Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TERAPEUTICĂ ŞI ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ

GA 313


CONFERINŢA A DOUA

Dornach, 12 aprilie 1921

Ieri am spus că vom analiza omul în raport cu fiinţa sa suprasensibilă. Căci noi vom înfăţişa de data aceasta din acest punct de vedere fenomenele patologice şi cele terapeutice. Ieri am caracterizat fizicul, spunând că la om nu există, de fapt, activitate fizică decât în cap. Pentru a observa bine acest corp fizic, trebuie, evident, să ne înălţăm la viziunea concretă a corpului eteric. O viziune justă a omului arată că o activitate particularizată a corpului fizic nu se află decât în cap. În celelalte părţi ale organismului uman există mai curând o cooperare nediferenţiată între corpul fizic şi componentele superioare, suprasensibile. Componentele suprasensibile pot funcţiona ca atare în cap, în cadrul sau prin intermediul gândirii, al sentimentului, al voinţei, deoarece ele nu au aici decât amprentele lor, amprenta eterică, astrală şi cea a Eului. Aceste amprente există în cap. Componentele fiinţei îşi lasă aici ceva ca un fel de imagine, o amprentă, o întipărire. Doar corpul fizic nu are încă o amprentă în cap. El nu o realizează aici decât pe parcursul existenţei. Astfel, acţiunea corpului fizic este pur fizică în cap. Nu există acţiune pur fizică în celelalte părţi ale naturii umane.

Ei bine, ieri unii nu m-au înţeles în legătură cu Eul, care îşi face o amprentă. Eul îşi imprimă o amprentă. Pentru a înţelege această propoziţie nu trebuie să-i dăm un sens familiar, prea fizic. Desigur, nu putem studia amprenta pe care şi-o face Eul decât dacă acesta mai este liber. Aceasta este situaţia în omul metabolismului şi al membrelor. Această amprentă nu se aseamănă cu un mulaj de ghips, ea este mai curând foarte mobilă. Şi chiar ea iese mai mult în evidenţă atunci când omul merge decât atunci când stă pe loc, în picioare. Amprenta pe care şi-o imprimă Eul marchează un sistem dinamic, adică un întreg ansamblu de forţe, fie că mergem, fie că stăm în picioare. În aceasta se află amprenta fizică a Eului. Aşadar, nu trebuie să căutăm această amprentă fizică a Eului ca pe un mulaj de ghips. Amprenta Eului se găseşte într-un sistem dinamic. Şi tocmai acest lucru se petrece în cap, dar într-un alt sistem dinamic. Eu chiar am indicat ieri că Eul se imprimă în stările termice ale capului, şi anume urmând diferenţierile impregnării calorice din diferitele organe ale capului. Aceasta este amprenta Eului. Ea este, deci, o amprentă şi într-un sistem dinamic, dar, mai precis, într-un sistem de forţe calorice. Aşadar, Eul îşi face nişte amprente foarte diverse. Acolo unde el nu este încă supus unor interacţiuni organice, amprenta dinamică pe care şi-o face este pură, aş spune chiar mecanică. În sistemul metabolismului şi al membrelor, Eul îşi face o amprentă dinamică şi echilibrată. Dar tocmai acest lucru trebuie să-l reţinem. Căci, într-adevăr, omul este diferit când stă în picioare, când merge sau chiar când înoată. Dar, din păcate, de acest lucru nu se ţine seama decât foarte puţin. În legătură cu subiectele care prea rar sunt abordate conform ştiinţelor spirituale, trebuie să arătăm că mrejele ştiinţei actuale nu îşi pot atinge scopul, şi pe bună dreptate, atunci când ele trimit o săgeată ironică în această direcţie unde se află, totuşi, faptele. Astfel, m-am interesat, de exemplu, de un subiect pe care, pentru un moment, mă voi limita să-l menţionez. Îl prezint ca pe o întrebare ce va primi un răspuns în cursul acestor conferinţe. Am urmărit în literatura de specialitate problema Azotului, despre care aproape peste tot se spune cu drăgălăşenie că procentul său nu este deloc esenţial diferit în aerul inspirat şi în aerul expirat. Aşadar, veţi găsi peste tot această teorie. Totuşi, ea este eronată. O demonstrează şi valorile numerice, căci ele atestă că expirăm mai mult Azot decât inspirăm. Şi, pentru că materialismul nu ştie cum să interpreteze această diferenţă, el nu face caz de ea şi mătură acest fapt dintr-o singură mişcare cu dosul palmei. În lucrările ştiinţifice din zilele noastre putem găsi multe exemple de acest fel. Cum am spus, întrebarea rămâne şi voi reveni la ea mai târziu.

Dar acum mă voi ocupa de corpul eteric din om. Bineînţeles, diferenţierea  acestui corp eteric nu constituie deloc obiectul unei ştiinţe pur fizice. Dar, dacă ajungeţi să vă convingeţi de existenţa acestui corp eteric, va trebui să vă întrebaţi, de asemenea, ce s-ar întâmpla dacă, examinând corpul fizic, am spune că stomacul, inima, ficatul, nu fac decât un singur tot şi sunt contopite. Acest lucru se face, totuşi, cu privire la corpul eteric, dacă nu cumva este imaginat ca o nebuloasă vagă, abia diferenţiată. Trebuie să-l studiem cu adevărat, şi astăzi vom vedea legătura dintre acest studiu şi o noţiune esenţială, prezentată deja cu ocazia cursului precedent, deşi dintr-un punct de vedere diferit. Dar acum o vom aminti dintr-un punct de vedere care ţine de ştiinţa spirituală.

