Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TERAPEUTICĂ ŞI ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ

GA 313


CONFERINŢA A ŞASEA

Dornach, 16 aprilie 1921

Ieri v-am spus că atenţia noastră se va îndrepta spre explicarea naturii acelor medicamente pe care noi tocmai le-am propus aici. Iată, aşadar, intenţia care va da formă studiului nostru. Dar, pentru început, aş dori să fac o remarcă susceptibilă, poate, să vă atragă atenţia asupra mai multor aspecte metodologice.

Se întâmplă foarte adesea ca la o examinare, să spunem, imaginativă, a unui anumit tablou clinic, şi mai ales a unui anumit sindrom, să dobândim cunoaşterea imediată, intuitivă a remediului. Apoi, tentaţi, evident, să reflectăm asupra problemei în funcţie de criteriile de care dispunem pe această temă conform cunoştinţelor ştiinţifice exterioare, aflăm că nu se poate să fie aşa, că este o greşeală. Aici este vorba de un fenomen absolut curent, pe care facultatea de a face investigaţii oculte nu-l întâlneşte numai în domeniul terapeuticii. Doar circumscriind mai îndeaproape subiectul, aprofundându-l în continuare, putem vedea în ce măsură lucrurile sunt, totuşi, juste. Rezultatele cercetării imaginative urmate de intuiţie sunt, desigur, întotdeauna juste, în măsura în care cercetările se întemeiază pe nişte forţe suficiente de cunoaştere. Dar eu aş spune că aprecierea trebuie să se înalţe întotdeauna la nivelul cunoştinţelor astfel dobândite. Aşadar, trebuie să ne familiarizăm cu complexitatea atât de mare a organismului uman. Astfel, vederea de ansamblu, practicată din punct de vedere raţional, întâlneşte nişte dificultăţi extreme, mai ales când încearcă apoi să stabilească o legătură între acest organism şi lumea exterioară. Această dificultate apare în mod cu totul deosebit atunci când privim puţin mai îndeaproape ceea ce am menţionat deja în cursul acestor conferinţe, şi anume rolul Azotului în organismul uman. Am spus că procentul de Azot din aerul expirat este mai ridicat decât cel din aerul la inspirat. Gândirea materialistă nu ajunge deloc la altă idee decât la a considera acest fapt neglijabil. Motivul acestei opinii este că viziunea materialistă despre om este incapabilă, prin natura ei, să descopere rolul Azotului. Acesta nu apare decât cu ajutorul a ceea ce urmează.

Ştiţi că există teoriile cele mai diverse despre alimentaţie. Aş spune că, în materie de interpretare a alimentaţiei, cercetătorii se opun diametral unii altora în ceea ce priveşte rolul albuminei în organismul uman. De ce are nevoie organismul uman de proteine? Cum am spus, pentru a răspunde la această întrebare cercetătorii se situează pe poziţii diametral opuse. Unii ne spun mai curând că întreaga structură a organismului proteinic din om este constantă, că suntem în prezenţa unei constante sau, cel puţin, a unei constante relative, că proteinele ingerate se descompun rapid şi că, în fond, importanţa lor este neglijabilă în raport cu forţele constructive, plastice, ale albuminei din organismul uman. Alţii sunt de o părere, considerată cam depăşită în prezent, conform căreia corpurile proteinice din om se destructurează în permanenţă şi trebuie să fie mereu restructurate cu ajutorul albuminei ingerate. Cele două teorii apar în formele cele mai diverse şi formează un fel de opoziţie diametrală. Dar nici una dintre ele nu sesizează despre ce este vorba, pentru că ele nu ţin seama decât de confruntarea unei albumine cu cealaltă, fără să aibă în vedere întregul organism uman.

