Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTERE ANTROPOSOFICĂ A OMULUI ŞI MEDICINĂ

GA 319


CONFERINŢA A OPTA

Arnheim, 21 iulie 1924

În conferinţa introductivă am încercat să explic cum putem percepe în ansamblul ei noţiunea intimă de fiinţă umană ca trup, suflet şi spirit, datorită demersului antroposofic, care urmăreşte să cunoască totalitatea fiinţei umane. Mai mult, am încercat să arăt că, atunci când studiem omul din punctul de vedere al sănătăţii, aspectul interior al stărilor normale şi patologice nu poate fi cunoscut decât dacă avem în vedere omul întreg. Tot aşa, am arătat că discernerea raporturilor reale dintre ceea ce se petrece în om şi fenomenele şi faptele substanţiale din natură ne conduce în final de la patologie la terapie.

Acum va fi vorba de a continua şi de a confirma prin nişte exemple concepţiile generale expuse data trecută. În acest sens, va trebui să examinăm în mod corect felul în care organizarea umană este sediul unor procese de deconstrucţie, în timp ce, pe de altă parte, în el se petrec neîncetat nişte procese de construcţie. În spiritul ultimei conferinţe, vom distinge la om organismul exterior, fizic, pe care îl percep simţurile exterioare şi ale cărui manifestări pot fi înţelese pe baza percepţiilor senzoriale şi prin raţiune. Pe lângă corpul fizic, şi în sensul în care ne-am pronunţat data trecută, trebuie să distingem la om un prim corp suprasensibil: corpul eteric sau corpul vieţii. Iată două părţi constitutive ale organizării integrale a fiinţei umane care se află în slujba aspectului constructiv din organizarea umană. Eliminându-şi substanţele, corpul fizic este reînnoit fără încetare. Corpul eteric, purtător al forţelor de creştere şi al funcţiilor nutritive, corespunde, în ansamblu, cu ceea ce observăm primăvara la regnul vegetal în fenomenul creşterii şi al înfloririi. Căci, la fel ca oamenii, plantele sunt înzestrate cu un corp eteric sau al vieţii. În aceste două părţi constitutive ale organizării umane avem, aşadar, o evoluţie progresivă şi constructivă.

Omul, fiind o fiinţă înzestrată cu sensibilitate, este, de asemenea, purtătorul unui corp astral; nu are importanţă terminologia, numai să înţelegem că este vorba, în esenţă, de substratul senzaţiilor, de suportul fiinţei interioare senzitive. Acest corp nu mai este agentul forţelor de construcţie, ci mai curând al celor de deconstrucţie. Tot ceea ce creşte datorită corpului eteric, oricare ar fi numele pe care îl dăm acestei realităţi care face ca natura umană să crească, este descompus neîncetat de corpul astral. Iată, aşadar, baza activităţii sufletesc-spirituale din organizarea umană. Ea se datorează descompunerii neîncetate a ceea ce este fizic şi eteric. Se înşeală teribil cel care crede că elementul sufletesc-spiritual din fiinţa umană constă din fenomene constructive şi că, în cele din urmă, evoluţia progresivă face ca într-un anumit punct organizarea nervoasă să devină, de exemplu, suportul elementului sufletesc-spiritual. Nu aşa stau lucrurile. Dacă cercetările ştiinţifice atât de admirabile continuă să progreseze pe calea pe care au pornit, nu peste mult timp se va descoperi, aşa cum totul ne face să prevedem, că principiul nervului nu constă, în esenţă, în fenomene constructive. Construcţia este necesară pentru însăşi existenţa nervilor. Procesul nervos, în schimb, provine dintr-o descompunere permanentă, deşi lentă. Este vorba de un proces deconstructiv şi descompunerea pe care acesta o produce face loc, într-un fel, elementului sufletesc-spiritual.

Această tendinţă este şi mai marcată în cazul organizării Eului, care înalţă fiinţa umană deasupra tuturor creaturilor ce o înconjoară pe Pământ. În esenţă, organizarea Eului acţionează întotdeauna în sensul deconstrucţiei. Ea se manifestă acolo unde există deconstrucţie în om.

Ansamblul minunat care este organismul prezintă în fiecare din organe, dacă îl privim de aproape, fenomene constructive, care pun organul în slujba creşterii şi evoluţiei progresive, şi, în acelaşi timp, fenomene deconstructive, care servesc descompunerea fizică şi, prin aceasta, tocmai intrarea în scenă a elementului sufletesc-spiritual. Ei bine, eu am spus deja data trecută că echilibrul special dintre construcţie şi deconstrucţie care are loc în fiecare organ poate fi perturbat. Se poate ca fenomenele constructive să domine şi atunci avem de-a face cu anumite stări patologice. Pentru moment, nu pot descrie lucrurile decât într-un mod cam abstract. Voi fi mai concret ulterior. Dacă privim fiinţa umană aşa cum am arătat adineaori şi procedăm în mod conştiincios şi cu responsabilitate ştiinţifică, pentru a evita frazeologia goală care repetă că există construcţie şi deconstrucţie, dacă studiem cu atenţie fiecare organ, aşa cum am învăţat din observaţiile ştiinţifice, atât de perfecte în zilele noastre, noi distingem, într-adevăr, stările de echilibru necesare pentru fiecare organ şi ajungem să studiem astfel omul sănătos. Dacă echilibrul organelor este perturbat într-un sens sau în altul, avem de-a face cu patologia.

