Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TERAPEUTICĂ ŞI ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ

GA 313


CONFERINŢA A CINCEA

Dornach, 15 aprilie 1921

Este important să abordăm acum, în punctul culminant al acestor reflecţii, studiul naturii remediilor pe care le-am preparat şi care trebuie să fie difuzate prin grija noastră. Dar fără o introducere generală nu va fi deloc posibil să vorbim corect despre nişte noţiuni de care trebuie să dispunem şi pe care trebuie să le stăpânim pe această temă. Trebuie să creăm mai întâi acest mod de abordare a materiei. De aceea aş vrea să studiem deja astăzi câteva date care trebuie să ne familiarizeze cu întreaga ţesătură a fiinţei umane constituite prin acţiunea conjugată a Eului, a corpului astral, a corpului eteric şi a corpului fizic. Am făcut deja aluzie la o anumită acţiune a Arsenicului, care tinde să atragă corpul astral în organe şi aceasta mult mai mult decât este normal la omul respectiv. Desigur, corpul astral antrenează cu el şi Eul.

Când reuşim să facem corpul astral să intre în organe şi mai mult, cu mult mai mult, atunci se fortifică procesele lor de mineralizare. Mai putem spune că Arsenicul va fi indicat ca remediu atunci când observăm că organele interne înseşi au prea multă vitalitate, că ele sunt prea bogate în forţe vitale, că în ele se produce un fel de hipertrofie eterică. Dar, dacă vrem, putem chiar da acestui proces care se petrece în om numele unui proces exterior care prezintă un fel de afinitate electivă cu procesul uman. Dacă vrem să desemnăm această afinitate a corpului astral pentru corpul eteric şi, pornind de la el, pentru corpul fizic, o putem numi “arsenizare”. O arsenizare discretă există în permanenţă la om, iar una puternică mai ales la trezire. Trebuie să ştim neapărat că organismul uman conţine, ca sistem dinamic, ceea ce le este inerent metalelor. Această afinitate electivă dintre fiinţa umană şi ambianţa sa pământească şi cosmică este datorată faptului că în om se îndeplinesc anumite procese care se desfăşoară şi în exterior, unde ele ajung, de exemplu, să formeze metalele. Astfel, nu trebuie să credem că facem să intervină în mod direct Arsenicul atunci când este vorba de “arsenizarea” fiinţei umane. Mai curând acţiunea organismului însuşi se aseamănă prin aceasta cu acţiunea exterioară a Arsenicului. Ajungem să înţelegem în acest fel cum să venim în ajutor unei acţiuni de această natură din fiinţa umană. Aşadar, dacă studiaţi această “arsenizare”, pe care aş numi-o la fel de bine “astralizare”, veţi observa că excesul său se trădează în regiunea stomacului prin încălzire sau chiar prin anumite facilităţi nutriţionale, care fac mai uşoară nutriţia şi digestia. Este cert că excesul în acest sens este întru câtva neliniştitor, pentru că nişte facilităţi de acest fel sunt urmate la om de nişte reacţii agravante. Căci totul este legat de o anumită mineralizare a omului. Trebuie să se facă nişte cercetări în acest sens. Dar acestea trebuie să fie efectuate în mod corect şi să se ţină seama de toţi ceilalţi factori. Astfel, cadavrele persoanelor cu o activitate astrală puternică, ale căror procese organic-psihice sunt, deci, supuse arsenizării, se descompun mult mai greu decât corpurile la care legătura dintre corpul astral şi organe a fost prea slabă. Este un fapt de care trebuie să se ţină, efectiv, seama. Exemplul extrem al mumificării după intoxicarea cu Arsenic ne oferă dovada acestui fapt.

Problema care se pune acum este cum să ne opunem acestui proces de arsenizare sau de astralizare atunci când el este prea puternic, când omul se mumifică, întru câtva, de viu. Observaţia trebuie să fie însoţită aici de o privire asupra naturii arsenizării. Cum să reacţionăm împotriva acestui proces de mumificare excesivă? Aş răspunde exprimându-mă foarte radical: trebuie să transformăm pentru o vreme omul întreg într-un dinte. Oricum, făcând aceasta, vom putea fi conduşi pe urmele activităţii secrete a organismului uman. Aşadar, transformaţi întregul om într-un dinte. Pentru aceasta, încercaţi să-i administraţi, sub o anumită formă şi ţinând seama de întregul organism, forţa radiantă a Magneziului, administrându-i Magneziu sub orice formă farmaceutică. De aici rezultă că forţa radiantă a Magneziului, descrisă de profesorul Römer [ Nota 11 ], este trezită atunci în întreg organismul. Aş spune că aceasta este, într-o anumită privinţă, o referire cu adevărat foarte serioasă la o relaţie care există între corpul astral, pe de o parte, care include, aşadar, Eul, şi, pe de altă parte, corpurile eteric şi fizic.

