienhard, să primiţi salutul care vrea să provină din încercarea sinceră de a înţelege impresia pe care poate să o facă opera vieţii dvs., care a integrat atâtea lucruri pline de importanţă, eterne, în evoluţia în timp a omenirii, şi care ne dă dreptul să vă salutăm, mulţumindu-vă pentru tot ceea ce aşteptăm plini de speranţă de la cursul viitor al actualei dvs. încarnări pământeşti. Luaţi aceste cuvinte ca pe o promisiune, pe care am dori să v-o facem, nu pe baza unor sentimente fugitive, ci a unei înţelegeri mai profunde a operei pe care aţi creat-o până în prezent. Luaţi-le în sensul că noi vrem să nutrim interes faţă de toate lucrurile pe care sperăm că vor mai veni de la dvs. Luaţi aceste cuvinte ale mele drept o anticipare a acelui salut pe care vrem să vi-l oferim pentru căile viitoare ale vieţii dvs. Fie ca o legătură strânsă să unească de acum înainte ceea ce căutăm noi să realizăm cu ceea ce dvs. căutaţi să realizaţi. O legătură care va fi sfântă pentru noi, pe care ne propunem s-o privim mereu în aşa fel încât să ne simţim fericiţi şi mulţumiţi că-l vedem în mijlocul nostru pe poetul Friedrich Lienhard. Fiecare clipă în care vă vom vedea în mijlocul nostru va fi pentru noi bucurie caldă, mulţumire caldă.

Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le aduc în întâmpinare, drept salut sărbătoresc, înainte ca sufletele noastre să se deschidă şi din punct de vedere exterior, pentru scurt timp, operei dvs.

Marie Steiner recită din volumul “Poezii” de Friedrich Lienhard: “Credinţă”, “Vânt de dimineaţă”, “Salut pădurii”, “Lumina creatoare” (textele, p. 181), apoi:

EINSAMER FELS
Mich lockt ein Fels im Golde der Luft,
Hoch und allein.
Um seinen Gipfel ist Heideduft
Und Abendschein.
Ein treues Bienchen läutet im Kraut
Blumenglöckchen ruhig-rein.
Wer von dort in die Lande schaut -
Die Welt ist sein!

ELFENTANZ
Raschelgewänder und seidene Schuh’,
Krone, Korallen und Bänder dazu -
Rundaradei!
Rauschen und schleifen wir, singen dabei,
Rauschen und singen wir,
Raschelrock schwingen wir
Rund um den Eschenbaum, rund in den Mai,
Rundaradei, eia, rundaradei!
Willst du uns greifen?
Mußt du mit schleifen!
Hast du auch Füßchen so seiden wie wir?
Bist du so biegsam,
Bist du so schmiegsam,
Bist du so geschwind und so schwingend wie wir?
Die Blättlein am Strauche,
Die drehen im Hauche
Die grasgrünen Röcklein und flimmern dabei!
Und kam aus dem Blauen
Der Nächte ein Tauen,
So tanzt und so funkelt am Morgen der Mai!
Trinke das Licht und so tanze dich munter!
Trinke das Licht und dann hügelhinan!
Spritzt dir ein Perlchen von Frühgras herunter,
Denk dir, ein Elfelein springe dich an!
Finken, o sieh doch, wie fliegende Lichter,
Wölkchen, o sieh doch, wie fliegender Schwann,
Überall, überall Sonnengesichter,
Du nur darin als verdunkelter Mann!
Willst du uns greifen?
Mußt du mit schleifen!
Hast du auch Füßchen so seiden wie wir?
Bist du so biegsam,
Bist du so schmiegsam,
Bist du so geschwind und so schwingend wie wir?