Dar trebuie să ţinem seama şi de raportul dintre organizarea umană şi lumea înconjurătoare, cu cele trei regnuri vizibile în exterior: regnul mineral, cel vegetal şi cel animal, din care luăm remediile. Vasta viziune de ansamblu privind stările de echilibru intern al omului, pe care am descris-o, arată cum, din toate părţile, organismul uman depăşeşte ceea ce există în afara lui în cele trei regnuri ale naturii. Să studiem ce este mai simplu, stările termice ale organismului uman. Nici una din stările termice exterioare nu trebuie să se prelungească, pur şi simplu, fără nici o transformare, în interiorul organismului. Observând manifestările termice din natura exterioară, vedem cum căldura face să crească temperatura obiectelor. Dacă organizarea noastră ar fi pătrunsă în acest fel de căldură, dacă noi nu am fi pentru căldură altceva decât un obiect, căldura ar fi patogenă pentru noi. Sănătatea noastră cere ca noi să fim în stare să receptăm imediat, din interior, fiecare proces caloric care se exercită asupra noastră şi, prin intensitatea şi calitatea organismului nostru, să-l transformăm într-un proces intern. Căldura şi frigul sunt nocive pentru noi, dacă nu suntem în stare să facem faţă imediat, în interiorul nostru, căldurii şi frigului care ne iau în stăpânire din exterior.

Atâta timp cât este vorba despre căldură şi frig, oricine poate înţelege cum stau lucrurile. Dar situaţia este aceeaşi şi în privinţa tuturor celorlalte procese naturale. Doar modul spiritual de a vedea, studiul devenit mai exact datorită punctului de vedere spiritual, conduc la recunoaşterea faptului că fiecare proces din natură este transformat în interiorul organismului uman. Astfel, în organizarea noastră interioară suntem neîncetat pe punctul de a birui ceea ce ne înconjoară pe Pământ. Ei bine, iată ce putem spune despre organizarea internă în ansamblul ei. Dacă există o diminuare a forţei interioare pe care omul o foloseşte pentru a transforma în el fenomenele exterioare şi procesele cărora le este expus fără încetare, chiar dacă, de exemplu, el consumă alimente, atunci, tot ceea ce pătrunde din afară în om apare ca un corp străin şi putem spune, simplificând lucrurile, că el se umple atunci de corpuri străine, de procese străine ş.a.m.d. Sau omul îşi fortifică în mod extraordinar elementele superioare ale organizării, pe care le-am numit corp astral şi organizare a Eului. În acest caz, nu numai că el poate transforma în mod corect procesele venite din exterior, dar el poate chiar să le facă să sufere o transformare mai puternică, mai dinamică, dacă nu chiar excesivă. Există o accelerare a proceselor care pătrund în om, natura este dusă dincolo de om, ea este întru câtva prea specializată, şi atunci suntem confruntaţi din nou cu o perturbare a sănătăţii. Totuşi, noi nu găsim în fiecare organ decât principiul abstract a ceea ce am descris. Şi, în acest caz, fiecare organ cere un studiu special. Astfel, comportamentul fiinţei umane este cu adevărat foarte complicat când transformă procesele exterioare.

Putem încerca să mergem mai departe decât cunoştinţele anatomiei şi fiziologiei de astăzi, de altfel perfect indiscutabile. Într-adevăr, pentru a ne forma în continuare, putem să modificăm ceea ce am învăţat prin studiul cadavrului şi al patologiei şi să nu mai privim fiinţa umană ca pe oricare structură moartă. Putem conferi natură şi viaţă viziunii asupra organismului uman. Atunci, în fiecare clipă ne vom simţi foarte descumpăniţi în faţa organizării umane. Căci, cu cât suntem mai exacţi şi mai aproape de viaţă iniţiindu-ne în organizarea umană, cu atât aceasta apare mai complexă. Totuşi, există nişte linii orientative cu ajutorul cărora ne putem regăsi în labirint. Şi, dacă îmi pot permite să adaug o reflecţie personală şi totuşi obiectivă, aceasta este următoarea.

