Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a XVIII-a

Stuttgart, 18 ianuarie 1921

Dacă ne amintim încă o dată cele spuse de mine cu privire la opoziţia dintre Pământ şi Soare vom înţelege că, dacă vrem să răspundem unor astfel de probleme, este necesar să urmărim faptele empirice într-un anumit mod. Este absolut imposibil să-ţi poţi forma nişte păreri despre ceea ce vezi dacă nu presupui dinainte că, eventual, în interpretarea acestora sunt necesare diferenţieri radicale. Nu putem ajunge la interpretarea corectă a unor fenomene, cum ar fi cele care ne apar atunci când privim aşa-numitul corp solar, decât dacă pornim de la ipotezele făcute de noi, de exemplu de la întrebarea: Când ne îndreptăm ochiul liber, sau ochiul înarmat cu aparate, spre Soare, cum putem să interpretăm nişte fenomene asemănătoare cu cele ce au loc pe Pământ, unde ele primesc direcţia dinspre centru spre periferie, spre spaţiul cosmic, cum să interpretăm deci aceste fenomene asemănătoare cu cele ce au loc pe Pământ – asemănătoare doar la o privire exterioară – când ne îndreptăm privirea spre Soare? Fenomenele observate empiric vor apărea în lumina adevărată doar dacă avem la bază o explicaţie de genul următor: dacă o anumită erupţie sau ceva asemănător are la suprafaţa Pământului tendinţa de a se desfăşura în sus (fig. 1a), un proces ce are loc pe Soare, să zicem o pată solară, va trebui să tindă în desfăşurarea sa dinspre exterior spre interior (fig. 1b). Şi dacă continuăm acest mod de a privi lucrurile, putem spune că aşa cum atunci când mergem în jos, sub nivelul Pământului, intrăm în materia densă, la fel ne putem imagina că deplasându-ne de la exteriorul Soarelui spre interiorul său intrăm într-o rarefiere a materiei.

fig.1

Putem spune deci: Dacă privim Pământul şi aşezarea sa în cosmos, el ni se înfăţişează ca materie ponderabilă plasată în univers; în ceea ce priveşte Soarele, ne apropiem de realitate dacă ne reprezentăm că, în pofida faptului că mergem de la periferie spre interior, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de materia ponderabilă şi intrăm din ce în ce mai mult în impoderabil. Prin apropierea de centru avem deci exact contrariul manifestărilor terestre. Ar trebui deci să ne închipuim Soarele ca un fel de gaură, să zicem, în materia cosmică, ca un spaţiu vid, ca o sferă goală înconjurată de materie; spre deosebire de Pământ, care reprezintă o materie densă înconjurată de materie rarefiată. În ceea ce priveşte Pământul, trebuie deci să ne reprezentăm următoarele: în exterior aer, în interior materie mai densă; pentru Soare situaţia se inversează: de la o materie relativ mai densă intrăm într-o materie mai rarefiată şi în cele din urmă în negaţia materiei. Cine vrea să sintetizeze în mod cu adevărat obiectiv toate fenomenele din acest domeniu nu poate spune decât astfel: în Soare nu avem, comparativ cu materia terestră, un simplu corp cosmic rarefiat, ci sub un anumit raport, considerând materialitatea Pământului pozitivă, în interiorul Soarelui avem materie negativă. Nu ne putem descurca în privinţa acestor fenomene decât dacă ne imaginăm că în interiorul spaţiului solar avem materie negativă.

Acum, materia negativă, în compararie cu materia pozitivă, acţionează prin supţiune. Materia pozitivă este de natură compresivă, cea negativă este absorbantă. Dacă însă vă imaginaţi că Soarele este o acumulare de forţe aspiratoare, nu mai aveţi nevoie să căutaţi o altă explicaţie pentru gravitaţie, fiindcă asta şi este explicaţia ei. Dacă în continuare vă reprezentaţi cele expuse de mine ieri, şi anume că mişcarea Pământului şi a Soarelui se realizează pe aceeaşi traiectorie orbitală, Pământul secondând Soarele, veţi avea raportul cosmic dintre Soare şi Pământ: în faţă Soarele, ca o acumulare de forţe aspiratoare şi, în urma lui, Pământul târât, datorită acestei forţe de supţiune, în spaţiul cosmic în aceeaşi direcţie orbitală în care înaintează Soarele însuşi. În felul acesta puteţi urmări ceea ce de obicei nu puteţi însoţi interior cu ajutorul reprezentărilor. Niciodată nu veţi reuşi să vă descurcaţi cu o reprezentare care încearcă să lege între ele fenomenele, dacă nu adoptaţi astfel de reprezentări, dacă în cadrul materiei nu vă veţi imagina într-adevăr o intensitate pozitivă şi una negativă; astfel materia terestră, ca materie propriu-zisă, este pozitivă, are o intensitate pozitivă, iar materia solară are o intensitate negativă, deci în comparaţie cu spaţiul umplut ea nu este doar un spaţiu gol, ci o absenţă a spaţiului, ceva mai puţin decât un spaţiu gol.