Văzut ca un ansamblu, eterul, din care face parte şi corpul eteric uman, într-adevăr, nu este diferenţiat. Literatura generală de ştiinţă spirituală vă învaţă că acesta apare mai curând sub aspectul a patru feluri de eteruri: eterul căldurii, eterul luminii, eterul chimic şi eterul vieţii. Eterul luminii, iată o sintagmă formată, bineînţeles, în funcţie de cei care văd. Ceea ce are legătură cu lumina, evident, pentru aceia care văd, este mai ales efectul acestui eter. Dacă el mai are şi alte proprietăţi care sunt neglijate, aceasta se întâmplă pentru că majoritatea oamenilor sunt înzestraţi cu văz. Dacă majoritatea oamenilor ar fi orbi, atunci s-ar da, fireşte, alt nume acestui eter, căci ar fi observate mai mult celelalte proprietăţi ale lui, aşa cum fac, de altfel, orbii.

Al treilea eter, eterul chimic, este activ mai ales în partea numită chimică a spectrului. Vorbind despre acest eter, nu trebuie să ne gândim la forţele active în sintezele chimice, ci la acelea care li se opun din interior. Forţele eterice se opun întotdeauna prin polaritate forţelor care sunt active în substanţele fizice. Aşadar, dacă se realizează o sinteză chimică, acţiunea forţelor eterice este analitică. Pretutindeni, forţele de sinteză conţin nişte forţe de analiză. Şi când realizăm o analiză chimică, iată ce observă ştiinţa spirituală; noi procedăm la o analiză chimică (aveţi aici o schiţă schematică), adică reducem o substanţă chimică în elementele ei componente.

desen Planșa 2 plansa 1

[măreşte imaginea]

Atunci, corpul eteric formează un reziduu cu atât mai dens, căci forţele eterice operează în sinteză, tot aşa cum din omul care moare rămâne partea sufletesc-spirituală. Permiteţi-mi să vă spun că persoana care face o analiză chimică vede apărând în faţa ochilor spiritului, după fracţionarea materiei, o fantomă reziduală, cu atât mai densă, a substanţei chimice. Toate acestea vă pot face să vă gândiţi că forţele eterice chimice nu sunt doar nişte forţe chimice de sinteză şi de analiză, ci trebuie să ne imaginăm întotdeauna opoziţia lor polară. În fine, trebuie să considerăm eterul vieţii ca pe o varietate de eter foarte special. El este, de fapt, elementul propriu-zis vivificator al ansamblurilor organice.

Eter al vieţii
Eter chimic
.......................
Eter al luminii
Eter al căldurii

Dar acest eter este o entitate prezentă pretutindeni în Univers. Bineînţeles, el este, prin natura lui, inaccesibil observaţiei fizice. În legătură cu aceasta, ştiinţa de azi a devenit mai onestă, deoarece a înţeles că nu se pot forma nişte teorii asupra eterului doar pe baza observaţiei. După ce a formulat diferite teorii de acest fel, ea a ajuns în această privinţă la relativism, pentru a declara că nu există deloc eter, că trebuie să explicăm lumea fără elementul eteric. Adică ea a devenit onestă, mărturisind, în persoana lui Einstein [ Nota 3 ], că observaţia fizică nu conduce la nici un eter, nici la o altă metodă de observaţie. Şi, pentru că s-a pierdut viziunea eterului, el este, pur şi simplu, suprimat.

Acum este vorba despre permeabilitatea amprentei fizic-sensibile a unui anumit element suprasensibil, care devine permeabilă pentru acest element însuşi. Astfel, dvs. vedeţi că eterul, eterul în general, se imprimă în elementul lichid al capului uman. Conţinutul lichid al creierului pe care trebuie să-l avem în vedere nu trebuie să fie considerat ca o apă nediferenţiată, căci organizarea sa internă este tot atât de perfectă ca aceea a membrelor. Când omul este reprezentat pe planşele noastre cu un ficat, cu un stomac, acesta este un mod foarte ciudat de a-l înfăţişa. Nu putem desena decât conturul a ceea ce este solid inserat în părţile lichide şi gazoase. În cele din urmă, noi nu mai desenăm decât un fel de mici granulaţii conţinute în aceste organe, deci, mai puţin de 10% din întregul om. Din punct de vedere fizic, omul este, în realitate, o organizare în acelaşi timp lichidă, gazoasă şi termică. Apa, adică elementul lichid, este tot atât de bine organizată în om ca şi elementul solid. Nu o găsim pe planşele noastre anatomice şi fiziologice. Dar, din punct de vedere substanţial, elementul lichid trece, desigur,  neîncetat prin disoluţie şi refacere. Am putea spune că forma acestuia nu se fixează decât pentru o clipă, dar atunci ea este organizată. Şi tocmai în partea lichidă a capului întâlnim amprenta etericului. Iată, de exemplu, cum ar trebui să reprezint pe o schemă activitatea fizică deosebit de bogată din regiunea occipitală (vezi schiţa, zona luminoasă haşurată, p. 27). Ea radiază, traversând, desigur, întregul organism. Apoi, voi desena restul (în galben) pentru elementul lichid. Acesta este organizat în aşa fel încât să fie amprenta a ceea ce este de natură eterică. O amprentă de acest fel devine întotdeauna permeabilă.