Înainte de a vorbi, în 1917, despre liniile orientative [ Nota 3 ] care pot fi îndicate pentru studierea organizării umane în ansamblul şi totalitatea ei, am făcut cercetări timp de treizeci de ani. Eram încă tânăr, curând după împlinirea vârstei de douăzeci de ani, când mă întrebam dacă există o metodă sigură pentru a pătrunde complexitatea organizării umane, astfel încât să se obţină o viziune de ansamblu asupra ei. Treizeci de ani de cercetare m-au făcut să descopăr că ansamblul organizării umane poate fi considerat sub trei aspecte. Distingem organizarea neuro-senzorială, organizarea ritmică şi organizarea metabolismului şi a membrelor. Organizarea cea mai coerentă este aceea pe care o putem numi neuro-senzorială. Aceasta constituie suportul a ceea ce putem descrie ca fiind viaţa de reprezentare. Pe de altă parte, ceea ce putem numi organizarea ritmică apare într-un mod destul de circumscris. Este vorba de ritmul respirator, ritmul circulaţiei sangvine, ritmul care se manifestă în alternanţa somn-veghe şi de încă multe alte funcţii care au loc în om. Tocmai distincţia pe care am făcut-o cu exactitate între organizarea ritmică şi organizarea neuro-senzorială m-a condus la o asemenea împărţire a fiinţei umane. Sunt aproape patruzeci de ani de atunci; întrebările de fond în materie de fiziologie apăsau mult mai greu asupra inimilor umane decât acum. Atunci trebuia să-mi pun întrebarea dacă se poate declara, pe baza unor fapte ale observaţiei, că viaţa sufletească alcătuită din gândire, simţire şi voinţă este în întregime legată de sistemul nervos şi de sistemul senzorial. De aici a rezultat pentru mine o contradicţie insurmontabilă. Cum! Gândirea, sentimentul şi voinţa să fie legate de sistemul neuro-senzorial? Desigur, nu pot reveni astăzi asupra amănuntelor şi trebuie să rămân la ce este esenţial. Se vor lămuri multe aspecte când vom intra în domeniul terapiei. Astfel, se poate studia cu exactitate, din punct de vedere fiziologic, de exemplu, acţiunea elementului muzical asupra organizării umane. De asemenea, putem întâlni faptul că experienţa muzicală este legată în mod intim de funcţiile ritmice ale omului. În sfârşit, pe de altă parte, putem studia fără prejudecăţi sufletul manifestându-se în elementul muzical, rolul sentimentului în receptarea melodiei şi a armoniei. Ajungem să ne spunem că totalitatea vieţii afective a omului nu este direct legată de sistemul neuro-senzorial al omului, ci se recunoaşte în sistemul ritmic. Doar prin faptul că ne înălţăm la reprezentare, experienţa pe care ne-o provoacă muzica mai întâi la nivelul sistemului ritmic devine reprezentarea acestei experienţe şi primeşte drept suport sistemul nervos. Descoperim atunci că sistemul nervos şi sistemul ritmic sunt în mod real separate unul de celălalt din punct de vedere organic şi funcţional.

Luaţi fiziologia actuală cu tot ce vă poate oferi ea. Luaţi mai ales experienţele exterioare pe care vi le propune ea şi pe care le puteţi face în legătură cu muzica. Studiaţi apoi un organ cum este urechea umană, atunci când primeşte sunete; observaţi cum percepe ea sunetele cu structură muzicală. Veţi ajunge să vă spuneţi că ceea ce este audibil şi ţine de faptele perceptibile prin simţuri este introdus mai întâi în sistemul ritmic al omului. Ritmurile fenomenului urcă până la organizarea senzorială, până la sistemul nervos, unde sunt transformate în reprezentări. Viaţa noastră afectivă este legată direct de sistemul ritmic, nu există decât o legătură indirectă cu sistemul nervos, suportul gândirii. Sistemul nervos nu este suportul sentimentelor noastre decât în măsura în care devenim conştienţi de ele sub formă de gânduri. Acestea din urmă primesc atunci suportul sistemului nervos.

Mergem mai departe dacă studiem fiziologia până în sistemul metabolismului şi al membrelor. Faptul că menţionăm împreună metabolismul şi membrele poate părea paradoxal. Dar puteţi reflecta cu privire la repercusiunile pe care le are asupra metabolismului tot ceea ce este mişcare şi depinde de membre. Sistemul metabolismului şi al membrelor este, desigur, un ansamblu omogen. Şi dacă evităm confuzia, procedând cu precizie, se adevereşte din nou că sistemul metabolismului şi al membrelor este suportul direct al manifestărilor de voinţă ale omului. Din nou vedem că ceea ce se petrece în sistemul metabolismului şi al membrelor se înalţă cu putere până la simţurile ritmice şi trece în sentiment. În organizarea umană, raportul sistemului metabolismului şi al membrelor cu voinţa este direct. Voinţa trece în sentiment. Sentimentele noastre se dezvoltă din voinţă, care se consumă în mod direct în fenomenele metabolice. Voinţa nu este trăită în sistemul ritmic decât în mod indirect. Iar noi ne gândim la ceea ce voim, atunci când sistemul metabolic şi cel ritmic urcă până în sistemul neuro-senzorial.

