Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ

GA 319


CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ

CONFERINŢA A CINCEA

La Haye, 15 noiembrie 1923

Înainte de toate, îi mulţumesc Domnului Doctor Zeylmans [ Nota 12 ] şi dvs., tuturor, pentru că mi-aţi dat ocazia să vorbesc despre consecinţele medicale, dacă pot spune aşa, ale metodei antroposofice de cercetare. Două ore sunt, bineînţeles, scurte şi nu voi putea trata decât o mică parte din subiecte, şi doar indicând unele lucruri. Va fi cu atât mai dificil, cu cât va trebui să aleg un punct de vedere divergent faţă de cel obişnuit, pentru care ceea ce voi spune va părea paradoxal. Totuşi, onorata asistenţă ştie deja că de-a lungul istoriei s-a ajuns la schimbarea părerilor cu privire la tot felul de subiecte.

Voi spune la început, în chip de introducere, că în materie de consecinţe medicale ale metodei antroposofice de cercetare nu este vorba neapărat de un fapt absolut “nou”, care s-ar afla în opoziţie cu medicina actuală, atât de conştiincioasă, întemeiată pe nişte secole de ştiinţe ale naturii. Metoda de cercetare despre care vă voi vorbi nu propune o revoluţie, ci dimpotrivă. Ea este atentă la anumite fapte din domeniul medicinei, rezultând, în epoca modernă, tocmai pe baza metodelor ştiinţifice senzorial-empirice. De aceea, ea trebuie să ţină seama de faptul că numeroasele întrebări care se pun astăzi medicinei moderne conduc spre nişte domenii în care accesul ei este încă dificil, din cauza metodelor de cercetare ştiinţifice de astăzi, care, cu toate că sunt conştiincioase şi exacte, nu rămân decât nişte metode senzorial-empirice, aşa cum le ştim cu toţii. Totuşi, exact ceea ce a constituit măreţia ştiinţelor naturii, permiţându-le să ofere, în felul lor, o bază semnificativă pentru medicină, le-a împiedicat să se deschidă spre anumite căi care conduc la cunoaşterea omului şi la arta vindecării. Astfel, permiteţi-mi să vă expun astăzi câteva aspecte de principiu, pentru a intra mâine în specificul unora dintre remediile noastre tipice, caracteristice.

Din capul locului, nu vreau să spun că antroposofia trebuie să ştie totul, aşadar, că ea trebuie să-şi impună cuvântul asupra medicinei. Aceasta ar însemna să mă comport ca un agitator. Dimpotrivă, situându-ne pe adevăratul teren al antroposofiei, vrem să tratăm lucrurile din punctul de vedere al cunoaşterii autentic ştiinţifice, cel puţin în privinţa bazelor noastre. Acesta este motivul pentru care această mişcare medicală a putut lua naştere în cadrul Societăţii Antroposofice. Medici din toate ţările, dar mai ales germani, au înţeles că ştiinţele de astăzi şi medicina pun nişte întrebări la care metodele aplicate în prezent nu pot să răspundă. Aceste întrebări se ivesc cel puţin atunci când trebuie să treci de la diagnostic şi patologie la o terapie raţională. Atunci au venit nişte medici pentru a întreba dacă antroposofia ar putea să se pronunţe cu privire la disciplina lor [ Nota 13 ], ţinând seama de modul special de cunoaştere a omului, metodă capabilă să aprofundeze natura umană mai mult decât metodele de până acum. Astfel că ceea ce voi spune astăzi şi mâine este un fel de răspuns tocmai pentru medicii nemulţumiţi şi care au ajuns, prin studiile şi prin practica lor, la un anumit scepticism. De la început, noi am evitat orice punct de vedere care ar fi putut încuraja orice fel de diletantism într-un domeniu în care rigoarea ştiinţifică este atât de necesară în practică. Astfel, când ni s-a sugerat să extindem la medicină activitatea care se desfăşoară în asociaţiile “Kommender Tag” din Stuttgart şi “Futurum” din Elveţia, am spus, desigur, că antroposofia poate aduce anumite clarificări privind prepararea medicamentelor, dar ceea ce s-ar întreprinde în acest sens trebuie să se afle în strânsă legătură cu practica veritabilă. Astfel, au fost create institutele noastre, care, pe de o parte, sunt destinate preparării de medicamente după metodele despre care voi vorbi şi, pe de altă parte, ele sunt legate de clinici. În viitor, le voi menţiona adesea, mai ales institutul care acum a devenit un model în acest sens: este vorba despre Clinica de la Arlesheim, condusă de Doamna Dr. Ita Wegman, institut legat direct la Goetheanum, Universitatea noastră Antroposofică din Elveţia. Prin contactul permanent cu bolnavii, este posibil să intrăm aici într-un raport viu cu terapia, care trebuie să devină obiectivul principal al cercetării ştiinţifice antroposofice.

Totuşi, nu trebuie să ne mulţumim cu atât, deoarece am alăturat acestor aşezăminte şi câteva institute de cercetare propriu-zise. Este vorba, în speţă, de un institut de biologie, de institutele de fizică. Nu vă voi vorbi despre acestea din urmă, care sunt încă la începuturile activităţii lor. Pentru a vă demonstra că vrem să lucrăm cu tot atâta exactitate câtă se cere pretutindeni în lume, voi menţiona Institutul de Cercetări Biologice, unde lucrările au luat deja două direcţii. Vă rog să nu consideraţi vanitate ridicolă faptul că exprim următoarea convingere. Căci nu e vorba de aşa ceva, nu e vorba decât de a exprima cu onestitate, convins de rezultatele obţinute, ceea ce se poate estima. Voi spune, aşadar, că, în ciuda unor obiecţii care s-ar mai putea aduce privind unele detalii metodologice, există, totuşi, acolo două cuceriri capabile să arate că ne străduim să procedăm cu aceeaşi exactitate care este necesară astăzi bazelor ştiinţifice ale medicinei.