Să încercăm să trecem imediat la procesul opus, şi anume la starea în care corpul astral şi Eul sunt foarte puţin înclinate să pătrundă organele, când organele, în măsura în care în ele există acţiuni fizice şi eterice, încep să fie lăsate singure. Această stare demonstrează absenţa legăturilor dintre procesele organice interne, pe de o parte, şi interacţiunea care ar trebui să existe între om şi ambianţa sa prin hrănire. Procesele organice interne încep să desfăşoare o forţă vitală prea intensă. Influenţa exterioară este deficientă. Penetrarea substanţelor alimentare de către forţele Eului slăbeşte. Astfel, corpul astral nu este angajat decât dintr-o direcţie. El nu poate efectua în mod corect trecerea spre corpul eteric. Se produce ceea ce aş numi o hipertrofie a activităţii fizice şi eterice, care se manifestă la început prin diaree. Aceasta este caracterizată, în esenţă, prin nişte simptome cum ar fi prezenţa sângelui în scaun, sau chiar printr-o vitalitate atât de puternică încât ea smulge din peretele intestinal mici bucăţi de ţesut, pe care le găsim în scaun, nişte scaune aproape dizenteriforme. Toate acestea arată clar că în acest caz forţa vitală vegetează aici fără a fi stânjenită de forţa de astralizare. Acest lucru se petrece cu adevărat. În final, albumina este şi ea antrenată şi eliminată, fără să fi fost asimilată în mod corect. Se produc nişte stări de acest fel. În esenţă, corpul astral şi Eul trebuie să acţioneze până în fiinţa fizică şi eterică, pentru a se realiza mişcările semiconştiente necesare organismului uman. Iar acum, imaginaţi-vă că aici corpul astral şi Eul nu se integrează corect, că, în acest caz, corpul eteric şi acţiunile fizice rămân singure. Atunci apar colicile, atât de caracteristice pentru aceste stări. Şi, cu cât înaintaţi mai mult în descrierea fenomenului, cu atât treceţi mai mult de la diareea obişnuită la dizenterie ş.a.m.d., cu cât înaintaţi mai mult  în descrierea acestui tablou clinic, cu atât mai mult veţi observa că descrierea dvs. va trebui să facă să reiasă, în toate aceste fenomene, fenomenul opus astralizării sau arsenizării. Acest fenomen opus se poate vedea peste tot. Şi cum aici corpul astral are un rol important, veţi conchide dvs. înşivă că trebuie să folosiţi ca antidot tot ceea ce este Arsenic, că trebuie să combateţi aceste stări tocmai prin arsenizare.

Cred că reprezentările despre om, în privinţa acestor fapte, ar fi mult mai bogate şi mai intense dacă s-ar realiza în mod clar că, în fond, tot ceea ce se petrece în fiinţa umană corespunde unor fenomene din lumea exterioară. Şi, cu riscul de a-i şoca puternic pe cei care au trecut prin şcolile de azi, aş dori să mă slujesc de nişte termeni a căror semnificaţie este foarte serioasă pentru ştiinţa spirituală şi a căror înţelegere justă ne poate instrui temeinic asupra acestor fapte.