Ne cucerim astfel o vedere de ansamblu asupra părţilor în care este divizat omul. Găsim aici nişte linii orientative asupra felului în care trebuie să studiem organizarea umană. Făcând abstracţie pentru moment de sistemul ritmic, având în vedere doar sistemul metabolismului şi al membrelor şi sistemul neuro-senzorial, constatăm o opoziţie completă între aceşti doi poli. Sistemul neuro-senzorial descompune ceea ce construieşte sistemul metabolismului şi al membrelor, şi invers. Se adevereşte în acest fel opoziţia polară, la care se adaugă multe alte fapte. Pentru a învăţa să studiem ceea ce este normal sau anormal, procesele organizării umane considerate în acest fel, trebuie să avem această viziune asupra organismului. Trebuie să vedem că tot ceea ce este legat de organizarea Eului, în sensul strict al cuvântului, depinde de sistemul neuro-senzorial; că tot ceea ce ţine de corpul eteric al omului este foarte apropiat de sistemul metabolismului şi al membrelor, că tot ceea ce ţine de corpul astral este legat de sistemul ritmic şi că, în sfârşit, corpul fizic este subjugat fără încetare de către celelalte trei elemente ale organizării umane.

Pentru a putea discuta în amănunt problema, haideţi să studiem un caz particular. Să luăm în considerare sistemul neuro-senzorial. Pentru a evita o neînţelegere, voi intercala următorul fapt. Un cercetător rău intenţionat, care nu a auzit vorbindu-se decât foarte superficial despre această împărţire, pentru mine fundamentală, a entităţii umane, a spus că eu am încercat să disting organizarea capului, pe cea a toracelui şi pe cea a abdomenului. Aşadar, eu aş fi concentrat organizarea neuro-senzorială în cap, organizarea ritmică în torace, organizarea metabolismului şi a membrelor în abdomen. Iată, bineînţeles, o interpretare lipsită de bunăvoinţă. Căci, dacă facem abstracţie de nişte împărţiri topografice, sistemul neuro-senzorial se localizează în principal în cap, dar el se află şi în celelalte sisteme. Organizarea ritmică este localizată de preferinţă în partea mediană a omului, dar şi ea, de asemenea, se extinde la omul întreg. La fel, organizarea metabolică se întâlneşte peste tot în om. Aşadar, aici nu este vorba despre o distincţie în funcţie de nişte organe separate în spaţiu, ci despre o realitate pe care trebuie să o înţelegem a fi de natură calitativă, realizată în fiecare organ şi impregnându-l. Dacă, pornind de la acest mod de a vedea, studiem sistemul nervos, îl găsim răspândit în întregul organism. Dar, de exemplu, ochiul sau urechea sunt organizate în aşa fel încât să fie bogat impregnate de sistem nervos, în raport cu sistemul ritmic şi mai ales în raport cu organizarea metabolismului. Astfel, un organ cum este rinichiul nu conţine organizare neuro-senzorială într-o măsură atât de mare ca ochiul sau urechea. El conţine mai mult organizare ritmică sau metabolică, dar el conţine toate trei aspectele organizării umane. Nu putem înţelege omul dacă, pentru a-l descrie, spunem: aici sunt organele de simţ, aici sunt organele digestive. Realitatea este cu totul alta. Un organ de simţ este mai ales senzorial; într-un anumit fel, fiecare organ de simţ este şi un organ digestiv sau ritmic. Un organ cum este rinichiul sau ficatul nu este un organ de nutriţie sau de excreţie decât în privinţa esenţialului, în mod secundar el fiind şi un organ de simţ. Aşadar, dacă, studiind organizarea neuro-senzorială conform realităţii şi nu a fantasmelor în prada cărora cade adesea fiziologia, noi studiem şi organizarea umană în ansamblul ei, cu organele sale particulare şi specifice, atunci vedem că omul percepe lumea exterioară cu ajutorul diferite sale organe de simţ, dar mai observăm şi că organele de simţ pătrund omul întreg. Astfel, rinichiul este un organ de simţ care percepe într-un mod mai subtil ceea ce se realizează în procesul de digestie şi de excreţie. La fel, ficatul este, în felul său, un organ de simţ. Inima este chiar un organ de simţ de înalt nivel, prin percepţiile sale interne, fără de care nu am putea-o înţelege.

