Ieri am spus că vom analiza omul în raport cu ființa sa suprasensibilă. Căci noi vom înfățișa de data aceasta din acest punct de vedere fenomenele patologice și cele terapeutice. Ieri am caracterizat fizicul, spunând că la om nu există, de fapt, activitate fizică decât în cap. Pentru a observa bine acest corp fizic, trebuie, evident, să ne înălțăm la viziunea concretă a corpului eteric. O viziune justă a omului arată că o activitate particularizată a corpului fizic nu se află decât în cap. În celelalte părți ale organismului uman există mai curând o cooperare nediferențiată între corpul fizic și componentele superioare, suprasensibile. Componentele suprasensibile pot funcționa ca atare în cap, în cadrul sau prin intermediul gândirii, al sentimentului, al voinței, deoarece ele nu au aici decât amprentele lor, amprenta eterică, astrală și cea a Eului. Aceste amprente există în cap. Componentele ființei își lasă aici ceva ca un fel de imagine, o amprentă, o întipărire. Doar corpul fizic nu are încă o amprentă în cap. El nu o realizează aici decât pe parcursul existenței. Astfel, acțiunea corpului fizic este pur fizică în cap. Nu există acțiune pur fizică în celelalte părți ale naturii umane.
Ei bine, ieri unii nu m-au înțeles în legătură cu Eul, care își face o amprentă. Eul își imprimă o amprentă. Pentru a înțelege această propoziție nu trebuie să-i dăm un sens familiar, prea fizic. Desigur, nu putem studia amprenta pe care și-o face Eul decât dacă acesta mai este liber. Aceasta este situația în omul metabolismului și al membrelor. Această amprentă nu se aseamănă cu un mulaj de ghips, ea este mai curând foarte mobilă. Și chiar ea iese mai mult în evidență atunci când omul merge decât atunci când stă pe loc, în picioare. Amprenta pe care și-o imprimă Eul marchează un sistem dinamic, adică un întreg ansamblu de forțe, fie că mergem, fie că stăm în picioare. În aceasta se află amprenta fizică a Eului. Așadar, nu trebuie să căutăm această amprentă fizică a Eului ca pe un mulaj de ghips. Amprenta Eului se găsește într-un sistem dinamic. Și tocmai acest lucru se petrece în cap, dar într-un alt sistem dinamic. Eu chiar am indicat ieri că Eul se imprimă în stările termice ale capului, și anume urmând diferențierile impregnării calorice din diferitele organe ale capului. Aceasta este amprenta Eului. Ea este, deci, o amprentă și într-un sistem dinamic, dar, mai precis, într-un sistem de forțe calorice. Așadar, Eul își face niște amprente foarte diverse. Acolo unde el nu este încă supus unor interacțiuni organice, amprenta dinamică pe care și-o face este pură, aș spune chiar mecanică. În sistemul metabolismului și al membrelor, Eul își face o amprentă dinamică și echilibrată. Dar tocmai acest lucru trebuie să-l reținem. Căci, într-adevăr, omul este diferit când stă în picioare, când merge sau chiar când înoată. Dar, din păcate, de acest lucru nu se ține seama decât foarte puțin. În legătură cu subiectele care prea rar sunt abordate conform științelor spirituale, trebuie să arătăm că mrejele științei actuale nu își pot atinge scopul, și pe bună dreptate, atunci când ele trimit o săgeată ironică în această direcție unde se află, totuși, faptele. Astfel, m-am interesat, de exemplu, de un subiect pe care, pentru un moment, mă voi limita să-l menționez. Îl prezint ca pe o întrebare ce va primi un răspuns în cursul acestor conferințe. Am urmărit în literatura de specialitate problema Azotului, despre care aproape peste tot se spune cu drăgălășenie că procentul său nu este deloc esențial diferit în aerul inspirat și în aerul expirat. Așadar, veți găsi peste tot această teorie. Totuși, ea este eronată. O demonstrează și valorile numerice, căci ele atestă că expirăm mai mult Azot decât inspirăm. Și, pentru că materialismul nu știe cum să interpreteze această diferență, el nu face caz de ea și mătură acest fapt dintr-o singură mișcare cu dosul palmei. În lucrările științifice din zilele noastre putem găsi multe exemple de acest fel. Cum am spus, întrebarea rămâne și voi reveni la ea mai târziu.
Dar acum mă voi ocupa de corpul eteric din om. Bineînțeles, diferențierea acestui corp eteric nu constituie deloc obiectul unei științe pur fizice. Dar, dacă ajungeți să vă convingeți de existența acestui corp eteric, va trebui să vă întrebați, de asemenea, ce s-ar întâmpla dacă, examinând corpul fizic, am spune că stomacul, inima, ficatul, nu fac decât un singur tot și sunt contopite. Acest lucru se face, totuși, cu privire la corpul eteric, dacă nu cumva este imaginat ca o nebuloasă vagă, abia diferențiată. Trebuie să-l studiem cu adevărat, și astăzi vom vedea legătura dintre acest studiu și o noțiune esențială, prezentată deja cu ocazia cursului precedent, deși dintr-un punct de vedere diferit. Dar acum o vom aminti dintr-un punct de vedere care ține de știința spirituală.
