Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA A XV-A

Dornach, 6 ianuarie 1922

Ceea ce va trebui să prezint astăzi se referă, în esenţă, la dezvoltarea fizică, la educaţia fizică a copilului. Având în vedere natura problemei, aceste consideraţii vor lua, din diverse motive, forma de aforisme. Motivul principal este faptul că, în acest domeniu al dezvoltării fizice a omului, ceea ce predomină în zilele noastre sunt nişte concepţii exclusiv personale. În legătură cu dezvoltarea fizică, fiecare îşi are simpatiile şi antipatiile sale, şi atunci îşi întemeiază teoriile pe aceste simpatii sau antipatii; dar aceste afirmaţii care se întemeiază pe simpatii şi antipatii şi care îmbracă, mai mult decât orice, caracterul fanatismului trebuie să fie, la urma urmei, cât mai departe, cel puţin în primă instanţă, de activitatea mişcării antroposofice. Aceasta trebuie să fie cât se poate de departe de orice fanatism, să nu facă deloc propagandă pentru ceva particular, ci să se mulţumească să atragă atenţia asupra felului în care acţionează în viaţă un lucru sau altul şi să lase apoi ca fiecare să-şi lege simpatiile şi antipatiile de realitate.

Cât fanatism este mobilizat în zilele noastre, pro sau contra vegetarianismului, de către vegetarieni sau de către aceia care nu sunt vegetarieni! În acest domeniu, se face apel la toate instanţele posibile ale ştiinţei, “pro” sau “contra”. Trebuie, desigur, să spunem: niciodată nu a înflorit diletantismul atât de mult ca astăzi, când sunt apărate aceste lucruri. Dar antroposofia nu are în sine nici cea mai mică dispoziţie de a deveni fanatică pentru o tabără sau alta. Aşadar, ea n-ar putea ţine partea acelor oameni care, devenind vegetarieni, propovăduiesc vegetarianismul cu un asemenea fanatism, încât ei vor să-l preconizeze, să-l impună tuturor, şi nu-i mai consideră în rândul oamenilor pe aceia care nu sunt vegetarieni. Dacă e adevărat că acest soi de fanatism înfloreşte uneori în sânul mişcării antroposofice, el nu face parte din natura profundă a antroposofiei.

Dar, în contextul acestor conferinţe, mai e vorba şi de altceva. Veţi fi remarcat că, de fiecare dată când au fost expuse aici nişte principii educative, accentul a fost pus întotdeauna pe faptul că toate măsurile sufleteşti şi spirituale sunt luate în aşa fel încât corporal-fizicul fiinţei umane să ajungă la deplina lui înflorire. Astfel încât vom putea spune: Iată un sistem educativ sub influenţa căruia, dacă se urmăresc toate aspectele în mod adecvat, fiinţa umană se va dezvolta în modul cel mai bun posibil şi din punctul de vedere al sănătăţii. Aşadar, principiile esenţiale ale educaţiei fizice au fost stabilite deja prin ceea ce a fost spus până acum. Dar trebuie, fireşte – chiar dacă, din cauza timpului limitat pe care-l avem la dispoziţie, o vom face numai sub formă de aforisme; altfel, am fi avut şi asupra acestei probleme material pentru un întreg ciclu de conferinţe – trebuie, fireşte, să situăm încă o dată în faţa sufletului, cel puţin într-o formă succintă, această educaţie fizică.  

Când vorbim de educaţia fizică a omului, ceea ce intră în aici considerare este, înainte de toate, alimentaţia, apoi felul în care îl introducem pe copil în condiţiile de căldură şi de frig ale mediului ambiant, felul în care, în sfârşit, îl facem să abordeze activitatea de mişcare. La aceste trei aspecte se rezumă, în fond, tot ceea ce are o anumită importanţă pentru educaţia corporală.

Dar cu modul actual de cunoaştere, întemeiat pe intelectualism, noi nu putem sesiza diversitatea vieţii în aşa măsură încât să percepem cu adevărat, pe baza acestui intelectualism, uriaşa complexitate a organismului uman. E necesar ca omul, în ciuda acestui spirit ştiinţific de care e atât de mândru, să-şi cucerească un anumit instinct pentru ceea ce e sănătos şi ceea ce e patologic, şi, de asemenea, pentru ceea ce se află între aceste două stări. Când e vorba de asemenea lucruri, este de o extraordinară importanţă să avem pentru lume un interes înzestrat cu instinct. Dar, trebuie s-o spunem, cu ştiinţa oficială de astăzi, noi ne îndreptăm treptat spre o coloratură tot mai materialistă a ştiinţei. În zilele noastre, oare câte nu cunoaştem noi despre aceste mistere ale lumii pe care le putem explora la microscop, pe care le putem explora disecând nu ştiu ce animale inferioare şi lăsând apoi să funcţioneze bucăţile izolate! Oare câte concluzii n-am tras noi din comportamentul lumii animale extinzându-l la om, fără a şti că, în ceea ce priveşte lucrul cel mai important, organizarea umană este radical diferită de organizarea animală! Sau, cel puţin, oamenii nu se gândesc întotdeauna la aşa ceva şi esenţialul este, desigur, că ştiinţa actuală nu are alte resurse decât să studieze fiecare lucru în mod izolat. Dar un lucru nu este niciodată altceva decât un fragment al vieţii.