Să nu credeţi că aş vrea să mă transform într-un critic al ştiinţei actuale. Eu o admit pe deplin, cu meritele ei, şi ţin la faptul ca modul nostru de a vedea lucrurile să se bazeze pe această temelie. Dar trebuie să realizăm că această ştiinţă nu este încă în stare să perceapă cu exactitate natura umană. Dacă nu ar fi aşa, nu s-ar face această apropiere atât de mare între organizarea animală şi cea umană. Căci, mai ales în ceea ce priveşte viaţa senzorială, existenţa animală este cu o treaptă mai jos decât aceea a omului. Organizarea neuro-senzorială a omului este inserată în organizarea Eului, aceea a animalului rămânând inclusă doar în corpul astral. Viaţa senzorială a omului este complet diferită de aceea a animalului. Veţi recunoaşte, prin studierea minuţioasă a structurii ochiului, că percepţia vizuală a animalului implică aproape întregul corp. Lucrurile nu se petrec la fel la om. La acesta, percepţia senzorială rămâne mult mai periferică; ea rămâne concentrată la suprafaţă. Puteţi trage această concluzie din faptul că la animal există nişte organizări subtile, care la animalele superioare nu mai sunt prezente cel mai adesea decât în eteric. Dar la anumite animale inferioare veţi găsi, de exemplu, pintenul, pe care îl au şi animalele superioare, dar în eteric; sau în ochi veţi găsi evantaiul. Vascularizarea acestor organe foarte impregnate cu sânge arată că ochiul participă la întreaga organizare animală şi devine mediatorul în raport cu viaţa din jur. La om, noi vedem că raportul organizării neuro-senzoriale este complet diferit. Relaţia acestei organizări cu lumea exterioară îl face pe om să trăiască la un nivel mai înalt decât animalul în lumea exterioară, în timp ce animalul trăieşte mai curând în sine însuşi. Dar tot ceea ce se petrece astfel la nivelul superior al elementelor spirituale din om se manifestă în corpul fizic şi, consumându-se prin intermediul organizării Eului ca viaţă neuro-senzorială, trebuie să fie supus influenţelor materiale, sensibile.

La om, studiul exact al sistemului neuro-senzorial care funcţionează normal arată dependenţa dintre o substanţă şi procesele care se desfăşoară în ea. Căci, de fapt, o substanţă nu este niciodată în repaus; ea reprezintă întotdeauna un proces. Astfel, un cristal de cuarţ, de exemplu, nu are nişte contururi bine delimitate decât pentru că noi nu percepem niciodată că este vorba de un proces, desigur, foarte lent, dar, totuşi, un proces. Trebuie să pătrundem tot mai mult în intimitatea organismului uman, pentru a înţelege interacţiunea. Aşa cum am arătat în introducere, tot ceea ce intră în stare fizică în organism trebuie să fie absorbit şi transformat de către acesta. În acest sens, este deosebit de interesant că, aflându-se în starea pe care, dintr-un punct de vedere foarte relativ, noi o numim normală, sistemul nervos depinde de un proces subtil care se află sub influenţa siliciului care pătrunde în organism. Siliciul apare în natura exterioară, fizică, sub forma frumoaselor cristale de cuarţ. Când pătrunde în organizarea umană, care îl reduce, el are particularitatea de a fi asimilat de procesele sistemului neuro-senzorial. Astfel că privirea spirituală care percepe ce se întâmplă în sistemul neuro-senzorial al omului vede în substanţa siliciului un proces minunat de subtil. În schimb, dacă luaţi în considerare faptul pe care vi l-am menţionat adineauri, şi anume că omul este în întregime organism senzorial, veţi vedea că la om nu se realizează un proces silicic intens decât acolo unde sunt concentrate mai ales organele de simţ. Pătrunzând mai mult spre interiorul organismului, unde se află organe cum ar fi plămânul, ficatul, rinichiul, acest proces este mai discret, dar se fortifică din nou în os. Astfel, obţinem o împărţire foarte interesantă a omului. Există oarecum periferia, unde sunt concentrate organele de simţ; există apoi ceea ce umple şi susţine sistemul muscular, sistemul glandular ş.a.m.d. Conţinutul în siliciu este cel mai puternic la periferie şi în centru. Găsim în partea mediană a organelor valori întotdeauna speciale, dar mai slabe. Se poate spune că nevoia de siliciu este cea mai mare spre exterior, unde omul trece de la nervi spre sistemul neuro-senzorial. În partea mediană a organismului, această nevoie este relativ modestă, dar ea ajunge din nou să fie mai importantă acolo unde scheletul devine baza sistemului motor.