În acest organism avem de-a face, în primul rând, cu antagonismul dintre formaţiunea cefalică, aşadar, aceea a sistemului neuro-senzorial, şi formaţiunea care ia naştere din sistemul metabolismului şi al membrelor. Este vorba de o opoziţie diametrală, proprie naturii umane. Importanţa ei nu trebuie să fie subestimată. Căci ierarhia structurală a omului, atât de importantă în domeniul  terapeuticii, rămâne de neînţeles dacă nu se ţine seama de ceea ce am spus adineaori. Astfel, de exemplu, nu putem înţelege deloc cum se comportă în realitate plămânul în organismul uman dacă nu pornim, pentru aceasta, de la o cercetare care să ne conducă la reflecţiile următoare. Când avem de-a face cu organismul cefalic, suntem confruntaţi cu predominanţa indiscutabilă a anumitor forţe. Apoi, avem de-a face cu organismul toracic, în care se află plămânul. Deoarece organismul uman conţine peste tot aceleaşi forţe în grade diferite, plămânul este un organ care conţine şi el, dar în mod atenuat, mai puţin intens, forţele formaţiunii cefalice. Iar când cercetarea are în vedere participarea Eului, a corpului astral şi a corpului eteric la întreaga modelare plastică a organelor şi la destructurarea lor, ea ajunge la o formulare paradoxală, conform căreia formaţiunea pulmonară este o metamorfoză a formaţiunii cefalice, doar că formaţiunea pulmonară reprezintă un stadiu anterior al formaţiunii cefalice. Capul se dezvoltă datorită aceloraşi forţe formatoare cum sunt acelea care acţionează în plămân, unde acestea se opresc la un stadiu mai primitiv.

Astfel, plămânul este o metamorfoză a formaţiunii cefalice, şi el este capabil să asigure funcţia respiratorie tocmai datorită întârzierii metamorfozei sale faţă de structurile cefalice. Dacă forţele rămase în urmă în plămân, pentru a-i conferi funcţia respiratorie, ar progresa, plămânul ar semăna din ce în ce mai mult cu un cap. Consecinţa acestei asemănări din ce în ce mai mari cu capul va fi că plămânul va tinde, aşadar, să devină un organ de gândire. Făcând acest lucru, căutând să devină un organ de gândire prin asimilarea forţelor care sunt la locul lor în cap, plămânul se pregăteşte pentru ceea ce se numeşte tuberculoza pulmonară.

Tuberculoza pulmonară nu poate fi înţeleasă decât în acest fel, în funcţie de întregul om. Trebuie s-o înţelegem spunându-ne că în plămânul ftizic respiraţia tinde să devină gânditoare. În cap, respiraţia a suferit, într-adevăr, o metamorfoză, şi toate funcţiile gândirii, până la asimilarea percepţiilor, nu sunt nimic altceva decât o respiraţie transformată în cursul evoluţiei. Capul este un organ evoluat, un organ respirator care a depăşit stadiul pulmonar.  Este un organ care reţine respiraţia, pentru a înlocui respiraţia atmosferică cu asimilarea forţelor eterice prin intermediul simţurilor. Percepţia senzorială nu este nimic altceva decât un proces respirator mai fin, adică deplasat în eteric. Capul respiră, plămânul respiră. Dar în om mai există şi o altă respiraţie. Ea se află la un nivel de metamorfoză cu o treaptă mai jos. Este respiraţia ficatului. Ficatul este un plămân neterminat, un cap neterminat. Şi el respiră. Tot ceea ce predomină în acest organ este cealaltă metamorfoză, care se află la polul opus percepţiilor senzoriale, adică absorbirea şi asimilarea alimentelor. Din acest motiv, formaţiunea pulmonară şi formaţiunea hepatică se află la mijloc, între formaţiunea gastrică şi formaţiunea cerebrală, adică cefalică.

Sprijinindu-vă pe aceste reflecţii, nu veţi fi departe de a înţelege faptul că trebuie să spunem despre organele omului, despre unele dintre organele sale, că ele sunt, la urma urmei, nişte organe respiratorii. Toate organele care sunt conformate asemenea creierului, plămânul şi ficatul, sunt, totodată, nişte organe respiratorii. Ca atare, ele au impulsul exterior de a respira. Aşadar, ele elimină spre exterior acidul carbonic. Această eliminare este fenomenul esenţial al respiraţiei. Dvs. absorbiţi Oxigenul; absorbirea de Oxigen şi eliminarea de acid carbonic nu sunt doar o acţiune a plămânului, ci a întregului organism, a fiecărui organ. Ea rezultă, în esenţă, din activitatea corpului astral, care îşi desfăşoară activitatea prin simpatie şi antipatie. Simpatia corespunde forţei de a inspira a corpului astral, iar antipatia forţei acestuia de a expira. Şi, descoperind în cartea mea numită Teosofia [ Nota 15 ] descrierea corpului astral, îl veţi vedea descris ca impregnat de forţele simpatiei şi antipatiei. El lucrează în respiraţia generală a omului conform principiilor antipatiei şi simpatiei. Aici trebuie să vedem activitatea internă a corpului astral.