Presupuneţi, de exemplu – voi face o comparaţie – că la ora nouă dimineaţa întâlnesc două persoane; ele stau pe o bancă şi eu vorbesc o clipă cu ele, făcându-mi o reprezentare despre dispoziţia lor interioară. Apoi, eu plec. La ora trei după-amiază, eu regăsesc aceste două persoane pe bancă. Există mai multe posibilităţi: se poate ca cele două persoane să fi rămas acolo, de exemplu, să fi discutat împreună, sau – în funcţie de diferenţa de rasă, se va întâmpla un lucru sau altul – se poate ca ele să fi rămas alături fără să-şi vorbească. Dar se mai poate ca una din ele să fi rămas acolo şi cealaltă să fi plecat în timp ce eu am lipsit şi să fi revenit, aşadar, să se fi aşezat din nou pe bancă, exact înainte de a fi revenit eu, care întâlnesc din nou aceste două persoane pe bancă ş.a.m.d. Eu voi constata atunci starea de fapt de la ora nouă şi starea de fapt de la ora trei după-amiază; în aparenţă, e aceeaşi, dar cele două persoane sunt acum, în dispoziţia lor interioară, absolut diferite.

Viaţa nu ne poate dezvălui nicăieri misterele ei, dacă rămânem doar la observarea prezentului imediat. Şi, aşa cum vă puteţi convinge, cu metodele ştiinţifice moderne acest lucru se întâmplă mai frecvent decât se crede de obicei. Iar, într-o bună zi, ele vă vor face să trăiţi o experienţă teribilă, asemănătoare aceleia pe care am trăit-o eu în legătură cu un prieten. În tinereţea sa, l-am cunoscut – cum să zic – ca pe un om normal. Nu l-am revăzut un anumit timp; apoi l-am întâlnit din nou, îi făceam o vizită. El s-a aşezat la masă pentru a mânca de prânz, şi i s-a adus nu numai ceea ce ţi se aduce de mâncare într-un asemenea caz, ci şi o ba-lanţă; şi pe această balanţă, el îşi cântărea carnea, îşi cântărea legumele, căci el începuse să trăiască după prescripţiile ştiinţei, care ştia, această ştiinţă, ce cantitate trebuie să consumi din fiecare aliment, dacă vrei să fii un om aşa cum se cuvine. Am putea spune, fără discuţie, că acest lucru poate fi absolut just şi plin de spirit; dar cu un asemenea comportament îţi îngropi în cele mai adânci profunzimi instinctele naturale ale vieţii. Iar pentru ceea ce e sănătos şi pentru ceea ce te îmbolnăveşte, artistul educator şi profesor are nevoie, în primul rând, de nişte instincte naturale. Atunci, el va putea aplica din mers la educaţia fizică tot ceea ce a fost explicat deja în cursul acestor conferinţe şi el va putea să aplice aceste lucruri în mod cu totul deosebit tocmai în cadrul educaţiei fizice.

De exemplu, noi am văzut că înainte de schimbarea dentiţiei copilului trăieşte cu totul în organismul său fizic. Dar aceasta e situaţia mai ales pentru sugar şi acest lucru are loc, în mod evident, în relaţie cu alimentaţia sa. Când vine pe lume, el se bucură la început, aşa cum ştiţi, de o hrană extraordinar de monotonă. Şi dacă adultul ar trebui să trăiască tot timpul aşa, să se mulţumească aproape numai cu un singur aliment, la micul dejun, la prânz etc., el ar găsi, cu siguranţă, că acest lucru nu e suportabil pentru constituţia lui sufletească şi corporală. Adultul vrea să amestece totul, el vrea să aibă varietate. Sugarul nu are această varietate. Şi totuşi, foarte puţini oameni îşi pot imagina fericirea pe care i-o dă sugarului hrana sa, pentru că foarte puţini oameni ştiu ce intensă plăcere invadează întregul organism fizic al sugarului, atunci când el suge laptele de la mama sa.

Adultul nu mai păstrează posibilitatea de a avea senzaţii gustative decât în cerul gurii şi organele învecinate. De acum înainte, el are această mare nefericire că toate senzaţiile gustative s-au retras în nenorocitul său cap, şi prin aceasta el se deosebeşte de copil care, la vârsta sa de sugar, este în întregime organ gustativ, care savurează din cap până în picioare. Acest simţ al gustului răspândit asupra întregului organism încetează în momentul când copilul este înţărcat. Mai târziu, el este chiar uitat de om, care acum nu se mai slujeşte decât de conştienţa sa obişnuită. Oamenii nu mai ştiu cât de diferit acţionează simţul gustului la om la vârsta sa de sugar faţă de simţul gustului pe care-l cunoaşte după aceea. A şti acest lucru, a devenit extraordinar de dificil, pentru majoritatea oamenilor, având în vedere viaţa pe care au avut-o după vârsta de sugar. Într-o zi, de exemplu, am luat parte la o discuţie între un abstinent şi un om care era contrariul unui abstinent; şi abstinentul, care, fireşte, era un fanatic – aceşti oameni sunt întotdeauna nişte fanatici –, abstinentul îl mustra pe celălalt; şi atunci celălalt zise – nu vă povestesc toată istoria în amănunt, va reieşi ce trebuie din ceea ce vă relatez: “Dar am fost şi eu, odinioară, timp de doi ani întregi, total abstinent!” Atunci celălalt îl întrebă: “Când?” – “În primii doi ani ai vieţii!” Era o cunoaştere exterioară a ceea ce s-a petrecut la vârsta de sugar. Din interior, doar foarte puţini oameni cunosc acest lucru.

Aşadar, atâta timp cât suge de la mama sa, copilul e scufundat în organismul său fizic în aşa măsură, încât, la drept vorbind, el nu face altceva decât să mănânce, cu ajutorul organismului său fizic, dar prin aceasta el câştigă, în realitate, foarte mult. Şi ceea ce marchează sfârşitul acestei vârste este, înainte de toate, faptul că începe acel proces prin care, încetul cu încetul, spre cap se ridică nişte forţe, într-un mod destul de intens, pentru ca să poată avea loc schimbarea dentiţiei, pentru ca în cap să poată fi dezvoltată această forţă puternică care respinge dinţii de lapte, care face să iasă afară a doua serie de dinţi. Fireşte, acest fenomen se extinde asupra întregii perioade care merge de la naştere până la schimbarea dentiţiei; şi ea are repercusiuni în cele mai diferite domenii. Cu alte cuvinte, imediat după înţărcat, simţul gustului urcă înspre cap şi copilul începe să nu mai mănânce doar cu corpul, ci să mănânce şi cu sufletul; el învaţă să facă deosebiri, cel puţin cu sufletul său, apoi el deosebeşte şi diferitele alimente.

