Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CURSUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ

GA 317


CONFERINŢA A 12-A

Dornach, 7 iulie 1924

Acum vom începe prin aceea că vă veţi exprima diferitele dorinţe, după care voi avea de încheiat cursul. Aşadar eu vă rog să îmi mai spuneţi acum ce vă înflăcărează inimile, pentru a merge mai departe.

S.: Doresc să spun că nu mai avem alte întrebări.

Deci a fost vorba în aceste prezentări despre aprofundarea pedagogiei noastre din Şcoala Waldorf până la acele metode de educare, care duc la copilul aşa-zis anormal. Şi aţi văzut din cele expuse că, de fapt, copilul anormal trebuie să fie apreciat imediat într-un alt mod decât copilul aşa-zis normal, dacă trebuie să fie tratat în mod corespunzător, şi că trebuie să fie altfel apreciat şi de educatori şi învăţători, decât este cazul la ora actuală în cercurile profane, unde se rămâne de obicei la indicarea anomaliei şi nu se merge mai departe la adevărata origine a acesteia. Astăzi nu suntem atât de departe cum era Goethe într-o măsură elementară la observarea creşterii plantelor, a fiinţei plantei. Goethe privea cu o bucurie deosebită la ceea ce apare la plante ca malformaţii. Şi printre articolele cele mai interesante scrise de Goethe sunt cele privitoare la aceste malformaţii, la care un organ oarecare, pe care suntem obişnuiţi să îl găsim într-o anumită formă, aşa-zisă normală, sau creşte peste dimensiunea normală, sau se împarte anormal, sau chiar lasă să apară undeva organe care sunt localizate în mod normal altundeva. Tocmai în aceea că planta se poate manifesta în astfel de malformaţii, vede Goethe cele mai favorabile puncte de plecare pentru a ajunge la ideea Plantei Primordiale (Arhetipului Plantei). Căci el ştie că ceea ce se ascunde ca idee îndărătul plantei, se arată cu cea mai mare limpezime tocmai în astfel de malformaţii; astfel încât dacă am vedea într-o serie de observaţii la plante cum poate fi afectată formarea rădăcinii, cum pot apare malformaţii la frunză, la tulpină, la flori sau cum chiar şi fructele pot fi formate defectuos – aceasta ar putea fi văzut desigur numai la o serie de plante –, atunci am putea vedea în sinteza imaginilor malformaţiilor tocmai Planta Primordială.

Şi aşa stau lucrurile în privinţa a tot ceea ce vieţuieşte, chiar şi ceea ce vieţuieşte în spirit. Ajungem tot mai mult să înţelegem că ceea ce vieţuieşte şi îndărătul genului uman şi se revelează exterior în anormalităţi, tocmai aceasta revelează la exterior adevărata spiritualitate a genului uman. Şi dacă privim lucrurile astfel, atunci ajungem să pricepem şi felul în care se gândea şi se priveau lucrurile în vremuri mai timpurii, în care se vedea în educaţie ceva deosebit de apropiat vindecării. Se vedea în vindecare o apropiere, a ceea ce se plăsmuieşte ahrimanic şi luciferic, de ceea ce menţine linia mijlocie dintre Luciferic şi Ahrimanic în sensul progresului Spiritualului bun. Vindecarea era privită ca echilibrul dintre Luciferic şi Ahrimanic. Şi văzând într-un mod mult mai înalt, că omul de-abia în cursul vieţii sale trebuie să fie adus la un echilibru prin educaţie, se vedea totodată în copil, într-un anumit sens, încă ceva anormal, ceva care, într-un fel, este bolnav şi trebuie vindecat, astfel încât cuvintele primordiale (misteriale) pentru vindecare şi educaţie erau identice. Educaţia îl vindecă pe omul aşa-zis normal, şi vindecarea este doar o specializare pentru omul aşa-zis anormal.