Prima dintre lucrările rezultate din cercetările noastre se referă la funcţia splinei. Cum cadrul acestor două conferinţe nu-mi va permite decât să enunţ punctele de vedere şi să trezesc interesul, mă veţi scuza că nu voi atinge anumite subiecte decât în treacăt. Pe parcursul acestor lucrări antroposofice de cercetare ştiinţifică am ajuns să mă interesez eu însumi tocmai de funcţia splinei. Pentru moment, voi vorbi tocmai despre ceea ce putem numi metodă conformă cu ştiinţa spirituală. Metodele acestea au făcut să îmi apară natura atât de deosebită a funcţiei splinei în ansamblul organizării umane. Ştiţi că, într-un fel, această funcţie este chiar crucea antropologiei. Fiinţa umană ‒ acest fapt nu pot decât să-l menţionez ‒ este purtătoarea celor mai diverse procese, printre care şi unele care cer respectarea unui anumit ritm. Nu este vorba aici doar despre respiraţie şi circulaţie, ci şi despre nişte ritmuri cu periodicitate mai vastă, de exemplu, ritmul digestiv. Acest ritm este cerut de însăşi natura umană, cu toate că ceea ce se cere prin aceasta nu poate fi niciodată respectat. Dacă ar urma exigenţele organismului său, omul ar trebui, de fapt, să mănânce şi să bea cu o regularitate ritmică extraordinară. El nu poate face acest lucru. Căci, chiar dacă şi-ar aranja orarul meselor cu o mare pedanterie, nu ar rezulta prin aceasta că ritmul cerut de organism este respectat cu adevărat. Nu mâncăm în fiecare zi acelaşi lucru şi, pentru a fi exacţi în toate, ar trebui să procedăm conform unei cunoaşteri aproape excesive a detaliilor. Totul este mai uşor în legătură cu respiraţia şi cu circulaţia. În ceea ce priveşte ritmul nostru digestiv, noi depindem foarte mult de relaţia cu lumea exterioară, căreia cu greu putem să nu i ne conformăm. Ei bine, prin legătura ei cu ansamblul funcţiei digestive, funcţia splinei este predispusă să compenseze neregularităţile care se instalează în mod inevitabil în ritmul digestiv. Atunci am remarcat acest fapt. Confirmarea empirică asupra funcţiei splinei a fost adusă prin munca noastră, datorită metodelor aplicate în Institutul nostru de Biologie, metode care, în ciuda câtorva obiecţii de detaliu, sunt cel puţin la fel de exacte ca metodele clinice de astăzi. Cred că această muncă ar fi impresionat puternic gândirea medicală, dacă ar fi fost realizată într-o clinică obişnuită. Faptul că nu s-a întâmplat aşa, că munca realizată cu un devotament extraordinar de Doamna Dr. Kolisko a rămas aproape necunoscută până astăzi, este din cauză că cercetările au fost făcute pe tărâmul antroposofiei. Vă rog să nu consideraţi că aceste remarci ar izvorî dintr-o vanitate ridicolă.

A doua lucrare se referă la faptul că o “credinţă” ştiinţifică a medicinei a devenit, în măsura în care se poate face acest lucru, ştiinţă exactă. Să nu credeţi că mă voi strădui acum să tratez subiectul atât de controversat al raportului dintre homeopatie şi alopatie. Nu am intenţia să fac acest lucru, cunoscând partea de amatorism şi diletantism a concepţiilor homeopatiei. Dar, chiar şi pe terenul exterior al fizicii, este de netăgăduit faptul că substanţele foarte diluate pot exercita o acţiune puternică. Aşadar, nu putem admite a priori că substanţele foarte diluate nu exercită nici o acţiune. Să nu ne gândim aici decât la numeroasele efecte exercitate de inhalarea de substanţe într-o repartiţie extraordinar de subtilă. Adesea, nu suntem atenţi la faptul că efectul unei băi se datorează, în bună parte, inhalării unor produse de evaporare. Inhalarea anumitor substanţe aflate într-o diluţie foarte înaltă are efect mult mai puternic decât acţiunea exterioară a băii. Până în prezent, toate acestea constituiau obiectul unui fel de credinţă ştiinţifică. Noi am încercat, efectiv, să oferim o bază ştiinţifică acestei credinţe, bineînţeles, în limitele îngăduite, pentru că rezultatul nu trebuie să devină un panaceu. Pentru aceasta, am preparat diluţii până la un trilion, astfel încât, putem spune, pe drept cuvânt, că în această stare nu mai contează acţiunea substanţială obişnuită, ci funcţia care trăieşte în substanţă şi trece în mediul de diluţie. Aici nu este vorba de nimic altceva decât de forma funcţională. Am reuşit, astfel, să demonstrăm că entităţile diluate exercită nişte uimitoare efecte ritmice. Pentru aceasta, ne-am slujit de procesul de germinare a seminţelor, alese cu exactitate şi prudenţă. Le-am pus la germinat în soluţii metalice, realizate din diferite combinaţii metalice în diluţiile respective. Astfel, am putut demonstra cu adevărat acţiunea asupra forţelor de creştere vegetală a soluţiilor metalice aflate în diluţii de unu la zece, douăzeci, cincizeci, o sută, cinci sute ş.a.m.d. Se pot construi în legătură cu aceasta nişte curbe interesante şi foarte regulate, din care se poate constata că, într-o anumită diluţie, forţa vitalizantă încă mai suferă o anumită influenţă. Când creştem diluţiile, influenţa este mai mică. Mergând dincolo de nişte diluţii şi mai mari, forţa vitalizantă a fost din nou influenţată mai mult. Ceea ce conduce la o curbă descrescătoare şi crescătoare, care exprimă acţiunea unor entităţi puternic diluate, pe care o putem justifica în mod exact. Astfel, problema diluării substanţelor este demonstrată prin cercetare ştiinţifică. Un detaliu de care homeopatia face abuz ‒ o spun în mod expres ‒ este ridicat la rangul de domeniu de cercetare ştiinţifică exactă. Spun acest lucru nu pentru a conferi acestor rezultate o importanţă prea mare, ci pentru a arăta că trebuie să ne străduim să nu lucrăm în afara ştiinţelor, ca nişte amatori şi diletanţi. Dimpotrivă, trebuie să ne situăm pe terenul metodelor uzuale de cercetare ştiinţifică. De aici, şi într-un mod adecvat, trebuie să mergem mai departe.