Văzut ca un ansamblu, eterul, din care face parte și corpul eteric uman, într-adevăr, nu este diferențiat. Literatura generală de știință spirituală vă învață că acesta apare mai curând sub aspectul a patru feluri de eteruri: eterul căldurii, eterul luminii, eterul chimic și eterul vieții. Eterul luminii, iată o sintagmă formată, bineînțeles, în funcție de cei care văd. Ceea ce are legătură cu lumina, evident, pentru aceia care văd, este mai ales efectul acestui eter. Dacă el mai are și alte proprietăți care sunt neglijate, aceasta se întâmplă pentru că majoritatea oamenilor sunt înzestrați cu văz. Dacă majoritatea oamenilor ar fi orbi, atunci s-ar da, firește, alt nume acestui eter, căci ar fi observate mai mult celelalte proprietăți ale lui, așa cum fac, de altfel, orbii.
Al treilea eter, eterul chimic, este activ mai ales în partea numită chimică a spectrului. Vorbind despre acest eter, nu trebuie să ne gândim la forțele active în sintezele chimice, ci la acelea care li se opun din interior. Forțele eterice se opun întotdeauna prin polaritate forțelor care sunt active în substanțele fizice. Așadar, dacă se realizează o sinteză chimică, acțiunea forțelor eterice este analitică. Pretutindeni, forțele de sinteză conțin niște forțe de analiză. Și când realizăm o analiză chimică, iată ce observă știința spirituală; noi procedăm la o analiză chimică (aveți aici o schiță schematică), adică reducem o substanță chimică în elementele ei componente.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 2 |
Atunci, corpul eteric formează un reziduu cu atât mai dens, căci forțele eterice operează în sinteză, tot așa cum din omul care moare rămâne partea sufletesc-spirituală. Permiteți-mi să vă spun că persoana care face o analiză chimică vede apărând în fața ochilor spiritului, după fracționarea materiei, o fantomă reziduală, cu atât mai densă, a substanței chimice. Toate acestea vă pot face să vă gândiți că forțele eterice chimice nu sunt doar niște forțe chimice de sinteză și de analiză, ci trebuie să ne imaginăm întotdeauna opoziția lor polară. În fine, trebuie să considerăm eterul vieții ca pe o varietate de eter foarte special. El este, de fapt, elementul propriu-zis vivificator al ansamblurilor organice.
Eter al vieții
Eter chimic
.......................
Eter al luminii
Eter al căldurii
Dar acest eter este o entitate prezentă pretutindeni în Univers. Bineînțeles, el este, prin natura lui, inaccesibil observației fizice. În legătură cu aceasta, știința de azi a devenit mai onestă, deoarece a înțeles că nu se pot forma niște teorii asupra eterului doar pe baza observației. După ce a formulat diferite teorii de acest fel, ea a ajuns în această privință la relativism, pentru a declara că nu există deloc eter, că trebuie să explicăm lumea fără elementul eteric. Adică ea a devenit onestă, mărturisind, în persoana lui Einstein [Nota 3], că observația fizică nu conduce la nici un eter, nici la o altă metodă de observație. Și, pentru că s-a pierdut viziunea eterului, el este, pur și simplu, suprimat.
Acum este vorba despre permeabilitatea amprentei fizic-sensibile a unui anumit element suprasensibil, care devine permeabilă pentru acest element însuși. Astfel, dvs. vedeți că eterul, eterul în general, se imprimă în elementul lichid al capului uman. Conținutul lichid al creierului pe care trebuie să-l avem în vedere nu trebuie să fie considerat ca o apă nediferențiată, căci organizarea sa internă este tot atât de perfectă ca aceea a membrelor. Când omul este reprezentat pe planșele noastre cu un ficat, cu un stomac, acesta este un mod foarte ciudat de a-l înfățișa. Nu putem desena decât conturul a ceea ce este solid inserat în părțile lichide și gazoase. În cele din urmă, noi nu mai desenăm decât un fel de mici granulații conținute în aceste organe, deci, mai puțin de 10% din întregul om. Din punct de vedere fizic, omul este, în realitate, o organizare în același timp lichidă, gazoasă și termică. Apa, adică elementul lichid, este tot atât de bine organizată în om ca și elementul solid. Nu o găsim pe planșele noastre anatomice și fiziologice. Dar, din punct de vedere substanțial, elementul lichid trece, desigur, neîncetat prin disoluție și refacere. Am putea spune că forma acestuia nu se fixează decât pentru o clipă, dar atunci ea este organizată. Și tocmai în partea lichidă a capului întâlnim amprenta etericului. Iată, de exemplu, cum ar trebui să reprezint pe o schemă activitatea fizică deosebit de bogată din regiunea occipitală (vezi schița, zona luminoasă hașurată, p. 27). Ea radiază, traversând, desigur, întregul organism. Apoi, voi desena restul (în galben) pentru elementul lichid. Acesta este organizat în așa fel încât să fie amprenta a ceea ce este de natură eterică. O amprentă de acest fel devine întotdeauna permeabilă.