Acum este foarte firesc ca în cazul în care un asemenea fundament este considerat ca just, trebuie mers mai departe în această direcţie şi trebuiesc puse întrebări. De fapt avem a face în cazul fiecărei boli care se iveşte din interior cu ceva de natură spirituală, dar în cele din urmă şi în cazul bolilor care apar in interior ca urmare a unui insult exterior. Căci chiar şi în cazul unei fracturi de membru inferior, ceea ce se manifestă este o reacţie a interiorului la ceea ce vine din exterior şi chirurgia ar face bine să se lase inspirată de o astfel de concepţie. Dacă privim astfel aceste lucruri ajungem într-un grad mult mai înalt la întrebarea: Cum trebuie tratat de fapt copilul în privinţa comportamentului fizic şi spiritual-sufletesc? Aceste două domenii sunt tocmai la copil foarte strâns legate, şi nu este îngăduit să se creadă că dacă i se administrează copilului un medicament substanţial, acesta – aşa cum se crede la ora actuală – acţionează numai fizic. O substanţă acţionează la copil chiar mult mai spiritual decât la adultul de mai târziu. Şi acţiunea laptelui matern constă în aceea că în el trăieşte neîndoielnic ceea ce, în vechile concepţii era numit buna mumie (miasmă), în contrast cu reaua mumie, care trăieşte în alte produse de excreţie. Mama trăieşte în totalitate în laptele matern. Aici avem ceva ce trăieşte ca o forţă care s-a deplasat într-o altă regiune a organizaţiei omului. Până la naşterea copilului ea este activă în acea regiune, care aparţine în majoritate de sistemul metabolic-motor; după naştere această forţă este activă în regiunea sistemului ritmic. Aceste forţe migrează aşadar în cadrul organizaţiei în etajul imediat superior. Prin deplasarea cu un etaj, ele îşi pierd conţinutul eului, care era în principal activ în perioada embrionară, dar îşi păstrează conţinutul astralic. Atunci când aceleaşi forţe, care acţionează în laptele matern, evoluează ascendent, ajung în etajul următor, în cap, ele îşi pierd şi conţinutul astralic şi nu mai conţin decât organizaţia fizică şi eterică. Pe aceasta se bazează însă acţiunea lor dăunătoare asupra mamei [ N.Tr. 66 ], când aceste forţe se deplasează în etajul superior. Aici vedem toate manifestările patologice ce apar la mamă.

Astfel avem la mamă forţe care mai plăsmuiesc astral, care mai acţionează spiritual, şi trebuie doar să ne gândim ce răspundere ne revine atunci când lăsăm copilul să treacă la propria hrănire, când astăzi nu mai este prezentă o conştienţă despre felul în care spiritualul lucrează de fapt pretutindeni în lumea exterioară: despre faptul că planta devine în ascensiunea de la rădăcină până la floare şi fruct tot mai spirituală şi ca atare acţionează. Dacă începem la rădăcina plantei, la ea avem ceea ce acţionează cel mai nespiritual ca rădăcină. Rădăcina stă într-o relaţie fizică şi eterică relativ puternică cu mediul înconjurător, dar în floarea plantei începe o viaţă care tânjeşte plină de dor de astralic. Planta se spiritualizează prin creşterea în sus. Şi astfel trebuie să ne întrebăm în continuare: Cum se comportă oare această rădăcină a plantei în contextul universal? – Contextul ei universal este propria creştere în solul terestru. Da, dragii mei prieteni, această rădăcină este crescută astfel în sol, cum noi am crescut cu capul în aerul liber şi în lumină, aşa încât putem spune: aici jos avem la plantă percepţia, polul cefalic, aici la floare avem polul metabolic al plantei, polul hrănirii (v. fig. 25, planșa 15). Aici sus avem la plantă ceea ce conţine spiritualitatea tânjită de către sistemul metabolic-motor şi de aceea este înrudită cu sistemul metabolic-motor al omului. Şi dacă privim pe de o parte laptele matern şi pe de altă parte ceea ce pluteşte deasupra plantei ca astralitate tânjită de plantă, pentru concepţia ocultă rezultă o înrudire extraordinar de apropiată – nu o identitate absolută – între acea astralitate care provine de la mamă prin laptele matern şi acea astralitate care pluteşte venind din cosmos spre floarea plantei.

figura 25
plansa 12
[măreşte imaginea]
Figura 25
Planşa 12

Aceste lucruri nu sunt spuse pentru a şti ceva teoretic, ci pentru a avea simţămintele necesare faţă de ceea ce este în lumea înconjurătoare, care se include în sfera activităţii, a înfăptuirii sale. Şi astfel vom avea să ne străduim să obişnuim copilul treptat cu hrana exterioară, să-l stimulăm prin fruct, să-i susţinem sistemul metabolic prin partea florală, şi ceea ce trebuie să îngrijească polul cefalic, prin amestec treptat de rădăcinoase. Aceste lucruri trebuie însuşite, aş putea spune, teoretic incipient. În practică trebuie să vă însuşiţi mânuirea, dar într-o mânuire în mod spiritual.