Este o reprezentare care probabil este greu de construit. De ce însă cei obişnuiţi să-şi facă reprezentări matematice nu şi-ar reprezenta o anumită umplere a spaţiului prin mărimea +a, apoi spaţiul vid drept zero, iar spaţiul care este mai puţin decât gol prin mărimea −a? Aveţi acum posibilitatea să vă imaginaţi o relaţie matematică, sau cel puţin analoagă celei din matematică, corectă între diferitele intensităţi de materie, aici, în cazul nostru special, între materia terestră şi cea solară.

Ca o paranteză doar, aş vrea să mai adaug ceva: indiferent cum se gândeşte acum despre relaţiile real-pozitivului şi negativului faţă de imaginar – nu vreau să discut aici care sunt părerile în această privinţă, totuşi o interpretare a aşa-numitelor numere imaginare se vădeşte a fi necesară, deoarece ele rezultă, de asemenea, ca soluţii în rezolvarea unor ecuaţii sau a unor probleme. Dacă în ceea ce priveşte intensitatea se admite un pozitiv şi un negativ, la fel am putea admite şi un imaginar, astfel că vom avea:


În felul acesta vom avea şi posibilitatea ca, pe lângă materia pozitivă şi negativă, să adăugăm ceva ce, în antroposofie, de exemplu, vrea a se numi materie, sau – dacă doriţi – spiritualitate a astralului [ Nota 201 ]. Am avea atunci posibilitatea să găsim o cale matematică de trecere spre astral. Acestea însă, aşa cum am spus, doar în paranteză. Luaţi acum în considerare şi legătura dintre ceea ce am expus acum şi omul în sine. Puteţi să spuneţi următoarele: Corpul fizic al omului are în mod neîndoielnic anumite raporturi cu materia ponderabilă terestră. Deoarece omul, ca om treaz, în poziţie verticală a corpului fizic, este în anumite relaţii faţă de materia terestră, atunci aceste relaţii faţă de materia terestră le putem compara, în sensul celor expuse anterior, cu direcţia verticală a plantei. Ieri însă am văzut că, de fapt, în om planta trebuie să ne-o reprezentăm orientată invers, că într-un fel planta exterioară trebuie să ne-o reprezentăm crescând de jos în sus, iar planta din om crescând de sus în jos (fig. 2).

fig.2

Da, dar ce creşte oare aici de sus în jos? Cu siguranţă nu ceva vizibil, ci ceva suprasensibil. Deoarece noi punem aceasta în legătură cu Soarele, atunci, dacă punem forţele de creştere vegetale în legătură cu orbita Pământ-Soare şi considerăm că acestea sunt orientate dinspre Pământ spre Soare, ceea ce creşte în om în sens invers trebuie să ni-l închipuim crescând în corpul lui eteric. Deci această forţă care porneşte din Soare, această forţă de supţiune, acţionează în om străbătând corpul eteric de sus în jos. În felul acesta în om, în trupul lui, sunt active două entităţi opuse: o entitate solară şi o entitate pământească. În particular, trebuie să putem dovedi că aici avem aşa ceva, iar dacă interpretăm lucrurile corect putem s-o şi demonstrăm; căci ceea ce acţionează aici în om de sus în jos poate fi explicat în modul cel mai diferit. Dacă avem o forţă care acţionează în directia a-b, noi o putem urmări nu numai în această direcţie, ci o putem urmări şi imaginar [ Nota 202 ]. Dacă forţa are această mărime, ne-o putem reprezenta descompusă în două componente (fig. 3). Deci putem construi oriunde componente ale forţelor care se află propriu-zis pe direcţia traiectoriei Pământ-Soare.

fig.3

Dacă apăs cu degetul în această direcţie, pentru suprafaţa de apăsare rezultă presiunea pe care materia ponderabilă o exercită asupra mea, iar contrapresiunea corespunde forţei solare care acţionează prin mine, deci prin corpul meu eteric. Dacă vă imaginaţi aici o suprafaţă ce presează asupra unui om sau împotriva căreia apasă omul, în sensul opus aveţi acţiunea forţei imponderabile. Ceea ce vă dă dumneavoastră senzaţia de apăsare nu este nimic altceva decât interacţiunea dintre apăsarea ponderabilă, din exterior spre interior, şi apăsarea imponderabilă, din interior spre exterior (fig. 4).

