Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a XVII-a

Stuttgart, 17 ianuarie 1921

Aş vrea să revin mai întâi asupra unei chestiuni, care probabil va suscita anumite neînţelegeri, dacă unul sau altul dintre distinşii auditori va găsi de cuviinţă să aprofundeze lucrurile [ Nota 188 ] prezentate aici. Este vorba de reprezentarea conform căreia planul în care desenez lemniscata se roteşte în acelaşi timp în jurul axei lemniscatei, respectiv în jurul liniei care uneşte cele două focare, sau cum vreţi să îi spuneţi. În acest caz trebuie să desenez lemniscata în spaţiu, desigur. Am desenat în figura 1 proiecţia ei.

fig.1

Cu acest desen în spaţiu [ Nota 189 ] al lemniscatei avem de-a face atunci când luăm în considerare acele lucruri de care am pomenit atunci când a fost vorba de sistemul osos şi de sistemul nervos – chiar şi la circulaţia sangvină se poate urmări. Toate acestea nu trebuie gândite în plan, ci în spaţiu. Ca urmare, această figură de opt a lemniscatei este perfect justificată, însă eu am arătat deja că de fapt aici avem de-a face cu corpuri de rotaţie [ Nota 190 ]. Acelaşi lucru se aplică deci şi pentru ceea ce am spus adineauri: într-un anume fel, formele din cadrul organizării sistemelor nervos-senzorial şi metabolism-membre sunt dispuse reciproc conform acestui principiu al lemniscatei de rotaţie.

Acum, deoarece într-un anume fel noi suntem uniţi spaţial cu Pământul, am fost nevoiţi să căutăm criteriul mişcării acestuia în spaţiu în modificările ce se petrec în omul însuşi. Spunem: Dacă observăm mişcările pur exterior, nu este posibil să te ridici deasupra relativităţii acestora. Însă în momentul în care tu însuţi participi la mişcări şi când datorită participării la mişcări poţi constata modificări în interiorul corpului tău, înseamnă că pe baza modificărilor interioare poţi descifra oarecum realitatea acelor mişcări.

Am arătat deja că în procesele metabolice avem un criteriu pentru mişcarea voluntară pe care o face omul atunci când îşi deplasează centrul de greutate paralel cu suprafaţa Pământului. Am mai arătat că în procesele care decurg asemănător cu aceste procese metabolice din timpul mişcărilor voluntare, în fenomenele de oboseală din cursul zilei, deci care au loc odată cu modificarea poziţiei Soarelui, avem un criteriu pentru mişcarea pe care, fără îndoială, noi o executăm în spaţiul cosmic odată cu Pământul. Putem spune deci: Ceea ce se petrece între capul omului şi restul organismului pe direcţie verticală, când omul stă drept, se întâmplă şi pe direcţia paralelă cu suprafaţa Pământului – în care evoluează îndeobşte şira spinării animalului – atunci când omul doarme. Astfel, în comparaţia dintre metabolismul din timpul somnului şi cel din timpul veghei avem de fapt un fel de reactiv al raporturilor mişcărilor Pământului şi Soarelui.

De acum încolo putem trece la celelalte fiinţe din natură. Vedem planta, care păstrează o poziţie radială. Este aceeaşi direcţie pe care o avem noi ca oameni în stare de veghe. Trebuie însă să ne fie clar că atunci când comparăm direcţia noastră verticală cu direcţia verticală de creştere a plantei nu avem voie să le luăm cu acelaşi semn, ci trebuie să le luăm cu semne contrare. Există multe motive care ne obligă să considerăm sensuri opuse pentru direcţia verticală a omului şi direcţia verticală de creştere a plantei. Aş vrea să indic încă o dată că procesul [ Nota 191 ] de creştere a plantei, care în final duce la depunerea carbonului, la om este suprimat, astfel încât trebuie luat ca semn negativ. Omul trebuie să elimine tocmai ceea ce consolidează planta ca plantă. Aceasta şi altele asemănătoare ne obligă să spunem: Dacă direcţia de creştere a plantei este spre în sus, direcţia corespunzătoare la om trebuie să o punem jos (fig. 2).