desen

Deoarece, tocmai în sensul observaţiei lui Goethe, ochiul a fost creat de către lumină, acest organ este, în acelaşi timp, permeabil faţă de lumină. Faptul că lumina a creat ochiul nu este doar o imagine, ci postulatul unei profunde înţelepciuni. Putem observa în dezvoltarea embrionară că organizarea ochiului este, la urma urmei, de origine externă şi, prin faptul că lumina este agentul acestui fenomen, ochiul este permeabil faţă de lumină.

Dar, în ansamblu, datorită organelor sale lichide, capul uman este permeabil faţă de eteric. Căci capul este o amprentă de origine eterică. Aşadar, putem spune că etericul poate traversa capul (vezi schiţa, săgeata roşie) fără a fi reţinut în nici un fel, fără ca trecerea lui să fie stânjenită, pentru a pătrunde apoi restul organismului uman.

Ştiinţa spirituală trebuie să ţină seama de aceste date. Dar trebuie să adăugăm aici o modificare. Căci, în fond, această parte a capului uman nu este permeabilă decât faţă de eterul căldurii şi eterul luminii. Deci, doar eterul luminii şi eterul căldurii pot acţiona din exterior asupra capului uman. Acţiunea eterului căldurii nu rezultă din efectul termic radiant direct, ci acţiunea sa asupra capului se explică prin situarea noastră într-o anumită zonă climatică. Deci, dvs. nu căutaţi efectul eterului căldurii asupra capului uman în faptul că transpirăm, de exemplu, ci în faptul că suntem situaţi într-o zonă ecuatorială, temperată sau rece. Raportul dintre eterul căldurii şi capul uman este mult mai intim decât ar fi doar sub efectul unei radiaţii exterioare. Această reflecţie rămâne valabilă şi când ne referim la fiziologie. Pentru psihologie, care pe moment nu ne priveşte, totul ar fi diferit. Influenţa eterului luminii asupra organismului uman este analoagă, dar mai permanentă decât influenţa luminii singure. Astfel încât acţiunea eterului luminii traversează amprenta eterică a capului uman pentru a organiza omul din cap până în picioare.

Deci, aşa cum am spus, organizarea cefalică a omului este permeabilă faţă de eterul căldurii şi eterul luminii. Dar acest lucru nu este absolut exact, este doar o aproximare a faptelor. Căci capul uman este permeabil, într-o oarecare măsură, şi faţă de eterul chimic şi eterul vieţii. Pentru discuţia noastră, acest fapt este neglijabil, deoarece rezultatul este, totuşi, cel pe care îl voi enunţa. Aţi văzut, din explicaţiile mele, că organizarea cefalică se refuză faţă de ceea ce corespunde eterului chimic şi eterului vieţii. Totuşi, aceste eteruri traversează organismul uman. Prin simplul fapt că omul duce pe Pământ o existenţă umană, el este umplut cu ceea ce constituie eterul vieţii şi eterul chimic.

Aş spune, aşadar, dacă îmi permiteţi, că acţiunea eterului căldurii şi a eterului luminii radiază de pretutindeni (vezi săgeţile de sus).

Acţiunea eterului chimic şi a eterului vieţii radiază în sens ascendent prin sistemul metabolismului şi al membrelor în întâmpinarea acţiunii radiante venite de la eterul căldurii şi eterul luminii (săgeţile de jos). Tot aşa cum, prin natura lui, capul are grijă să nu lase să intre în el eterul vieţii şi eterul chimic decât ca nişte urme, tot astfel organismul metabolismului şi al membrelor aspiră, efectiv, din elementul pământesc, eterul vieţii şi eterul chimic. Aceste două categorii de eteruri se întâlnesc în om şi omul este organizat în aşa fel încât organizarea sa culminează în departajarea amănunţită a eterului vieţii şi a celui chimic, pe de o parte, care se răspândesc de jos în sus, şi a eterului căldurii şi eterului luminii, pe de altă parte, care se răspândesc de sus în jos.