Şi acum ajungem la ultimul aspect, aş spune, al acestor reflecţii. Este momentul să menţionăm că ansamblul acestor corpuri proteinice prezente la om este constituit în vederea respiraţiei, că el se exprimă spre exterior prin respiraţie, în măsura în care aceste proteine fac parte din organele pe care le-am descris. Dar tot ceea ce se exprimă spre exterior se exprimă şi spre interior. Iată o schemă care ar putea ilustra acest fapt. Dacă aveţi un anumit organ uman care conţine albumină şi care aparţine grupului de organe pe care le-am amintit, acest organ este condus spre o activitate respiratorie exterioară (vezi, cu roşu, pe schiţa următoare). Dar, desfăşurând o  activitate respiratorie exterioară, el mai exercită şi o alta, interioară, la polul opus al respiraţiei.

Această activitate eliberează spirit, eliberează suflet. În timp ce activitatea care eliberează suflet intervine respirând (în roşu) spre exterior, în cursul respiraţiei externe, în interior se desfăşoară, în acelaşi timp, o activitate sufletesc-spirituală. Aceasta, evident, nu are nevoie de spaţiu, ci, dimpotrivă, am putea spune că dispare din spaţiu tot timpul, că iese tot timpul din spaţiul tridimensional. Dar această activitate acţionează spre interior şi este proprietatea albuminei să desfăşoare această activitate spre interior. Ceea ce funcţionează în cap drept activitate interioară este condus aici prin organele de simţ. De aceea, organele capului sunt organele care conţin cel mai puţin spirit. Ele absorb spiritul din exterior, asimilându-l prin organele de simţ. Capul este organul cel mai puţin spiritual al omului.

desen Planșa 5 plansa 1

[măreşte imaginea]

Dimpotrivă, spiritualitatea umană, în special la începutul evoluţiei sale în corp, dezvoltarea spiritului, care este real, nu abstract, începe în plămân şi lucrează din exterior spre interior, în sens invers faţă de respiraţie. Iar organele sale cele mai spirituale sunt cele care fac parte din sistemul hepatic. Sunt organele care desfăşoară cea mai multă activitate spirituală spre interior. Aceasta explică şi de ce oamenii la care domină capul devin materialişti. Căci prin intermediul capului nu putem asimila decât spiritualitate exterioară, astfel încât ajungem să credem că dezvoltarea spirituală rezultă din ceea ce am luat cu ajutorul simţurilor din lumea exterioară. Astfel că un intelectual veritabil devine, totodată, prin forţa împrejurărilor, materialist. Cu cât gândim mai mult cu capul, cu atât tindem mai mult spre materialism. Dimpotrivă, materialismul încetează să aibă drepturi asupra conştienţei atunci când omul complet, omul întreg, ajunge să devină conştient de faptul că întreaga sa fiinţă gândeşte cu organele care îşi îndreaptă activitatea spre interior.