Putem înţelege, din punct de vedere istoric, că imensele progrese apărute cel puţin în domeniul ştiinţific pe parcursul ultimelor secole şi în mod special în secolul al 19-lea au exercitat asupra omenirii o fascinaţie puternică în faţa oricărui rezultat al observaţiei senzorial-fizice şi al experimentării de laborator. Dar, în privinţa cunoaşterii omului, fie şi numai a cunoaşterii fizice obişnuite a fiinţei umane, metodele de cercetare ştiinţifică nu permit înţelegerea naturii intime a organizării umane. Acest lucru provine din faptul că, pe de o parte, s-au făcut progrese uriaşe şi formidabile privind cunoaşterea organizării fizice a omului, dar, pe de altă parte, chiar datorită exactităţii şi eficacităţii acestor metode de cercetare, s-a ajuns să se excludă, pur şi simplu, o întreagă parte a omului, tot atât de reală ca şi omul fizic. S-ar mai putea evalua măreţia cercetării ştiinţifice actuale prin faptul că ea, cu o energie uriaşă, a înlăturat din antropologia noastră tot ceea ce ţine de omul sufletesc-spiritual. Vom vedea că în medicină trebuie să fie înţeles în mod practic, ca o realitate spirituală, şi omul sufletesc-spiritual, la fel ca şi omul fizic. Pe această temă, trebuie să vă vorbesc mai întâi despre câteva principii de cercetare ştiinţifică antroposofică, mai ales când ele conduc la cunoaşterea omului.

De fapt, în întreaga cercetare ştiinţifică actuală, noi rămânem, pur şi simplu, la ceea ce a devenit constituţia noastră sufletească, din care fac parte facultăţile de cunoaştere. Rămânem fixaţi la cultura ştiinţifică produsă de civilizaţia noastră, de formaţia noastră şcolară, de formaţia în cadrul ştiinţelor uzuale, iată de ce ne cramponăm. Noi nu ne spunem că la vârsta de doi-trei ani complexul nostru sufletesc se prezintă cu totul altfel decât mai târziu. Noi evoluăm, transformându-ne în întregime pe parcursul următorilor cincisprezece ani, în timpul tinereţii noastre. La optsprezece-nouăsprezece ani avem nişte facultăţi pe care nu le aveam când eram copii de doi-trei ani, şi cu atât mai puţin înainte. Pentru a se manifesta, aceste facultăţi înfloresc, se desăvârşesc în noi. Ne putem întreba atunci, păstrând, bineînţeles, proporţiile: ne putem aştepta să evoluăm şi la vârsta adultă? Este oare permis să trasăm o limită arbitrară devenirii vieţii sufleteşti? Toate acestea nu sunt decât o problemă de experimentare interioară. Totuşi, cel care încearcă, într-adevăr, să depăşească normele admise astăzi în sfera dezvoltării sufleteşti îşi poate cuceri alte facultăţi sufleteşti. Precizări în legătură cu aceasta se găsesc în cărţile mele Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?, Ştiinţa ocultă etc. Iar în principiu, pe această temă vreau să spun doar că noi suntem în măsură să dezvoltăm în continuare gândirea de care dispunem. Este vorba aici de gândirea de care ne slujim nu numai în viaţa de toate zilele, ci şi în ştiinţe, pentru a experimenta şi interpreta datele obţinute prin observaţie. De obicei, în legătură cu aceasta se aduce mereu obiecţia că ar fi vorba de o “dezvoltare mistică”. Dacă ţinem să vorbim dispreţuitor despre dezvoltarea calificată drept mistică la care mă refer, atunci trebuie să facem la fel şi cu matematica şi geometria. Ceea ce este esenţial în matematică şi geometrie este faptul că în aceste discipline ne mişcăm în stare de deplină luciditate, trecând de la o afirmaţie la alta fără nici o interferenţă subconştientă sau sugestivă. Această prezenţă de spirit, această conştienţă deplină, trebuie să fie prezentă peste tot atunci când este vorba despre matematică sau geometrie. În cazul propriei dezvoltări sufleteşti, putem face apel, pe plan interior, la aceeaşi exactitate pe care o aplicăm obiectului. În privinţa facultăţii sale de gândire, sufletul uman poate fi antrenat să meargă mai departe cu toată luciditatea şi nu printr-o visătorie mistică neclară, vagă. Nu e vorba aici să ne adâncim în nişte introspecţii vagi, ci trebuie să pornim de la nişte reprezentări precise, absolut transparente, şi de acolo, la fel ca în matematică, să aducem în interiorul nostru doar ceea ce ne permite să trecem în mod lucid de la un conţinut de conştienţă la altul. Dacă facem aceasta un anumit timp ‒ care diferă de la om la om ‒, dacă aplicăm metoda interioară de dezvoltare a sufletului cu adevărat exactă, ajungem, într-adevăr, să sesizăm latura activă a gândirii şi nu pasivitatea ei obişnuită. Facem, astfel, experienţa unei activităţi interioare a gândirii, în locul pasivităţii cu care gândurile urmează de obicei desfăşurarea a ceea ce putem observa.

Această activitate interioară a gândirii ne conduce la o primă cunoaştere reală a ceea ce este suprasensibil în om. Este prima treaptă. Aş spune că, procedând din exterior, putem trasa o schemă a întregii dinamici a sângelui şi avem în aceasta un fel de imagine a omului, a unei părţi din el, văzută din exterior. Acţionând cum am descris mai sus, cu aproximaţie, pentru gândire, ajungem să ne simţim umpluţi de un al doilea om, de omul care este independent de organismul fizic.