Astfel, viziunea completă asupra organizării fiinţei umane ne-a făcut să descoperim şi cum se desfăşoară în noi un proces atât de specific cum este procesul silicic. Cunoscând acest fapt, observăm inexactitatea datelor actuale ale fiziologiei. Observaţiile de acest fel nu trebuie să fie considerate nişte observaţii critice, ci doar nişte indicaţii. Căci, dacă studiem viaţa umană în spiritul fiziologiei moderne, atenţia noastră se îndreaptă, de exemplu, spre respiraţie. Într-un anumit sens, procesul respirator este complicat. În esenţă, el constă în absorbirea de oxigen din atmosferă şi în faptul că expiraţia produce acid carbonic. Iată procesul ritmic care se află, în ultimă instanţă, la baza vieţii organice a omului. Noi îl urmărim, spunând că oxigenul este absorbit din aer; prin procesul pe care îl descrie fiziologia, această substanţă se răspândeşte în tot organismul; oxigenul se combină cu carbonul în sânge şi este eliminat sub formă de acid carbonic. Din punctul de vedere al observaţiei pur exterioare, această descriere este, evident, justă. Totuşi, procesul care se desfăşoară astfel datorită oxigenului şi carbonului este legat şi de un alt proces. Căci noi nu doar inspirăm oxigenul şi îl combinăm în organismul nostru cu carbonul. Acest lucru îl facem mai ales cu oxigenul pe care îl răspândim în direcţia organizării inferioare. Acesta este, în principal, oxigenul pe care îl combinăm noi cu carbonul, pentru a-l elimina prin expiraţie sub formă de acid carbonic. Ei bine, un alt proces şi mai subtil este subiacent acestui ritm. Căci oxigenul care la om merge spre cap, aşadar, cu rezervele exprimate adineaori, spre sistemul neuro-senzorial, acesta este oxigenul care se combină cu siliciul şi rezultă acidul silicic. Şi, tot aşa cum pentru sistemul metabolic este important să producă acidul carbonic, pentru sistemul neuro-senzorial este esenţial să producă acidul silicic. Dar acest din urmă proces este mai subtil şi se sustrage aparaturii obişnuite de laborator. Totuşi, căile pentru a fi studiat sunt deschise. Aşadar, noi avem, în cadrul respiraţiei, procesul mai grosier, prin care oxigenul din atmosferă se combină cu carbonul din organismul nostru, pentru a fi eliminat sub formă de acid carbonic. Alături de acesta, există un proces mai subtil, prin care oxigenul se combină cu siliciul, pentru a forma acidul silicic, care este excretat în cadrul organizării umane. Datorită acestei excreţii de acid silicic, întregul organism uman devine organ de simţ, mai ales la periferia sa şi, într-un grad mai mic, în fiecare organ.

Acest mod de a privi organismul uman ne face să vedem o structură complexă şi să descoperim că fiecare organ are şi trebuie să aibă un anumit procent de procese legate de nişte substanţe, şi aşa stau lucrurile cu siliciul, ca şi cu multe alte substanţe. Pentru a percepe starea de sănătate sau de boală, trebuie să înţelegem cum se realizează aceste procese în fiecare organ al omului. Să luăm, de exemplu, rinichiul. Împrejurările ne pot conduce, în cazul unui diagnostic sau în legătură cu un sindrom, să ne simţim obligaţi să emitem o părere şi să declarăm astfel că un anumit proces patologic îşi are sediul în principal în rinichi. Punând diagnosticul conform ştiinţei spirituale, ajungem să constatăm că rinichiul are o insuficienţă în calitate de organ senzorial care trebuie să perceapă procesele excretorii şi digestive vecine. Rinichiul este excedentar în funcţii metabolice şi echilibrul este perturbat. Într-un asemenea caz, trebuie să ne întrebăm mai ales cum putem fortifica funcţia senzorială a rinichiului. Putem spune că insuficienţa senzorială a rinichiului faţă de procesele digestive şi excretorii din apropiere ne face să avem grijă să existe un aport suficient de siliciu în rinichi. Ei bine, din punctul de vedere al antroposofiei, avem trei căi de a administra organismului substanţele de care are nevoie în stare normală. Prima, calea orală, este aceea prin care substanţele sunt introduse ca alimente, prin uzaj intern. Dar în acest caz trebuie să ne aşteptăm ca întregul sistem digestiv să fie dispus să ducă substanţele la locul unde ele trebuie să acţioneze. Desigur, adesea aşa stau lucrurile şi atunci trebuie să ştim cum va acţiona o substanţă în organism, dacă este introdusă în digestie, pe cale indirectă, dacă va acţiona asupra inimii, sau a plămânului ş.a.m.d. A doua cale este injectarea; ea introduce substanţa în mod direct în sistemul ritmic. În acest caz, procesul este mai activ. Ceea ce este organizare materială în metabolism, se transformă imediat în activitate ritmică şi noi acţionăm atunci direct asupra sistemului ritmic. Sau încercăm o a treia cale, încorporând substanţa unei alifii care se aplică la locul dorit, sau o putem răspândi în apa de baie. Încercăm astfel să aplicăm remediul prin uz extern. În această privinţă, mai există multe alte procedee. Astfel, noi dispunem de trei căi pentru a administra organismului substanţele.

Să studiem acum rinichiul, pe care diagnosticul l-a văzut ca fiind insuficient din punct de vedere senzorial. În acest caz, noi trebuie să administrăm procesul silicic adecvat. Trebuie să avem grijă să orientăm un proces silicic fortificat spre rinichi, deoarece rinichiul nu primeşte suficient pe baza procesului menţionat adineauri, prin care oxigenul se combină cu siliciul şi se răspândeşte în întregul corp. Pentru aceasta, trebuie să ştim cum să venim în ajutorul organismului, incapabil să producă suficient acid silicic pentru rinichi. Trebuie să învăţăm să cunoaştem ce corespunde în exterior procesului care lipseşte rinichiului. Aflăm, într-adevăr, undeva în natură un proces corespunzător cu ceea ce lipseşte într-un anumit loc al organismului. Trebuie să căutăm cum şi pe ce cale să introducem procesul silicic tocmai în rinichi.