desen

Prin constituţia sa, organismul uman este făcut, întru câtva, în aşa fel încât organizarea inferioară să nu admită în organele sale eterul luminii şi al căldurii decât de sus în jos. Şi, la fel, nimic altceva nu trebuie să se răspândească pornind de jos, în afară de eterul chimic şi al vieţii. Aşadar, din exterior trebuie să se răspândească eterul luminii şi cel al căldurii, de jos, eterul vieţii şi cel chimic, şi aceste eteruri sunt făcute să coopereze în om prin organizarea sa, care trebuie menţinută neapărat, dacă este ca fiinţa umană să se insereze în organizarea sa normală. Pentru a ajunge să înţelegem această cooperare, să examinăm din acest punct de vedere un om în mod vizibil subalimentat. Rezultă o impresie absolut imaginativă. Omul poate ajunge la acesta fără greutate, dacă este câtuşi de puţin avertizat că există o stare de conştienţă de acest fel. Căci nimic nu trezeşte mai mult aceste impresii imaginative decât faptul de a studia stările patologice ale omului. Aşadar, în prezenţa unui om subalimentat vedem că organizarea sa metabolică, adică ceea ce se petrece în metabolism, reţine eterul, nu-l eliberează. Luaţi, de exemplu, stomacul, ficatul unui om subalimentat, şi veţi vedea că aceste organe reţin eterul vieţii şi eterul chimic. Ele îl fixează, nu-l eliberează. Astfel că la omul subalimentat există o carenţă de eter al vieţii şi eter chimic care să meargă în sus. Din această cauză, eterul luminii şi cel al căldurii, venind de sus, exercită o presiune şi, ca urmare, organismul unui asemenea om adoptă stilul pe care eterul luminii şi cel al căldurii l-ar imprima capului. Acestea remodelează întreg organismul în aşa fel încât el seamănă prea mult cu capul. Dacă este subalimentat, omul devine aproape în întregime cap. Subnutriţia îl transformă pe om într-un om-cap. Acest fapt este foarte important în studierea acestei situaţii. Pe urmă, putem observa un om atins de contrariul subnutriţiei. Desigur, veţi întreba care este contrariul subnutriţiei. Ei bine, pentru ştiinţa spirituală, de exemplu, contrariul subnutriţiei constă în ceea ce se numeşte ramolisment cerebral. În caz de subnutriţie, omul se impregnează cu ceea ce nu este la locul său decât în cap, şi nu are nimic de-a face cu restul organismului. În caz de ramolisment cerebral, omul îşi impregnează capul cu ceea ce nu aparţine decât abdomenului, pentru a-şi desfăşura aici acţiunea de organizare. Organismul asimilează atunci prea intens ceea ce absoarbe prin tubul digestiv. Făcând acest lucru, el merge prea departe, el nu reţine destul de mult la pragul trecerii în cap ceea ce ingerează. Pentru organismul uman respectiv, urmarea este un fel de revărsare excesivă în cap şi absorbirea excesivă de hrană. Acestea sunt nişte fapte a căror înlănţuire se observă, într-adevăr, foarte clar. Căci tocmai în domeniul respectiv este important să ne reprezentăm înlănţuirea unor astfel de procese. Ce se petrece, aşadar, dacă nişte procese, la început absolut normale, ca mâncatul, digeratul, asimilarea în abdomen, transmiterea spre cap ş.a.m.d., se extind şi depăşesc scopul care le este atribuit de organizarea umană! În acest caz, se va produce o cooperare anormală a acestor două eteruri, din cauza anomaliei apărute, jos, la omul subalimentat, sus, la omul supraalimentat. Şi iată care este rezultatul acestei deficienţe în cooperarea dintre eterul care acţionează din exterior şi acela care, din interior, se răspândeşte de jos în sus; orice eter care acţionează din exterior nerespectându-şi limitele, pătrunzând în om mai mult decât ar trebui să o facă, este o povară pentru organismul uman. Acţiunea lui este toxică. Acest lucru se petrece  atunci când acest eter nu este reţinut la locul potrivit. El trebuie să se unească în mod corect cu eterul care urcă din interior.

Să studiem, pe de altă parte, eterul interior, celălalt gen de eter, activ din interior. Atunci când depăşeşte măsura, acţiunea lui duce la ramolisment general. În timp ce, în sens opus, acţiunea toxică constă într-un fel de rigidizare a etericului din om, acţiunea inversă îl dizolvă. Există prea multă viaţă care se revarsă în el, un surplus al polarităţii chimice. El nu poate rezista. Se ramoleşte, îşi pierde consistenţa. Iată aici alte două acţiuni antagoniste: intoxicarea şi ramolismentul. Faţă de o asemenea viziune despre om, ne întrebăm ce este, de fapt, cu el! Ca fiinţă fizică, el este o fiinţă organică, acordând partea lor, aşa cum trebuie, celor două categorii de eteruri, pentru a le permite să coopereze în mod just. În fond, întreaga organizare umană este prevăzută în vederea cooperării corecte a acestor două categorii de eteruri.