Activitatea care se manifestă în respiraţie se revelează spre exterior, şi anume în eliminarea Carbonului în acidul carbonic. Dar activitatea desfăşurată spre interior, spiritualizarea, este legată de Azot. Şi, odată consumat, Azotul este eliminat în vederea spiritualizării. Procentul de eliminare a Azotului ne dă măsura activităţii interioare a organelor interne ale omului în vederea spiritualizării. Puteţi deduce de aici că cel care nu crede într-o spiritualitate de acest fel nu cunoaşte altceva decât îndoiala, bineînţeles, în privinţa asimilării Azotului de către organismul uman. Doar ştiind cum în fiecare funcţiune proteinică se desfăşoară o activitate care merge spre exterior şi o activitate care merge spre interior, doar în acest fel putem înţelege, de fapt, rolul nutriţiei. Examinaţi acest proces, care, în esenţă, este un proces respirator cu polarităţi opuse, şi veţi spune că pretutindeni hrănirea şi digestia se întâlnesc cu procesele respiratorii, că pretutindeni hrănirea şi digestia sunt confruntate cu procesele respiraţiei şi ale spiritualizării. În acest proces de spiritualizare, aşadar, pe faţa cealaltă a respiraţiei, se află forţele cu adevărat formatoare şi modelatoare ale constituţiei albuminei. În aceasta constă tot ceea ce îl configurează pe om. Mai deduceţi de aici că activitatea respectivă atrage atenţia asupra unei interacţiuni dintre corpul astral şi corpul eteric. Corpul astral este activ în respiraţie prin simpatie şi antipatie. Corpul eteric este activ ciocnindu-se prin activitatea sa de simpatiile şi antipatiile corpului astral. Pretutindeni în organismul uman activitatea corpului eteric întâlneşte respiraţia. Impactul principal al acţiunilor eterice se găseşte în părţile lichide ale omului. Căci omul este compus cel puţin două treimi din apă. În acest organism lichid activează de preferinţă corpul eteric, aici se manifestă în mod fizic forţele eterice. Forţele respiraţiei se manifestă în celălalt organism, care este un organism atmosferic, încorporat omului prin intermediul aerului. Astfel, putem considera ceea ce se petrece în corpul astral şi corpul eteric ca fiind o interacţiune între forţele apei şi cele ale aerului. Această interacţiune se produce în permanenţă în om. Bineînţeles, nici una dintre aceste acţiuni nu este anulată complet prin opusul ei. De aceea, o dată cu aerul, omul inspiră întotdeauna nişte urme de vapori de apă. Astfel, etericitatea se întinde până la respiraţie. Activitatea respiratorie se întinde până la organele înseşi ale digestiei şi ale nutriţiei. Şi ele respiră, în măsura în care sunt formate din proteine. Aşadar, întotdeauna fiecare dintre aceste activităţi  înclină spre cealaltă şi, în fond, avem mereu de-a face doar cu predominanţa uneia sau alteia într-un anumit organ. Nu avem niciodată de-a face cu ceva ce poate fi descris doar într-un singur fel. Când spunem, de exemplu, că un organ este doar respiraţie, când vorbim astfel despre plămân, comitem o eroare. Deşi atenuată, întâlnim aici întotdeauna şi cealaltă activitate. Digestia se face, în principal, printr-o singură activitate, care se realizează în mediul eteric-lichid şi în mediul fizic-solid. În esenţă, fenomenele digestive şi nutritive se desfăşoară în mediul eteric-lichid şi în cel fizic-solid, iar respiraţia se desfăşoară, în principal, în mediul astral-atmosferic, iar activitatea Eului, o activitate esenţialmente spirituală, se desfăşoară în stările termice care corespund tocmai Eului. Activitatea spirituală din organismul fizic constă în sinergia care asociază Eul şi stările termice din toate organizările în care fizicul este accesibil căldurii. Eul trebuie să se alieze întotdeauna cu căldura, trebuie să acţioneze întotdeauna pornind de la căldură. Când punem un bolnav în pat şi îl acoperim, nu facem nimic altceva decât să facem apel la Eul său, solicitându-l să se folosească în mod adecvat de căldura realizată în acest fel.