Deoarece, tocmai în sensul observației lui Goethe, ochiul a fost creat de către lumină, acest organ este, în același timp, permeabil față de lumină. Faptul că lumina a creat ochiul nu este doar o imagine, ci postulatul unei profunde înțelepciuni. Putem observa în dezvoltarea embrionară că organizarea ochiului este, la urma urmei, de origine externă și, prin faptul că lumina este agentul acestui fenomen, ochiul este permeabil față de lumină.
Dar, în ansamblu, datorită organelor sale lichide, capul uman este permeabil față de eteric. Căci capul este o amprentă de origine eterică. Așadar, putem spune că etericul poate traversa capul (vezi schița, săgeata roșie) fără a fi reținut în nici un fel, fără ca trecerea lui să fie stânjenită, pentru a pătrunde apoi restul organismului uman.
Știința spirituală trebuie să țină seama de aceste date. Dar trebuie să adăugăm aici o modificare. Căci, în fond, această parte a capului uman nu este permeabilă decât față de eterul căldurii și eterul luminii. Deci, doar eterul luminii și eterul căldurii pot acționa din exterior asupra capului uman. Acțiunea eterului căldurii nu rezultă din efectul termic radiant direct, ci acțiunea sa asupra capului se explică prin situarea noastră într-o anumită zonă climatică. Deci, dvs. nu căutați efectul eterului căldurii asupra capului uman în faptul că transpirăm, de exemplu, ci în faptul că suntem situați într-o zonă ecuatorială, temperată sau rece. Raportul dintre eterul căldurii și capul uman este mult mai intim decât ar fi doar sub efectul unei radiații exterioare. Această reflecție rămâne valabilă și când ne referim la fiziologie. Pentru psihologie, care pe moment nu ne privește, totul ar fi diferit. Influența eterului luminii asupra organismului uman este analoagă, dar mai permanentă decât influența luminii singure. Astfel încât acțiunea eterului luminii traversează amprenta eterică a capului uman pentru a organiza omul din cap până în picioare.
Deci, așa cum am spus, organizarea cefalică a omului este permeabilă față de eterul căldurii și eterul luminii. Dar acest lucru nu este absolut exact, este doar o aproximare a faptelor. Căci capul uman este permeabil, într-o oarecare măsură, și față de eterul chimic și eterul vieții. Pentru discuția noastră, acest fapt este neglijabil, deoarece rezultatul este, totuși, cel pe care îl voi enunța. Ați văzut, din explicațiile mele, că organizarea cefalică se refuză față de ceea ce corespunde eterului chimic și eterului vieții. Totuși, aceste eteruri traversează organismul uman. Prin simplul fapt că omul duce pe Pământ o existență umană, el este umplut cu ceea ce constituie eterul vieții și eterul chimic.
Aș spune, așadar, dacă îmi permiteți, că acțiunea eterului căldurii și a eterului luminii radiază de pretutindeni (vezi săgețile de sus).
Acțiunea eterului chimic și a eterului vieții radiază în sens ascendent prin sistemul metabolismului și al membrelor în întâmpinarea acțiunii radiante venite de la eterul căldurii și eterul luminii (săgețile de jos). Tot așa cum, prin natura lui, capul are grijă să nu lase să intre în el eterul vieții și eterul chimic decât ca niște urme, tot astfel organismul metabolismului și al membrelor aspiră, efectiv, din elementul pământesc, eterul vieții și eterul chimic. Aceste două categorii de eteruri se întâlnesc în om și omul este organizat în așa fel încât organizarea sa culminează în departajarea amănunțită a eterului vieții și a celui chimic, pe de o parte, care se răspândesc de jos în sus, și a eterului căldurii și eterului luminii, pe de altă parte, care se răspândesc de sus în jos.