Poltert der und holpert der,
Mir dem Holzschuh stolpert der -
Zottelbär!
Flink, umschwirrt ihn,
Flirrt, verwirrt ihn!
Sausewind, Kosewind, Neckewind: drein!
Zaus ihn fein,
Zupf ihn fein,
Zaus und zupf und zerrupf ihn fein!
Hei, und so schweben wir luftig und frei!
Drunten du fange nun, fange mich, fange doch,
Zerre die Schleppe mir, küß mir die Wange doch,
Fange mich – fange doch – fange --
Vorbei!

SOMMERNACHT
Seltsame Nacht! In Ried und Moor,
Wie rauscht und schlürft das dürre Rohr!
Unarmt sich, als ob es lebendig sei,
Und läßt sich seufzend wieder frei.
Wie das so süßest Raunen gibt!
Ich hab’ den Nachtwind immer geliebt:
Dem Schilf, den Birken, dem Mondenschein
Haucht er Stimmen und Seelen ein.
Viel Geister tanzen, die Welt ist laut,
Es wacht und kichert das kleinste Kraut.
Vom alten Ritterturme lacht
Ein Käuzlein in die verzauberte Nacht...

ABENDROT
Mir ist nach einer Heimat weh, die keine Erdengrenzen hat,
Ich sehne mich aus Menschennot nach einer ew’gen Himmelsstadt.
Groß glänzt und klar das Abendrot, sanft rauscht der Quell im Wasgenwald -
Wie bald verging mein Erdentag, und all mein Tagewerk wie bald!
O komm, du weltallweite Nacht, die keine Erdenmaße kennt,
Aus deren Tiefen Stern an Stern auf unser winzig Sternlein brennt!
Nicht müd’ bin ich vom Tagewerk und doch bin ich des Tages satt -
Nach deinen Weiten sehn’ ich mich, du unbegrenzte Himmelsstadt!

HERBST AUF ODILIENBERG

1.
Herbstglocken
Durch roten Wald und Glockensang,
Durch eines Herbsttags sprüh’nden Tau
Such’ ich auf bangen Höhengang
Die Hochburg einer heil’gen Frau,
Such’ über Wolken Sonnenschein!
O Nebelgang,
O schroffer Hang,
Ich will ein stolzes Leben lang
Pilger sein!

2.
Die blaue Blume
Die Erde lächelt als ein Gartenland
Dem Pilger, der die blaue Blume fand.
Blüht eine Lilie aus des Hochwalds Blau:
Das lichte Kloster einer heil’gen Frau.
Und ob ich suche immer-, immerzu -
Die blaue Blume, stiller Berg, bist du!

3.
Herbstgang
Wie bist du schön! Ein Goldnetz spinnt dich ein,
Ich geh’ verklärt durch einen Märchenhain.
All meine Seele quillt zu Gott empor,
Ein Rauch, der sich im Höhenblau verlor.
Bin ich es, der im Laubfall träumend geht,
Da voller Farben diese Erde steht,
Da aus der Eiche, die von Golde blinkt,
Ein lichter Kranz auf den Beglückten sinkt?
Odilienberg ist wie der Himmel schön!
In lauter Licht zerfließen Tal und Höhn,
Und Wonne ward mir, was so leidvoll war -
Hab’ Dank für alles, du gesegnet Jahr!

SONNTAGMORGEN AUF ODILIENBERG
Was fur ein Lacheln und Leuchten heut’ in Wald und schimmernder Aue?
Odilia wandelt über den Berg und segnet die sonnigen Gaue!
Frühglocken wecken fern und nah aus Wochentag und Sorgen -
Es liegt ein wundersamer Glanz auf diesem Sonntagmorgen!
Von Otrott und von Heiligenstein, von Klingental und weiter:
Aus Glockentönen steigt empor eine heilige Himmelsleiter!
Und alle die Edlen, die je gelebt im Lande der Alisassen,
Sie sammeln sich in der «Heidenstadt», in unsichtbaren Gassen!
Und all das Kelten- und Kriegevolk, das längst dem Herrn bekehrte,
Es drängt sich wie ein Blütenwald um die Eine, die Hochverehrte.
O Geistermeer, o Tönemeer, du Leuchten in Wald und Aue!
Odilia wandelt über den Berg und segnet die sonnigen Gaue!