Aflăm atunci că funcţia renală, mai ales în calitate de organ senzorial, depinde de corpul astral al omului. Căci în special acest corp răspunde de procesele de excreţie, care sunt cazul particular al proceselor de deconstrucţie. De aceea, trebuie să stimulăm în aşa fel corpul astral încât el să aducă acidul silicic administrat din afară tocmai într-un organ cum este rinichiul. Aşadar, avem nevoie de un remediu care să stimuleze în primul rând procesul silicic şi în al doilea rând să stimuleze acest proces în rinichi. Căutând în regnul vegetal din jur, întâlnim planta Equisetum arvense, coada-calului de pe câmp. Caracteristica ei constă în conţinutul mare în siliciu. Administrat omului ca atare, siliciul nu ar ajunge niciodată în rinichi. Equisetum conţine în plus şi săruri de sulf. Administrate singure, aceste săruri acţionează asupra sistemului ritmic, asupra organelor de excreţie şi îndeosebi asupra rinichiului. Noi putem administra aceste săruri pe cale internă sau, la nevoie, şi pe celelalte căi care au fost menţionate. Iar atunci când ele sunt tot atât de strâns unite cu siliciul ca în Equisetum, aceste săruri de sulf deschid calea spre rinichi.

Să luăm un alt caz, acela al unei anumite tulburări digestive, al unui sindrom pe care îl rezumăm, de exemplu, sub numele de dispepsie. Procedând tot aşa cum am arătat, conform ştiinţei spirituale, vom discerne că este vorba în principal despre deficienţa unei organizări a Eului, a cărei acţiune este prea slabă. Şi de unde această carenţă? Iată întrebarea.

Trebuie să căutăm în funcţiile organismului uman motivul acestei slăbiri a activităţii organizării Eului. În anumite cazuri, vom constata că secreţia biliară este insuficientă. Atunci trebuie să venim în ajutorul organizării Eului procedând cum am făcut în cazul lui Equisetum şi a rinichiului. În legătură cu funcţia biliară, trebuie să reuşim să administrăm organismului un produs pe care compoziţia lui să-l orienteze spre locul potrivit pentru a ajuta o organizare a Eului prea slabă. Observăm că procesul silicic, şi anume procesul care se află în mod normal la baza sistemului neuro-senzorial, introdus în mod corect în rinichi, fortifică senzorialitatea acestui organ. Tot aşa, observăm că nişte procese de felul secreţiei biliare care corespund mai ales organizării Eului, depind, printre altele, de un mod precis de acţiune a carbonului în organism. Şi iată o constatare ciudată. Dacă vrem atunci să introducem carbonul în organism, tocmai pentru a face faţă dispepsiei, constatăm următorul lucru: carbonul, conţinut în fiecare vegetal din natură, se află tocmai în Cichorium intybus deja orientat spre organul funcţiei biliare. Dacă ştim să preparăm din această plantă remediul convenabil, vom îndrepta spre funcţia biliară un anumit proces al carbonului, tot aşa cum am introdus în rinichi un proces silicic cu ajutorul unui preparat din Equisetum.

Cu ajutorul câtorva exemple cu aspect simplu, referindu-se la nişte afecţiuni uşoare sau eventual la nişte boli grave, am încercat să schiţez ce se poate aştepta de la o viziune de ansamblu aprofundată, conformă ştiinţei spirituale, asupra organizării umane, pe de o parte, şi asupra raporturilor sale cu diferite obiecte şi fiinţe ale naturii, pe de altă parte. Putem urmări, în primul rând, cucerirea unei viziuni pătrunzătoare asupra procesului patologic şi, în al doilea rând, capacitatea de a discerne ce este necesar pentru a inversa procesul patologic care evoluează într-un anumit sens. Astfel, arta vindecării devine transparentă. Acesta este câştigul pe care arta medicală, arta de a vindeca, medicina, îl poate obţine cu ajutorul metodei de cercetare ştiinţifică numită antroposofie. Nu este vorba absolut deloc de fantasme. Aşa cum am spus-o recent, este vorba, de fapt, de tendinţa de a conduce cercetarea ştiinţifică până la exactitatea extremă, pentru a studia întreaga fiinţă umană, pentru a-i înţelege aspectele fizice, sufleteşti şi spirituale. Într-adevăr, la om starea de sănătate, ca şi aceea de boală, depind de acţiunea realităţilor fizice, sufleteşti şi spirituale. Împărţind omul în sistemul neuro-senzorial, sistemul ritmic şi sistemul metabolismului şi al membrelor, discernem, de asemenea, diferitele procese şi nivelurile lor. Cunoscând ceea ce este, în esenţă, funcţia senzorială, învăţăm să recunoaştem funcţia senzorială din rinichi. Astfel, nu înţelegem funcţia senzorială numai sub aspectele ei mai grosiere din organele de simţ. Iată cum trebuie să stabilim adevăratul diagnostic al bolilor.

