Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

GA 281

MATINEU LIENHARD – JORDAN

Stuttgart, 26 noiembrie 1915

Vom face să se reverse în cercul expunerilor din această perioadă un grupaj de lucrări din poezia germană. Prima parte va fi dedicată acelui poet faţă de care simţim mereu calda mulţumire de a-l vedea în mijlocul nostru, e vorba de iubitul nostru profesor Friedrich Lienhard. Şi ceea ce vreau să exprim acum, târziu, în orice caz, pornind de la sentimentele care au fost aduse în întâmpinarea lui Friedrich Lienhard din partea cercurilor celor mai largi ale poporului german, cu ocazia aniversării sale, care a avut loc în urmă cu câteva săptămâni, corespunde unui sentiment profund faţă de opera vieţii prea veneratului nostru prieten, operă care stă în faţa noastră ca ceva unic în felul său. Corespunde simţirii noastre celei mai profunde, dacă astăzi îi ofer expresia unei armonizări totale a întregii noastre cordialităţi cu bucuriile sărbătorii, care l-au înconjurat peste tot cu acordurile lor, care i-au arătat cât de mult răsună ca ecou, vibrează ca ecou, în inimile multora, ceea ce el a putut oferi poporului său, din sâmburele cel mai lăuntric al fiinţei sale dăruite cu har.

Desigur, dragii mei prieteni, a fost mai mare cercul de oameni care, în săptămânile trecute, s-a apropiat de Friedrich Lienhard într-o dispoziţie sărbătorească, a fost un cerc de oameni care are o influenţă mai mare asupra evoluţiei istorice decât cercul nostru restrâns. Dar noi ne ataşăm din toată inima, cu sentimentele noastre, la ceea ce Friedrich Lienhard a putut auzi, în mod pe deplin îndreptăţit, în ultimele săptămâni: cea mai profundă concordanţă între simţirea lor cea mai lăuntrică şi simţirea lui. Mulţi i-au vorbit despre asta. Recunoaşterea pe care ştiinţa, aş zice, o poate da, din proprie putere, eforturilor spirituale umane, i-a fost acordată lui Friedrich Lienhard de “mama sa Universitatea”, dacă pot spune astfel, spre marea noastră bucurie, spre bucuria tuturor acelora care sunt în măsură să simtă profunda obligaţie care-i revine lumii de a recunoaşte realizările spirituale umane. Au fost cuprinşi de cea mai profundă mulţumire, de cea mai adâncă bucurie, toţi aceia care au aflat în ce fel a rostit mama-Universitate a lui Lienhard titlul de doctor onorific, recunoaşterea adusă de ştiinţă unor realizări spirituale umane. Şi noi am simţit în sensul cel mai profund tot ceea ce s-a petrecut în preajma lui în zilele trecute, am simţit totul, pentru că ceea ce nouă ne este atât de infinit de sfânt, ceea ce se bucură de întreaga noastră iubire, de întreaga noastră străduinţă, străbate şi operele sale.

Se poate spune că în cadrul culturii mai noi a omenirii au apărut multe realizări importante în domeniul poeziei. În multe locuri, ceea ce cultura actuală poate să-i dea omului, înfloreşte în diferite realizări ale poeziei. Viitorul va decide – şi inima omului actual poate deja să presimtă cum se va decide el –, care dintre aceste flori sunt atât de strâns unite cu ceea ce e perisabil în cultura prezentului, încât se vor scufunda iarăşi, când ceea ce, în această cultură, ţine numai de prezent, se va scufunda în trecut, şi ceea ce, în cadrul culturii noastre prezente, a fost scos la suprafaţă din nişte străfunduri ale fiinţei umane atât de vaste, încât va înflori, va înverzi, va creşte ca viaţă nouă, completând lucrurile cu valoare de veşnicie care vor rămâne din cultura şi civilizaţia epocii noastre, drept ceva care poartă în sine germeni de viitor şi va aduce roade pentru cultura spirituală, care curge mereu mai departe, a omenirii. Cu tot ceea ce se prelungeşte de pe acum în viitor, ca valori veşnice ale prezentului, cu toate acestea noi vrem să fim uniţi în străfundul cel mai lăuntric al fiinţei noastre. Şi aşa ceva sună spre noi din Friedrich Lienhard, dacă ne unim cu minunatele dispoziţii din viaţa naturii, care se fac auzite în mod atât de înălţător, de încântător, de îmbucurător, de graţios din poeziile lui Friedrich Lienhard, atunci simţim că în dosul creaţiilor sale, în creaţia sa, se tălăzuiesc şi urzesc înseşi spiritele naturii. Prin cuvânt, prin gând, prin sentimente, ne simţim atraşi spre natura creatoare, cu care vrem să ne unim, prin ştiinţa spirituală şi pe calea cunoaşterii. Şi simţim că aceste poezii izvorăsc din ceea ce îl cuprinde pe om ca realitate veşnică, simţim că ele exprimă această realitate veşnică în lumea temporalităţii, spre înălţarea, spre bucuria inimii umane şi a sufletului uman. Aceasta ne face să fim într-o relaţie de intimitate cu întreaga creaţie a lui Lienhard. Aceasta ne face să ne transpunem cu totul în ea, când o citim, când o ascultăm; aceasta ne face ca la fiecare vers, aş zice, să ne transpunem în ea şi să ne întreţesem în ea, să ne simţim uniţi cu întregul său element de viaţă, cu întreaga sa creaţie, şi să simţim, totodată, când lăsăm să acţioneze asupra noastră impresiile poeziilor sale, cum în noi se revarsă o forţă de viaţă a sufletului, un aer de viaţă al spiritului. Şi apoi, când, din ceaţa misterioasă a existenţei, el face să răsară, într-o activitate vie, figurile epocilor trecute, simţim cum se trezeşte în noi acel dor al omenirii care se exprimă în faptul că sufletul uman trebuie să privească neîncetat dincolo de evenimentele istorice exterioare care se desfăşoară în faţa ochilor şi urechilor şi în faţa celorlalte simţuri umane şi care sunt transpuse în mituri, care prezintă evenimentele temporal-istorice ca pe ceva veşnic. Şi în aceste creaţii cu adevărat mitice, în acest element care uneşte inimile umane cu realitatea veşnică, simţim figurile pe care Friedrich Lienhard le face să apară din întuneric şi din ceea ce acţionează atât de luminos din vremurile trecute.