fig.4

Putem spune următoarele: Dacă cuprindem lucrurile în ansamblu cu un ochi sufletesc limpede, atunci în fiecare percepţie senzorială putem presimţi opoziţia dintre Pământ şi Soare, opoziţie în care ne situăm. Totul în om poate fi urmărit astfel încât să recunoşti în el cosmicul. Cosmicul se impune pretutindeni în om. Acest lucru este de o atât de mare importanţă, încât el biruie într-adevăr modalitatea de a privi omul izolat şi fără legătură cu mediul înconjurător. În aceste prelegeri am menţionat deja o comparaţie [ Nota 203 ]: dacă noi plasăm omul în cosmos observându-i capul, membrele şi aşa mai departe, această modalitate de a privi lucrurile se aseamănă cu ceea ce facem atunci când privim un ac magnetic care se orientează într-o anumită direcţie, iar cauza pentru care se întâmplă aceasta o căutăm în acul magnetic însuşi, în loc s-o căutăm în polii magnetici ai Pământului. Dacă vrem să înţelegem cu adevărat un lucru sau un fapt, trebuie să ajungem la totalitatea, la întregul prin care poate fi înţeles acel lucru sau acel fapt. În orice situaţie este important să căutăm totalitatea corespunzătoare. Iată ceva de care modul obişnuit de a privi lucrurile din ziua de azi este cât se poate de străin, şi anume că înainte de a se lua o hotărâre să se cerceteze întâi totalitatea corespunzătoare care intră în discuţie. Dacă luaţi un cristal de sare în mână, acest cristal îl puteţi privi – relativ, ce-i drept, dar cel puţin relativ, nu chiar deloc – ca o totalitate. El este ca o entitate desăvârşită în sine. Rupeţi un trandafir şi aşezaţi-l înaintea dumneavoastră; acesta, aşa cum îl puneţi acolo deoparte, nu este o entitate desăvârşită. Aşa cum stă el acolo nu poate sta în acelaşi fel ca un cristal de sare, care trebuie şi el, desigur, să se formeze într-un mediu şi aşa mai departe; el este însă o totalitate. Trandafirul poate fi privit ca o totalitate doar dacă se ia împreună cu toată tufa de trandafiri. Atunci el are totalitatea corespunzătoare, pe care cristalul de sare o are de la sine. Astfel, noi nu avem nici un drept să considerăm trandafirul ca o realitate pentru sine. Tot aşa, atunci când privim omul în întregul fiinţei sale nu trebuie să rămânem fixaţi doar la ceea ce se află în interiorul pielii sale, ci să-l considerăm în legătură cu întregul univers accesibil privirii noastre; căci el nu poate fi înţeles decât în acest context. Şi dacă continuăm să privim lucrurile în acest fel, vom ajunge, de asemenea, să putem lega un anumit sens mai profund de fenomenele ce ni se înfăţişează, şi astfel să le putem stăpâni prin cunoaştere.

Pe parcursul acestor consideraţii am spus printre altele: Dacă comparăm între ele perioadele de revoluţie ale planetelor, rezultă nişte mărimi incomensurabile; dacă aceste raporturi ar fi fost comensurabile, orbitele planetare ar fi ajuns încet-încet într-o astfel de situaţie, încât întregul sistem planetar s-ar fi oprit în loc. Dar această tendinţă de îngheţare, de sucombare este inoculată în el. Dacă luăm în considerare faptul că cele ce se întâmplă în sistemul planetar se pot exprima prin anumite curbe şi formule de calcul, iar aceste curbe şi formule de calcul nu coincid niciodată pe deplin cu realitatea – aşa după cum s-a mai arătat –, atunci trebuie să spunem: Dacă încercăm să cuprindem fenomenele spaţiului ceresc cu formule sau aranjamente figurale uşor accesibile, atunci fenomenele ne scapă; ni se strecoară mereu printre degete. Deci atunci când spunem că dacă ne îndreptăm privirea în afară, spre tabloul real al fenomenelor cereşti şi apoi spre activitatea de calcul, nu obţinem niciodată o formulă care să se suprapună complet cu fenomenele, este cât se poate de adevărat. Putem face un desen, cum este sistemul de lemniscate pe care vi l-am schiţat ieri; îl putem face. Acest sistem va fi privit în mod just doar atunci când se spune: Dacă acum l-aş desena într-o formă bine precizată, aceasta ar putea corespunde doar pentru epoca actuală. Dacă am intra într-o altă epocă, foarte depărtată de a noastră, cum ar fi cea pe care am indicat-o a fi viitoarea epocă glaciară, atunci ar trebui să modific substanţial acest sistem, adică să fac constantele curbei variabile, ele în sine fiind funcţii relativ complicate [ Nota 204 ]. Astfel eu nu voi putea desena niciodată nişte curbe simple, ci doar nişte curbe complicate. De asemenea, dacă aş desena aici aceste curbe, ar trebui de fapt să spun: Foarte frumos, desenez acum o orbită pentru un anumit corp ceresc – ieri am văzut că aceasta va fi întotdeauna o lemniscată. Da, dar după un timp mă voi afla în situaţia să nu mai pot admite acest desen, ci să lărgesc puţin lemniscata, caz în care va trebui să desenez o lemniscată de felul acesta şi aşa mai departe (fig. 5).