Procesul observat la om în cursul arsenizării, al astralizării, acest soi de fărâmiţare sau de mumifiere a organismului fizic, este identic cu acela care se petrece cu pământul devenit stâncos. Pretutindeni unde pământul formează stânci, el este ca şi intoxicat cu Arsenic, sau este la începutul unei otrăviri cu această substanţă. Dimpotrivă, imaginaţi-vă că astralizarea exterioară care înconjoară Pământul din toate părţile, aşa cum am spus în ciclul de conferinţe precedent [ Nota 12 ], ar reuşi să pătrundă sub pământ. Imaginaţi-vă că ea evită suprafaţa terestră, petele de astralitate exterioară legate de apariţia florilor, a plantelor şi de creşterea vegetală ieşind din pământ, că ea evită pământul, pentru a nu se lega decât de apă, iar pământul, în aceste locuri, ar fi atins de dizenterie. Dacă astralitatea cosmică exterioară acţionează sau ajunge să acţioneze asupra pânzei fratice, pământul este atins de dizenterie. Fenomenul pe care îl descriu are, într-adevăr, în multe privinţe, un arierplan real. Ar trebui să ţinem seama de acest fapt. Căci el ne instruieşte asupra legăturii dintre ceea ce se petrece sub pământ şi nişte manifestări cum este, printre altele, de exemplu, dizenteria. Adesea ar fi foarte bine să studiem această afecţiune pentru a găsi în ea un soi de acţiune subterană asupra omului, în special prin intermediul apei. Esenţialul va fi să reţinem că, în om, corpul astral este foarte puternic angajat în această situaţie. Astfel, va trebui să folosim în terapeutică nişte doze şi dinamizări medii, deoarece acţiunea corpului astral este, aşadar, tributară părţii mediane a organizării umane.

Dar manifestările care sunt în mod deosebit în măsură a limpezi ceea ce aş numi intimităţile organismului uman sunt cele care se arată sub formă de difterie. Aceste manifestări ar trebui să fie studiate mai îndeaproape, fie şi numai pentru a se găsi nişte metode terapeutice. După câte mi se pare, deocamdată există o opinie care se bazează pe nişte vederi mai curând materialiste, şi anume că difteria cere un tratament pur local, deşi părerile contradictorii nu lipsesc, într-un asemenea caz.

Dar ceea ce este cel mai important în geneza difteriei şi în tot ce se leagă de ea cere câteva remarci complementare, care să se adauge la ceea ce am studiat în cursul precedent [ Nota 13 ]. Am putut aprofunda acolo, în suficientă măsură, interacţiunea dintre cele patru elemente constitutive ale organismului uman descris de ştiinţa spirituală. În altă privinţă, am arătat că deprinderea vorbirii este însoţită la copil de tot felul de procese organice. Copilul învaţă să vorbească şi în acest timp se petrece ceva foarte deosebit în sistemul respirator. Totodată, observăm un alt fenomen, la polul opus, în sistemul său circulator, care integrează, deci, procesele metabolice.

Ei bine, în altă ordine de idei, am arătat că ceea ce se petrece la pubertate în interacţiunea fiinţei umane cu lumea exterioară se realizează în el când învaţă să vorbească. Adică, acest fel de presiune a corpului astral, care se exercită din interior spre exterior la pubertate, se exercită de jos în sus în procesul astralizării. În acest sens se dezvoltă, într-adevăr, facultatea vorbirii. Aşadar, şi aici este vorba de un proces de astralizare. Am putea vedea clar (vezi schiţa, p. 72) că, având aici graniţa dintre fiinţa respiratorie şi cea circulatorie, se stabileşte o corelaţie între urcarea procesului de astralizare (galben) şi organele care, de sus, vin în întâmpinarea acestui proces de astralizare (roşu), fortificându-şi astfel facultatea de a vorbi.

desen

Trebuie să ne interesăm în mod deosebit de ceea ce se petrece în acelaşi timp în partea de jos. Căci ceea ce se petrece jos tinde să urce. Întregul proces se îndreaptă de jos în sus, acuză o presiune în această direcţie (săgeata galbenă). Dacă procesul ascensional se răspândeşte prea mult la polul superior, deprinderea vorbirii este însoţită la copil de o presiune ascensională astrală prea puternică. Predispoziţia faţă de afecţiuni de felul difteriei constă în acest exces de presiune astrală. De aceea apar manifestările difterice. Este extrem de important să nu neglijăm această relaţie.