Prin constituția sa, organismul uman este făcut, întru câtva, în așa fel încât organizarea inferioară să nu admită în organele sale eterul luminii și al căldurii decât de sus în jos. Și, la fel, nimic altceva nu trebuie să se răspândească pornind de jos, în afară de eterul chimic și al vieții. Așadar, din exterior trebuie să se răspândească eterul luminii și cel al căldurii, de jos, eterul vieții și cel chimic, și aceste eteruri sunt făcute să coopereze în om prin organizarea sa, care trebuie menținută neapărat, dacă este ca ființa umană să se insereze în organizarea sa normală. Pentru a ajunge să înțelegem această cooperare, să examinăm din acest punct de vedere un om în mod vizibil subalimentat. Rezultă o impresie absolut imaginativă. Omul poate ajunge la acesta fără greutate, dacă este câtuși de puțin avertizat că există o stare de conștiență de acest fel. Căci nimic nu trezește mai mult aceste impresii imaginative decât faptul de a studia stările patologice ale omului. Așadar, în prezența unui om subalimentat vedem că organizarea sa metabolică, adică ceea ce se petrece în metabolism, reține eterul, nu-l eliberează. Luați, de exemplu, stomacul, ficatul unui om subalimentat, și veți vedea că aceste organe rețin eterul vieții și eterul chimic. Ele îl fixează, nu-l eliberează. Astfel că la omul subalimentat există o carență de eter al vieții și eter chimic care să meargă în sus. Din această cauză, eterul luminii și cel al căldurii, venind de sus, exercită o presiune și, ca urmare, organismul unui asemenea om adoptă stilul pe care eterul luminii și cel al căldurii l-ar imprima capului. Acestea remodelează întreg organismul în așa fel încât el seamănă prea mult cu capul. Dacă este subalimentat, omul devine aproape în întregime cap. Subnutriția îl transformă pe om într-un om-cap. Acest fapt este foarte important în studierea acestei situații. Pe urmă, putem observa un om atins de contrariul subnutriției. Desigur, veți întreba care este contrariul subnutriției. Ei bine, pentru știința spirituală, de exemplu, contrariul subnutriției constă în ceea ce se numește ramolisment cerebral. În caz de subnutriție, omul se impregnează cu ceea ce nu este la locul său decât în cap, și nu are nimic de-a face cu restul organismului. În caz de ramolisment cerebral, omul își impregnează capul cu ceea ce nu aparține decât abdomenului, pentru a-și desfășura aici acțiunea de organizare. Organismul asimilează atunci prea intens ceea ce absoarbe prin tubul digestiv. Făcând acest lucru, el merge prea departe, el nu reține destul de mult la pragul trecerii în cap ceea ce ingerează. Pentru organismul uman respectiv, urmarea este un fel de revărsare excesivă în cap și absorbirea excesivă de hrană. Acestea sunt niște fapte a căror înlănțuire se observă, într-adevăr, foarte clar. Căci tocmai în domeniul respectiv este important să ne reprezentăm înlănțuirea unor astfel de procese. Ce se petrece, așadar, dacă niște procese, la început absolut normale, ca mâncatul, digeratul, asimilarea în abdomen, transmiterea spre cap ș.a.m.d., se extind și depășesc scopul care le este atribuit de organizarea umană! În acest caz, se va produce o cooperare anormală a acestor două eteruri, din cauza anomaliei apărute, jos, la omul subalimentat, sus, la omul supraalimentat. Și iată care este rezultatul acestei deficiențe în cooperarea dintre eterul care acționează din exterior și acela care, din interior, se răspândește de jos în sus; orice eter care acționează din exterior nerespectându-și limitele, pătrunzând în om mai mult decât ar trebui să o facă, este o povară pentru organismul uman. Acțiunea lui este toxică. Acest lucru se petrece atunci când acest eter nu este reținut la locul potrivit. El trebuie să se unească în mod corect cu eterul care urcă din interior.
Să studiem, pe de altă parte, eterul interior, celălalt gen de eter, activ din interior. Atunci când depășește măsura, acțiunea lui duce la ramolisment general. În timp ce, în sens opus, acțiunea toxică constă într-un fel de rigidizare a etericului din om, acțiunea inversă îl dizolvă. Există prea multă viață care se revarsă în el, un surplus al polarității chimice. El nu poate rezista. Se ramolește, își pierde consistența. Iată aici alte două acțiuni antagoniste: intoxicarea și ramolismentul. Față de o asemenea viziune despre om, ne întrebăm ce este, de fapt, cu el! Ca ființă fizică, el este o ființă organică, acordând partea lor, așa cum trebuie, celor două categorii de eteruri, pentru a le permite să coopereze în mod just. În fond, întreaga organizare umană este prevăzută în vederea cooperării corecte a acestor două categorii de eteruri.