Şi aici trebuie să devenim capabili să-l putem urma pe copil. Trebuie să putem dezvolta acel simţ al înţelegerii faţă de copil. Trebuie să dezvoltăm înţelegere pentru ce-i place şi ce nu-i place copilului, căci avem în aceasta un indiciu ce reglementează foarte bine ceea ce este pentru copilul aducător de sănătate sau de boală. În acest scop, trebuie să ne cucerim o viziune exactă asupra alimentaţiei fiinţei umane.

Astăzi, în alimentaţie, ceea ce se ia considerare, în principal, la alimentele exterioare, este ceea ce are greutate. Dar esenţialul nu e ceea ce are greutate; esenţialul e faptul că un aliment pe care îl absoarbe o fiinţă umană are în sine, în lumea exterioară, un ansamblu de forţe. Fiecare aliment conţine în sine un ansamblu de forţe precis determinat, care îi permite să se adapteze la lumea exterioară. Dar în interiorul organismului uman lucrurile se petrec cu totul altfel. Acest organism uman trebuie să supună alimentul unei totale metamorfoze. El trebuie să-i transforme procesele în nişte procese adecvate organismului său. Şi ceea ce se petrece în organismul uman este o luptă perpetuă prin care noi transformăm dinamica alimentelor, prin care noi facem din ele ceva de altă natură. De fapt, ceea ce simţim noi atunci ca pe ceva care ne stimulează şi ne întreţine viaţa e reacţia noastră interioară împotriva alimentelor. Astfel, noi nu trebuie să întrebăm tot timpul: “Trebuie să adaug atâta sau atâta dintr-o substanţă sau alta?”, ci, înainte de toate: “Ce face organismul cu nişte cantităţi adesea infime dintr-o anumită substanţă? Cum reacţionează el?” Organismul are nevoie tocmai de aceste forţe care opun o rezistenţă proceselor exterioare ale naturii.

Organismul uman este făcut în aşa fel încât, la început, într-o regiune determinată, care, merge, în linii mari, de la gură până la stomac, el are nişte procese deja întru câtva modificate în raport cu lumea exterioară, dar care, totuşi, încă mai pot fi comparate cu procesele lumii exterioare. Apoi, în tot ceea ce are legătură cu stomacul, el are nişte procese care sunt deja foarte diferite de procesele ce se desfăşoară în lumea exterioară. Şi, în sfârşit, în organizarea-cap au loc nişte procese care sunt absolut contrariul proceselor naturale ce se desfăşoară în lumea exterioară. Aşadar, întregul organism al omului trebuie să fie stimulat în mod adecvat în primul rând prin alimentaţie.

Acum, prin faptul că trebuie să rămân la forma de aforism, nu mă pot lansa într-o terminologie împrumutată din cunoaşterea mai aprofundată a lucrurilor; trebuie să mă limitez la o terminologie populară; dar pentru discuţia noastră e foarte bine şi aşa. Dvs. ştiţi, desigur, că există alimente pe care le numim de obicei alimente nutritive şi altele, pe care le numim nenutritive. Oamenii consumă şi din unele, şi din celelalte. E suficient să ne gândim câţi oameni se hrănesc cu pâine albă şi cu cartofi, care, într-o măsură foarte mare sunt o hrană nenutritivă. Amintiţi-vă, pe de altă parte, cât de mult trebuie să avem grijă, mai ales în cazul unei sănătăţi fragile, să nu supraîncărcăm tubul digestiv, aşadar, să nu-i cerem nimic excesiv. O alimentaţie pe bază de pâine şi cartofi cere extraordinar de mult aparatului digestiv şi nu mai rămâne mare lucru pentru celelalte funcţii. Vom avea atunci grijă să combinăm nişte alimente care să nu încarce tubul digestiv. Atunci, aparatul digestiv va avea relativ puţin de lucru. Dar dacă vom cădea în cealaltă extremă, atunci vom supune creierul unei activităţii excesive. Acest lucru atrage după sine nişte procese care sunt foarte diferite de procesele naturale exterioare, ceea ce, la rândul său, are repercusiuni asupra restului organismului; aparatul digestiv slăbeşte ş.a.m.d.

Tot ceea ce intră aici în discuţie este extrem de complex şi este extraordinar de dificil să pătrunzi în toate ramificaţiile proceselor care sunt aici în joc. Pentru o cercetare ştiinţifică serioasă, nu ca acelea ce se fac astăzi, ci pentru o cercetare serioasă, una din sarcinile cele mai stringente este să discernă, de exemplu, tot ceea ce se petrece atunci când omul duce la gură un cartof sau o bucată de friptură de viţel. Cele două procese sunt în sine infinit de complicate, dar fundamental diferite, şi trebuie să cunoaştem o mulţime de detalii dacă vrem să avem un studiu conform cu realitatea.