Am spus deja că procesele din sistemul metabolismului şi al membrelor se desfăşoară în sens invers faţă de procesele din sistemul neuro-senzorial. Se poate întâmpla, totuşi, ca unele procese, în esenţă neuro-senzoriale, care se desfăşoară, de exemplu, în nervii cranieni, unde sunt la locul lor, să fie deplasate, într-un fel, în sistemul metabolismului şi al membrelor. Din cauza anomaliei corpului astral şi a organizării Eului, în sistemul metabolismului şi al membrelor se petrece ceva care ar fi normal în sistemul neuro-senzorial. De fapt, ceea ce este just pentru un anumit sistem, se poate transforma şi deveni patogen pentru un alt sistem. Prin apariţia într-un alt sistem a unui proces aparţinând, de exemplu, sistemului neuro-senzorial, va rezulta un proces patologic. Este cazul febrei tifoide. Această boală reprezintă un proces care aparţine sistemului nervos. În timp ce el ar trebui să se desfăşoare în organizarea fizică a acestui sistem, el se realizează, de fapt, în zona sistemului metabolic, în cadrul organizării eterice, a corpului eteric. Anomalia se transmite corpului fizic şi se declanşează sub forma febrei tifoide. Aceasta este o viziune de ansamblu asupra naturii unui proces patologic. Se mai poate întâmpla ca dinamica, forţele active dintr-un organ senzorial, unde prezenţa lor este necesară, într-o anumită măsură, pentru ca să se poată forma un organ de simţ, să se consume într-un loc nepotrivit. Ceea ce este activ într-un organ senzorial poate suferi o transformare şi se poate revărsa în altă parte. Să studiem activitatea urechii. Imaginaţi-vă că această activitate, în loc să se realizeze în sistemul neuro-senzorial, ajunge să se manifestă, în nişte împrejurări care pot fi descrise, în altă parte, de exemplu, undeva unde sistemul metabolic este legat de sistemul ritmic. Rezultă de aici o localizare inadecvată, o tendinţă aberantă de a forma un organ de simţ. Acest fapt produce un carcinom, o formaţiune canceroasă. Doar ştiind să privim în acest fel organizarea umană vom recunoaşte în carcinom o tendinţă aberantă de a forma un organ de simţ.

Când vorbim despre aportul antroposofiei care ar putea fi rodnic pentru medicină, este vorba de a discerne că în organism anomalia rezultă din deplasarea într-un alt sistem a unei activităţi care este normală pentru un anumit sistem. Cu ajutorul unei viziuni de acest fel asupra organismului uman, suntem în măsură să înţelegem cu adevărat sănătatea şi boala şi putem construi o punte e legătură între patologie şi terapie. Descrierea acestor fapte în raporturile lor va arăta că ceea ce putem spune din acest punct de vedere nu contrazice medicina modernă. Pentru început şi cât de curând, după câte cred, va putea apărea cartea pe care a scris-o împreună cu mine, Doamna Doctor Ita Wegman, care conduce Institutul Clinic şi Terapeutic din Arlesheim. Lucrarea [ Nota 17 ] urmează să prezinte în ansamblu a ceea ce poate fi spus din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, şi aceasta nu pentru a contrazice, ci pentru a completa medicina modernă. Atunci vă veţi putea convinge că nu este vorba de nici una dintre aceste înşelătorii care sunt astăzi la ordinea zilei. Cartea respectivă va arăta, mai degrabă, preţuind medicina modernă, ce poate câştiga ştiinţa contemporană în domeniul medicinei din cercetarea conformă cu ştiinţa spirituală. Tocmai dacă aceste lucruri vor fi urmărite tot mai în amănunt şi dacă va exista responsabilitate ştiinţifică, va fi recunoscut şi efortul care se face într-un institut de acest fel, precum şi în Laboratoarele Internaţionale din Arlesheim, unde sunt produse o serie de remedii noi, preparate după principiile pe care le-am expus.

În a treia conferinţă îmi propun să abordez unele cazuri patologice particulare, precum şi eventuala lor vindecare. Aceasta, pentru a confirma ceea ce a fost spus deja despre o terapie raţională, chiar dacă ar putea da naştere unor vulgarizări. Când ştii să discerni despre ce este vorba, nu te temi şi nu-ţi faci probleme în ceea ce priveşte verificarea celor spuse aici. La început, ştim că va fi ca pe întregul tărâm al antroposofiei, unde cei care nu o cunosc în amănunt încep să calomnieze, să ponegrească, să critice. Mai târziu, cei care vor intra în detalii vor înceta să se mai înfurie. De aceea, în cursul conferinţei următoare voi expune unele aspecte particulare, pentru a arăta că nu este vorba de a ocoli ştiinţa modernă, ci, însufleţit de datoria de a completa ştiinţa prin cunoştinţe de natură spirituală, doresc să fac unele precizări, în acord cu ea, pe tărâmul medicinei antroposofice. Arta de a vindeca nu va fi la locul ei decât atunci când această intenţie va fi fost înţeleasă. Căci arta de a vindeca este o problemă care îl priveşte pe om. Omul este o fiinţă înzestrată cu trup, suflet şi spirit.