ST. ODILIA
Schutzpatronin des Elsasses
Ihr Herz war eine Sonne,
Ihre Augen tot und grau!
Und von der klaren Stirne
Der wunderschönen Frau
Flossen die goldnen Haare
In einer reichen Flut -
O heil’ge Frau von Odilien,
Mach du mich fromm und gut!
In einen Bronnen am Berge
Tat sie die weiße Hand
Und wusch sich die blinden Augen -
Da sah sie ihr Alsa-Land
In reiner Maienblüte
Vor ihren Augen stehn -
O heil’ge Frau von Odilien,
Lehr du mich also sehn!
Im Kloster läuten die Glocken,
Im Nebel ertrank die Welt -
Doch sieh, hell flammen die Sterne
Vom Sommernachts-Himmelszelt,
Doch sieh, hell leuchtet Straßburg
Herüber zu unsren Höhn -
O heil’ge Frau von Odilien,
Elsaß ist wunderschön!

Vom uni apoi cu ceea ce auzim din creaţiile lui Friedrich Lienhard câte ceva scris de un poet care ne arată, ca şi Friedrich Lienhard, că tocmai entitatea cea mai germană găseşte, prin propria sa constituţie, calea spre veşnicul unei imagini despre lume ideale, care ne arată exact la fel că empatia absolut intimă cu vibraţiile entităţii germane ne extinde privirile spre o perspectivă asupra lumii întregi, spre o percepere a lumii întregi, ne arată că privirea germană nu îngustează, ci te scoate afară, în vastitatea lumii, unde e pus în valoare tot ceea ce e omenesc şi nimic din ce e omenesc nu e rău înţeles.

Wilhelm Jordan va fi celălalt poet, din care vom auzi un fragment din eposul său despre Nibelungi, tocmai acel fragment unde vrea să ne introducă într-o dispoziţie a inimii umane în care inima se deschide, din temporalitate, pentru a auzi sfat pentru viaţa în temporalitate venit din ceea ce e veşnic. Vom auzi cum eroul german caută sfat nu numai în lumea exterioară, ci şi la fiinţele spirituale care vorbesc prin natură şi prin fiinţa exterioară a sufletului. Vom auzi cum eroul german îşi deschide inima la acest sfat, pentru a abate ameninţarea care vine asupra civilizaţiei germane, pe punctul de a se naşte, din direcţia Răsăritului, de la huni. Această scenă, care are legătură în mod atât de mişcător cu simţirea germană cea mai lăuntrică, dar şi cu simţirea unei civilizaţii universale, va fi integrată şi ea programului nostru de astăzi.

Din “Die Nibelunge” (“Nibelungii”) de Wilhelm Jordan:

Legenda lui Sigfrid, Cântul 18

Eben damals sprach zu den Dienern
Des Heiligtumes im Haine zu Holmgart,
Nun siech schon und uralt die Seherin Oda:
«Ich gedachte zu rasten vom Runenamte
Die wenige Zeit, die meine Wallfahrt
Auf Erden noch dauert; doch hochbedeutsam
Ist diese Botschaft des Vogts von Berne;
Des edlen Ditrich, der längst schon für Ditmar,
Den altersmüden, die Macht verwaltet.
Seinen wackersten Mann und Waffenmeister,
Hildebranten, den Sohn des Herbrant,
Sandt’ er, zusammen mit Sigfrids Pfleger,
Zur mächtigen Mutter der Menschen und Götter,
Bericht zu geben sich Rat zu holen
Und leitendes Licht aus dem Fall der Lose...
Doch klein ist das Maß der menschlichen Klugheit;
So laßt uns nun beten um Offenbarung
Vom allwissenden Geiste der mächtigen Göttin,
Die alles Geschehen in ihrem Schoß trägt,
Und den Schattenwurf sieht des noch Unerschaffnen.
Allmächtige Mutter der Menschen und Götter,
Noch einmal stärke in dieser Stunde
Den Mund der Müden. Zum letzten Male,
Bevor ich sterbe, will ich besteigen
Den goldnen Stuhl auf der hohlen Stufe
Und, die Stirn umwirbelt von Weihrauchwolken,
Vom enttäuschenden Hauch aus der ewigen Tiefe,
Kühn durchschauen das kommende Schicksal. -
So rede nun, Bote, Ditrich des Berners:
Was erfragt von der Göttin der Gotenführer?»
Da tat seinen Spruch des Heribrant Sprößling:
«Was hilft uns zum Heil
Vor den hunnischen Horden?
Was ziemt in der Zukunft
Dem Deutschen als Ziel?»
Da die Frage gestellt war, erstieg sie die Leiter
Matt und mühsam. Mit goldenem Messer
Schnitt sie das Reis, kam langsam herunter,
Ritzte mit Runen die glatte Rinde,
Zerteilte den Stab in kleine Stücke,
Und abgewendet, entwarf sie dieselben
Auf dem weißen Teppich... Drauf band sie das Tuch vor,
Aus ungeborener, schwarzer Böcklein
Wolle gewoben, bückte sich, wählte,
Blindlings greifend, ging in die Grotte
Und hieß die Fürsten und Zeugen ihr folgen.
Da bestieg sie den Stuhl. Sie reihte die Stäbchen
Auf dem heiligen Tisch vom Holz einer Tanne,
Die der Wetterstrahl einst bis zur Wurzel gespalten,
Und las dann die Losung nach ihrer Lage.
Dann saß sie versunken in tiefes Sinnen,
Während der Dampf in dichten Wolken
Das Haupt umhüllte, dem hundert Winter
Die Haare gebleicht zu blendendem Schnee.
Jetzt endlich winkt sie. Der Weihrauch verduftet,
Die Augen rollen in heiligem Rausche
Und funkeln feurig, doch nur in die Ferne
Schaun sie verzückt und gewahren die Zukunft.
Und also begann jetzt die göttlich Begabte:
«In wogendem Wirrwarr
Erscheinen mir Schatten
Von Fürsten und Völkern
Und künftigem Kampf.
Doch es rücken im Raume
Der suchenden Seele
Jahrtausend täuschend
Zusammen in Sicht.
O Ditrich, bedenke
Den Neid in der Nähe!
Sonst wirft ein Verwandter
Dich treulos vom Thron,
Und Sicherheit suchst du
Und Hilfe zur Heimkehr
In bittrer Verbannung
Beim gefürchteten Feind.
Welch drohendes Drängen
Von Aufgang und Abend!
Dort hunnische Horden,
Hier Merowigs Macht.
So fristet die Frage
Nach Rechten und Reiche;
Dem Helden gehorchet,
Das hilft auch zum Heil.
Hier bindet gebietend
Der heimische Herrscher
Die neidischen Nachbarn
Zum ruhmvollen Reich;
Dort liegen die Leichen,
Dort steigen die Städte,
Das Lechfeld beleuchtet
Die Sonne des Siegs.
Seid wehrhaft im Westen,
Erobert im Osten,
Und nehmet im Norden
Die Mark bis ans Meer,