În contextul discuţiei noastre, va fi suficientă o simplă indicaţie despre ceea ce se petrece în realitate. Presupuneţi că un copil mănâncă un cartof. El începe să guste acest cartof cu ajutorul capului, cu ajutorul organelor gustative şi acum acest simţ al gustului acţionează. Deşi el nu mai invadează întreg organismul, el acţionează, totuşi, asupra întregului organism. Dar un cartof nu are un gust deosebit de excitant. Într-un fel, aşadar, el lasă organismul indiferent. Organismul nu ia parte în mod deosebit de intens la ceea ce se petrece aici, în gură, cu acest cartof. Apoi, pe căile cunoscute, cartoful a ajuns în stomac. Stomacul nu-l primeşte cu un interes nemaipomenit, din simplul motiv că el nu a fost pregătit printr-un gust excitant – pentru stomac, gustul excitant este întotdeauna provocarea pentru ca el să primească un aliment cu mai multă sau mai puţină simpatie –, astfel încât stomacul nu mai vrea să se obosească pentru a aduce acest cartof în sistemul dinamic al organismului. Totuşi, trebuie ca acest lucru să aibă loc. Cartoful nu poate rămâne la infinit în stomac. Dacă stomacul are atunci forţa necesară, el primeşte în sine dinamica proprie cartofului, o prelucrează cu repulsie, o face să circule în el, dar fără a desfăşura o reacţie puternică, fără a primi o stimulare puternică. Totul trece atunci în continuarea tubului digestiv, este prelucrat cu repulsie. Şi din acest cartof ajunge extrem de puţin în organizarea-cap. Aceste câteva indicaţii, pe care, desigur, trebuia să le aprofundăm acum în toate aspectele, pot să ne facă să întrezărim deja complexitatea a ceea ce are loc în organismul uman.

Artistul-educator şi profesor trebuie să-şi cucerească, totuşi, o viziune practică. Cred că, în acest domeniu, pentru a dezvolta cu o anumită seriozitate o viziune practică, e nevoie, mai ales în acest domeniu, să înţelegem întru câtva de ce-ul lucrurilor. Mi-aş putea imagina că există şi nişte auditori care să zică: “Spune-ne numai ce e bine şi ce nu e bine să-i dăm copilului de mâncare, e suficient doar atât.” Dar, în realitate, nu e suficient doar atât. Numai dacă pătrundem în profunzime lucrurile vom putea desfăşura o activitate pedagogică autentică în domeniul fizic; căci lucrurile sunt atât de complexe, încât ai nevoie să fii îndrumat pe drumul cel bun, să cunoşti principiile juste în acest domeniu. Şi, pentru aceasta, trebuie să examinăm aspectele care ne pot indica, într-un mod simplificat, cum trebuie să fie hrănit copilul.

Poate în nici un domeniu nu putem vedea cât de mult s-a îndepărtat omenirea, cu maximele ei educative, de viaţa socială cotidiană, ca în domeniul educaţiei fizice. Când nu există internate, în care să poţi urma cu uşurinţă indicaţiile pe care le ofer eu astăzi, eşti obligat întotdeauna, tocmai când e vorba de educaţia fizică, să acţionezi în acord cu părinţii sau cu cei din preajma copilului, şi acest lucru creează, aşa cum o ştiţi, mari dificultăţi, în sensurile cele mai diverse. Poate nu ajungi să obţii ceea ce consideri că e just decât după ce ai depăşit nişte piedici grele. Să luăm un exemplu.

Presupuneţi că eu admit la şcoală un copil care prezintă într-un mod exagerat nuanţa temperamentului melancolic. Când se întâmplă un asemenea lucru, putem fi siguri întotdeauna că la acest copil există o organizarea fizică anormală, într-un sens sau altul. Anomaliile sufleteşti îşi au întotdeauna baza undeva în nişte anomalii fizice, căci fizicul este o expresie reală a sufletesc-spiritualului. Să presupunem aşadar, că eu admit un asemenea copil într-o şcoală care nu are internat – altfel, eu aş găsi, fireşte, măsurile corespunzătoare în cadrul internatului. Ce trebuie să fac? Eu trebuie să încerc să intru în legătură cu părinţii acestui copil şi, după ce am înţeles foarte clar despre ce e vorba în acest caz, să-i rog pe părinţi să pună o dată şi jumătate, sau de două ori mai mult zahăr decât se pune de obicei pentru un copil normal. Trebuie să-i sfătuiesc pe părinţi să nu facă economie, cu acest copil, de zahăr şi dulciuri, care i se pot da sub formă de bomboane.

Unde vreau să ajung, în realitate? Veţi înţelege poate mai bine dacă mai iau un exemplu, cum ar fi acesta: să presupunem că eu admit un copil sanguinic până la maladiv. Înţeleg prin aceasta că situaţia a ajuns până la anomalie, că a devenit patologică, pentru a fi valabil ceea ce spun. Iarăşi, aici avem o anomalie a organizării fizice şi, în acest caz, aş cere părinţilor să diminueze conţinutul în zahăr al alimentelor, să-i raţionalizeze copilului zahărul.

De ce fac acest lucru? Nu veţi înţelege în ce măsură trebuie să acţionăm în acest fel, decât dacă pătrundem în mod real următorul lucru: vedeţi dvs., laptele matern, dar şi laptele în general şi produsele lactate, sunt astfel alcătuite încât ele îşi extind acţiunea asupra întregii fiinţe umane într-un mod omogen. Toate organele îşi primesc partea lor, într-un fel, într-o anumită armonie. Celelalte alimente, în schimb, au această însuşire că fiecare are o influenţă predominantă asupra unui anumit organ. Atenţie, nu spun o influenţă exclusivă, ci o influenţă predominantă. Cu alte cuvinte: felul în care se comportă un copil cu simţul său gustativ faţă de un aliment sau faţă de dulciuri, sau felul în care îşi satisface el acest simţ, depind de felul în care este alcătuit sistemul organic particular al copilului sau al omului în general; în alimentaţie, dulciurile sunt adesea tot atât de importante ca şi alimentele.