Cine crede că acest lucru ţine de sugestie, nu este atent la faptul că metodele pe care le expun aici sunt absolut exacte. Experimentarea lor nu poate fi făcută decât într-o stare de perfectă luciditate. Astfel încât ajungem să înlăturăm tot ceea ce în forul interior ar ţine câtuşi de puţin de sugestie. Drumul parcurs astfel în conştienţă merge în sens invers faţă de cel care ar putea conduce la sugestie sau autosugestie. Dar iată ce aflăm:

Dacă examinăm, pe baza acestei dezvoltări exacte a gândirii şi a observaţiei, dezvoltarea copilului, constatăm o deosebire semnificativă între constituţia copilului din perioada celei de-a doua dentiţii, de la vârsta de şapte-opt ani, şi cea pe care o va avea el mai târziu. Pentru a percepe natura acestei deosebiri între trecut şi viitor, se cere să dobândim în prealabil facultatea de a fi atenţi la ea. Altfel, deosebirea trece neobservată, nu i se acordă atenţie. Totuşi, acesta este punctul în care trebuie să avem curajul de a aborda omul cu o reală exactitate în observaţie, la fel cum ne-am obişnuit, în cadrul cercetării ştiinţifice moderne, în domeniul fizicii. În fizică, noi vorbim de o căldură latentă şi de o căldură care se manifestă în mod real. Spunem că, printr-un proces oarecare, o stare termică latentă, conţinută într-o anumită substanţă, se poate exterioriza. Trebuie să ajungem la ceea ce a cucerit ştiinţa fizicii. Pentru aceasta, ne trebuie curaj, curaj, de exemplu, în ceea ce priveşte dezvoltarea sufletului uman. Înarmaţi cu acest curaj, constatăm, cu condiţia să ştim să fim atenţi, că la copilul care tocmai a trecut de perioada celei de-a doua dentiţii, apar nişte forţe interioare sufleteşti inexistente înainte. Pedagogia de astăzi este incapabilă să se pronunţe cu privire la acest subiect, căci ea nu observă cu exactitate. Nu este vorba de nişte curbe care urcă şi cad vertiginos, ci despre o fineţe a observaţiei, pe baza unei priviri diferite, a unei priviri spirituale. Ceea ce nu prea este cazul în ziua de astăzi. Dar observatorului care şi-a cucerit o vedere spirituală i se revelează faptul că ceea ce numim facultate a memoriei, de exemplu, suferă o transformare radicală o dată cu cea de-a doua dentiţie. Până atunci, această facultate a memoriei era un fel de forţă elementară, care făcea să apară în organism reprezentările de amintire ale copilului. Doar o dată cu a doua dentiţie apar, în felul lor deosebit de specific, experienţele amintirii, prin care ne întoarcem în trecut, având sentimentul că revenim asupra faptelor trecute.

Astfel, numeroase fenomene apar în experienţa sufletească a copilului doar datorită celei de-a doua dentiţii. Iată-le, aşadar, în timp ce înainte ele nu se manifestaseră deloc în natura copilului. Unde erau ele înainte? Ele se găseau în natura copilului, tot aşa cum căldura latentă se găseşte într-o substanţă. Procesele organice, pentru care cea de-a doua dentiţie nu este decât simptomul exterior, au extras din organism ceva care se găsea în el pentru a lucra aici, aşa cum un anumit proces fizic face să se exteriorizeze căldura latentă dintr-o substanţă. În psihologie se vorbeşte astăzi despre un paralelism psihofizic şi alte lucruri de acest fel, dar pornind de la un concept pur abstract despre psihism şi legătura lui cu aspectul anatomic şi fiziologic. Căci, privind aceste realităţi într-o mod atât de abstract, nu putem găsi între ele o punte de legătură.

Dar omul este o fiinţă în evoluţie. Luând în considerare ceea ce s-a manifestat din punct de vedere sufletesc după cea de-a doua dentiţie, putem spune că forţele a căror metamorfoză apare acum în suflet erau înainte nişte forţe organice active la copil în calitate de forţe organice de creştere. Astfel încât există aici o relaţie empirică între viaţa sufletească şi viaţa trupească, pe care o putem sesiza, dacă o căutăm la momentul corespunzător al evoluţiei omului.

Când ne consacrăm exerciţiilor de gândire despre care am vorbit, ajungem să sesizăm din nou, de data aceasta pe plan sufletesc, că această gândire se aseamănă cu forţa şi activitatea gândirii încă angajată în organism, dar echivalentă, la copil, până la a doua dentiţie, cu forţele de creştere şi de organizare. Descoperim în noi cel de-al doilea om. La un nivel superior nu este vorba numai despre ceea ce este gândirea obişnuită, pasivă, ci ‒ nu fiţi şocaţi de acest termen ‒ de un al doilea corp, corpul eteric, care ne organizează complet. Prin metodele de cercetare antroposofică nu ajungem la nişte elucubraţii ceţoase despre un corp eteric imaginar, despre o construcţie a spiritului, care ar fi corpul eteric. E vorba mai curând să fim capabili să demonstrăm peste tot în mod empiric că aceste metode speciale de cunoaştere găsesc ceea ce este cu adevărat activ în natura umană. Astfel, vedem acţionând în copil ceea ce mai târziu regăsim sub formă de gânduri. Dacă vreau să înţeleg forţele de creştere ale copilului, dacă vreau să ştiu ce este în mod special vitalizant în el, găsesc cauza în tot ceea ce eu numesc cunoaştere imaginativă, căci aceasta din urmă face din aceste forţe un conţinut interior al gândirii. Forţele care sunt forţe de creştere la copil şi care trec mai târziu în viaţa sufletească, unde acţionează în mod pasiv, conţin virtuţi curative. Nu le pot studia decât dacă ajung să examinez, cu ajutorul metodei specifice ştiinţei spirituale, ce sunt forţele vitalizante şi dacă fac experienţa lor interioară. Rezultă, într-adevăr, că nu vedem nişte lucruri fanteziste în tot ceea ce ne cucerim astfel, ci activitatea din organismul uman. În acest fel, noi transformăm prin percepţie interioară antropologia exterioară într-o adevărată antroposofie.

Tot aşa cum găsim acest al doilea om printr-un antrenament special al gândirii, putem descoperi, mergând mai departe, un al treilea om alături de ceilalţi doi, cel fizic şi cel eteric. Cum peste tot avem nevoie de terminologie, să nu vă miraţi dacă îl voi numi omul astral.