Nur sucht nicht die Buhle
Im Süden der Berge,
Denn Geister und Körper
Vergiftet ihr Kuß.
O König, verkennst du
Die sinnvolle Sage
Vom Heile der Zukunft
Durch heimische Zucht?
Des Frostlandes Fruchtbaum
Wird krank und verkrüppelt,
Weil, ihn zu veredeln,
Der Palmzweig nicht paßt.
Weh! scharlachrot schäumen
Die Ströme von Strafblut,
Die schwankende Menge
Wird mutlos und schwört.
Da rastet der Rotbart
Im Berge verborgen,
Bis das Rabenpaar weckend
Nach Walhall ihn ruft.
Da beten die Stolzen
Und beugen die Stirnen
Wie Büßer zum Staube
Vor dem steigenden Stern.
Was krönt in der Krippe
Zum Sieger den Säugling?
Drei Könige kommen
Und heißen ihn Herrn.
O Meister der Milde,
Die wütende, wilde
Und herzlose Hilde
Verbannt dein Gebot;
Ihr Schwert birgt die schwache, -
Nicht wieder erwache -
Zum Rasen der Rache
Der Neid und die Not.
Vergangen, vergessen
Sind Götter und Helden,
Unhörbar verhallen -
Ihr Lob und ihr Lied.
Der furchtlosen Väter
Bewunderte Weisheit
Wird listig verleumdet
Und schamlos beschimpft.
Unfaßliche Fehde
Entleeret die Lande,
Schickt Kinder und Greise
Zum Kampf um ein Grab.
Der Träger der Krone,
Vom Krummstab getroffen,
Dort beugt er sich barfuß
Zum Bußegebet.
Doch der Zauberer zittert;
Ihr, Stäbchen, zerstört ihm
Das Bollwerk der Burgen,
Sein Brief ist verbrannt.
Als Morgenrot melden
Des Kinderbaums Kerzen:
Die Frist der Entfremdung
Sei bald nun vorbei.
Noch ein Alter voll Unheil,
Voll Zweifel und Zwietracht?
Zu maßloser Mordlust
Sind Brüder entbrannt.
Wie gierige Geier
Entfremden die Franken
Die beste der Burgen
Am rauschenden Rhein.
Doch es lodern nicht lange
Die glänzenden Gluten;
Wir stürzen den Stolzen
Vom trotzigen Thron,
Und es büßt in Verbannung
Auf einsamer Insel
Der Zwingherr verzweifelnd
Die Zerrüttung des Reichs.
Drum, ob auch der Erde
Mehr Krieger als Kräuter
Zum Weltkampf entwüchsen,
Sei furchtlos, mein Volk.
Voll stolzer Gedanken
Durchdauert unsterblich
Der Deutsche die Stürme
Mit starker Geduld.
Einst naht die Genesung,
Wir finden den Führer,
Der Väter entsinnt sich
Zum Siege mein Volk.
Da schlägt es die Schlachten,
Da schmückt sich’s mit Kränzen
Und schmiedet die Krone
Der einigen Kraft.»
Die Seherin sprach es; dann sank sie zusammen
Und rang nach Atem, röchelnd und ächzend,
Mit gebrochenem Blick, den Kopf auf der Brust.
Jetzt erhebt sie das Haupt noch einmal wie horchend,
Mit flammenden Augen und fliegendem Haar.
«O Sigfrid», ruft sie, «sieh nach der Sonne!
Sie schwindet, sie schwarzt sich: die schwankenden Lichter,
Die den Schatten der Bäume durchschimmern, sie bilden
Nicht Scheibchen wie sonst, nein, scharfe Sicheln.
Es jammern die Unken, es jauchzt der Uhu,
Daß der Mittag zur Nacht wird; der mordende Marder
Beschleicht und fängt sich die schläfrigen Vögel -
So sehr dich dürstet, du darfst nicht trinken:
Denn hinter dir... Hilfe! warte noch, Hela! -
O weh – getroffen – die Welt geht in Trümmer -
Entsetzlicher Schrei – schreckliche Nacht.» -
Die Sprache verging ihr. Sie spang in die Höhe,
Wie, den Pfeil im Herzen, der Hirsch in die Luft springt
Stürzte zu Boden und war gestorben.
Als, aufs tiefste bewegt von der Seherin Worten
Und erschüttert, betäubt von den Schauern des Todes,
Odas Reste die andern umringten,
Da verschwand unbemerkt von der Schwelle der Grotte
Und gewann das Weite Sibich, der Welsche.