Laptele îşi extinde acţiunea asupra întregului organism; celelalte alimente acţionează asupra unui anumit sistem organic. Zahărul, în contextul care mă interesează acum, îşi are influenţa sa deosebită asupra ficatului. Dar unde vreau să ajung, când tratez un copil melancolic până la anomalie, cu mult zahăr? Eu procedez în aşa fel încât ficatul lui să aibă o activitate ceva mai redusă, zahărul fiind adus organismului în aşa fel încât acesta să se încarce, într-un anumit sens, cu activitatea ficatului, astfel încât ficatul să fie atras mai curând, aş zice, spre ceva exterior pe care eu i-l aduc în întâmpinare şi să-şi diminueze activitatea proprie. Aici se întâmplă ceva care îmi permite să reduc puţin, pe nişte căi pur alimentare, tendinţa melancolică a copilului – chiar şi când apare sub forma unei tendinţe spre anemie –, care poate că îşi are temeiul, eventual, în activitatea ficatului acestui copil. Ce fac eu acum, când recomand economia de zahăr, în cazul unui copil în mod exagerat sanguinic? Eu încerc să limitez, la acest copil, activitatea exterioară a zahărului şi, prin aceasta, să incit ficatul să dezvolte în sine o activitate mai intensă şi astfel eu încurajez copilul să-şi fortifice eul, aşadar, să-şi stăpânească efectele sufleteşti ale temperamentului sanguinic.

Vedeţi dvs., noi găsim ce măsuri trebuie să luăm dacă pornim de la viziunea pătrunzătoare a organizării globale a omului. Astfel, în acest domeniu al educaţiei fizice, ceea ce e cu adevărat important este de ce-ul lucrurilor, să vedem clar de ce-ul lucrurilor; şi aici există, de asemenea, cu siguranţă, enorm de multe detalii. Dar e absolut posibil să sintetizăm aceste detalii în nişte puncte de vedere mai generale, şi acestea formează o polaritate. Cel care este un bun educator şi profesor – atât de bun, că nu mai există unul ca el – va şti, cu siguranţă, în mod profetic, datorită interesului pe care-l poartă copilului, va şti deja dinainte cum trebuie să intervină într-un caz sau altul. Dar întotdeauna e de o extraordinară importanţă ca el să-şi poată îndrepta atenţia asupra acestui fapt – dacă nu cumva copilul se îndepărtează, într-un mod sau altul, de limita normală –, pentru ca apoi să intervină.

Dacă facem acest lucru un anumit timp, ajungem să avem o cunoaştere care să ne permită să luăm măsuri preventive. Dar, în general, pentru profesorul şi educatorul cu adevărat activ, acest lucru nu se întâmplă decât atunci când el e capabil să remarce anomaliile uşoare – bineînţeles, el nu trebuie să aştepte ca ele să ajungă la extrem – care se manifestă de un anumit timp. Acest lucru cere, de fapt, ca profesorul să aibă tot timpul tendinţa de a se adânci într-o observare meditativă şi să depăşească în acest sens multe dintre înclinaţiile umane care se opun acestei tendinţe; altfel, mă tem că profesorii şi educatorii nu vor avea profunzimea necesară decât în momentul când vor ieşi la pensie!

Un lucru căruia trebuie să-i acordăm o mare atenţie este interesul pe care îl are copilul – copilul în sens global, nu doar sufletesc-spiritual, copilul în totalitate, trup, suflet, spirit – pentru sine însuşi, precum şi pentru anturajul său; trebuie să dezvoltăm o atenţie instinctivă faţă de acest interes sau lipsă de interes. Iată unul din poli. Celălalt pol este tendinţa spre oboseală a copilului. De unde provine interesul accentuat pe care îl avem pentru un anumit lucru? Acest interes provine din sistemul metabolismului şi al membrelor, mai ales din metabolism. Când văd că un copil nu are interes faţă de un lucru sau altul, să spunem că mai întâi – aici ne putem da seama cel mai bine – în domeniul intelectual, sau şi faţă de o activitate exterioară (el nu vrea să mai ia parte la jocuri şi la alte lucruri asemănătoare), când văd – ceea ce, la copil, eventual, poate să fie lucrul cel mai grav din toate – că el nu mai manifestă nici un interes pentru gustul mâncării – copilul trebuie să aibă interes, înainte de toate, pentru gustul pe care îl au lucrurile şi el trebuie să distingă, în felul său, gustul unor lucruri diferite –, dacă acest fenomen merge chiar până la anorexie (lipsa de poftă de mâncare şi o lipsă de interes pe plan fizic), atunci eu ştiu că alimentaţia este greşită, că alimentaţia este de-aşa natură încât ea cere prea mult aparatului digestiv. Eu trebuie să fac nişte cercetări ca să aflu în ce măsură i se dau acestui copil, având în vedere constituţia organismului său, prea multe alimente nenutritive care supraîncarcă tubul digestiv. Tot aşa cum văd după barometru ce timp va fi, eu văd, după lipsa de interes a copilului, că alimentaţia e greşită. Aşadar, trebuie să fiu conştient că interesul sau dezinteresul este ceva extraordinar de important pentru măsurile pe care e nevoie să le iau cu privire la alimentaţie.

Dacă eu constat că un copil oboseşte foarte repede – acesta este exact polul opus –, că el oboseşte anormal de repede, fie din cauza unei ocupaţii intelectuale, fie din cauza unei activităţi corporale, trebuie, iarăşi, să iau în considerare mai ales fizicul: desigur, copilul poate mânca, dar mâncatul îl aduce într-un soi de stare de vis; după fiecare masă, el are nevoie de odihnă, o nevoie anormală de a face ca şerpii şi de a se culca, şi totuşi, el nu-şi face cum trebuie digestia, el este obosit din cauza activităţii digestive – dacă eu constat acest lucru, atunci ştiu că acestui copil i se dau prea multe din acele alimente care mobilizează prea puţin aparatul digestiv, care, aşadar, sunt asimilate mai curând de către sistemul cefalic şi care, astfel, îl fac pe copil să se simtă obosit.