Acum înțelegem mai bine de ce am spus că omul este organizat în întregime. Atingem cu degetul diferențierea internă, adică organizarea sa în ceea ce privește apa, aerul și căldura. Dar el este diferențiat și în privința eterului. Această diferențiere este însă fluctuantă. Căci întotdeauna se petrece ceva. Există o interacțiune permanentă între eterul luminii și cel al căldurii, pe de o parte, cu sens descendent, și periferic, și eterul vieții și cel chimic, pe de altă parte, cu sens ascendent, oarecum centrifug. De unde rezultă formațiunea eterică a omului. Aceasta este, la urma urmei, o metamorfoză a vârtejului datorat celor două categorii de eteruri care se ciocnesc între ele. Forma pe care o întâlniți trebuie să fie înțeleasă drept rezultatul interacțiunii dintre cele două feluri de eteruri. Desigur, este important să tragem câteva învățăminte referitoare la omul bolnav sau la omul sănătos din niște procese mai puțin spectaculare, cum sunt subalimentarea sau supraalimentarea. În privința supraalimentării organice, nu este suficient să-ți umpli stomacul pentru a fi supraalimentat. Când digestia este foarte bună, suntem mai puțin înclinați spre supraalimentare decât atunci când digestia este perturbată și alimentele nu sunt asimilate. Așadar, observând mai întâi aceste procese care sunt niște procese încă normale, va trebui să mergem mai departe pornind de la faptele ce ni se înfățișează. Căci trebuie să spunem că fără capacitatea de a ne îmbolnăvi noi n-am putea fi oameni. Într-adevăr, boala nu este decât exagerarea unor procese de care nu ne-am putea lipsi. Sănătatea omului constă, la urma urmei, în echilibrul dintre procesele patogene și procesele reparatorii. Pentru om, pericolul nu constă doar în apariția unor procese patogene, ci și în procesele reparatorii care-și depășesc scopul. Acesta este un alt pericol pentru om. Așadar, trebuie să fim moderați când ne angajăm într-un proces curativ. Altfel, depășim limita, prin exces de zel. Refulăm boala și, ajunsă la punctul zero, ea reapare din direcția cealaltă.
Aceste fapte sunt deosebit de evidente când apar în lumina celor mai vechi concepții ale omului. Ele mai țin încă de o viziune instinctivă asupra terapeuticii. Cred că cei care au studiat această problemă vor fi de acord cu mine că în vechile culturi întâlnim niște viziuni terapeutice minunate, la care s-a ajuns pe bază de instinct. Ele nu puteau fi percepute încă în deplină conștiență, dar asta nu înseamnă că nu existau. Ele ne mai impresionează și astăzi, chiar dacă sunt în declin, cum se întâmplă și la popoarele primitive din zilele noastre. Nu de mult s-a făcut un oarecare tapaj în legătură cu aceasta, în jurul diletantismului curios al unor domni extraordinari de știutori în specialitatea lor. Cu ocazia disputei dintre savanții din Jena și cei din Berlin pe tema lui Pithecanthropus erectus, Virchow, i-a obiectat lui Haeckel că pithecanthropul descoperit de Dubois [Nota 4] prezenta niște semne clare de vindecare osoasă, pe care medicul modern le poate interpreta ca fiind rezultatul unei intervenții terapeutice. Aceasta era una din obiecțiile majore ale lui Virchow pentru a conchide că acest Pithecanthropus a fost vindecat de un medic, deci, trebuie că existau medici care pe atunci practicau, la fel ca și Virchow la Universitate, o terapeutică externă. Se argumenta că pithecanthropul n-ar fi putut fi o verigă intermediară, deoarece omul încă nu exista și că, deci, acesta trebuie să fi fost un om. S-ar fi putut, de asemenea, ca un adevărat medic să fi vindecat o maimuță, dar această eventualitate n-a fost admisă. Pe de altă parte, se spune, cu tot atâta diletantism, căci aici nu se exprimă altceva decât un sentiment general, că la animale se produc, chiar fără ajutor uman, niște vindecări naturale care se aseamănă cu aceea a pithecanthropului.
Acest exemplu trebuie să arate autoritatea pe care o au la ora actuală niște noțiuni imprecise. S-a publicat mult în legătură cu această chestiune spre sfârșitul secolului precedent și această ceartă între savanți arată ce se poate întâmpla astăzi. Așadar, în reprezentările instinctive ale unei omeniri mai primitive găsim în mod cert ceea ce am putea numi o terapeutică instinctivă. Aceasta a condus la importanta axiomă: Arta de a vindeca nu poate fi încredințată unui om iresponsabil, deoarece viitorului medic trebuie să i se reveleze totodată și arta de a îmbolnăvi. Aceasta este o axiomă care datează de la începuturile medicinei. Ea a fost respectată cu strictețe și din punct de vedere moral. Este una din acele axiome care ne fac să simțim de ce noțiunile respective au fost învăluite în lăcașurile de învățătură într-un anumit mister.
Așadar, procesele patogene sunt prelungirea unor procese indispensabile omului sănătos. Fără capacitatea de a ne îmbolnăvi, noi nu am putea nici gândi, nici simți. Tot ceea ce se manifestă, la urma urmei, ca gând și ca sentiment este un sistem de forțe organice care devine patogen atunci când depășește măsura. Iar, pe de altă parte, un proces cu adevărat fizic nu se petrece decât într-o parte a capului. Acest proces este în mod necesar concomitent cu experiența Eului. Dacă acest proces este perturbat, adică dacă un proces vital copleșește procesul pur fizic din om, atunci Eul este diminuat, într-un anumit fel, în conștiența sa. Întotdeauna când omul este scos din sărite, când este slab de minte sau atins de acest soi de tulburări, trebuie să ne gândim la procesele pur fizice care s-au petrecut în el. Desigur, aici se pot alătura și alte circumstanțe organice.