Odată ajunşi să facem experienţa intimă a celui de-al doilea om, omul eteric, interior şi independent de omul fizic, dispunem de un conţinut al conştienţei. Eu pot spune că suntem aproape tot atât de siguri de existenţa acestuia, pe cât de siguri suntem de corpul fizic, în starea normală de conştienţă diurnă. ‒ Putem să-l simţim foarte bine pe acest al doilea om. Tot aşa, se cere să depunem o muncă interioară mult mai intensă în continuare, pentru a degaja ceea ce am descris drept omul eteric. Căci nu ne putem cuceri restul decât dacă găsim forţa de a ne elibera, prin sugestie, de acest om eteric. Această operaţie trebuie să fie foarte conştientă, pentru a putea ieşi de acolo unde tocmai am intrat. În general, nici exerciţiul pregătitor nu este uşor. Este cu adevărat dificil să anulăm în deplină luciditate, fără urmă de sugestie, nişte reprezentări de care ne-am ataşat mult timp şi care erau atât de prezente încât ne ocupau întreaga conştienţă. Căci ele acţionează în conştienţă cu o forţă mai mare decât reprezentările izvorâte din nişte impresii fugare, pe care ni le lasă viaţa cotidiană şi ceea ce observăm de obicei. Dacă ne-am exersat pentru a ne elibera conştienţa, pentru a ne elibera în mod conştient de conţinutul conştienţei, ajungem să eliminăm şi această formaţiune pe care am realizat-o şi să facem vid în conştienţă. Conştienţa golită în acest fel este atunci exact în starea în care s-ar afla fiinţa umană care, intrând în somnul obişnuit fără vise, ar percepe brusc în jurul ei o lume diferită, dacă nu s-ar trezi în trup, ci în afara acestuia, şi nu în lumea fizică, ci într-o lume spirituală.

Putem suscita această trezire făcând ceea ce am descris adineaori. Mai întâi fortificăm puternic gândirea, astfel încât să-i conferim un conţinut eteric. Apoi facem vid, creând conştienţa golită, o simplă stare de veghe, care nu conţine nimic din ceea ce ne oferă viaţa cotidiană sau ştiinţa. Ştiţi cât este de greu în viaţa obişnuită să facem vid în conştienţă, căci, dacă eliminăm impresiile senzoriale, adormim. Totuşi, în modul descris, reuşim să creăm o conştienţă golită, care nu face altceva decât să vegheze, dar această stare nu durează decât foarte puţin, aproape deloc. Atunci lumea spirituală năvăleşte în conştienţă şi se revelează, înainte de toate, cel de-al treilea om, un om care nu este, în fond, decât funcţie interioară, mobilitate şi activitate interioară. Al doilea om, omul eteric, este elementul vitalizant; cel de-al treilea, omul astral, este mişcare şi activitate.

În sfârşit, există şi un al patrulea om, singurul care ne oferă posibilitatea de a fi om în sensul cel mai deplin al cuvântului. Poate că voi reveni asupra acestui subiect în cursul acestor conferinţe. Pentru moment, mă limitez să menţionez că este vorba de adevăratul om înzestrat cu Eu. Căci ceea ce am descris adineaori, corp fizic, corp eteric, corp astral, aparţin şi animalului. Fiinţa umană are în plus posibilitatea de a face, şi nu în mod abstract, ci în mod concret, experienţa acestei uniri a părţilor sale constitutive. Omul ajunge la reprezentarea Eului nu doar făcând vid în conştienţă, sesizând în acest fel lumea spirituală, ci mergând mai departe, fortificând şi mai mult experienţa lumii spirituale.

Datorită metodelor exacte ale antroposofiei, ne putem reprezenta astfel ce conţine fiinţa umană. Acest conţinut există cu adevărat. Tot aşa cum căldura, care înainte era în stare latentă, devine căldură reală, manifestându-se prin efectele termice fizice, la fel se manifestă în om realităţile corpurilor fizic, eteric şi astral. Nu putem înţelege omul decât dacă avem în vedere interacţiunea celor patru părţi constitutive ale fiinţei sale.

Pentru a ajunge la o reprezentare a raporturilor de ansamblu, să studiem un caz particular, de exemplu, rinichiul şi funcţia sa în om. În fiecare parte a omului, cele patru părţi constitutive interferează mai mult sau mai puţin. Studiind funcţia renală, în ceea ce se observă pe cadavru sau în alt fel, nu avem decât suma acţiunilor fizice. Suma acestor acţiuni fizice este în întregime dinamizată, pătrunsă de ceea ce am numit corp eteric, de partea de corp eteric care conţine funcţiile renale. Corpul eteric este pătruns, la rândul său, de corpul astral, şi doar în interacţiunea acestor corpuri ale fiinţei umane constă ceea ce ne permite să înţelegem natura umană dintr-un anumit organ sau sistem organic. Să considerăm că există o anume neregularitate în funcţia renală. Nu voi vorbi decât pe scurt, pentru că toate acestea sunt menţionate în literatura de specialitate. Cel care discerne toate aspectele, urmând metoda pe care am indicat-o, va constata că, într-un fel, funcţia fizică a rinichiului şi funcţia sa eterică se opun funcţiei sale astrale. Iată, aşadar, un caz tipic. Descoperim că funcţia fizică şi funcţia eterică a rinichiului opun rezistenţă funcţiei astrale a acestuia, pe care nu o putem percepe decât după ce am realizat conştienţa golită. Ei bine, iată că atunci când un organ, rinichiul, de exemplu, rezistă, prin organizarea sa fizică şi eterică, organizării sale astrale, aceasta din urmă trebuie să intervină mai profund, cu mai multă energie, altfel organul se atrofiază. Astfel, în aceste cazuri particulare ‒ şi eu nu vorbesc decât despre cazuri concrete ‒, se produce o concentrare specială a părţii de organizare astrală corespunzătoare rinichiului asupra activităţii renale. Cu alte cuvinte, funcţia astrală a rinichiului se fortifică în sine mai mult decât ar trebui să o facă pentru a fi în concordanţă cu constituţia generală a fiinţei umane. Acesta este tabloul care i se oferă celui care ştie să observe în acest mod funcţia renală. Corpul astral se angajează în rinichi într-o activitate care îl sustrage din ansamblul fiinţei umane, unde corpul astral ar trebui să acţioneze. El suscită în rinichi o activitate care, în principiu, nu este la locul ei. Rinichiul astral este suprasolicitat din cauza anomaliilor speciale ale rinichiului fizic şi eteric.