Când copilul arată un dezinteres excesiv, trebuie să încerc să-i dau nişte alimente din categoria celor numite nutritive. Şi aici, iarăşi, nu trebuie să fim fanatici. Fanaticii vegetarianismului vor spune: “Ah! uite, acest copil nu mai are nici un interes: tu l-ai îndopat cu carne; trebuie numai să-l obişnuim să nu mănânce decât fructe crude, şi vei vedea că atunci el va avea interes!” E absolut posibil să se întâmple aşa ceva. La rândul lor, dacă un copil se oboseşte repede, carnivorii vor spune: “El are nevoie de nişte biftecuri straşnice!” La drept vorbind, în acest domeniu, lucrurile nu ne interesează chiar atât de mult, dintr-un motiv foarte simplu: de fapt, noi putem combina alte alimente, astfel încât să putem înlocui, prin ele, carnea. Pe de altă parte, nu e atât de important să facem dintr-un om un vegetarian sută la sută. Important este să cunoaştem principiile după care combatem un dezinteres apărut sub această formă, ameliorând alimentaţia printr-un aport de alimente nutritive, şi să remediem tendinţa spre oboseală acţionând în sens opus. Acestea sunt lucrurile care conduc perfect cunoaşterea generală, aş zice, din domeniul intelectualului, al multiplului şi al incalculabilului, spre acela al simplităţii. Dacă ştiu, de exemplu, că am un copil care oboseşte repede, trebuie să ştiu că tubul său digestiv e prea puţin stimulat sau că e stimulat în mod incorect. Trebuie să-i schimb alimentaţia în consecinţă.

Vedeţi dvs., e nevoie să dezvoltaţi un fel de simptomatologie a omului; această simptomatologie vă arată deja calea cea bună, şi atunci puteţi merge mai departe. Nu mai e nevoie deloc să spunem, în cele mai mici detalii: “Uite ce trebuie să faceţi.” În realitate, dacă ajungeţi, în acest fel, să aveţi o viziune de ansamblu asupra vieţii, recurgând la o simptomatologie, atunci puteţi găsi pe parcurs, cu privire la alimentaţie, principiile care vă vor permite să mergeţi mai departe într-un mod absolut adecvat.

Am ajuns acum la o problemă care are o strânsă legătură cu alimentaţia, dar, într-un anumit sens, îi este opusă, problema termoreglării copilului. În acest domeniu, lumea îi indică omului, într-un mod şi mai pregnant, o linie de conduită; iar această linie de conduită trebuie să fie şi ea înţeleasă în mod clar. Mai avem şi astăzi nişte lucruri care au devenit, încă din secolul al XIX-lea, nişte sloganuri. Pe de-o parte, sloganurile sunt foarte justificate, în ceea ce priveşte conţinutul lor, dacă le înţelegem câtuşi de puţin. Pe de altă parte, tocmai faptul că se exagerează constituie un pericol. Există un slogan, mereu în vogă, care a făcut furori în secolul al XIX-lea şi care ne invită să ne călim. Desigur, poate fi excelent să te căleşti şi poţi face foarte mult în această privinţă. Dar, vedeţi dvs., când poţi face apel la o adevărată cunoaştere a omului, te cam apucă groaza când vezi nişte oameni care au fost crescuţi, încă din copilărie, în mod spartan şi care apoi nu mai sunt în stare, după ce au fost atât de căliţi, să traverseze o piaţă toridă, încinsă sub un soare de plumb, pentru că ei încep să aibă o constituţie trupească şi sufletească ce îi împiedică să traverseze piaţa. Călirea nu poate fi bună decât dacă îl face pe om în stare să îndure cele mai diferite condiţii ale existenţei.

Iar în această privinţă trebuie să avem în vedere două aspecte. Primul, este acela că lumea i-a trasat omului o anumită linie de conduită, că el nu se simte bine decât atunci când nu percepe căldura sau frigul ambianţei sale şi că el se află întotdeauna într-o stare care, oricum, nu e bună pentru sănătate atunci când, în mod anormal, el este nevoit să perceapă căldura şi frigul din ambianţa sa. Bineînţeles, el trebuie să le perceapă, dacă e cazul, ca percepţie senzorială, dar nu trebuie să le perceapă prin intermediul întregului organism.

Pentru aceasta, e necesar ca, înainte de toate, să ne organizăm cu adevărat în mod iscusit, în aşa fel încât fiinţa umană să se afle într-o stare neutră faţă de condiţiile termice şi, în legătură cu acest lucru, trebuie, într-adevăr, să ne gândim la toate. Ca oameni, suntem astfel alcătuiţi încât, atunci când suntem prea expuşi frigului, nu putem, pur şi simplu, să îndeplinim aşa cum trebuie anumite funcţiuni interne; iar atunci când suntem prea expuşi căldurii, funcţionarea internă a anumitor organe devine, dimpotrivă, excesivă. Astfel că putem spune: când omul este expus frigului într-un mod anormal, organele sale interne au tendinţa de a se îneca în mucozităţi, şi atunci apar toate acele boli al căror nume evocă o scurgere de umori: guturaiul, influenza... Organele sunt astupate în interior de acele scurgeri metabolice. E o adevărată sufocare cu mucozităţi. Dacă, dimpotrivă, îl expun pe om unei călduri excesive, organele i se usucă, se osifică, devin, în sensul cel mai direct al cuvântului, nişte organe anemice.

Iată cum, printr-o observaţie pătrunzătoare a organismului, vi se pregăteşte calea pentru a putea înainta în acest domeniu, realizând o educaţie justă. Pretutindeni, omul trebuie să înveţe să vadă nişte simptome. Suntem alcătuiţi în aşa fel încât, de exemplu, noi putem, într-o anumită măsură, să ne expunem faţa la frig; şi această faţă umană, datorită locului pe care îl ocupă în ansamblul organismului uman, ajunge să fie expusă unui frig mult mai mare decât restul organismului. Prin faptul că este expusă unui frig mult mai mare, ea fereşte în permanenţă celelalte organe de uscăciune, le stimulează, şi există un schimb continuu între faţa care se expune mai uşor frigului şi celelalte părţi ale organizării umane. Dar nu trebuie să confundăm faţa cu o altă parte a omului – scuzaţi-mi expresia frustă –, nu trebuie s-o confundăm cu pulpele. Este o absurditate foarte răspândită în zilele noastre, aceea de a confunda pulpele cu faţa. Copiii sunt lăsaţi să iasă afară cu gambele goale, uneori până deasupra genunchiului. Asta înseamnă a confunda o extremitate a corpului uman cu cealaltă. Dacă oamenii ar vedea relaţiile dintre lucruri, atunci ar şti câte apendicite, care s-au declanşat mai târziu, se află în directă legătură cu această confundare a unei extremităţi cu cealaltă.