Să studiem acum procesul pământesc exterior. El are o anumită afinitate pentru procesul descris acum. Presupuneţi că aveţi aici suprafaţa terestră. În cazul unei plante despre care aş spune că are nişte maniere bune faţă de Univers (a se vedea schiţa), Pământul participă la formarea rădăcinii. Apoi, influenţa pământească  scade, în timp ce influenţa extrapământească  se manifestă tot mai intens şi se exercită mai ales asupra florii (roşu). În floare se petrece un fel de astralizare, care duce apoi la rod.

desen

Dacă ceea ce este normal pentru procesele din Univers se petrece jos (vezi schiţa de mai jos), acest proces nu se poate instala altundeva decât în apă, şi avem ceea ce am numit adineaori dizenteria pământului.

desen

Aceste fenomene, care, în cazul plantei pe care am numit-o cu maniere bune, se produc întotdeauna puţin deasupra suprafeţei terestre, acolo unde se dezvoltă floarea, pot apărea, de asemenea, la nivelul solului (vezi schiţa următoare, cu roşu), şi atunci se formează ciupercile. Acesta este motivul formării fungiilor.

desen

Vă veţi spune, desigur, că, dacă ciupercile se formează datorită unei astralizări atât de ciudate, un fenomen identic se produce, probabil, de jos în sus, atunci când, în difterie, de exemplu, această astralizare ciudată se produce în interior, în direcţia capului. Şi, într-adevăr, aşa stau lucrurile. Tendinţa de a forma ciuperci este un fapt care apare în difterie. Trebuie să ţinem seama neapărat de aceasta. De fapt, aici apare în om un proces ocult. Semnele exterioare sunt doar simptomele unor curenţi de astralitate anormală.

Aceste fapte ne învaţă că patologia, care nu se interesează decât de semne, nu poate vedea decât faţa exterioară a acestui întreg proces. Ea îl consideră, deci, ca pe un proces local. Căci ea nu vede aici decât aspectul exterior şi neglijează tocmai presiunea astrală care vine din interior. Scepticismul manifestat faţă de difterie se explică, aşadar, dacă luăm în considerare faptele pe care le-am discutat adineaori.

Dar difteria, este, de fapt, extrem de contagioasă. De ce? Contagiozitatea este mare, deoarece ea se declară în relaţie indiscutabilă cu învăţarea vorbirii; astfel, ea apare mai frecvent la copilul de 2-4 ani. Frecvenţa ei regresează după această vârstă. Dar un proces care este normal într-o anumită perioadă a evoluţiei fiziologice se poate produce şi în contratimp. Acest proces specific infantil, tipic la copil, se poate manifesta, de asemenea, la o altă vârstă, întru câtva modificat, metamorfozat. Difteria tardivă este ca o rămăşiţă infantilă activă încă la omul adult. Iar dvs. ştiţi că imitarea este o trăsătură fundamentală a copilăriei. Aici trebuie să facem apel la cunoştinţele  oferite de ştiinţa spirituală. Este căutată imitarea. Când este atins de difterie, organismul este făcut să se manifestă ca un imitator. În aceasta constă, în cazul omului, contagiunea. Această imitare ţine de o senzitivitate subtilă. O putem observa foarte bine în fenomenul imitării. Cercetarea spiritual-ştiinţifică arată care este rolul Eului în contagiunea difterică. Contagiozitatea formaţiunilor fungice, parazitare, este mai mare în difterie decât în alte boli din cauza tendinţei de imitare a organismului uman. Simplificând, aş zice că, îndată ce organismul a perceput toxina difterică, el devine receptiv, imitativ. De aici efectul favorabil, de învigorare, al unei aduceri la ordine psihice, dacă este posibilă, cel puţin la începutul bolii.

Totuşi, acţiunea psihologică va avea mult mai puţine efecte asupra unei afecţiuni atât de puternice a organismului decât remediul care ar fi specific [ Nota 14 ] şi pe care trebuie să-l găsim pentru a stopa procesul în desfăşurare. Nu am cunoştinţă despre cercetări realizate în acest scop, fie şi numai printr-o experimentare empirică. Remediul trebuie să-l găsim în cinabru, de exemplu, dus până la o dinamizare medie. În acţiunea cinabrului va trebui să căutăm antidotul tuturor manifestărilor menţionate. Chiar şi numai aspectul exterior al cinabrului îi indică, în mod sigur, efectul.