Acum înţelegem mai bine de ce am spus că omul este organizat în întregime. Atingem cu degetul diferenţierea internă, adică organizarea sa în ceea ce priveşte apa, aerul şi căldura. Dar el este diferenţiat şi în privinţa eterului. Această diferenţiere este însă fluctuantă. Căci întotdeauna se petrece ceva. Există o interacţiune permanentă între eterul luminii şi cel al căldurii, pe de o parte, cu sens descendent, şi periferic, şi eterul vieţii şi cel chimic, pe de altă parte, cu sens ascendent, oarecum centrifug. De unde rezultă formaţiunea eterică a omului. Aceasta este, la urma urmei, o metamorfoză a vârtejului datorat celor două categorii de eteruri care se ciocnesc între ele. Forma pe care o întâlniţi trebuie să fie înţeleasă drept rezultatul interacţiunii dintre cele două feluri de eteruri. Desigur, este important să tragem câteva învăţăminte referitoare la omul bolnav sau la omul sănătos din nişte procese mai puţin spectaculare, cum sunt subalimentarea sau supraalimentarea. În privinţa supraalimentării organice, nu este suficient să-ţi umpli stomacul pentru a fi supraalimentat. Când digestia este foarte bună, suntem mai puţin înclinaţi spre supraalimentare decât atunci când digestia este perturbată şi alimentele nu sunt asimilate. Aşadar, observând mai întâi aceste procese care sunt nişte procese încă normale, va trebui să mergem mai departe pornind de la faptele ce ni se înfăţişează. Căci trebuie să spunem că fără capacitatea de a ne îmbolnăvi noi n-am putea fi oameni. Într-adevăr, boala nu este decât exagerarea unor procese de care nu ne-am putea lipsi. Sănătatea omului constă, la urma urmei, în echilibrul dintre procesele patogene şi procesele reparatorii. Pentru om, pericolul nu constă doar în apariţia unor procese patogene, ci şi în procesele reparatorii care-şi depăşesc scopul. Acesta este un alt pericol pentru om. Aşadar, trebuie să fim moderaţi când ne angajăm într-un proces curativ. Altfel, depăşim limita, prin exces de zel. Refulăm boala şi, ajunsă la punctul zero, ea reapare din direcţia cealaltă.

Aceste fapte sunt deosebit de evidente când apar în lumina celor mai vechi concepţii ale omului. Ele mai ţin încă de o viziune instinctivă asupra terapeuticii. Cred că cei care au studiat această problemă vor fi de acord cu mine că în vechile culturi întâlnim nişte viziuni terapeutice minunate, la care s-a ajuns pe bază de instinct. Ele nu puteau fi percepute încă în deplină conştienţă, dar asta nu înseamnă că nu existau. Ele ne mai impresionează şi astăzi, chiar dacă sunt în declin, cum se întâmplă şi la popoarele primitive din zilele noastre. Nu de mult s-a făcut un oarecare tapaj în legătură cu aceasta, în jurul diletantismului curios al unor domni extraordinari de ştiutori în specialitatea lor.  Cu ocazia disputei dintre savanţii din Jena şi cei din Berlin pe tema lui Pithecanthropus erectus, Virchow, i-a obiectat lui Haeckel că pithecanthropul descoperit de Dubois [ Nota 4 ] prezenta nişte semne clare de vindecare osoasă, pe care medicul modern le poate interpreta ca fiind rezultatul unei intervenţii terapeutice. Aceasta era una din obiecţiile majore ale lui Virchow pentru a conchide că acest Pithecanthropus a fost vindecat de un medic, deci, trebuie că existau medici care pe atunci practicau, la fel ca şi Virchow la Universitate, o terapeutică externă. Se argumenta că pithecanthropul n-ar fi putut fi o verigă intermediară, deoarece omul încă nu exista şi că, deci, acesta trebuie să fi fost un om. S-ar fi putut, de asemenea, ca un adevărat medic să fi vindecat o maimuţă, dar această eventualitate n-a fost admisă. Pe de altă parte, se spune, cu tot atâta diletantism, căci aici nu se exprimă altceva decât un sentiment general, că la animale se produc, chiar fără ajutor uman, nişte vindecări naturale care se aseamănă cu aceea a pithecanthropului.

Acest exemplu trebuie să arate autoritatea pe care o au la ora actuală nişte noţiuni imprecise. S-a publicat mult în legătură cu această chestiune spre sfârşitul secolului precedent şi această ceartă între savanţi arată ce se poate întâmpla astăzi. Aşadar, în reprezentările instinctive ale unei omeniri mai primitive găsim în mod cert ceea ce am putea numi o terapeutică instinctivă. Aceasta a condus la importanta axiomă: Arta de a vindeca nu poate fi încredinţată unui om iresponsabil, deoarece viitorului medic trebuie să i se reveleze totodată şi arta de a îmbolnăvi. Aceasta este o axiomă care datează de la începuturile medicinei. Ea a fost respectată cu stricteţe şi din punct de vedere moral. Este una din acele axiome care ne fac să simţim de ce noţiunile respective au fost învăluite în lăcaşurile de învăţătură într-un anumit mister.

Aşadar, procesele patogene sunt prelungirea unor procese indispensabile omului sănătos. Fără capacitatea de a ne îmbolnăvi, noi nu am putea nici gândi, nici simţi. Tot ceea ce se manifestă, la urma urmei, ca gând şi ca sentiment este un sistem de forţe organice care devine patogen atunci când depăşeşte măsura. Iar, pe de altă parte, un proces cu adevărat fizic nu se petrece decât într-o parte a capului. Acest proces este în mod necesar concomitent cu experienţa Eului. Dacă acest proces este perturbat, adică dacă un proces vital copleşeşte procesul pur fizic din om, atunci Eul este diminuat, într-un anumit fel, în conştienţa sa. Întotdeauna când omul este scos din sărite, când este slab de minte sau atins de acest soi de tulburări, trebuie să ne gândim la procesele pur fizice care s-au petrecut în el. Desigur, aici se pot alătura şi alte circumstanţe organice.