Acum mai este de adăugat faptul că astăzi este foarte greu ca din ceea ce se învaţă, în toate domeniile, să poţi privi în fiinţa omului. Privirea este permanent deviată tocmai de la ce este esenţial. Oamenii nu sunt învăţaţi să îşi îndrepte privirea asupra esenţialului fiinţei. Lucrurile stau aşa, că deja în prima jumătate a secolului al XIX-lea privirea pentru esenţial s-a stins. Astfel mai exista în prima jumătate a secolului al XIX-lea o reprezentare care există astăzi numai în limbaj, în geniul vorbirii, şi care poate fi caracterizată în felul următor: Există, dacă ai o privire de ansamblu asupra genului uman, cele mai diferite boli. Aceste diferite boli, dacă s-ar abstractiza, ar putea fi enumerate. Apoi, dacă ele sunt scrise într-un plan, s-ar putea concepe un fel de hartă geografică: într-un colţ bolile înrudite, într-un alt colţ bolile cu sfârşit letal, toate ar putea fi ordonate frumos. Atunci ar exista o astfel de hartă a maladiilor şi s-ar putea vedea unde este localizat un copil, în funcţie de felul organizaţiei sale. Şi s-ar putea concepe ca ceea ce apare ca o tendinţă patologică să fie desenat schematic pe foi de hârtie cerată, pe care să se treacă apoi numele unui copil care aparţine acelei "regiuni". Închipuiţi-vă că ar exista o astfel de reprezentare şi că ea ar fi realizată.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea mai avea reprezentarea că acolo unde ar trebui trecute bolile ar putea să fie scrise întotdeauna nume de animale. Exista încă părerea că regnul animal înscrie în natură toate bolile posibile. Fiecare animal, privit în mod just, înseamnă o boală. Pentru animal boala este, ca să zic aşa, sănătoasă. Dacă acest animal se include în om, înlocuindu-i propria organizaţie, altfel exprimat: dacă omul se orientează după organizaţia animalului, atunci el este bolnav. Astfel de reprezentări au avut, în prima jumătate a secolului al XIX-lea nu numai oamenii superstiţioşi, ci aceasta era chiar şi reprezentarea lui Hegel; şi era o reprezentare întemeiată. Gândiţi-vă doar cât de clar puteţi ajunge să înţelegeţi fiinţa unui om oarecare atunci când puteţi afirma că el deviază în direcţia leului, a pajurii (vulturului), a bovinei sau că el deviază în sensul unei smulgeri din terestru într-un spiritual prea puternic [ N.Tr. 67 ]. Sau dacă mergeţi mai departe, vă va deveni limpede faptul că, să spunem, corpul eteric devine prea inconsistent, ceea ce duce la o afinitate prea puternică cu substanţa fizică, şi prin aceasta găsiţi, în organizaţia omului, predispoziţia la ceea ce nu poate exista decât în regnul animal inferior. Acestea sunt reprezentări fundamentale pe care trebuie să vi le însuşiţi. Şi ceea ce trebuie să realizaţi pe de altă parte ca educator pentru autoeducare este conţinut în cele ce urmează.

Puteţi porni de la anumite meditaţii. O deosebit de puternică meditaţie a educatorului este cea pe care v-am dat-o aici. Dar veţi vedea rodnicia a ceea ce exersaţi în sine ca meditaţie cu o anumită orientare, prin aceea că într-o stare de „in absentia corporis“, în simţirea Dvs., în absenţa corpului, veţi fi împinşi mai departe în ceva ca o baie de valuri astrale, veţi fi introduşi într-o lume care vi se prezintă unduind uşor şi vă oferă posibilitatea de a vedea lucruri în jurul Dvs., care vă dau apoi răspuns la întrebările Dvs. Pentru a avansa spre astfel de posibilităţi trebuie să nu rămâneţi doar la ceea ce a fost expus teoretic, de exemplu sub forma condiţiilor preliminare pentru o dezvoltare meditativă din Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?.