În realitate, trebuie să spunem, desigur, că fiinţa umană are nevoie să fie, totuşi, puţin călită, în aşa fel încât să nu se dezechilibreze la cea mai mică schimbare de temperatură. Obţinem acest lucru dacă ştim – de exemplu – că, în cazul în care omul se arată din copilărie prea sensibil la schimbările de temperatură, trebuie să-i oferim hrana corespunzătoare. Acestea sunt nişte lucruri care ne arată că termoreglarea şi alimentaţia trebuie aibă o acţiune conjugată. Hrană şi căldură, alimentaţie şi termoreglare, aceste aspecte se află într-un permanent schimb reciproc. Când un om este prea sensibil la fluctuaţiile de temperatură, trebuie să avem grijă ca, printr-o alimentaţie care stimulează, mai mult sau mai puţin, căldura, el să devină mai solid lăuntric faţă de aceste fluctuaţii de temperatură.

Vedeţi, aşadar, ce ajutor aduce, şi în această privinţă, o reală cunoaştere a omului şi că, de fapt, în organismul uman totul trebuie nu numai să acţioneze împreună, dar totul trebuie să poată fi gândit, mai ales de către educator şi dascăl, în toate interacţiunile sale.

Al treilea lucru căruia trebuie să-i acordăm atenţie, în ceea ce priveşte educaţia fizică, sunt mişcările pe care îl punem pe copil să le execute. Căci, în realitate, fiinţa umană nu doar trebuie să-şi exteriorizeze activitatea interioară, ci ea, prin propria ei esenţă, este astfel alcătuită încât să participe la activitatea lumii exterioare; ea trebuie să se simtă drept parte integrantă a acestei lumi exterioare. Putem spune că nici o parte a corpului uman nu este alcătuită în aşa fel încât s-o putem concepe în stare de repaos. Nu putem concepe repaosul unui organ uman decât dacă îl putem lega de mişcarea ce a fost îndeplinită de acel organ, fie că e vorba de un membru, la care forma exterioară a mişcării este deja indicată de forma aflată în repaos, fie că e vorba de un organ intern, la care forma organului exprimă în mod perfect felul în care îşi exercită el activitatea internă şi ia parte prin aceasta la procesul de ansamblu al organelor umane. Iată de ce ţinem noi seama, atunci când îl învăţăm pe copil cum să practice aşa cum trebuie această activitate. Dar, făcând acest lucru, noi trebuie să privim omul în fiinţa sa integrală, trebuie să avem grijă ca elementul trupesc, cel sufletesc şi cel spiritual să fie avute în vedere în mod egal. Însă lucrurile se vor desfăşura în acest fel numai dacă îl punem pe copil să-şi facă mişcările aşa cum trebuie, şi atunci copilul va avea o satisfacţie, prin faptul că el creează formele mişcărilor pe baza propriilor sale intenţii şi le poate însoţi cu propriile sale satisfacţii.

Aşadar, în cadrul unei educaţii bazate pe cunoaşterea omului, trebuie să învăţăm să sesizăm cum vrea să se manifeste copilul în mod liber, prin joc. Tot ceea ce-l învăţăm pe copil drept jocuri de ingeniozitate e ceva stereotip, toate acestea îl înhamă pe copil la o sarcină care îi e străină; aceasta înăbuşă ceea ce ar trebui să fie activ în interiorul lui. Copilul devine treptat leneş în ceea ce priveşte propria sa activitate interioară şi, atunci când, mai târziu, i se impune o activitate exterioară, el nu simte faţă de această activitate nici un interes.

Pentru a ne face o idee asupra acestor lucruri, putem să observăm mai ales că jocul copilului – la care ţinem seama în general de ceea ce se află în intenţia copilului –, că acest joc liber al copilului e prea mult transformat în gimnastică. Departe de mine gândul, aşa cum am mai spus, de a blasfemia gimnastica! Totuşi, trebuie să spunem că, în general, exerciţiile de gimnastică sunt astfel alcătuite încât ele se adresează copilului într-un mod mai mult sau mai puţin exterior. De aceea, cel care cunoaşte cu adevărat omul va prefera să-i vadă pe copii mai curând jucându-se liber, în felul lor, la barele paralele, la bara fixă, la scara de frânghie etc., decât să-l vadă pe profesor ţinându-i din scurt şi poruncindu-le nişte mişcări pe care copilul le face mai mult ca pe ceva exterior, ca pe ceva pe care-l priveşte, decât venind din sine însuşi. Nu e prea bine ca profesorul să comande unu! doi! trei! şi să arate cum trebuie să faci ca să te urci pe scara de frânghie – prima treaptă, a doua etc. – sau cum se procedezi ca să execuţi exerciţii la bara fixă sau la barele paralele, impunând corpului nişte mişcări stereotipe.

Ştiu că acest lucru depăşeşte întru câtva ceea ce este admis astăzi în mod neutru, căci fiecare om este mai mult sau mai puţin fanatizat pentru o mişcare sportivă sau alta care este la modă şi ne ciocnim de nişte antipatii, îndată ce situăm în adevărata lor lumină exerciţiile de pură gimnastică, predate copilului din exterior, în comparaţie cu ceea ce creează copilul, pornind din sine însuşi, în desfăşurarea jocului liber.