Aşadar, procesul introdus prin cap pentru a radia de acolo în întreg organismul este procesul pur fizic care se răspândeşte în întreg organismul în clipa morţii. Acest proces există în permanenţă în capul uman, cel puţin, el radiază de acolo printr-o acţiune care centralizează. El nu este paralizat decât de procesul vitalizant care porneşte din celălalt organism. De fapt, omul este în permanenţă şi purtătorul unor forţe care îl fac să moară. Fără aceasta, el nu ar putea fi un Eu. Omul nu ar putea dori nemurirea omului fizic plimbându-se de colo-colo pe Pământ fără a renunţa, prin aceasta, la conştienţa de sine. Vreau să atrag atenţia asupra necesităţii de a cultiva anumite daruri subtile de observaţie, în vederea verificării exterioare a acestui fapt. Ar fi foarte rodnic, de asemenea, să fie prezentate multe teze despre influenţa curelor de întinerire, a căror acţiune este contrară condiţiei sufletesc-spirituale a omului. Desigur, nu este vorba să ne pronunţăm împotriva acestor cure, căci este permis omului să creadă în satisfacţiile pe care i le poate aduce prelungirea bătrâneţii sale cu câţiva ani, chiar cu preţul unei mici slăbiri a spiritului. Dar dacă vrem să înfăţişăm în mod adecvat procesele patogene şi cele curative, trebuie să ne interesăm neapărat de toate aceste realităţi. De obicei se neglijează faptul că procentul de Azot este mai mare în aerul expirat decât în cel inspirat. În măsura în care ne interesăm de aceste subtilităţi ale organismului uman, ne apropiem de cunoaşterea proceselor patologice, dar care nu sunt nimic altceva decât transpunerea mai grosieră a acestor procese destul de subtile în sine. Căci cele despre care am vorbit nu sunt altceva decât transpunerea mai grosieră a acestor procese subtile. Trebuie să spunem că Eul se opune cât mai mult timp posibil acţiunii procesului fizic din om, procesului fizic care impregnează omul. Dar Eul este legat de această opoziţie, de această reacţie. Opoziţia se exercită atâta vreme cât procesul fizic nu devine prea puternic. Acest proces fizic face parte în permanenţă din moartea care se află în organismul uman. În aceasta constă, în cele din urmă, moartea. Căci atunci când procesul fizic este întru câtva hipertrofiat, astfel încât Eul nu-l mai poate domina, Eul trebuie să se despartă de corpul fizic. Desigur, acest lucru se poate produce, de asemenea, încă de la o vârstă tânără, din cauza unei acţiuni fizice excesive într-un punct oarecare al corpului, care le antrenează şi pe celelalte.

Astfel încât putem spune că ceea ce face Eul uman este strâns legat de moarte: Eului îi corespunde moartea:

EU  =   MOARTE

Iar studiul cel mai pertinent pe care l-aţi putea face în legătură cu Eul este acela asupra morţii, dar evitând acele reprezentări comune, nebuloase, despre moarte, care îi fac pe oameni să-şi permită tot felul de lucruri. Căci, într-adevăr, reprezentările actuale despre moarte permit omului să-şi imagineze la fel de bine distrugerea unei maşini, căci ei îşi imaginează sfârşitul a ceva, dar nu adevăratul proces. De aceea, ei văd în moarte doar distrugerea unei maşinării. Dar nu serveşte la nimic să ne imaginăm lucrurile în acest fel. Trebuie să ajungem la faptele concrete. Sfârşitul vieţii nu este moartea, ci, pentru om, moartea este tocmai ceea ce am demonstrat adineaori. Pentru animal, moartea este absolut diferită. Cei pentru care moartea umană este asemănătoare cu aceea a animalului sunt ca aceia care tranşează carnea cu briciul, sub pretextul că briciul este un cuţit. Cuţit pentru cuţit, sau moarte pentru moarte, puţin contează. Aşa cum am arătat mai înainte, moartea omului este ceva foarte diferit de moartea unui animal. La acesta din urmă, unde nu avem de-a face cu un Eu, ci doar cu un  corp astral, moartea este absolut altceva, căci ea constă în acţiunea corpului astral, absolut diferit prin natura sa.

Boala este starea în care forţele morţii sunt atenuate întru câtva, iar în organismul normal ele sunt aproape paralizate. Aşa cum moartea este strâns legată de Eu, la fel, boala este înrudită cu corpul astral.

CORP  ASTRAL  =  BOALĂ

Aici îşi are sediul, propriu-zis, ceea ce este legat de boală. Iar faptele corpului astral se imprimă, la rândul lor, în corpul eteric. De aceea amprenta bolii apare, de fapt, în corpul eteric. Dar nu acesta este vizat în mod direct de boală.