Nu-i aşa, acolo a fost indicat egoismul uman ca una din cauzele ce împiedică o astfel de dezvoltare, în sensul că omul îşi concentrează judecata prea mult asupra propriului eu. Căci gândiţi-vă ce înseamnă de fapt concentrarea asupra propriului eu. Noi avem corpul nostru fizic, care provine din timpurile saturniene [ N.Tr. 68 ] şi este clădit cu măiestrie în patru etape care acţionează maiestuos. Avem apoi corpul eteric, care este plăsmuit cu măiestrie de trei ori, avem corpul astralic, care a fost (re)modelat de două ori. Toate aceste corpuri nu sunt accesibile conştienţei pământeşti, doar eul este cuprins de conştienţa terestră. Dar de fapt aceasta nu este decât o aparenţă a eului, căci adevăratul eu nu poate fi văzut decât prin retrospectiva într-o încarnare precedentă. Prezentul eu este doar în devenire şi va fi o realitate doar în încarnarea următoare. Eul a atins de-abia stadiul bebeluşului. Şi cine reuşeşte să înţeleagă aceste lucruri are, atunci când cineva înoată de-a dreptul în egoismul său, imaginaţia unei doici plină de senzualitate, care resimte mare plăcere în inima ei faţă de sugar; dar în acest caz plăcerea este justificată, deoarece sugarul este altcineva. Dar acum avem faţă de acest egoism imaginea că omul îl poartă cu mare tandreţe pe acest sugar, pe acest bebeluş. Şi oamenii umblă astăzi prin lume – dacă i-am picta astral, ar trebui pictaţi cum îşi poartă copilaşul în braţe. – Egiptenii au mai putut forma încă cunoscutul scarabeu, la care propriul eul era cel puţin purtat de organizaţia capului. Omul actual îşi poartă propriul eu în braţe şi îl mângâie tandru. Compararea acestei imagini cu ceea ce trebuie făcut ca faptă zilnică este şi ea o meditaţie extraordinar de utilă pentru educator. Şi atunci el este condus spre ceea am numit eu: a înota într-o baie de valuri spirituale. – A primi răspunsuri la întrebări prin aceste moduri de a privi lucrurile, pentru aceasta este necesară liniştea lăuntrică, pe care trebuie să încerci să ţi-o păstrezi pentru astfel de clipe. Şi recunoşti dintr-odată dacă cineva este predispus să aibă parte de o evoluţie în acest sens. Acest lucru poate fi recunoscut după felul în care cineva se plânge sau nu despre piedici. Cine trece printr-un proces de dezvoltare nu se plânge că ar putea fi împiedicat la aceasta. Căci în realitate nu eşti oprit de ceva sau de altceva. Ar fi posibil ca cineva să facă cea mai eficientă meditaţie înainte de o faptă decisivă, care urmează imediat, sau după o faptă decisivă, uitând complet ceea ce a vieţuit în înfăptuire. Căci despre aceasta este vorba, să fie în puterea ta să te detaşezi dintr-o lume pentru a te găsi în cealaltă lume: Acesta este începutul oricărei evocări a forţelor lăuntrice.

Încercaţi să observaţi care este diferenţa dintre faptul de a vă apropia de copil mai mult sau mai puţin indiferent, sau de a vă apropia de copil cu iubire adevărată. Dacă se realizează apropierea de copil cu adevărată iubire, dacă încetează atitudinea de a crede că se poate obţine mai mult cu tot felul de tehnici artificiale decât cu iubire autentică, atunci se arată imediat eficacitatea educaţiei, mai ales la copiii anormali.