Aceasta situează în plină lumină hrănirea omului. Ea constă în interacţiunea dintre lichidul tisular, aşadar, dintre mediul apos, în care se realizează, în esenţă, nutriţia şi excreţia, şi organismul proteinic al omului, un organism care nu este labil, întru câtva, decât în timpul creşterii, şi care se stabilizează apoi,  pentru a suferi, mai mult în decursul celei de a doua jumătăţi a vieţii, un fel de destructurare. În lichidul tisular se produce în permanenţă absorbţia şi distrugerea albuminei conţinute în hrană. Şi în această activitate constau atacurile îndreptate împotriva a ceea ce vrea să rămână stabil în formaţiunea proteinică, şi anume în organele proteinice interne înseşi. Ele vor să rămână stabile, şi aceasta pentru a degaja, pentru a pune în libertate spre interior activitate spirituală. Efectele procesului nutritiv constau, la urma urmei, în această interacţiune permanentă dintre fenomenul intens al absorbţiei şi cel al destructurării substanţei proteinice, precum şi în jocul de forţe ce rezultă de aici, aşadar, în această interferenţă din sânul proteinelor umane între acţiunea unora din aceste forţe, care sunt extraordinar de mobile, şi acţiunea altor forţe, care tind spre stabilitate. Există, aşadar, o parte de superstiţie şi o parte adevăr în ideea că omul se construieşte pe baza substanţelor absorbite pentru a se hrăni. Este o superstiţie pentru că, oricum, forţele constructive sunt conţinute în proteinele fiinţei umane, prin însăşi natura sa umană, în timp ce, pe de altă parte, la polul opus, omul desfăşoară o activitate care realizează un atac permanent împotriva stabilităţii propriei constituţii proteinice. Putem afirma, aşadar, că este eronat să credem că ingerarea alimentelor întreţine, ea singură, viaţa omului. Este ceva complet eronat. Dar este just să spunem că întreţinerea vieţii este asigurată prin activitatea intensă a forţelor din lichidul tisular. Aşadar, dacă vă preparaţi nişte meniuri care stimulează această activitate din lichidul tisular, dvs. prin aceasta întreţineţi, de fapt, viaţa, şi nu administrând corpului substanţe nutritive, ci provocând ciocnirea lor cu forţele stabile din proteinele corpului. Procesul pe care îl stimulaţi prin absorbirea alimentelor vehiculează cu adevărat esenţialul pentru întreţinerea vieţii. Aici trebuie să fim atenţi la procesul însuşi. De exemplu, se poate întâmpla ca la un adult, a cărui dezvoltare este încheiată, nişte substanţe să rămână fără efect, în timp ce noi ştim că ele sunt foarte eficace la copil. Dar copilul se află în curs de dezvoltare plastică şi cere, astfel, absorbirea acestor substanţe, interiorizarea lor, desfăşurarea internă a forţelor lor.  De departe, nu este sigur că o anumită substanţă, cunoscută pentru eficacitatea ei în cazul copilului, va acţiona şi în cazul adultului, care are dezvoltarea încheiată. Adultul poate avea nevoie doar de întreţinerea forţelor care tind spre stabilitatea umorilor sale tisulare, de absorbirea stimulatorilor respectivi. Studiaţi tot ceea ce se petrece în organele umane orientate spre interior: plămânul, ficatul şi chiar capul, organizat şi el conform acestui principiu. Apoi, îndreptaţi-vă atenţia spre organele despre care aş spune că sunt inserate mai curând pe lângă nişte umori tisulare în realizarea acestei activităţi. Aici veţi descoperi, ca pe un organ primordial, inima, înconjurată de plămâni. Inima este un organ format în întregime pe baza activităţii lichidelor tisulare, iar funcţia acestui organ nu este altceva decât reflectarea activităţii interne a lichidelor tisulare.

Inima nu este o pompă, am spus adesea. Inima este mai curând ceea ce aş numi un aparat de citire a ceea ce se petrece în lichidele tisulare. Ea este pusă în mişcare de circulaţia sanguină şi aceasta din urmă nu rezultă dintr-o inimă care funcţionează ca o pompă. Inima este tot atât de puţin implicată în funcţia circulatorie, la om, pe cât este de implicat termometrul în naşterea căldurii sau a frigului, afară. Termometrul nu este altceva decât un aparat care citeşte căldura şi frigul, şi, tot aşa, inima nu este altceva decât un aparat de citire, pentru a citi circulaţia umană şi pentru a descifra ce varsă în ea sistemul metabolic al sângelui. Aceasta este o regulă de aur pe care trebuie să o respectăm neapărat pentru a-l înţelege pe om. Credinţa conform căreia inima este o pompă care împinge sângele în artere este, de fapt, un anti-adevăr din domeniul ştiinţelor actuale ale naturii. Un om care ar crede aşa ceva ar trebui să creadă, de asemenea, că odaia sa a devenit mai caldă pentru că termometrul a urcat. Căci, conform logicii, este acelaşi raţionament.

Acestea sunt consecinţele unui mod de a vedea care nu ţine seama deloc de partea preponderentă, în cea mai largă măsură, a naturii umane, de partea sa sufletesc-spirituală, de ceea ce este mobil, de ceea ce este dinamic. Este un mod de a vedea care nu se sprijină decât pe aspectul material, din care vrea să facă să Ia naştere forţele pe care materia nu le-a primit decât ca amprentă. Acest mod de a vedea vrea să atribuie inimii nişte forţe pe care inima nu le-a primit, în fond, decât din dinamica, din jocul forţelor.