fig.5

Cu alte cuvinte, dacă m-aş apuca să merg pe urma traiectoriilor corpurilor cereşti, ar trebui să mă instalez de fapt în univers şi să urmăresc încontinuu traiectoria, să variez mereu traiectoria. Nu am voie să trasez o orbită constantă. De fiecare dată când trasez o astfel de orbită trebuie să am conştienţa că încontinuu trebuie să introduc o variaţie, deoarece mi se cere ca odată cu scurgerea timpului să se modifice şi orbita puţin. Dacă vreau deci să surprind în mod adecvat corpurile cereşti şi traiectoriile lor, nu mă voi apuca niciodată să desenez curbe definitive. Dacă desenez curbe definitive, acestea sunt curbe de aproximare şi va trebui să introduc corecturi. Aceasta vrea să însemne că, după un timp, curbelor definitive le scapă ceea ce există în realitate pe cer. Orice fel de curbă matematică definitivă aş gândi, ea îmi ascunde realitatea, realitatea nu poate fi cuprinsă în ea. Cu aceasta însă eu însumi exprim o realitate: într-un sistem planetar există ceva care pe de o parte tinde să intre într-o stagnare, pe de altă parte tinde spre o lemniscatizare continuă. În sistemul solar sau planetar există o contradicţie între tendinţa spre stagnare şi tendinţa spre variabilitate, spre ieşire din sine însăşi.

Dacă urmărim acum concret – fără să facem speculaţii, ci concret – această contradicţie, suntem în măsură să spunem următoarele: Corpul unei comete nu este de fapt un corp în sensul în care este planeta. – Ceea ce eu vă indic orientativ, dumneavoastră chiar puteţi verifica urmărind cât se poate de exact faptele pe care ni le oferă realitatea empirică, cu condiţia să nu rămâneţi cantonaţi în tot felul de teorii, în care mulţi încearcă să încătuşeze aceste realităţi. Vă veţi putea convinge că ceea ce am să vă spun se poate verifica; şi se va verifica din ce în ce mai mult, cu cât se vor strânge mai multe date empirice. Dacă, de exemplu, urmărim natura cometară, nu ne putem descurca dacă ne imaginăm corpul cometar aşa cum suntem obişnuiţi. Corpul planetar [ Nota 205 ]– revin acum la ceva ce am prezentat deja metodologic [ Nota 206 ] – vi-l puteţi reprezenta întotdeauna ca şi când ar fi un corp încheiat, desăvârşit, ce ar avea tendinţa să se deplaseze în continuare, fapt care nu contrazice prea mult realitatea. În ceea ce priveşte corpul cometar, dacă îl priviţi după modelul corpului planetar, întotdeauna vă veţi lovi, în fenomenele pe care le întâlniţi, de contradicţii. Niciodată nu veţi înţelege un corp cometar în mersul lui, în drumul lui aparent prin spaţiul cosmic, dacă îl priviţi la fel cum sunteţi obişnuiţi să priviţi corpurile planetare. Încercaţi însă o dată să-l priviţi aşa după cum am să arăt în continuare şi înşiruiţi toate faptele empirice existente pe firul acestui mod de a privi lucrurile. Imaginaţi-vă: în direcţia indicată în figura 6 – se poate spune: către Soare – într-acolo cometa se naşte încontinuu. Ea împinge înainte miezul ei, miezul ei aparent; în urmă, spatele ei, toată această chestiune, se pierde. Şi aşa se propulsează ea înainte, pe de o parte creându-se mereu, din nou, pe de altă parte pierind continuu. Ea nu este absolut deloc un corp în acelaşi sens în care este planeta. Ea este ceva care în permanenţă se naşte şi piere, care înainte dezvoltă ceva nou iar în spate pierde ce este vechi. Ea se propulsează înainte ca o adevărată rază de lumină; nu afirm însă că ar fi aşa ceva.