Dar lucrurile stau însă aşa încât din fiecare întemeiere pentru o activitate specială în cadrul Mişcării Antroposofice ar trebui să se vadă că înfloreşte o anumită atitudine. Lucrurile care se dau (pentru această întemeiere) ar trebui să fie văzute doar ca rădăcinile din care se naşte planta atitudinii. Şi pentru aceasta este într-adevăr necesar ca elementul substanţial-antroposofic să fie resimţit înainte de toate ca o realitate. Şi Dvs. nu veţi realiza nimic, acest lucru poate fi spus de la bun început, dacă veţi lua cele date aici numai ca pe ceva ce tocmai aţi aflat şi care nu a dus la clădirea de atitudine. Aceasta a fost, aş dori să spun, premisa, la vremea sa de la sine înţeleasă, dar cu timpul devenită tot mai de la sine înţeleasă, care stă la baza a ceea ce, de la Întrunirea de Crăciun, trebuie să existe acum ca Societate Antroposofică [ N.Tr. 69 ]. Ceea ce vine de la Goetheanum în instituţiile sale trebuie privit ca ceva foarte real, şi în viitor va trebui ca ceea ce trebuie să acţioneze antroposofic să treacă prin diferitele Secţii. După cum simţiţi tocmai din aceste expuneri, Societatea Antroposofică trebuie să devină un organism în care responsabilităţile să curgă la fel ca sângele purtător al vieţii. Şi lucrurile acţionează deja în concordanţă, dacă sunt resimţite în mod just. Aşa cum pentru anumite funcţii fiziologice din cadrul organismului, inima şi rinichii trebuie să acţioneze sinergic, pentru a lua naştere o unitate, tot astfel, tocmai pentru ceea ce năzuiţi Dvs., trebuie să acţioneze împreună Secţiile, care cultivă tocmai acea substanţă pentru care sunt în special răspunzătoare. Dar cel ce întreprinde ceva în lume trebuie să împletească în acţiunea sa ceea ce vine de la Secţii, iar lucrarea antroposofică trebuie luată ca ceva real.

Deci gândiţi-vă, Dvs. aveţi intenţia de a lucra cu copii deficienţi. În primul rând trebuie să ţineţi seamă de ceea ce trăieşte ca curent pedagogic în Mişcarea Antroposofică. Curentul pedagogic trebuie să fie pentru Dvs. ceva care trebuie să pătrundă, aşa cum este el, în activitatea Dvs. Trebuie să vă fie limpede că Dvs. aveţi în ceea ce conţine curentul pedagogic adevărat ceva care îl vindecă pe omul tipic, aşa încât el se poate instala în lume. Apoi trebuie să vă fie limpede că numai Secţia medicală vă poate da ceea ce poate duce la aprofundarea pedagogiei în direcţia anormalului omului. Şi dacă aprofundaţi aceasta în mod just, veţi înţelege repede că aceasta nu va putea fi dat la modul: asta este bun pentru asta, asta este bun pentru asta, ci numai prin aceea că ia naştere o corelaţie vie permanentă. Dezmembrarea acestei legături vii este ceva ce nu ar trebui să aibă loc. Aici nu are voie să înceapă un anumit egoism în sensul acţiunii specializate, ci doar dorinţa de a te plasa în întreg. Prin aceea că euritmia curativă se alătură pedagogiei curative, se apropie întreaga euritmie de pedagogia curativă. Din aceasta ar trebui să reiasă pentru Dvs. că trebuie căutată o relaţie vie şi în această direcţie, care s-ar exprima şi prin aceea că cel ce practică euritmie curativă ar trebui să aibă într-o oarecare măsură o bază de formare în euritmie. Euritmia curativă ar trebui să se dezvolte dintr-o cunoaştere generală a euritmiei tonale şi a sunetelor (vorbirii), chiar dacă nu duse până la perfecţiunea artistică. Iar apoi omul trebuie pătruns mai presus de orice de faptul că el trebuie să conlucreze cu ceilalţi oameni, şi nu este posibilă practicarea euritmiei fără sprijinul medicului. Şi a fost pusă o condiţie, atunci când a fost dată euritmia curativă, şi anume ca ea să nu fie practicată fără colaborarea cu medicul. Toate acestea arată deja cât de împletite, cât de viu împletite trebuie să fie lucrurile care trăiesc în antroposofie.