fig. 2

Acum se ridică următoarea întrebare: Ce avem de fapt în această direcţie? În această direcţie avem ceva ce este în legătură cu creşterea noastră de la an la an cât timp suntem în creştere, deci ceva ce reprezintă un proces asemănător cu al plantei. Vom realiza însă ce înseamnă aceasta numai dacă ne reprezentăm următoarele: planta creşte din Pământ radial în sus, spre spaţiul cosmic; în cazul nostru însă trebuie să ne reprezentăm că, paralel acestei creşteri a noastre, vizibilă fizic, are loc o creştere invizibil-suprafizică în sens contrar, ceva ce creşte în noi aproximativ de sus în jos. Dacă vrem să înţelegem creşterea pe verticală a făpturii omeneşti, trebuie să ne reprezentăm că omul creşte în sus, însă în sens contrar i se dezvoltă o formaţiune vegetală invizibilă, care îşi dezvoltă rădăcinile în sus, înspre cap, iar florile în jos. Este un proces de plăsmuire a plantei negativ, opus procesului fizic de plăsmuire a omului [ Nota 192 ]. În această direcţie (ambele săgeţi) avem deci mişcări similare. Aşa cum planta creşte de la Pământ în sus, tot aşa trebuie să ne reprezentăm că din spaţiul cosmic, dinspre Soare, se dezvoltă în sens invers, spre centrul Pământului, această plantă-om suprafizică. Şi în aceste linii de creştere având aceeaşi direcţie – după cum am mai spus, eu nu pot indica acum decât direcţia, în continuare dumneavoastră puteţi urmări aceasta la fenomenele empirice – trebuie să vedem linia care uneşte Pământul cu Soarele, numai că o dată tinzând pozitiv în afară, altă dată tinzând invers, negativ. Nu vă veţi putea reprezenta aceasta decât căutând în ea concomitent linia de deplasare a Pământului şi linia de deplasare a Soarelui. Deci, unind cele două corpuri, avem liniile de deplasare ale Pământului şi Soarelui, în aşa fel încât rezultă o linie perpendiculară pentru suprafaţa Pământului.

Va trebui, de fapt, să ne reprezentâm că într-un anume fel Pământul şi Soarele se deplasează pe aceeaşi traiectorie, şi totuşi în sensuri opuse. O reprezentare substanţială pentru acest fapt o aveţi în ceea ce am explicat ieri, când vă spuneam că nu avem altă soluţie decât să ne închipuim constituţia Soarelui – nucleul solar, fotosfera, atmosfera, cromosfera, coroana – în aşa fel, încât, dacă în cazul Pământului formarea craterului la anumite revărsări, chiar şi maree, porneşte din interior spre exterior, în cazul Soarelui totul merge din afară spre interior, astfel încât Soarele îşi trimite revărsările sale de la periferie spre interiorul nucleului solar. În felul acesta noi vedem ceea ce se petrece în jurul Soarelui aproximativ în acelaşi fel în care am vedea lucrurile de pe Pământ atunci când ne-am plasa în centrul Pământului şi am privi în afară, cu deosebirea că ceea ce vedem convex ne-ar apărea concav. Când privim Soarele vedem oarecum procesele terestre, însă ca şi cum am sta în centrul Pământului şi suprafaţa interioară a acestuia ar avea nu o curbură concavă, ci una convexă, ca şi cum interiorul Pământului ar fi devenit exteriorul Soarelui. Dacă adoptaţi această reprezentare, veţi sesiza foarte bine naturile polar-diferite ale Pământului şi Soarelui. Faptul că vă puteţi forma o astfel de reprezentare este important şi pentru că, printr-o astfel de răsturnare, se pot obţine informaţii despre constituţia Soarelui pornind de la cea a Pământului, la fel ca în răsturnarea dintre organismul metabolism-membre cu oasele lungi aferente şi organismul neurosenzorial cu oasele craniene aferente la care m-am referit. Abia prin aceasta însă obtineţi adevăratul fel în care omul se subordonează cosmosului. În realitate polaritatea din om se regăseşte în polaritatea dintre Soare si Pământ.