fig.6

Amintiţi-vă acum ce v-am spus cu câteva zile în urmă, şi anume că nu numai într-un punct (fig. 7) avem propriu-zis de-a face cu Luna şi numai în alt punct cu Pământul, ci fiecare planetă are o anumită sferă, iar ceea ce avem acolo este de fapt doar un punct al periferiei; astfel, în principiu, Luna este ceea ce se delimitează prin orbita sa. Noi şi Pământul ne aflăm în interiorul sferei lunare.

fig.7

Sub un anumit raport noi, de asemenea, ne aflăm în interiorul sferei solare, tot aşa şi în interiorul sferelor planetelor. Acestea nu sunt pur şi simplu acele obiecte care se deplasează pe lemniscate şi care se află într-un anume punct, ci punctul este doar o parte ce iese mai mult în evidenţă; aşa cum vă spuneam, se poate face o asemănare cu germenele de ou al embrionului omenesc. Dacă însă ţineţi seama de aceasta veţi spune: Privesc Pământul, privesc Soarele. Dar aici se împing una în alta două sfere ce se strivesc reciproc, prin faptul că provin oarecum de la două materii orientate în sens opus: de la centrul solar spre care tinde materia negativă, de la centrul terestru de la care radiază materia pozitivâ. Aici se întrepătrund materialitatea pozitivă şi materialitatea negativă. Bineînţeles că această întrepătrundere nu se face peste tot omogen – aşa ceva nu se întâmplă nici măcar când doi nori trec unul prin celălalt – ci cât se poate de neomogen. Şi acum reprezentaţi-vă în această întrepătrundere ciocnirea dintre două densităţi diferite şi veţi putea înţelege că fenomene precum acelea ale cometelor apar prin simplul fapt că o substanţialitate este străbătută de o altă substanţialitate. Acestea sunt fenomene în devenire, într-o continuă devenire şi într-o continuă pieire, iar atunci când schiţăm teoretic sistemul planetar în sens copernican nu trebuie să ne reprezentăm că aici este Soarele, aici Uranus, Saturn şi de undeva de departe vine cometa, care se duce din nou undeva departe, în afară (fig. 8). Aici în exterior nu avem absolut deloc nevoie să ne reprezentăm cometa, căci ea devine, îşi modifică la periheliu forma sa, care este ceva ce în permanenţă devine, tot aşa cum şi piere. Ea este ceva ce se naşte şi piere; de aceea în anumite situaţii ea poate lua aparent şi traiectorii care nu sunt închise, traiectorii parabolice sau hiperbolice, deoarece aici nu este vorba de ceva care se învârte, care are nevoie de o traiectorie închisă, ci de ceva care, întrucât se naşte şi dispare pe direcţie parabolică, nu mai este.

fig.8

Noi trebuie să privim cometa în special ca pe ceva efemer, un echilibru permanent între materia ponderabilă şi materia imponderabilă, dacă luăm în considerare Soarele şi Pământul; o întâlnire între materia ponderabilă şi cea imponderabilă, care nu se echilibrează atât de perfect ca atunci când lumina se răspândeşte în aer, unde de asemenea se întâlnesc ponderabilul şi imponderabilul, unde însă întrepătrunderea lor se face oarecum omogen; ele nu se ciocnesc. În cazul cometelor avem o ciocnire reciprocă, deoarece ele nu sunt compatibile. Luaţi, de exemplu, aerul; dacă lumina străbate aerul cu o anumită intensitate, ea se răspândeşte, se împrăştie omogen; dacă însă lumina nu se adaptează destul de repede la împrăştierea aerului, se întâmplă un fel de frecare interioară între materia ponderabilă şi cea imponderabilă (fig. 9) – vă rog însă să nu luaţi aceasta în sens mecanic, ci ca ceva interior. Dacă urmăriţi cometa, această frecare de materie ponderabilă şi materie imponderabilă ce străbate spaţiul este ceva ce în permanenţă se naşte şi piere.