Așadar, procesul introdus prin cap pentru a radia de acolo în întreg organismul este procesul pur fizic care se răspândește în întreg organismul în clipa morții. Acest proces există în permanență în capul uman, cel puțin, el radiază de acolo printr-o acțiune care centralizează. El nu este paralizat decât de procesul vitalizant care pornește din celălalt organism. De fapt, omul este în permanență și purtătorul unor forțe care îl fac să moară. Fără aceasta, el nu ar putea fi un Eu. Omul nu ar putea dori nemurirea omului fizic plimbându-se de colo-colo pe Pământ fără a renunța, prin aceasta, la conștiența de sine. Vreau să atrag atenția asupra necesității de a cultiva anumite daruri subtile de observație, în vederea verificării exterioare a acestui fapt. Ar fi foarte rodnic, de asemenea, să fie prezentate multe teze despre influența curelor de întinerire, a căror acțiune este contrară condiției sufletesc-spirituale a omului. Desigur, nu este vorba să ne pronunțăm împotriva acestor cure, căci este permis omului să creadă în satisfacțiile pe care i le poate aduce prelungirea bătrâneții sale cu câțiva ani, chiar cu prețul unei mici slăbiri a spiritului. Dar dacă vrem să înfățișăm în mod adecvat procesele patogene și cele curative, trebuie să ne interesăm neapărat de toate aceste realități. De obicei se neglijează faptul că procentul de Azot este mai mare în aerul expirat decât în cel inspirat. În măsura în care ne interesăm de aceste subtilități ale organismului uman, ne apropiem de cunoașterea proceselor patologice, dar care nu sunt nimic altceva decât transpunerea mai grosieră a acestor procese destul de subtile în sine. Căci cele despre care am vorbit nu sunt altceva decât transpunerea mai grosieră a acestor procese subtile. Trebuie să spunem că Eul se opune cât mai mult timp posibil acțiunii procesului fizic din om, procesului fizic care impregnează omul. Dar Eul este legat de această opoziție, de această reacție. Opoziția se exercită atâta vreme cât procesul fizic nu devine prea puternic. Acest proces fizic face parte în permanență din moartea care se află în organismul uman. În aceasta constă, în cele din urmă, moartea. Căci atunci când procesul fizic este întru câtva hipertrofiat, astfel încât Eul nu-l mai poate domina, Eul trebuie să se despartă de corpul fizic. Desigur, acest lucru se poate produce, de asemenea, încă de la o vârstă tânără, din cauza unei acțiuni fizice excesive într-un punct oarecare al corpului, care le antrenează și pe celelalte.
Astfel încât putem spune că ceea ce face Eul uman este strâns legat de moarte: Eului îi corespunde moartea:
EU = MOARTE
Iar studiul cel mai pertinent pe care l-ați putea face în legătură cu Eul este acela asupra morții, dar evitând acele reprezentări comune, nebuloase, despre moarte, care îi fac pe oameni să-și permită tot felul de lucruri. Căci, într-adevăr, reprezentările actuale despre moarte permit omului să-și imagineze la fel de bine distrugerea unei mașini, căci ei își imaginează sfârșitul a ceva, dar nu adevăratul proces. De aceea, ei văd în moarte doar distrugerea unei mașinării. Dar nu servește la nimic să ne imaginăm lucrurile în acest fel. Trebuie să ajungem la faptele concrete. Sfârșitul vieții nu este moartea, ci, pentru om, moartea este tocmai ceea ce am demonstrat adineaori. Pentru animal, moartea este absolut diferită. Cei pentru care moartea umană este asemănătoare cu aceea a animalului sunt ca aceia care tranșează carnea cu briciul, sub pretextul că briciul este un cuțit. Cuțit pentru cuțit, sau moarte pentru moarte, puțin contează. Așa cum am arătat mai înainte, moartea omului este ceva foarte diferit de moartea unui animal. La acesta din urmă, unde nu avem de-a face cu un Eu, ci doar cu un corp astral, moartea este absolut altceva, căci ea constă în acțiunea corpului astral, absolut diferit prin natura sa.
Boala este starea în care forțele morții sunt atenuate întru câtva, iar în organismul normal ele sunt aproape paralizate. Așa cum moartea este strâns legată de Eu, la fel, boala este înrudită cu corpul astral.
CORP ASTRAL = BOALĂ
Aici își are sediul, propriu-zis, ceea ce este legat de boală. Iar faptele corpului astral se imprimă, la rândul lor, în corpul eteric. De aceea amprenta bolii apare, de fapt, în corpul eteric. Dar nu acesta este vizat în mod direct de boală.