Prin faptul că poezia lui Friedrich Lienhard ne înalţă astfel, pe de-o parte, din lumea senzorială în spiritualitatea creatoare a naturii şi, pe de altă parte, din prezent în trecut, noi simţim în creaţiile sale că ele se întind până la ceea ce ne poate cuprinde, din sânul vieţii cotidiene, aprofundând această viaţă cotidiană, cu care noi trăim în viaţa cotidiană nemijlocită, drept spiritualul viu, simţim cum aceste creaţii ne unesc cu tot ceea ce este apropiat-uman şi înalt-uman, că ele dezvoltă în noi inimă şi simţ pentru tot ceea ce, în lume, trăieşte şi urzeşte împreună cu omul. Ne este îngăduit, cufundându-ne în poeziile sale, să trăim, prin vraja lor, în natură şi în spirit, cu atâtea lucruri care îmblânzesc inimile umane, care înalţă inimile umane. Şi aşa se face că trăirea împreună cu poeziile sale este o fericire dintre cele mai intime, fericire care este călăuza omului spre patria sa adevărată.

Aşa că vă rog, dragul meu profesor Lienhard, să primiţi salutul care vrea să provină din încercarea sinceră de a înţelege impresia pe care poate să o facă opera vieţii dvs., care a integrat atâtea lucruri pline de importanţă, eterne, în evoluţia în timp a omenirii, şi care ne dă dreptul să vă salutăm, mulţumindu-vă pentru tot ceea ce aşteptăm plini de speranţă de la cursul viitor al actualei dvs. încarnări pământeşti. Luaţi aceste cuvinte ca pe o promisiune, pe care am dori să v-o facem, nu pe baza unor sentimente fugitive, ci a unei înţelegeri mai profunde a operei pe care aţi creat-o până în prezent. Luaţi-le în sensul că noi vrem să nutrim interes faţă de toate lucrurile pe care sperăm că vor mai veni de la dvs. Luaţi aceste cuvinte ale mele drept o anticipare a acelui salut pe care vrem să vi-l oferim pentru căile viitoare ale vieţii dvs. Fie ca o legătură strânsă să unească de acum înainte ceea ce căutăm noi să realizăm cu ceea ce dvs. căutaţi să realizaţi. O legătură care va fi sfântă pentru noi, pe care ne propunem s-o privim mereu în aşa fel încât să ne simţim fericiţi şi mulţumiţi că-l vedem în mijlocul nostru pe poetul Friedrich Lienhard. Fiecare clipă în care vă vom vedea în mijlocul nostru va fi pentru noi bucurie caldă, mulţumire caldă.

Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le aduc în întâmpinare, drept salut sărbătoresc, înainte ca sufletele noastre să se deschidă şi din punct de vedere exterior, pentru scurt timp, operei dvs.

Marie Steiner recită din volumul “Poezii” de Friedrich Lienhard: “Credinţă”, “Vânt de dimineaţă”, “Salut pădurii”, “Lumina creatoare” (textele, p. 181), apoi:

Vom uni apoi cu ceea ce auzim din creaţiile lui Friedrich Lienhard câte ceva scris de un poet care ne arată, ca şi Friedrich Lienhard, că tocmai entitatea cea mai germană găseşte, prin propria sa constituţie, calea spre veşnicul unei imagini despre lume ideale, care ne arată exact la fel că empatia absolut intimă cu vibraţiile entităţii germane ne extinde privirile spre o perspectivă asupra lumii întregi, spre o percepere a lumii întregi, ne arată că privirea germană nu îngustează, ci te scoate afară, în vastitatea lumii, unde e pus în valoare tot ceea ce e omenesc şi nimic din ce e omenesc nu e rău înţeles.

Wilhelm Jordan va fi celălalt poet, din care vom auzi un fragment din eposul său despre Nibelungi, tocmai acel fragment unde vrea să ne introducă într-o dispoziţie a inimii umane în care inima se deschide, din temporalitate, pentru a auzi sfat pentru viaţa în temporalitate venit din ceea ce e veşnic. Vom auzi cum eroul german caută sfat nu numai în lumea exterioară, ci şi la fiinţele spirituale care vorbesc prin natură şi prin fiinţa exterioară a sufletului. Vom auzi cum eroul german îşi deschide inima la acest sfat, pentru a abate ameninţarea care vine asupra civilizaţiei germane, pe punctul de a se naşte, din direcţia Răsăritului, de la huni. Această scenă, care are legătură în mod atât de mişcător cu simţirea germană cea mai lăuntrică, dar şi cu simţirea unei civilizaţii universale, va fi integrată şi ea programului nostru de astăzi.

Din “Die Nibelunge” (“Nibelungii”) de Wilhelm Jordan:

Legenda lui Sigfrid, Cântul 18