fig.9

Prin aceste consideraţii, iubiţii mei prieteni, am vrut să vă ofer ceva ce ar trebui să acţioneze cu predilecţie într-o direcţie metodologică. Dacă, şi datorită timpului scurt, am fost nevoit să schiţez foarte sumar o problemă sau alta, totuşi puteţi vedea, dacă urmăriţi gândurile şi indicaţiile din aceste conferinţe, că am vrut să prezint o posibilitate de a transforma metodologia specifică felului nostru naturalist-ştiinţific de a privi lucrurile. Ar fi foarte important ca din aceste conferinţe să poată izvorî un impuls. Eu nu am putut da decât unele indicaţii, aş zice, însă oriunde aparent aici s-a lucrat cu diverse curbe matematice dumneavoastră veţi găsi impulsuri spre cercetare empirică, spre experimentare. Puteţi încerca să verificaţi de fiecare dată, în mare şi în amănunt, tot ceea ce s-a prezentat aici aparent matematic şi figural. Puteţi lua un balon de copii, albastru sau roşu, şi cerceta efectul care apare atunci când îi provocaţi o apăsare, să zicem din afară spre înăuntru, când el în mod legic se adânceşte înăuntru, şi apoi să verificaţi forma pe care o ia acesta atunci când, printr-un anumit montaj experimental, faceţi să intre în acţiune forţele din interior spre exterior, în direcţie radială – urmărind fenomenele, chiar şi în mare, prin forţe tensionale, prin deformaţii; sau liniile de dilatare în spaţiu la încălzirea anumitor materiale – aici din interior spre exterior, dincolo de la periferie spre interior; sau cercetând fenomenele optic sau magnetic, sau în orice fel doriţi – peste tot veţi vedea că tot ce s-a afirmat aici, de exemplu referitor la opoziţia Soare-Pământ, se poate verifica experimental. În primul rând, dacă se vor face într-adevăr astfel de experimente, vom putea pătrunde în realitate într-un cu totul alt mod, deoarece vom descoperi anumite raporturi ale realităţii cum nu am mai întâlnit până acum. În felul acesta, din lumină, din căldură şi aşa mai departe vom putea extrage cu totul alte rezultate faţă de ceea ce s-a obţinut până în prezent, deoarece fenomenele nu au fost abordate în asa fel încât ele să se fi putut dezvălui pe deplin.

Spre aceste lucruri am dorit să trezesc nişte imbolduri. În conferinţele care se vor ţine curând [ Nota 207 ], sau după ceva timp, vom putea începe să experimentăm noi înşine. Acest lucru va depinde de reuşita institutului nostru de cercetări fizice [ Nota 208 ] şi a altor institute, care să ne pună la dispoziţie până atunci montajele experimentale ce urmează să intre în discuţie în viitor. Asta nu înseamnă absolut deloc să ne facem un ideal ca institutele noastre să achiziţioneze de la comercianţi instrumente cât se poate de perfecte, să le instalăm şi să experimentăm cu ele aşa cum experimentează ceilalţi. Căci în direcţia aceasta s-au făcut peste tot lucruri într-adevăr extraordinare. Aşa cum am mai menţionat, ceea ce avem nevoie în special este să dezvoltăm montaje experimentale noi. Nu trebuie să pornim de la un laborator de fizică gata montat ci, pe cât posibil, de la o cameră goală şi în ea să intrăm nu cu instrumente gata confecţionate, care există deja, ci cu gândurile noi despre fizică, în curs de plămădire în sufletele noastre. Cu cât camerele vor fi mai goale şi capetele noastre mai pline de idei, cu atât mai mult, iubiţii mei prieteni, vom deveni treptat experimentatori mai buni!

Aşa ceva este important în contextul actual. În acest fel avem nevoie să cuprindem sarcinile prezentului. Amintiri-vă doar cătuşele care i se pun aceluia care studiază astăzi într-o ştiinţă experimentală oarecare, prin simplul fapt că nu poate vedea şi nu poate prezenta decât ceea ce se poate vedea prin aparate. Cum aţi vrea să studiaţi spectrul, în sens goethean, cu instrumentele actuale? Acest lucru nu-l puteţi face absolut deloc! Cu instrumentele actuale nu veţi obţine decât rezultatele prezentate în cărţile de fizică. Nu veţi găsi niciodată raţiunea pentru care se respinge introducerea razelor de lumină în explicarea fenomenelor luminoase – fiindcă, în fond, nicăieri nu avem raze. Dacă ne reprezentăm că undeva avem un vas plin cu apă şi în el o monedă şi vedem apoi că această monedă apare în altă parte, noi ducem repede normala în punctul de incidenţă şi toate celelalte (fig. 10), urmărim toate acestea prin linii, când de fapt n-ar trebui deloc să urmărim acest amănunt. Nicăieri nu avem de-a face cu aşa ceva. Dacă pe fundul unui vas se găseşte o monedă (fig. 11),

fig.10; fig.11

vom înţelege cum ar trebui să tratăm moneda doar dacă gândim în felul următor: Aici este fundul unui vas unde avem, de exemplu, nu o monedă ci un cerc de hârtie (fig. 12). Fenomenul este acesta: privind prin intermediul unei suprafeţe de apă, cercul de hârtie apare mai sus şi mărit.