Adineaori v-am descris amprenta lăsată prin patologia întrepătrunderii, a cooperării dintre cele două categorii de eteruri. Dar ceea ce se petrece în mod patologic și se imprimă în corpul eteric nu rezultă, totuși, decât din influența corpului astral. Este ceea ce vom explica în continuare. Apoi, la polul opus al bolii, avem acțiunea care este aceea a sănătății:
CORP ETERIC = SĂNĂTATE
Este mai bine să nu dăm încă definiția sănătății, dar puteți vedea aici, doar prin analogie, ceea ce se limpezește tot mai mult, și pentru concepția spiritual-științifică, și anume faptul că sănătatea este legată de corpul eteric, așa cum boala este legată de corpul astral și moartea de Eu. Astfel încât, pentru a vindeca, pentru a reda sănătatea, trebuie să deținem mijlocul prin care să suscităm în corpul eteric niște efecte inverse față de acțiunea patogenă care emană din corpul astral. Tocmai pentru a paraliza forțele patogene din corpul astral trebuie să acționăm pornind din corpul eteric.
Apoi, mai există un al patrulea aspect. El se opune întru câtva în mod polar morții. Trebuie să spun că, din punct de vedere pur concret, moartea nu apare la om decât atunci când întreaga organizare a devenit atât de fizică, încât ea nu mai asigură nici un proces fundamental de nutriție. Aceasta este moartea de bătrânețe. Această moarte rezultă, de fapt, din incapacitatea progresivă de a asimila substanțele prin intermediul organismului. Acest fenomen este atât de puțin observat pentru că, de obicei, oamenii mor din alte motive înainte ca marasmul să fi atins culmea. De aceea, observarea acestui fenomen a rămas incompletă. Dar, în ultimă instanță, este vorba despre o epuizare în sfera nutriției. Corpul nu mai știe deloc să-și asume hrănirea. El a devenit prea fizic pentru aceasta. Astfel că, la polul opus morții, există hrănirea, iar aceasta corespunde la om tocmai corpului fizic.
CORP FIZIC = HRĂNIRE
Aceste fapte au repercusiuni. Hrănirea, care are loc în corpul fizic, se răsfrânge asupra corpului eteric, și prin aceasta, ea este legată oarecum de activitatea curativă. Ceea ce se răsfrânge ca o reacție față de acțiunea corpului astral. Observarea directă a ceea ce v-am expus adineaori pe baza unor fapte curente ale vieții se verifică și în alt fel. Ținând seama de ceea ce cunoașteți deja datorită științei noastre spirituale, trebuie să trageți următoarea linie:
| EU CORP ASTRAL ----------------- CORP ETERIC CORP FIZIC |
= MOARTE = BOALĂ -------------- = SĂNĂTATE = HRĂNIRE |
Căci, pentru o parte a organismului uman, cel puțin pentru organizarea capului și respirație, separarea Eului și a corpului astral de corpul eteric și de corpul fizic este completă în timpul somnului. Nu aceasta este situația la nivelul metabolismului sau al circulației, unde Eul și corpul astral rămân angajate. Nu ne exprimăm prea clar atunci când spunem că Eul și corpul astral se retrag. Am arătat deja, în repetate rânduri, sunt de atunci câțiva ani, că este corect să spunem că Eul și corpul astral se retrag în timpul somnului din corpul fizic și din corpul eteric în ceea ce privește organizarea capului. Dar ele se angajează cu atât mai mult în organizarea metabolică și în sistemul circulator. Există, efectiv, un transfer. Acesta este fenomenul care se petrece în paralel cu alternanța terestră dintre noapte și zi. Pe Pământ, noaptea și ziua nu domnesc pretutindeni în același timp, ci noaptea și ziua se deplasează în funcție de împrejurări. Tot așa se întâmplă în cazul replicii veritabile a alternanței dintre zi și noapte, care este somnul uman. În starea de veghe, corpul fizic și corpul eteric din organizarea capului și din sistemul respirator sunt intim legate cu Eul și corpul astral. În timpul somnului, corpul fizic și corpul eteric din organizarea metabolică și din sistemul circulator sunt mult mai strâns unite cu Eul și corpul astral decât în starea de veghe. Este vorba aici de un transfer, de un adevărat proces ritmic care, într-adevăr, se petrece datorită alternanței dintre somn și veghe.