Aşadar, putem spune că în activitatea inimii şi în organul cardiac avem organizarea cea mai evoluată a ceea ce se opune, la om, respiraţiei şi degajării de spirit. Este vorba despre ceea ce am putea numi metamorfoza prin polaritate, contrară aceleia produse numai prin transformare. Studiind capul, plămânul, ficatul, vedem nişte trepte diferite ale metamorfozei prin transformare. Dar, de îndată ce studiem inima în comparaţie cu plămânul, trebuie să vorbim de metamorfoză prin polaritate. Trebuie să spunem că structura inimii se află la polul opus faţă de cea a plămânului. Şi toate organele orientate mai curând spre înainte sunt atunci transformări ale structurii cardiace. Uterul feminin se află, în mod absolut evident, în această situaţie. Eu vorbesc despre uter, pentru că există şi un uter masculin, dar acesta nu există, la bărbaţi, decât sub formă eterică. Uterul nu este altceva decât o inimă transformată. Şi tot ceea ce trebuie să asimilăm pentru a înţelege această organizare a omului provine din acest mod de a vedea lucrurile.

La om, mai ales grăsimile şi hidraţii de carbon intervin în această altă activitate care are drept centru activitatea inimii, unde ea ajunge la capăt. Aici îşi desfăşoară activitatea grăsimile şi hidraţii de carbon. Bineînţeles, această activitate se extinde la întregul corp. Căci, aşa cum întregul corp respiră şi dezvoltă spirit, el este ocupat, pe de altă parte, să dispună de materie şi să finiseze din punct de vedere funcţional nişte sisteme dinamice, în vederea combustiei. Acest fapt ne va arăta cum, pornind de la o viziune cu adevărat interioară asupra organismului uman, putem trece întotdeauna la faptele terapeutice. Căci acest fapt situează într-o anumită lumină cazul bolii numite odinioară tuberculoză pulmonară, fără a mai aminti şi alte nume pe care le-a mai primit din motive pur teoretice. Această afecţiune rezultă din diferitele influenţe care au în comun faptul că îl sustrag pe om de la ceea ce este extrapământesc pentru a-l împinge spre ceea ce este pământesc, viaţa, de exemplu, în nişte locuinţe insalubre, ş.a.m.d. Toate descrierile tuberculozei pulmonare se rezumă la faptul că bolnavul este sustras influenţei Soarelui şi Universului, pentru a fi împins spre ceea ce-l separă de acestea, spre ceea ce paralizează plăcerea pe care el o resimte în contact cu influenţele extrapământeşti, mai ales în percepţiile senzoriale. Sufletul său, sensibilitatea sa, sunt împiedicate să pătrundă în organele de simţ, astfel încât ele coboară în plămân, care tinde să devină un organ de gândire, să devină cap. Şi, într-adevăr, plămânul merge până la a ilustra prin forma sa exterioară faptul că vrea să devină cap, că vrea să ia o formă care dă la iveală forţele osificante ale capului în plămân, astfel încât de aici rezultă scleroza ş.a.m.d. Ce-i de făcut pentru a contracara această tendinţă?

Pentru a contracara cefalizarea plămânului, trebuie să ne gândim, înainte de toate, că aici este vorba de o slăbire a activităţii astrale normale, în timp ce activitatea Eului este prea puternică. Activitatea Eului începe să domine activitatea astrală. Acest lucru trebuie să-l oprim. Tocmai percepţia senzorială exterioară este ceea ce stimulează îndeosebi activitatea Eului. Iar tot ceea ce este percepţie senzorială exterioară se continuă în sânul organismului uman în depunerile de sare. Acestea sunt dereglate la cel care are o tendinţă spre tuberculoza pulmonară. Pornind de la acest aspect, trebuie să-i venim în ajutor prin fricţiuni cu sare, pentru a ajuta plămânul să nu mai cadă în prada proceselor dereglate. Fricţiunile cu sare, în aplicare externă, vor contracara procesele de scleroză care se produc din interior.

Bineînţeles, o influenţă ca aceea pe care o exercită din exterior efectul sării trebuie să fie realizată în scopul de a face ca organismul să admită ceea ce vrea să intre din exterior. De asemenea, se pot face băi sărate, băi foarte sărate, dar trebuie să procedăm în aşa fel încât organismul să fie înclinat să asimileze ceea ce-i vine din exterior, să răspundă, aşadar, din interior. Pe această temă puteţi face următoarea reflecţie, care rezultă, în parte, din ceea ce a fost discutat aici deja anul trecut [ Nota 16 ].