E vorba acum să conducem diagnosticul până în acest punct. Corpul astral, ştim acest lucru, a fost determinat să execute o acţiune care nu-i revine în mod normal. El se angajează într-o activitate nepotrivită, pe care o cere, totuşi, această parte renală a corpului astral, rinichiul, aşa cum se află el acum, în starea sa patologică sau în calitate de rinichi eteric. Atingem aici un prim element primar, absolut primordial, al unei concepţii cu privire la natura bolnavului. În fond, pentru omul care reflectează, procesele patologice trebuie să reprezinte cea mai mare enigmă, căci este vorba de nişte procese naturale. Dar procesele normale sunt şi ele naturale. Cum au ajuns procesele anormale, patologice, printre procesele naturale? Atâta vreme cât îl considerăm pe om drept o ţesătură omogenă de substanţe fizice şi de funcţii, nu putem ajunge la o eventuală distincţie între ceea ce este patologie şi ceea ce este fiziologie. Putem ajunge la această distincţie numai dacă ştim că rinichiul se poate transforma pentru că, pur şi simplu, el dezvoltă nişte procese fizice pe care rinichiul normal nu le prezintă, căci în rinichiul normal există o concordanţă între rinichiul fizic, cel eteric şi cel astral. Iată prima vedere de ansamblu.

Acum trebuie să ştim cum să suprimăm, eventual, acest proces patologic, pe care trebuie să-l explicăm ca rezultând, pur şi simplu, din suprasolicitarea unei părţi suprasensibile a naturii umane. Cum să-l aducem din nou pe omul astral la o funcţionare normală?

În prezentarea acestei probleme, vreau rămân întotdeauna la faptul concret, la detaliu. Nu voi vorbi despre o boală gravă a rinichiului, căci principiul lucrurilor poate fi înţeles şi dacă pornim de la o afecţiune renală uşoară. Pentru a indica modul în care putem aborda un rinichi de acest fel, aş vrea să pornesc de la un fapt foarte precis.

Pentru început, ştim că trebuie să despovărăm corpul astral de activitatea sa într-un rinichi deformat, în sensul larg al cuvântului. Există în acest organ un proces pe care corpul astral nu ar trebui să-l îndeplinească şi noi trebuie să-l facem să iasă din acest proces patologic prezent în rinichi.

Ei bine, iată ce descoperim când ne cucerim această privire de ansamblu, care are în vedere mai întâi omul şi apoi lumea. De la Om, ne îndreptăm privirea spre Lume. Ajungem să studiem natura specială a lui Equisetum arvense. Dacă studiem planta Equisetum arvense, interesându-ne mai mult de procesul care se manifestă acolo decât de substanţele particulare din care este compus, constatăm că astăzi există obiceiul de a menţiona pentru tot ce este organic conţinutul în proteine, lipide sau hidraţi de carbon ş.a.m.d., pentru că gândirea materialistă şi-a pus amprenta peste tot. Mereu se ţine seama de ceea ce ne poate spune chimia exterioară cu privire la diferitele componente ale unui corp. Astfel, se ajunge la nişte elemente, cum sunt cele deja menţionate. Situaţia, într-un fel, s-a schimbat. Dar nu despre acest lucru vrem să vorbim acum. Ceea ce ne interesează mai ales la Equisetum este faptul că, dacă îi disociem funcţiile prin analiză, ne rămâne drept component principal siliciul. Acest elementul este atât de puternic în Equisetum, încât predomină, astfel încât el pune în valoare funcţia silicică a lui Equisetum. Aşadar, prin analiză, noi nu cunoaştem această substanţă ca atare, ci dimpotrivă, semnificaţia sa. Acest lucru trebuie, de asemenea, să-l cunoaştem.

Equisetum este o plantă. Nu găsim la ea un corp astral, ci un corp fizic şi un corp eteric. Studiind Equisetum arvense, aflăm că siliciul are aici un rol. Desigur, există şi alte plante care conţin siliciu. Aflăm, pe de altă parte, că în această plantă joacă un rol şi anumiţi sulfaţi. În sfârşit, componentele cele mai importante care îşi pun în valoare natura, esenţa lor, în Equisetum, sunt siliciul, în calitate de funcţie silicică şi nu ca substanţă siliciu, şi la fel, funcţia sulf. Iată o descoperire ciudată. Dacă, datorită forţelor dobândite prin dezvoltare spirituală, putem discerne felul particular de combinare în care sărurile acide de sulf au un raport cu acidul silicic SiO2, vom afla că există aici un raport funcţional pe care îl introducem în organismul uman fie pe cale internă, fie prin baie sau injectare, dacă alte procese nu ne determină să alegem calea orală. Va trebui să revenim asupra semnificaţiei fiecărei metode. Aşadar, administrăm organismului uman Equisetum arvense într-un anumit mod. De fapt, este preferabil să nu luăm Equisetum arvense ca atare şi oricum, şi acesta este un principiu de bază al producţiei noastre de medicamente, căci altfel acţiunea este, evident, favorabilă, dar mai puţin durabilă. Să studiem acum relaţia funcţională dintre siliciu şi sulf, încercând să o imităm printr-un mod de preparare. Astfel, prin prepararea mai mult sau mai puţin organică a proprietăţilor studiate la Equisetum, noi transpunem asupra organismului uman nişte efecte mai puternice decât dacă am folosi planta ca atare, preparată, de exemplu, printr-o infuzie simplă. Iată un punct de vedere esenţial referitor la prepararea remediilor.

Administrând corect organismului uman ceva care conţine raportul funcţional dintre sulf şi siliciu, dar şi calitatea specială a acestui raport funcţional, apare următoarea situaţie: la nivel renal, corpul astral este despovărat de procesul pe care trebuie să-l îndeplinească în rinichi în timpul bolii. Aşadar, introducând în rinichi funcţiile sulfului şi ale siliciului conţinute în Equisetum, eu despovărez corpul astral de ceea ce el ar trebui să îndeplinească în rinichiul deformat ‒ deformat, în sensul cel mai larg al cuvântului. Pentru început, ceea ce am introdus în corp primeşte sarcina de a prelua procesul patologic.