Putem spune că, cel puțin în ceea ce privește organizarea superioară, corpul astral și Eul se retrag în timpul somnului. Putem observa uneori corpul astral și Eul punând stăpânire prea intens pe organizarea cefalică și poate pe sistemul respirator. Ele le acaparează, intervin prea mult. În acest caz, corpul astral acționează în virtutea forțelor sale patogene. Și putem ajunge în situația de a acționa asupra omului pentru a expulza corpul astral din organizarea cefalică și din cea respiratorie pentru a le alunga, pentru a le separa întru câtva de aceste organizări, pentru a restabili condițiile normale. Și vedem că putem să facem acest lucru prin administrarea unor doze foarte ușoare de Fosfor și, de asemenea, de Sulf. Prin natura lor, aceste mici doze de Fosfor și de Sulf acționează în așa fel încât resping corpul astral care se instalează prea mult în corpul fizic și în corpul eteric. Sulful acționează mai mult asupra corpului astral. Fosforul acționează mai mult asupra Eului, care organizează, evident, întregul corp astral, pentru a deveni, în acțiune, una cu el. Cu această ocazie, noi percepem în mod direct cum este constituit omul când îl vedem bolnav și când el prezintă, pe de altă parte ca simptom particular, nevoia prea crescută de a dormi. Dacă întâlnim, deci, un sindrom care prezintă, printre alte simptome, influența unor stări crepusculare, este indicat să acționăm în mod categoric așa cum am spus adineaori, slujindu-ne de Fosfor și de Sulf.
Dacă se produce cealaltă stare, care își are acum sediul în metabolism și în sistemul circulator, și care constă în intervenția prea slabă asupra corpului fizic a corpului astral și a Eului, și când trebuie să le înviorăm pe aceste din urmă, vom avea nevoie de acțiunea Arsenicului nu prea diluat. Căci acest medicament contribuie la a atrage corpul astral în organismul fizic.
Iată o indicație extrasă din viziunea cu adevărat concretă asupra omului. Când activitatea corpului astral devine prea intensă, astfel încât acțiunea sa asupra corpului fizic este prea puternică, Sulful și Fosforul ajută mult. Când corpul astral acționează prea puțin, când este cuprins de lene interioară, și când, astfel, predomină corpul eteric, când corpul astral nu mai rezistă, așadar, destul, la ceea ce acționează de jos, atunci efectul Arsenicului va fi pozitiv.
Așadar, în acțiunea Fosforului și a Sulfului, pe de o parte, și a Arsenicului, pe de altă parte, avem un fel de polaritate antagonistă. Dar putem ajunge să ne spunem că doar regula polarității nu este suficientă. Căci, prin reacție, patologia dintr-una din părțile omului antrenează o alta. Se produce imediat o reacție de sens opus în cealaltă parte a organismului. Dereglarea din omul superior se exprimă, la puțină vreme după aceea, printr-o dereglare a omului inferior. Permiteți-mi să spun, mai puțin din punctul de vedere al vieții profane, cât din punct de vedere clinic, că această consonanță a celor două dereglări este dintre cele mai evidente atunci când cele două activități nu se pot uni și când o acțiune superioară prea slabă suscită o acțiune inferioară prea puternică, sau o acțiune inferioară prea puternică exercită o acțiune superioară prea slabă. Polaritatea antagonistă nu există doar în funcție de niște locuri și direcții, ci, desigur, în funcție de intensitate. Această interacțiune este ceva cât se poate de complicat în ființa umană. Pe lângă aceasta, ea ne conduce, dacă suntem perspicace, să ajungem a recunoaște necesitatea de a remedia situația, de a face apel la forțele de care dispune omul pentru a crea un echilibru între poli. Putem veni în ajutorul acestor forțe prin Antimoniu. Efectele Antimoniului trec mai mult sau mai puțin neobservate, după câte cred, pentru medicina oficială. Oamenii se slujeau de el într-un mod puțin înțeles de oamenii moderni. Aceste efecte rezultau, în esență, din impactul net interior asupra omului, creând un fel de punct de echilibru. Este, într-adevăr, extraordinar de interesant să observăm comportamentul antagonist dintre Fosfor, Arsenic și Antimoniu, în raport cu efectele lor asupra organismului uman. De asemenea, procesele, mai mult sau mai puțin ajunse la capăt în substanță, își revelează veritabila lor natură atunci când sunt active în om. Atunci vedem, de fapt, câtă viață mai este încă în ele, în timp ce din afară nu vedem decât cea ce rezultă din condensarea procesului evolutiv. Considerând Arsenicul în exterior, vedem, de fapt, în lumea exterioară sfârșitul unui proces al cărui început îl vedem în ființa umană. Astfel că nu cunoaștem niciodată substanța observată în lumea exterioară dacă nu ne întrebăm, totodată, despre soarta sa în cadrul organismului uman. Există, într-adevăr, chimia, dar și antichimia. Iar chimia singură nu privește decât una din fețe, fața posterioară, de exemplu, a unei entități, care are în același timp o față anterioară și una posterioară. O ființă cu două fețe trebuie să fie privită din cele două laturi ale sale, din spate, dar și din față. Doar alăturarea celor două aspecte conferă o viziune completă asupra acestei entități. Dacă am privit ceea ce trăiește într-o substanță văzând substanța din spate, trebuie s-o privim și din față, în ceea ce privește acțiunea sa în organismul uman. Nu trebuie să facem doar chimie, ci și antichimie. Și doar din acțiunea simultană a chimiei și antichimiei rezultă adevărata cunoaștere a naturii lucrurilor.
Vom mai vorbi mâine despre aceasta.