fig.12; fig.13

Acesta este fenomenul, el poate fi desenat. Dacă acum jos nu mai aveţi un cerc de hârtie, ci o parte din acest cerc de hârtie, dumneavoastră nu aveţi nici un drept să o trataţi altfel. Moneda este doar ca o parte a cercului de hârtie. Aici nu aveţi de ce să introduceţi tot felul de linii în desen, ci aceasta trebuie tratată ca o parte a cercului, ca pe o parte a fundului vasului, care este acolo chiar dacă nu îl vedem în mod diferenţiat. Prin simplul fapt că aici jos este vizibil un punct, eu nu trebuie să tratez teoretic acest punct vizibil ca pe un punct, ci ca pe o parte a cercului (fig. 13).

Tot aşa cum nici acul magnetic, dacă vreau să-l prezint corect în realitatea sa, nu am voie să-l tratez ca şi cum aici ar fi un centru, aici un pol Sud şi aici un pol Nord, ci că prin simpla lui aliniere totul nu este decât o linie infinită, că de o parte forţele acţionează periferic, iar de cealaltă parte acţionează central (fig. l4).

fig.14

În cazul fenomenelor electrice, aceasta se exprimă prin aceea că de o parte obţinem catodul, de altă parte anodul; pe de o parte lumina o putem explica doar dacă o privim ca pe o porţiune a unei sfere, a cărei rază ne este dată pe direcţia în care acţionează electricitatea, iar celălalt pol ca o mică porţiune a razei. Nu ne este permis să vorbim de o simplă polaritate a polilor, ci de faptul că acolo unde apar anodul şi catodul aceştia aparţin, prin simpla dispunere, unui întreg sistem. Numai în felul acesta putem ajunge să înţelegem corect fenomenele.

Iubiţii mei prieteni, eu am trecut în revistă întrebările pe care mi le-aţi pus. Cred însă că dacă cei ce au pus întrebările le aprofundează mai mult, dacă încearcă de fiecare dată să găsească drumul de la cele prezentate de mine la întrebările lor, vor găsi în cele expuse de mine elemente pentru răspunsuri. Într-adevăr, ar trebui să încercăm deja să mergem în acest fel, pas cu pas, înainte. De o singură problemă însă aş dori să mă ocup, în câteva cuvinte. Această problemă sună aşa: Când prezinţi în faţa lumii exterioare o ştiinţă naturală de felul acesta se poate ridica uşor întrebarea: În ce măsură sunt necesare cunoştinţele de imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie în descoperirea unor astfel de corelaţii între fenomene? Cum ar trebui răspuns la o astfel de întrebare?

Aşadar, iubiţii mei prieteni, ar fi vorba să ştim dacă pentru descoperirea anumitor lucruri chiar sunt necesare imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia. Cum poţi ocoli imaginaria, inspiraţia şi intuiţia când adevărul, realitatea nu se arată simplu experienţei obişnuite, obiectivale, intelectualiste? Ce altceva am putea face decât să apelăm la cunoştinţele de imaginaţie, inspiraţie, intuiţie? Dacă lucrurile stau chiar aşa încât nu se doreşte absolut deloc o orientare înspre imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie, puteţi lua totuşi rezultatele cercetărilor şi să le verificaţi pe ceea ce găsiţi în plan exterior-empiric. Întotdeauna veţi găsi că lucrurile se verifică. Dar, în fond, astăzi lucrurile nu mai sunt aşa de depărtate unele de altele cum s-ar crede în mod obişnuit. Dacă s-ar parcurge drumul de la modul analitic de a privi din matematica obişnuită la modul de a privi din matematica proiectivă şi de la acesta în continuare – cultivând reprezentarea pe care am aşezat-o la baza curbelor, în care trebuie să părăsim spaţiul – efectiv nu ar mai fi aşa greu să răzbatem până la imaginaţie. Este mai ales o problemă de curaj sufletesc interior. Acest curaj sufletesc interior este necesar astăzi în cercetare. De aceea este nevoie să se cunoască bine un lucru: modului obişnuit de a vedea lucrurile nu i se dezvăluie întreaga realitate. Celuilalt mod de a privi lumea, care nu se sfieşte să dezvolte în continuare forţa sufletească din om, i se dezvăluie din ce în ce mai mult profunzimile realităţii, care altfel rămân ascunse.