Adineaori v-am descris amprenta lăsată prin patologia întrepătrunderii, a cooperării dintre cele două categorii de eteruri. Dar ceea ce se petrece în mod patologic şi se imprimă în corpul eteric nu rezultă, totuşi, decât din influenţa corpului astral. Este ceea ce vom explica în continuare. Apoi, la polul opus al bolii, avem acţiunea care este aceea a sănătăţii:

CORP  ETERIC  =  SĂNĂTATE

Este mai bine să nu dăm încă definiţia sănătăţii, dar puteţi vedea aici, doar prin analogie, ceea ce se limpezeşte tot mai mult, şi pentru concepţia spiritual-ştiinţifică, şi anume faptul că sănătatea este legată de corpul eteric, aşa cum boala este legată de corpul astral şi moartea de Eu. Astfel încât, pentru a vindeca, pentru a reda sănătatea, trebuie să deţinem mijlocul prin care să suscităm în corpul eteric nişte efecte inverse faţă de acţiunea patogenă care emană din corpul astral. Tocmai pentru a paraliza forţele patogene din corpul astral trebuie să acţionăm pornind din corpul eteric.

Apoi, mai există un al patrulea aspect. El se opune întru câtva în mod polar morţii. Trebuie să spun că, din punct de vedere pur concret, moartea nu apare la om decât atunci când întreaga organizare a devenit atât de fizică, încât ea nu mai asigură nici un proces fundamental de nutriţie. Aceasta este moartea de bătrâneţe. Această moarte rezultă, de fapt, din incapacitatea progresivă de a asimila substanţele prin intermediul organismului. Acest fenomen este atât de puţin observat pentru că, de obicei, oamenii mor din alte motive înainte ca marasmul să fi atins culmea. De aceea, observarea acestui fenomen a rămas incompletă. Dar, în ultimă instanţă, este vorba despre o epuizare în sfera nutriţiei. Corpul nu mai ştie deloc să-şi asume hrănirea. El a devenit prea fizic pentru aceasta. Astfel că, la polul opus morţii, există hrănirea, iar aceasta corespunde la om tocmai corpului fizic.

CORP  FIZIC  =  HRĂNIRE

Aceste fapte au repercusiuni. Hrănirea, care are loc în corpul fizic, se răsfrânge asupra corpului eteric, şi prin aceasta, ea este legată oarecum de activitatea curativă. Ceea ce se răsfrânge ca o reacţie faţă de acţiunea corpului astral. Observarea directă a ceea ce v-am expus adineaori pe baza unor fapte curente ale vieţii se verifică şi în alt fel. Ţinând seama de ceea ce cunoaşteţi deja datorită ştiinţei noastre spirituale, trebuie să trageţi următoarea linie:

EU
CORP ASTRAL
=
=
MOARTE
BOALĂ
------------------
--
------------
CORP ETERIC
CORP  FIZIC
=
=
SĂNĂTATE
HRĂNIRE

Căci, pentru o parte a organismului uman, cel puţin pentru organizarea capului şi respiraţie, separarea Eului şi a corpului astral de corpul eteric şi de corpul fizic este completă în timpul somnului. Nu aceasta este situaţia la nivelul metabolismului sau al circulaţiei, unde Eul şi corpul astral rămân angajate. Nu ne exprimăm prea clar atunci când spunem că Eul şi corpul astral se retrag. Am arătat deja, în repetate rânduri, sunt de atunci câţiva ani, că este corect să spunem că Eul şi corpul astral se retrag în timpul somnului din corpul fizic şi din corpul eteric în ceea ce priveşte organizarea capului. Dar ele se angajează cu atât mai mult în organizarea metabolică şi în sistemul circulator. Există, efectiv, un transfer. Acesta este fenomenul care se petrece în paralel cu alternanţa terestră dintre noapte şi zi. Pe Pământ, noaptea şi ziua nu domnesc pretutindeni în acelaşi timp, ci noaptea şi ziua se deplasează în funcţie de împrejurări. Tot aşa se întâmplă în cazul replicii veritabile a alternanţei dintre zi şi noapte, care este somnul uman. În starea de veghe, corpul fizic şi corpul eteric din organizarea capului şi din sistemul respirator sunt intim legate cu Eul şi corpul astral. În timpul somnului, corpul fizic şi corpul eteric din organizarea metabolică şi din sistemul circulator sunt mult mai strâns unite cu Eul şi corpul astral decât în starea de veghe. Este vorba aici de un transfer, de un adevărat proces ritmic care, într-adevăr, se petrece datorită alternanţei dintre somn şi veghe.