Dar aspectul exterior nu se explică decât printr-un studiu interior. La baza învăţăturilor antice despre signatura spectrală a corpurilor se află o viziune interioară, instinctivă. Aceste învăţături s-au pierdut din simplul motiv că oamenii nu mai sunt capabili de o observaţie de acest fel. Aşadar, această facultate s-a pierdut. Dar este important să ştim să observăm această acţiune internă, acţiune care se regăseşte peste tot în lucrurile exterioare ale acestei lumi. Fără a ne lăsa să alunecăm într-un misticism căruia să i se mai alăture şi tot felul de mistificări, şi păstrându-ne bunul simţ în aceste probleme, va trebui să ne spunem, totuşi,  că roşul de cinabru ilustrează un soi de antagonism faţă de procesul fungic. Tot ceea ce este lipsit de culoare tinde spre formare fungică. În timp ce o astralizare prea puternică a suprafeţei terestre contribuie la dezvoltarea fungică, în cinabru intră în joc o reacţie împotriva acestei astralizări, o acţiune de sens contrar, de unde roşeaţa sa. Există o puternică acţiune antagonistă faţă de astralizare pretutindeni acolo unde există culoarea roşie în procesele din natură. Printr-o formulare morală, aş spune că, devenind roşu, trandafirul încearcă să se apere de astralizare. Acestea sunt nişte subiecte, în materie de patologie şi terapeutică, la care trebuie să reflectăm, care sunt legate între ele şi care ne învaţă despre comportamentul ciudat al Eului şi al corpului astral faţă de celelalte organe. Ele ne mai învaţă, de asemenea, despre modul acestora de a intra în celelalte organe, de a se deconecta de ele, dar şi de a manifesta excesul de astralitate răspândindu-se de jos în sus.

În acest fel putem descifra, încetul cu încetul, întregul corp uman. Dar, pentru aceasta, trebuie să mai trecem şi la altceva. În legătură cu aceasta, trebuie să înfăţişăm un fapt care va veni în completarea a ceea ce am expus anul trecut.

Este foarte ciudat să vedem că Eul uman este un fel de purtător de Fosfor, când privim Eul conform cu acţiunea sa spiritual-sufletească, organică şi mineralizantă. De fapt, Eul este aici atent la ce face, ducând Fosforul până la periferia organismului uman. A fi purtător de Fosfor este o activitate a Eului, activitatea de a fosforiza organismul din cap până în picioare. Aş spune că această transportare a fosforului până la periferia fiinţei umane organice este îndeplinită de Eu într-un mod foarte ingenios. Până la o anumită limită, pe care trebuie să o respecte, Eul poate vehicula Fosforul fără a-l asocia cu alte substanţe, fără a realiza nişte combinaţii chimice cu alte substanţe. În acest fel, el împiedică să se petreacă degajare chimică de Fosfor la trecerea în organism. Aceasta este una din sarcinile Eului, aceea de a împiedica degajarea de Fosfor, cu excepţia urmelor de Fosfor care sunt chiar necesare atunci când trebuie să se producă ceea ce s-ar întâmpla pe scară largă dacă Eul n-ar reuşi să prevină degajarea de Fosfor introdus în organism. Ceea ce ar rezulta din eliberarea Fosforului şi din acţiunea sa intensă asupra organismului ar fi un proces special. În cursul acestor conferinţe v-am spus că la intrarea omului în lume, când se încarnează fiinţa sufletesc-spirituală care era înainte, se formează mai întâi nişte copii ale corpului eteric, ale corpului astral şi Eului. V-am spus că tot ceea ce este copie a Eului constă, în fond, în sistemele dinamice, în sistemele motorii, care îşi realizează echilibrul. În această privinţă, trebuie să ţinem seama de un aspect particular. Eul are nevoie de Fosfor când restabileşte nişte echilibre perturbate. Acest echilibru este perturbat, de exemplu, când eu merg, şi el trebuie să fie restabilit. Este la fel cu anumite procese interne. Această muncă este îndeplinită, în esenţă, cu ajutorul Fosforului.

Ei bine, dacă Eul nu se străduieşte să-şi epuizeze fosforizarea echilibrând dinamica omului, atunci el intervine prin Fosfor asupra a ceea ce este de la început copia Eului, echilibrarea a ceea ce este dinamic. Aşadar, v-am atras atenţia asupra necesităţii de a ne gândi şi la fiinţa lichidă, la cea atmosferică şi la cea termică din om. Imaginaţi-vă că dvs. aveţi de-a face cu fiinţa lichidă şi cu ceea ce, din replica Eului, din corpul astral, în care se imprimă, la rândul său, Eul, trece în corpul eteric. Rezultă de aici că trecerea neîncetată la o stare dinamică, de la dezechilibru la echilibru, trebuie să se realizeze şi în acest corp eteric.