Asta am vrut să vă spun în final. În rest, nu pot decât să-mi exprim dorinţa ca ceea ce am vrut să suscit, cel puţin ca impulsuri, ceea ce am vrut să trasez orientativ, în special sub raport experimental, să poată trezi un impuls în sensul experimentării. De aşa ceva avem nevoie. Avem nevoie în primul rând de verificări empirice pentru ceea ce trebuie tot mai mult conceput în felul în care a fost prezentat aici. Va trebui să încetăm să judecăm lucrurile pe nişte baze care, iată, de mult timp generează situaţii de genul aceleia pe care o voi relata imediat; va trebui să depăşim aceste lucruri. Cândva am discutat cu un profesor universitar de fizică [ Nota 209 ] despre Teoria culorilor a lui Goethe. Respectivul chiar a editat această teorie a lui Goethe şi a scris un comentariu asupra ei. Am discutat cu el despre Teoria culorilor a lui Goethe şi, după ce ne-am explicat puţin, el mi-a spus că ar fi un newtonian riguros. El spunea: Referitor la Teoria culorilor a lui Goethe [ Nota 210 ] absolut nici un om nu-şi poate reprezenta ceva, fizicianul nu-şi poate face nici o idee. – Deci respectivul, prin educaţia sa în direcţia fizicii, a ajuns să nu-şi mai poată reprezenta nimic relativ la Teoria culorilor a lui Goethe. Am putut înţelege acest lucru. Fizicianul din ziua de azi, dacă este cinstit, nu-şi poate face nici o reprezentare vizavi de Teoria culorilor a lui Goethe. El trebuie să învingă pur şi simplu principiile de gândire din fizica actuală, trebuie să se poată debarasa de ele. Atunci el va găsi şi acea trecere de la fenomene la felul de interpretare practicat în Teoria culorilor a lui Goethe, care în acelaşi timp poate fi un punct de plecare important spre alte cercetări fizice, pentru cercetări fizice ce ajung până în domeniul astronomicului.

Dacă analizaţi în mod obiectiv partea de căldură a spectrului şi partea chimică a acestuia, în ceea ce priveşte comportamentul lor complet diferit la anumiţi reactivi, veţi putea vedea că în acest spectru aveţi deja opoziţia pe care am prezentat-o astăzi, cea dintre acţiunea terestră şi acţiunea solară. În spectrul însuşi avem o imagine a opoziţiei Pământ-Soare, după cum această opoziţie se exprimă şi în întregul organism uman. În fiecare atingere a unui corp, prin pipăit, acţionează Soarele şi Pământul. Tot aşa şi în spectru acţionează Soarele şi Pământul, iar spectrul, dacă vorbim de spectrul solar, nu-l putem considera ceva plasat aşa pur şi simplu în spaţiu, ci trebuie să ne fie clar că el este plasat în spaţiul concret, aflat între Pământ si Soare. Când vorbim de fenomene concrete, nu avem niciodată de-a face cu un spaţiu abstract, ci pretutindeni sunt prezente şi lucruri concrete, care şi ele trebuie luate în calcul. Altfel ajungem să explicăm formarea sistemului ceresc după modelul [ Nota 211 ] care se practică de obicei: se ia o picătură mică de ulei care pluteşte pe apă, se decupează o foaie de carton în formă de cerc, se introduce în ea un ac cu gămălie, după care începem s-o rotim. Picătura de ulei se aplatizează, desprinde din ea picături mai mici: a luat naştere un sistem planetar. Se explică aceasta auditorului şi i se spune: Aici, după cum vedeţi, avem un sistem planetar. El este asemănător cu sistemul planetar de afară, cu sistemul copernican; şi se spune: Este acelaşi lucru. – Foarte frumos, însă nu avem voie să uităm că domnul profesor era şi el acolo şi învârtea. Deci, dacă nu vrem să fim în contradicţie cu adevărul, trebuie să plasăm acolo şi pe acest uriaş spirit care învârte afară axa lumii, altfel nu ia naştere tot ceea ce s-a explicat că ar apărea. Dacă aici afară nu am avea uriaşul, nu ar fi permis să se citeze această chestiune ca o demonstraţie concretă. Trebuie ca şi în explicaţia ştiinţifică să devenim mai cinstiţi şi, de asemenea, mai circumspecţi decât suntem de fapt astăzi.

În aceste conferinţe am vrut să vă îndrept atenţia chiar asupra acestor relaţii interior-metodologice, iar data viitoare vom vorbi iarăşi despre anumite domenii, dar pornind de la alte puncte de vedere [ Nota 212 ].