Acesta este, de fapt, începutul oricărui proces curativ. Pentru început, trebuie să dispunem de o patologie raţională, să cunoaştem procesul patologic şi să căutăm în natură unde se află replica exactă a procesului patologic respectiv. Căci nu e voie să credem că trebuie să combatem procesul patologic al bolii întotdeauna şi în orice împrejurare. Este vorba, mai curând, de a-l capta într-un anumit fel. Trebuie să captăm procesul patologic cu ajutorul unei dinamici cunoscute, în cazul prezentat, cea a sulfului şi a siliciului din Equisetum. Atunci eliberăm ceea ce acţiona în cazul acestei afecţiuni renale sub formă de corp astral. Făcând acest lucru, trebuie să avem grijă ca persoana respectivă să fie fortificată interior printr-un regim, să fim atenţi ca ea să-şi folosească mai energic toate forţele interioare şi întreaga sa energie să se îndrepte spre corpul astral. Tocmai în acest fel, după ce am însărcinat mai întâi o funcţie exterioară să-şi asume surplusul de activitate astrală, corpul astral, eliberat în întreaga sa normalitate, este condus, în cazul despre care este vorba, să înlăture boala prin virtuţile sale curative.

Ne cucerim astfel o noţiune raţională despre terapie. Ca regulă generală, aceasta constă, de fapt, întotdeauna, în interceptarea procesului patologic printr-un proces intercalat din afară, acesta trebuie apoi să aducă resursele proprii ale omului în situaţia de a depăşi procesul patologic. Acest lucru este imposibil, în cazul de faţă, atâta timp cât corpul astral este obligat să-şi cheltuie forţele sale exclusiv într-un rinichi diferit de ceea ce ar trebui el să fie. Totuşi, ceea ce am descris se produce sau se poate produce în toate procesele patologice cauzate de nişte neregularităţi organice despre care aş spune că acţiunea lor este centrifugă, că acţiunea lor spre interior este centrifugă. Rinichiul este un organ de secreţie, a cărui acţiune este în primul rând interioară. Deşi excreţia se face spre exterior, secreţia este internă. Ceea ce am spus cu privire la procesul patologic trebuie să ne facă să înţelegem că vindecarea constă în faptul că administrarea de Equisetum provoacă în rinichi un proces centrifug, un proces de radiaţie pornind din rinichi.

Ei bine, există alte procese, care indică polaritatea cu adevărat opusă faţă de ceea ce am arătat adineaori. În legătură cu aceasta, nu aş vrea să mă refer la o boală gravă. Ca să discut principiul, am ales o boală care atrage mai puţin atenţia. Este vorba, totuşi, de o afecţiune foarte greu de suportat de pacient ‒ guturaiul de fân. Tratamentul acestei boli trebuie să ţină seama de faptul că este vorba despre o afecţiune clar constituţională. Ea conduce, în final, la o slăbire periferică a corpului astral şi a forţelor sale, la o slăbire a celui de-al treilea om, înzestrat cu mobilitate interioară. Pentru a înţelege guturaiul de fân, trebuie să ne întoarcem în urmă, până la vârsta primei copilării, când se produc adesea unele boli generale, de obicei subestimate, dar care mai târziu se specializează sub forma guturaiului de fân. Dacă ştim că această afecţiune pleacă de la faptul că apare o slăbire a corpului astral în raport cu anumite funcţii, că el nu atinge corpul fizic şi eteric, trebuie să trecem mai întâi la fortificarea interioară a acestui corp astral, pe care trebuie să-l readucem la funcţiile sale proprii. Astfel că noi trebuie să suscităm un proces opus faţă de acţiunile centrifuge, îndreptate mai mult spre exterior, cu care avem de-a face în patologie. În exemplul bolii renale, noi am interceptat, într-un fel, boala. Am considerat că era necesar doar să revigorăm, să fortificăm corpul astral, o dată ce a fost eliberat de activitatea sa anormală. Căci, despovărat de ceea ce era constrâns să facă în rinichiul bolnav, el va acţiona imediat în sensul sănătăţii. Nu aşa stau lucrurile în cazul guturaiul de fân. În această boală nu trebuie să interceptăm procesul patologic, ci este vorba mai curând să opunem bolii un proces identic, diametral opus. În acest sens, s-a adeverit că putem stimula corpul astral ‒ cu scopul de a-şi relua funcţia pe care a încetat să o asigure, pentru că nu mai poate ajunge la corpul fizic şi la corpul eteric ‒ folosind sucul anumitor fructe care au o coajă groasă, tăbăcită, care le conferă, într-adevăr, o acţiune internă centripetă. Am elaborat preparatul corespunzător pe baza sucului acestor fructe, sub formă de unguente, în cazurile uşoare, iar în cazurile mai severe, injectabil. Readucem în acest fel corpul astral al persoanei respective la corpul său fizic şi la corpul său eteric, de unde rezultatele satisfăcătoare. Doamna Doctor Ita Wegman a tratat numeroşi pacienţi suferind de guturaiul de fân injectând acest remediu. A obţinut în acest domeniu rezultate apreciabile. Pornind de la acest mod de a vedea lucrurile, este perfect posibil să putem aborda corpul astral, care a devenit leneş, pentru a-l revigora. Injectarea subcutanată provoacă anumite procese. Acestea au o anumită afinitate faţă de nişte organe particulare. Utilizând sucul unui anumit fruct, acesta are o afinitate electivă faţă de anumite organe. Atunci, trebuie să căutăm locurile precise şi curenţii prin care se exprimă aceste afinităţi. Procesele provocate prin injectare subcutanată arată în mod clar că funcţiile fizice manifestate din cauza indolenţei corpului astral nu s-ar produce dacă aceste procese ar fi conţinute în corpul astral. Ele arată cum aceste funcţii încetează să se mai manifeste atunci când interceptăm corpul astral însuşi. În cazul precedent, noi am interceptat procesul patologic. Acum interceptăm procesul în domeniul particular asupra căruia vrem să acţionăm. Astfel, noi ajungem să distingem între acele preparate ale noastre pe cele în care procesele acţionează mai ales centrifug, aşa cum le-am descris pentru procesul renal, şi acele preparate în care procesele terapeutice au mai ales o acţiune centripetă ‒ ca în remediul împotriva guturaiului de fân.