Dacă vrem să stimulăm organismul pentru ca el să desfăşoare o activitate, pornind din interior, care să regleze prin interacţiune anumite forţe exterioare de organizare, se pune problema să-i administrăm Mercur, în doze mici, aşadar, în sens homeopatic. În această privinţă, Mercurul este un remediu interesant, un remediu important. Trebuie să ţinem seama neapărat tocmai de ceea ce este important să respectăm în materie de dozaj. Şi iată ce vă puteţi spune, rezumând tot ceea ce am expus pe această temă. Sistemul metabolismului şi al membrelor seamănă cel mai mult cu natura exterioară. Dacă el este acela care se află în dificultate şi trebuie să acţionăm asupra lui, vom folosi nişte dinamizări joase. De îndată ce ajungem la omul median,  vom folosi nişte dinamizări medii. Iar când vrem să acţionăm pornind din cap, când vrem să acţionăm pornind de la ceea ce are legătură cu spiritualitatea din cap, trebuie să folosim dinamizările mai înalte. În cazul de faţă, este vorba despre activitatea pulmonară care aparţine omului median. Dozajul Mercurului trebuie să fie aici o dinamizare medie. Când ne aşteptăm la o influenţă asupra capului, care să se răsfrângă asupra întregului organism, se cer dinamizările cele mai înalte. Prin aceasta, acţiunea lor este deosebit de benefică peste tot acolo unde credem că trebuie să acţionăm cu ajutorul unor compuşi ai Siliciului. Aceştia cer, prin natura lor, să fie folosiţi în diluţiile cele mai înalte, deoarece ei tind întotdeauna spre cap şi spre periferia corpului, ceea ce este, în mod evident, just în raport cu formaţiunea cefalică. Dimpotrivă, când, din motive diferite, e cazul să folosim compuşii Calciului, vom proceda just dacă nu vom urca până la dinamizările cele mai înalte, ci folosind mai curând nişte dinamizări inferioare. Pe scurt, criteriul în materie de dinamizare este în funcţie de necesitatea de a interveni în sistemul metabolismului şi al membrelor, sau în organismul median al sistemului ritmic, sau în organizarea cefalică. Aici trebuie să ţinem seama, bineînţeles, de faptul că, pe de altă parte, organismul cefalic îşi extinde forţele asupra întregului organism. Astfel, putem ajunge, de exemplu, la concluzia că un om bolnav la picior este atins, de fapt, de o boală ascunsă a capului, cauza bolii avându-şi sediul în cap. Atunci nu va mai fi vorba să vindecăm pornind de la metabolism, ci pornind de la cap. Va trebui să alegem nişte dinamizări ridicate, totuşi, nu prea înalte, ale remediului, care, desigur, ar acţiona bine în dinamizări joase, dacă ar trebui să vindecăm pornind de la metabolism. Aceste noţiuni pot fi rezumate foarte bine într-un principiu: va trebui să acţionăm treptat. Detaliul nu se va clarifica decât dacă vom observa exact rezultatul experienţelor. Trebuie să încercăm să ne orientăm aşa cum am indicat.

Într-adevăr, nu putem vorbi cu adevărat de vindecare decât reţinând cu grijă faptele experienţei. Căci, bineînţeles, fiecare experienţă particulară este instructivă şi îşi aduce roadele mai târziu. Dacă ţineţi seama de ceea ce am spus, veţi vedea că nu mai există nici un mister în faptul că pot apărea, de exemplu, nişte boli care afectează împreună creierul şi ficatul. Căci ficatul nu este altceva decât un creier metamorfozat. Degenerescenţa simultană a ficatului şi a ganglionilor cerebrali pe care o observăm se înscrie tocmai în această linie: suntem în prezenţa unei stări patologice care accentuează şi mai mult starea care provoacă tuberculoza pulmonară. Aceasta nu este altceva decât metamorfoza accentuată a tuberculozei pulmonare; de aceea va trebui să folosim un dozaj mai grosier în uzajul intern al Mercurului, iar în uzaj extern nu vom prescrie fricţiuni cu sare ş.a.m.d., băi cu clorură de Sodiu, cu sare de bucătărie obişnuită. Va trebui să trecem la sărurile de Calciu. Asta trebuie să spunem în legătură cu acest subiect.