Putem spune că, cel puţin în ceea ce priveşte organizarea superioară, corpul astral şi Eul se retrag în timpul somnului. Putem observa uneori corpul astral şi Eul punând stăpânire prea intens pe organizarea cefalică şi poate pe sistemul respirator. Ele le acaparează, intervin prea mult. În acest caz, corpul astral acţionează în virtutea forţelor sale patogene. Şi putem ajunge în situaţia de a acţiona asupra omului pentru a expulza corpul astral din organizarea cefalică şi din cea respiratorie pentru a le alunga, pentru a le separa întru câtva de aceste organizări, pentru a restabili condiţiile normale. Şi vedem că putem să facem acest lucru prin administrarea unor doze foarte uşoare de Fosfor şi, de asemenea, de Sulf. Prin natura lor, aceste mici doze de Fosfor şi de Sulf acţionează în aşa fel încât resping corpul astral care se instalează prea mult în corpul fizic şi în corpul eteric. Sulful acţionează mai mult asupra corpului astral. Fosforul acţionează mai mult asupra Eului, care organizează, evident, întregul corp astral, pentru a deveni, în acţiune, una cu el. Cu această ocazie, noi percepem în mod direct cum este constituit omul când îl vedem bolnav şi când el prezintă, pe de altă parte ca simptom particular, nevoia prea crescută de a dormi. Dacă întâlnim, deci, un sindrom care prezintă, printre alte simptome, influenţa unor stări crepusculare, este indicat să acţionăm în mod categoric aşa cum am spus adineaori, slujindu-ne de Fosfor şi de Sulf.

Dacă se produce cealaltă stare, care îşi are acum sediul în metabolism şi în sistemul circulator, şi care constă în intervenţia prea slabă asupra corpului fizic a corpului astral şi a Eului, şi când trebuie să le înviorăm pe aceste din urmă, vom avea nevoie de acţiunea Arsenicului nu prea diluat. Căci acest medicament contribuie la a atrage corpul astral în organismul fizic.

Iată o indicaţie extrasă din viziunea cu adevărat concretă asupra omului. Când activitatea corpului astral devine prea intensă, astfel încât acţiunea sa asupra corpului fizic este prea puternică, Sulful şi Fosforul ajută mult. Când corpul astral acţionează prea puţin, când este cuprins de lene interioară, şi când, astfel, predomină corpul eteric, când corpul astral nu mai rezistă, aşadar, destul, la ceea ce acţionează de jos, atunci efectul Arsenicului va fi pozitiv.

Aşadar, în acţiunea Fosforului şi a Sulfului, pe de o parte, şi a Arsenicului, pe de altă parte, avem un fel de polaritate antagonistă. Dar putem ajunge să ne spunem că doar regula polarităţii nu este suficientă. Căci, prin reacţie, patologia dintr-una din părţile omului antrenează o alta. Se produce imediat o reacţie de sens opus în cealaltă parte a organismului. Dereglarea din omul superior se exprimă, la puţină vreme după aceea, printr-o dereglare a omului inferior. Permiteţi-mi să spun, mai puţin din punctul de vedere al vieţii profane, cât din punct de vedere clinic, că această consonanţă a celor două dereglări este dintre cele mai evidente atunci când cele două activităţi nu se pot uni şi când o acţiune superioară prea slabă suscită o acţiune inferioară prea puternică, sau o acţiune inferioară prea puternică exercită o acţiune superioară prea slabă. Polaritatea antagonistă nu există doar în funcţie de nişte locuri şi direcţii, ci, desigur, în funcţie de intensitate. Această interacţiune este ceva cât se poate de complicat în fiinţa umană. Pe lângă aceasta, ea ne conduce, dacă suntem perspicace, să ajungem a recunoaşte necesitatea de a remedia situaţia, de a face apel la forţele de care dispune omul pentru a crea un echilibru între poli. Putem veni în ajutorul acestor forţe prin Antimoniu. Efectele Antimoniului trec mai mult sau mai puţin neobservate, după câte cred, pentru medicina oficială. Oamenii se slujeau de el într-un mod puţin înţeles de oamenii moderni. Aceste efecte rezultau, în esenţă, din impactul net interior asupra omului, creând un fel de punct de echilibru. Este, într-adevăr, extraordinar de interesant să observăm comportamentul antagonist dintre Fosfor, Arsenic şi Antimoniu, în raport cu efectele lor asupra organismului uman. De asemenea, procesele, mai mult sau mai puţin ajunse la capăt în substanţă, îşi revelează veritabila lor natură atunci când sunt active în om. Atunci vedem, de fapt, câtă viaţă mai este încă în ele, în timp ce din afară nu vedem decât cea ce rezultă din condensarea procesului evolutiv. Considerând Arsenicul în exterior, vedem, de fapt, în lumea exterioară sfârşitul unui proces al cărui început îl vedem în fiinţa umană. Astfel că nu cunoaştem niciodată substanţa observată în lumea exterioară dacă nu ne întrebăm, totodată, despre soarta sa în cadrul organismului uman. Există, într-adevăr, chimia, dar şi antichimia. Iar chimia singură nu priveşte decât una din feţe, faţa posterioară, de exemplu, a unei entităţi, care are în acelaşi timp o faţă anterioară şi una posterioară. O fiinţă cu două feţe trebuie să fie privită din cele două laturi ale sale, din spate, dar şi din faţă. Doar alăturarea celor două aspecte conferă o viziune completă asupra acestei entităţi. Dacă am privit ceea ce trăieşte într-o substanţă văzând substanţa din spate, trebuie s-o privim şi din faţă, în ceea ce priveşte acţiunea sa în organismul uman. Nu trebuie să facem doar chimie, ci şi antichimie. Şi doar din acţiunea simultană a chimiei şi antichimiei rezultă adevărata cunoaştere a naturii lucrurilor.

Vom mai vorbi mâine despre aceasta.