Considerând aceste fapte, la prima vedere, ar putea fi considerate drept simple elucubraţii. În prezent, aşa gândesc cei mai mulţi oameni. De aceea, eu ţin ca noi nu doar să preparăm medicamente de acest fel, ci ca în institutele noastre să se practice acest mod de gândire medicală. Verificarea acestor remedii este diferită de verificarea acelor medicamente care au rezultat dintr-un empirism pur exterior. În cazul acestora din urmă, totul se reduce mai ales la statistică: ea ne spune dacă numărul de cazuri în care remediul a fost eficace este foarte mare în raport cu numărul eşecurilor. Iată ajutorul pe care ni-l aduce statistica. Dar, pornind de la o metodă cum este cea pe care am expus-o aici, vedem ceea ce urmează să se petreacă într-un anumit proces terapeutic pe baza discernământului intern al procesului patologic. Atunci patologia şi terapia formează un singur tot! Căci, dacă eu discern prin diagnostic ceea ce se petrece în rinichiul bolnav, acest proces este acelaşi, dar la un nivel diferit, cu cel pe care trebuie să-l aplicăm în terapie. Prin combinarea sulfului cu siliciul, eu trebuie să produc procesul perceput ca fiind patologic. Atunci acţionez terapeutic printr-un tratament care imită procesul patologic la un alt nivel şi corpul astral este cel care trebuie să realizeze această terapie. Când introduc, de exemplu, funcţia Equisetum în organismul uman, eu o las în seama corpului eteric şi despovărez corpul astral de munca sa asupra rinichiului bolnav.

În acest fel se transformă unele fapte, astăzi încă juxtapuse şi reunite doar în mod empiric: patologia şi terapia se transformă într-o unitate absolută. Dacă identificăm în acest fel natura procesului patologic, trebuie să găsim în natura exterioară cum este imitat, de exemplu, procesul renal de Equisetum. Sau şi, dacă discernem cu adevărat în anumite forme patologice procesul biliar al ficatului, în natura sa internă, aşa cum îl regăsim în Cichorium intybus, putem, datorită felului în care se îndeplineşte această funcţie în Cichorium intybus, să despovărăm corpul astral angajat în secreţia biliară de ceea ce trebuie să facă el în general. Astfel, noi facem să progreseze terapia prin faptul că patologia însăşi nu este deja altceva decât terapie. Ceea ce face din terapie o ştiinţă cu adevărat raţională. Să luăm, de exemplu, minunatul raport dintre fier şi anumite componente ale mucilagiilor şi sărurilor din Anisum vulgare. Putem găsi mai ales în seminţele de anis (Pimpinella anisum) o proprietate funcţională similară cu anumite procese hiperinflamatorii ale patologiei sângelui. Putem despovăra sângele de aceste procese utilizând într-un mod adecvat un preparat care reproduce raportul existent în anis între unele substanţe vegetale mucilaginoase şi fier. În acest caz, nu eliberăm numai corpul astral, căci în patologia sângelui avem în acelaşi timp participarea organizării Eului.

Ajungem, astfel, să cuprindem cu privirea întreaga natură. Frumoasa natură exterioară nu este, în fond, decât imitarea unor procese patologice. Ceea ce la om este proces patologic intern, în exterior este frumoasa natură. Dar trebuie să înţelegem raportul şi să ştim cum să introducem în om funcţiile patologice extrase din vastul câmp al proceselor naturii, să ştim cum putem despovăra de anumite procese patologice părţile constitutive suprasensibile ale naturii umane. Atunci scăpăm de statistică! Căci, atunci când discernem prin viziune interioară un raport de acest fel şi având în vedere efectele care trebuie să se producă, totul se petrece ca într-o experienţă fizică pe care am condus-o în mod corect, cu exactitate ştiinţifică. Experimentarea fizică nu mai procedează nici ea după statistici, pentru că se ştie, de exemplu, că legea Mariotte-Gay-Lussac este o experienţă fizică în mod corect condusă; dacă este realizată exact, şi ea constituie o dovadă. Dar la om nimic nu este atât de simplu ca în experimentările fizice. Totuşi, situaţia este, în fond, aceeaşi, atunci când, distingând procesul patologic, putem indica totodată ce anume trebuie să aibă efect şi când percepem în toate detaliile cum trebuie să acţionăm. Ceea ce contează, de fapt, este să alungăm orice scepticism medical. Acest lucru se face cu multă hotărâre la Institutul Clinic şi Terapeutic din Arlesheim, condus de Doamna Dr. Ita Wegman. La Doamna Dr. Ita Wegman veţi găsi curajului de vindeca. Acesta trebuie să fie prezent în toate! El este necesar pentru a vedea procesul patologic şi pentru a-l aborda, la început interceptându-l într-un anumit fel. Apoi, este deosebit de important să amintim că toate acestea se produc dacă nu lăsăm lucrurile să se desfăşoară la întâmplare, ci dacă urmărim procesul terapeutic etapă cu etapă. Ştim atunci să remarcăm obstacolele şi să ne întoarcem în urmă, pentru a căuta cauza. Dar dacă în fiecare caz particular suntem animaţi de curajul de a vindeca şi nu ne propunem nimic altceva decât să vindecăm procesele patologice în mod curajos, atunci avem ca stimul foarte activ o bază cu adevărat ştiinţifică a medicinei. Această medicină nu încearcă să elaboreze terapia raţională ca pe o consecinţă a unei patologii exacte, ci încearcă să pună un diagnostic care să conţină deja procesul terapeutic. Atunci nu putem vorbi altfel despre boală decât enunţând terapia o dată cu diagnosticul. Descriem atunci boala renală într-un mod foarte asemănător cu ceea ce se petrece în Equisetum arvense. Transpunem în faptele naturii exterioare ceea ce contemplăm în rinichi. Astfel încât, punând diagnosticul, descriem totodată terapia pe care el o conţine.