Dar acestea sunt nişte efecte extraordinar de subtile, de care trebuie să ţinem seama, nişte efecte cu adevărat foarte subtile. Şi aceste efecte sunt reglate prin prezenţa în corpul uman a unor globule în stare liberă, solidare, totuşi, cu mişcările organismului întreg, inclusiv mişcările interne. Acestea sunt globulele de sânge. Acţiunea Eului trebuie să se ciocnească de aceste globule atunci când ea se implică în tot ceea ce este mişcare, ca, de exemplu, mişcarea termică. Aceste globule nu sunt nişte mici sfere, ci forma lor este concepută în mod special pentru a realiza trecerea de la mişcare la echilibru. Aş spune că acţiunea Eului, intervenind în mobilitatea omului, îşi atinge limita chiar în globulele roşii. Iar aici ea trebuie frânată, aici trebuie să se realizeze interacţiunea dintre Eul uman şi întregul organism. Este, de asemenea, locul unde se petrece  conflictul cel mai secret dintre fosforizarea permenentă a omului şi ceea ce constă în procesele de formare a sângelui. Căci, dacă Fosforul este introdus în stare pură în om, globulele roşii sunt distruse prin fosforizare. Este ceea ce constituie o imagine a interacţiunii ciudate a Eului, spiritual prin natura sa, prin intermediul globulelor roşii, cu o realitate fizică. În acest sens, de asemenea, sângele este un suc cu totul deosebit. Nu Goethe, ci o veche maximă afirmă că sângele este un suc cu totul deosebit. Este un lichid în care ceea ce este fizic, exterior omului, interferează cu ceea ce este cel mai spiritual în el, Eul. Aici, urmările unei angajări inadecvate a Eului în interacţiunea respectivă sunt dintre cele mai dezastruoase. De aceea, o interacţiune inadecvată poate cauza nişte devastări şi în ceea ce este de natură fizică. Rezultă uneori de aici dezagregare epitelială, degenerescenţă grăsoasă, chiar în fibrele musculare, mai ales în cele ale musculaturii striate, pentru că ele sunt în mod deosebit supuse acţiunii Eului. Se poate produce şi hemoliză ş.a.m.d. Când acţiunea Fosforului este dereglată, procesul de degradare se poate extinde chiar la os.

Aceste fapte sunt evidente în interacţiunea dintre Eu, pe de o parte, care antrenează după sine, fireşte, şi corpul astral, şi, pe de altă parte, corpul fizic, care antrenează după sine, la rândul său, corpul eteric. Este ca o căutare alternativă a normalităţii şi a anomaliei; s-ar putea spune, o normalizare permanentă, până la un anumit punct culminant, apoi un reflux, cum este cazul, de exemplu, în intoxicarea cu Fosfor. În caz de intoxicare cu Fosfor se va observa că la început corpul astral, precum şi corpul eteric, se apără împotriva a ceea ce se evidenţiază în corpul fizic şi în Eu. Ele se apără din toate puterile, cu energia cea mai vie de care dispune corpul eteric. Acesta ar vrea să se ridice împotriva acţiunii prea puternice care se produce în Eu. El chiar îşi fortifică mijloacele. De aceea, începutul intoxicării cu Fosfor se aseamănă cu un alt proces, cu retrospectiva care îi apare omului după moarte. Ştiţi că aceasta poate dura chiar câteva zile, o zi şi jumătate, două sau chiar trei zile. În timpul acestei retrospective, corpul eteric este reţinut în corpul astral. Corpul eteric şi corpul astral fac întru câtva cauză comună. Este ceea ce fac ele la începutul intoxicării cu Fosfor. Are loc tot ceea ce poate rezulta din cooperarea dintre corpul astral şi corpul eteric, adică ceea ce se petrece în retrospectiva realizată prin corpul eteric după moarte. La începutul intoxicării cu Fosfor, acest efort aduce o ameliorare care durează atâta timp cât ar dura o retrospectivă de acest fel. După aceea vine căderea, refluxul. Apoi, acţiunea patologică a Eului va reveni tot mai puternic. Aşadar, este extraordinar de greu să combatem o adevărată intoxicaţie cu Fosfor. Nu putem lupta decât încercând, în modul cel mai energic, să angajăm întregul organism într-o strânsă colaborare dintre astral şi eteric. Am putea ajunge la aceasta dacă opunem, de exemplu, intoxicaţiei fosforice, aplicarea intensă, în diferite locuri ale corpului uman, a unor vezicătoare puternice, sau ceva analog. În acest fel s-ar obţine, desigur, unele rezultate. Dar, într-un  asemenea caz, trebuie să simţim până unde putem merge.