Acum vedeţi unde se află pretutindeni cauzele unor erori şi unde putem descoperi ce este just, dacă examinăm organismul uman pornind din interior. Imaginaţi-vă că cineva vine şi declară că aici este vorba de o boală pe care el o va vindeca prin Mercur. Şi, de fapt, el obţine un rezultat. Totuşi, boala în cauză nu este neapărat în raport cu sifilisul, dar omul nostru este de părere că vindecarea cu Mercur semnalează relaţia cu fenomenele sifilitice. Totuşi, lucrurile nu stau neapărat aşa. La fel, veţi înţelege acum mai bine ceea ce am spus anul trecut [ Nota 17 ] referitor la bolile mintale. Este de la sine înţeles că, vorbindu-vă acum câteva zile despre ramolismentul cerebral, am făcut aluzie la boala paralitică. Dar, spunând “paralizie”, nu ne exprimăm, de fapt, foarte exact. Am mereu impresia că expresiile au deviat deja spre sindromul exterior. Dar acum se pune întrebarea de a şti ce am vrut să spun anul trecut când am afirmat că adevăratele cauze ale bolilor mintale trebuie căutate, în fond, în deformările de organe. Tocmai acest lucru se întâmplă, şi de aici învăţăm că nu ajungem la nimic dacă  studiem doar simptomele psihice. Rezultatul este, practic, nul. Putem spune, totuşi, că anumite complexe psihice par să ţină de nişte cauze patologice absolut diferite. În aşa-numitele boli mintale, trebuie să căutăm întotdeauna deformarea organelor, să găsim un organ care nu funcţionează bine, pentru a ne întreba apoi asupra cauzei tulburării funcţionale. Cauza acesteia este deficienţa forţelor avându-şi sediul, propriu-zis, în formaţiunile proteinice stabile şi nu în cele variabile. Aşadar, la  bolnav există tendinţa permanentă de a distruge structura plastică şi primară a unui organ. Astfel, vom face bine să nu ne uităm prea chiorâş spre ceea ce, la polul celălalt, corespunde proceselor metabolice din lichidele tisulare. Aşadar, când pornim de la simptome, aici nu se vede nimic din ceea ce reprezintă metabolismul în organism. În schimb, pentru cunoaşterea bolilor mintale este foarte important să se studieze excreţiile. Vom găsi aici nişte repere foarte importante. Examinarea naturii excreţiilor la bolnavul mintal este extrem de importantă. Căci am spus anul trecut că, în anumite forme de boli mintale, există mania de a forma nişte viziuni, nişte halucinaţii auditive. Tocmai acesta este semnul degajării de spirit în interiorul omului.

Aşadar, dacă există această manie, cauza ei este o defecţiune survenită într-un organ. Când organul nu este defectuos, când constituţia sa este normală, atunci el formează imaginaţiuni, dar acestea rămân inconştiente. Devenit defectuos, el nu ajunge să formeze corect aceste imaginaţiuni şi de aici rezultă mania de a forma imaginaţiuni, dar, pe de altă parte, imaginaţiunile nu sunt acoperite de organ şi apar sub formă de halucinaţii ş.a.m.d. Astfel, aş vrea să spun că dacă avem de-a face cu un organ în interiorul căruia se formează imaginaţiuni (vezi schiţa, cu roşu, și planșa 5), dacă efectul lor radiant se extinde asupra întregului organism (pe schiţă, luminos) şi dacă el este străpuns, atunci avem de-a face cu un organ deformat.

desen

Acesta nu poate realiza corect formarea organică de imaginaţiuni (roşu) şi, cum ea este anormală, această formaţiune se impune, pe de o parte, conştienţei. De unde halucinaţiile şi viziunile. Pe de altă parte, organul este distrus şi se produce nevoia de adevărate imaginaţiuni. Doar viziunea interioară a acestor fapte ni le poate explica.

Vom continua, pe de o parte, răspunzând la întrebările care au fost puse, şi, pe de altă parte, explicând remediile noastre. Încheiem acum şi vom asculta conferinţa doctorului Scheidegger.