Dar la acestea se mai adaugă ceva: În viitor Societatea Antroposofică va fi confruntată în mod intens cu întrebarea decisivă: Pot fi menţinute responsabilităţile sau nu pot fi menţinute? Nu trebuie să credeţi acest lucru, dar puteţi vedea din tot ce se petrece: atunci când trebuia să fie iniţiată Întrunirea de Crăciun, aceste responsabilităţi au fost privite foarte sever, pentru unii poate cu o exclusivitate apropiată de cruzime în ce priveşte calitatea umană a personalităţilor care au preluat aceste responsabilităţi. Prin faptul că Consiliul de conducere de la Goetheanum a fost format tocmai pe această bază, nu este posibil decât ca acest Consiliu de conducere să fie privit ca organul cu autoritate deplină în ce priveşte cele ce se petrec în cadrul Societăţii Antroposofice. Acest Consiliu de conducere trebuie privit pur şi simplu ca organul cu autoritate deplină pentru toate lucrurile izolate, care intră în considerare. Va fi înţeles acest lucru în viitor în cadrul Mişcării antroposofice?

Şi aceasta trebuie spus tocmai la o asemenea întemeiere ca a Dvs., aş vrea să spun, ca un fel de punere a pietrei fundamentale. Dacă nu încetează critica în contextul interuman – căci critica nu se referă niciodată la conţinutul predării, ci la conţinutul a ceea ce este practicat –, dacă această critică nu încetează, dacă în ce priveşte lucrurile în care acţionează ocultul nu va exista o autoritate în fapt – nu în ce priveşte predarea, ci în activitatea practică –, atunci va fi imposibil să devină din Mişcarea Antroposofică ceea ce trebuie să devină neapărat din ea, dacă vrea să se menţină. Rezistenţa subterană împotriva celor care au responsabilităţile este ceea ce în viitor nu poate să persiste; şi în acest sens apartenenţa de Şcoala Superioară de Ştiinţă Spirituală va trebui să constituie deja corectivul necesar prin aceea că, dacă nu se creează înţelegerea necesară, această apartenenţă va trebui să înceteze. S-ar putea spune: înainte de Întrunirea de Crăciun lucrurile stăteau astfel, încât – deoarece nu exista un Consiliu de conducere cu intenţia de a acţiona esoteric –, gândirea şi simţirea mi-au fost lăsate mie. Şi fiecare a ridicat în mod de-a dreptul opulent în cadrul Societăţii o pretenţie la voinţă, după cum l-a tăiat capul. Acesta a fost fenomenul primordial până la Întrunirea de Crăciun. Când era vorba de a se adresa gândirii sau simţirii în privinţa lucrurilor antroposofice, venea fiecare la mine cam aşa cum vii la cizmar, când vrei ca el să-ţi facă cizme. Acest lucru a fost cu atât mai intens, cu cât el a rămas neremarcat; ba chiar mai mult: se credea tocmai contrariul. Dar totul nu poate fi curat decât dacă se creează faptic conştienţa că există şi o voinţă a Societăţii, care porneşte de la Consiliul de conducere de la Goetheanum. Şi se va găsi o cale în acest sens – prin adevărată înţelegere, nu forţat.

[....]

Acest lucru este de foarte mare importanţă, dacă trebuie să se ajungă la o înţelegere cu Mişcarea Antroposofică. De aceea este necesar ca întemeierea Dvs. în Lauenstein, care poate face numai mari speranţe, să o înţelegeţi în aşa fel încât ea să acţioneze în absolută armonie cu întreaga Mişcare Antroposofică. Să fiţi pe de o parte pătrunşi de conştienţa faptului că Mişcarea Antroposofică va susţine şi va îngriji ceva la care şi-a dat în acest fel consimţământul, dar va fi o susţinere şi îngrijire potrivită instituţiilor ei după Întâlnirea de Crăciun. Iar pe de altă parte trebuie să existe şi conştienţa că ceea ce face un astfel de membru, el o face pentru întărirea forţei Mişcării Antroposofice.

Acest lucru aş vrea, dragii mei prieteni, să-l încredinţez inimilor Dvs., şi consideraţi un astfel de cuvânt venit din inimă ca ceva pe care eu doresc să vi-l dau ca impulsul care va acţiona şi în continuare.

Gândiţi-vă în cadrul unei mişcări spirituale la faptul de a face această mişcare spirituală rodnică pentru viaţa practică; atunci această mişcare spirituală va putea fi considerată ca o mişcare vie.

Aceste cuvinte spre puterea, îndrumarea şi buna lucrare a voinţei Dvs., dragii mei prieteni!