Vedeţi, aşadar, că prin intervenţia Eului organismul fizic poate fi angajat foarte puternic în ceea ce am putea numi procesul de fosforizare. Dar, dacă acţiunea Eului este atât puternică încât distruge organismul fizic, la polul opus trebuie să se producă, în mod necesar, acţiunea inversă, distrugând ceea ce ar fi acţiunea normală a Eului exercitându-se în organismul normal, dacă această acţiune ar fi moderată. De aceea veţi observa nişte stări de insomnie în caz de fosforizare prea puternică, rezultând, pur şi simplu, dintr-o apropiere prea mare dintre corpul astral şi Eu. Este concluzia pe care o veţi putea trage din tot ceea ce am spus. După tot ce am spus despre interacţiunea cu sângele, veţi constata o cefalee şi, desigur, nişte stări înrudite, cel mai adesea, cu paralizia. Iar ceea ce se află, deci, în poziţie mediană, producându-se cu ocazia fosforizării, când este respins atacul din partea Eului asupra globulelor roşii şi când se instalează o stare alternativă, este ceea ce face să apară nişte simptome de felul icterului. În orice caz, în simptomele de felul icterului trebuie să vedem influenţa dintre sufletesc şi fizic.

Vedeţi, din ceea ce v-am spus, că procesul uman constă, în esenţă, dintr-o lucrare a Eului şi a corpului astral asupra forţelor lumii exterioare în spaţiul circumscris de piele. Este o muncă de interiorizare care se îndeplineşte şi trebuie să vedem cum o putem regla şi stăpâni.

Pe baza acestor observaţii, şi în mod obişnuit, aş spune, anumite reguli dietetice se impun de la sine. Când Eul este prea activ şi când tocmai de aici rezultă nişte dereglări stomacale, dar se produce în acelaşi timp un exces de vitalizare sub formă de diaree ş.a.m.d., este bine, evident, să opunem acestei stări un regim alimentar adecvat. Oricum, într-adevăr, procesul propriu al Eului şi procesul corpului astral realizează în om un fel de acţiune analitică, fragmentarea a ceea ce se găseşte în stare de sinteză în lumea exterioară. În timp ce în profunzimile fizice şi eterice ale organismului avem un fel de sinteză primordială, în activitatea Eului şi a corpului astral domneşte analiza. Această analiză face parte, negreşit, dintre activităţile normale ale fiinţei umane şi ea îşi exprimă aici particularitatea sa în aşa măsură, încât este necesar să i se pună o frână. Căci, dacă Eul se comportă prea analitic în raport cu sărurile de Fosfor, el împinge analiza acestor săruri până la Fosfor şi această operaţie devine un dezastru pentru organismul uman. Analiza se poate exercita până la acel nivel extrem când este vorba să ajungă la Fier, aşa cum am arătat în conferinţele de anul trecut.

Această analiză mergând până la Fier care figurează în compoziţia sângelui este, de fapt, corespondentul procesului de analiză, în cazul altor metale. Căci întotdeauna la acestea din urmă analiza trebuie să fie frânată.

Astăzi am vrut să vă arăt cum fenomenele exterioare sunt, într-adevăr, imaginea a ceea ce se manifestă pornind de la Spirit. De aceea, observarea omului, atât a celui sănătos, cât şi a celui bolnav, trebuie să fie completată prin ceea ce se poate şti despre omul interior, despre omul de natură spirituală.

Pe această bază ne putem cuceri nişte noţiuni referitoare la remediile noastre şi putem crea condiţiile necesare pentru a răspunde numeroaselor întrebări puse de dvs. Ne mai rămân trei conferinţe pentru a ne achita, de bine-de rău, de această misiune.