Jocul liber! Iată un lucru pe care trebuie să-l studiem! Trebuie să învăţăm să-l cunoaştem pe copil; atunci vom găsi şi posibilitatea de a-l stimula în direcţia acestui joc liber. Iar la aceste jocuri libere trebuie să ia parte băieţii şi fetele, împreună. Astfel, activitatea la care participă interiorul fiinţei când copilul este activ în exterior poate face ca toate funcţiunile interne să intre în activitate într-un mod armonios. Şi vom avea o idee justă despre ceea ce apare, să zicem, la fete, ca anemie, cloroză, care, în majoritatea cazurilor, provine, pur şi simplu, din faptul că fetele sunt separate de băieţi, că se consideră nesănătos ca ele să ia parte la jocul liber împreună cu băieţii. Dar, cu excepţia unor foarte mici diferenţe, ele trebuie să facă, în cadrul jocului liber, exact aceleaşi lucruri pe care le fac şi băieţii.

Dar – vă rog să nu vedeţi aici nici cea mai mică aluzie la ceva care există în realitate, nu trebuie să vedeţi aici decât un fel de a spune –, e adevărat că tocmai idealul obişnuit, care se aplică adesea fetelor foarte mici, este, în multe privinţe, cauza apariţiei unor stări ulterioare de anemie, pe care le putem remedia făcându-o şi pe fetiţă să intre, în felul ei, în jocul liber. Noi o ferim astfel de pericolul ca funcţiile interne să devină în mod treptat leneşe şi să ajungă să nu mai formeze în mod corect sângele pe baza activităţii digestive.

În prezent, e foarte dificil să trezim o înţelegere totală a acestor aspecte, şi acest lucru dintr-un motiv foarte simplu: pentru că genul de cunoaştere admis astăzi nu porneşte de la fiinţa interioară a omului în cercetările sale, ci îngrămădeşte fapte peste fapte şi, pe baza acestor fapte, prin inducţie, cum se spune, îşi compune o cunoaştere enciclopedică. Procedându-se în acest fel, se ajunge, cu siguranţă, la nişte lucruri juste; dar în viaţă e important să ajungem la lucrurile esenţiale. Se poate întâmpla ca un om extraordinar de fanatic al ştiinţei moderne să vină acum şi să spună: “Da, tu ne povesteşti aici că anemia fetelor poate fi rezultatul faptului că ele nu se joacă suficient în aer liber; dar eu am văzut un caz – putea să fi observat şi cinci – în care, la sat, afară, fetele au toată libertatea să fie zburdalnice, şi totuşi, eu am găsit şi acolo cazuri de anemie.” Da; aici se pune problema să se cerceteze bine de unde vine anemia, în acest caz anume. Poate că fata a gustat, pur şi simplu, în copilărie, să zicem, dintr-o brânduşă de toamnă, Colchium autumnale, şi acest lucru i-a dat copilului predispoziţia care, mai târziu, se va manifesta în stările de anemie.

Ceea ce, şi aici, joacă un rol deosebit, e surmenajul intelectual care, şi acesta, prejudiciază sănătăţii copilului. Când nu-l facem pe copil să intre în mod adecvat în jocul în aer liber, nu ne ocupăm aşa cum trebuie de sistemul său metabolic. Într-adevăr, când îl surmenăm pe copil cu aceste lucruri intelectuale care au legătură cu lumea exterioară, noi trezim la copil un metabolism excesiv în capul însuşi. Omul este, desigur, o fiinţă tripartită, dar toate activităţile particulare care predomină într-un sistem organic sunt prezente, într-un anumit sens, şi în celălalt sistem. Iar când surmenăm fiinţa umană nu cu lucruri spirituale, ci cu ceea ce oferă lumea exterioară drept conţinut al său din domeniul fizic, atunci noi deviem mai mult sau mai puţin activitatea digestivă normală din sistemul metabolic spre sistemul cefalic şi, prin aceasta, noi provocăm, de altfel, un soi de activitate anormală a întregului tub digestiv.

În acest fel, pot apărea nişte fenomene analoge, tot nişte stări de anemie, la vârsta pubertăţii. Şi în legătură cu acestea ar putea să vină cineva şi să ne trimită la ţară, unde au fost constatate, eventual, nişte stări de anemie, în cazul cărora nu putem spune, pentru nimic în lume, că aceşti copii au fost surmenaţi intelectual. Va trebui să facem din nou cercetări şi vom descoperi poate că, în acest caz, anemia este cauzată de faptul că în acest sat există o casă acoperită cu ceea ce se numeşte viţă de vie sălbatică; bobiţele acestei viţe de vie sălbatice au stârnit poate într-o zi curiozitatea acestui copil; vom afla poate mai târziu că el a mâncat una, două, trei din aceste bobiţe când ele se aflau într-un stadiu avansat, când ele sunt complet negre, şi că, având în vedere constituţia sa, el a pregătit terenul pentru starea de anemie.

Acestea sunt nişte lucruri de care trebuie să ţinem seama neapărat: poate fi absolut just să îngrămădim fapte particulare şi să ne compunem o ştiinţă enciclopedică, dar, pentru o cunoaştere practică, e necesar să luăm în considerare ceea ce este cu adevărat practic, să vedem unde putem interveni şi face ceva în cadrul vieţii, unde putem avea influenţă asupra vieţii. Şi o asemenea ştiinţă nu i se dezvăluie educatorului şi dascălului decât din interior, printr-o reală cunoaştere a omului, o cunoaştere care îl face să-şi dea seama ce anume îi stă putere, în domeniul substanţei: să-l facem pe copil să ia parte la jocurile în aer liber, să nu-l surmenăm pe copil din punct de vedere intelectual. Acest lucru nu numai că ne stă în putere, ci este prima noastră datorie.

Bineînţeles, nu-l putem împiedica pe copil, în fiecare caz în parte, să guste dintr-o brânduşă de toamnă, Colchium autumnale, sau din viţa de vie sălbatică. Dar noi îl putem înzestra, la momentul potrivit, cu nişte intuiţii care să-i permită să-şi dezvolte corpul fizic în toate direcţiile şi cu o mobilitate superioară.