Am să urmăresc acum un anumit fir de gândire, care vi s-ar arăta foarte sigur dacă am putea studia toate formele intermediare; dar, după cum v-am mai spus, eu aş vrea să vă conduc spre ceva substanţial. Trebuie să căutăm deci o curbă care să ne permită să ne reprezentăm că deplasările Soarelui şi ale Pământului se produc pe una şi aceeaşi orbită, şi totuşi în sensuri opuse. Dacă studiem atent toate locurile geometrice pe care le găsim în felul acesta, atunci această curbă se poate stabili absolut univoc. Trebuie să vă reprezentaţi alura acestei curbe ca lemniscată de rotaţie [ Nota 193 ], care în acelaşi timp însă avansează în spaţiu (fig. 3). Reprezentaţi-vă apoi că într-un punct oarecare al acestei curbe elicoidale în formă de lemniscată ar fi Pământul şi în alt punct Soarele, iar Pământul s-ar deplasa în urma Soarelui. Aici mişcarea Pământului se face în sus şi mişcarea Soarelui se face în jos (la P1, S1). Ele trec unul pe lângă celălalt. Fenomenul real se ascunde în spatele deplasărilor, atât a Pământului cât şi a Soarelui, nu vi-l puteţi reprezenta aşa uşor; singura posibilitate este să vă imaginaţi că Pământul şi Soarele se deplasează pe o elice sub formă lemniscatică, unul urmând celuilalt şi că ceea ce se proiectează acum în spaţiu ia naştere în felul acesta. Presupunem linia de vizualizare PS; imaginaţi-vă că proiectaţi poziţia Soarelui în S; presupuneţi că Soarele a înaintat până la S1. Poziţiile aparente şi tot ceea ce se are în vedere aici le obţineţi exclusiv ca proiecţie a ceea ce rezultă atunci când Pământul şi Soarele trec unul pe lângă celălalt.

fig.3

Dacă vreţi însă ca aceste calcule de poziţii să se potrivească exact, trebuie să introduceţi toate corecturile respective, de exemplu ecuaţiile Bessel [ Nota 194 ] şi altele; va trebui să includeţi tot ceea ce există într-adevăr aici. Trebuie să aveţi în vedere faptul că şi astronomia actuală are pentru calcule trei Sori, aşa după cum am menţionat deja, şi anume: Soarele real, Soarele intermediar şi Soarele median. Dintre aceşti trei Sori, doi sunt bineînţeles inventaţi, căci aici nu există decât Soarele real. Determinările temporale se fac în primul rând cu Soarele intermediar – care coincide cu Soarele adevărat doar la perigeu şi apogeu, în rest nu coincide absolut deloc – şi apoi cu celălalt Soare, care coincide cu Soarele intermediar doar la echinocţiu [ Nota 195 ]. Orbita solară determinată de obicei se foloseşte doar pentru a putea introduce corecturi, conform celor de mai sus. Dacă luăm în calcul toate cele de mai sus, obţinem într-adevăr acest rezultat. Obţinem astfel un rezultat care concordă şi cu ceea ce obţinem atunci când observăm legătura omului cu cosmosul.

Acum se pune problema ca această curbă, pe care am obţinut-o aici, s-o raportăm în mod corect la sistemul nostru solar. În acest scop aş vrea să vă prezint sistemul solar ipotetic obişnuit (fig. 4), fără să mai iau în considerare astăzi cele două planete aflate la periferie – ele nu sunt necesare în acest context. Voi desena – nu am să respect proporţiile – orbita lui Saturn, orbita lui Jupiter, orbita lui Marte, orbita Pământului, împreună cu orbita Lunii, orbita lui Venus, orbita lui Mercur, Soarele. Undeva, pe aceste orbite, trebuie să căutăm apoi planetele respective.

fig.4

Dacă admitem că ceea ce avem aici este o imagine perspectivală, se pune problema să vedem cum se încadrează în aceasta ceea ce tocmai am spus acum despre orbita Pământ-Soare. Ea se încadrează dacă urmărim calculul aşa cum am arătat mai înainte, şi anume: trebuie să desenăm orbita Pământului astfel încât acesta să tindă să ocupe locul pe care l-a avut înainte Soarele, iar Soarele la rândul lui să tindă spre locul pe care l-a avut înainte Pământul. În acest fel obţinem jumătatea lemniscatei: Pământ, Soare, Pământ, Soare; după ce acesta a făcut un tur complet, merge în continuare [ Nota 196 ] (fig. 5). După cum vedeţi, cele două corpuri trec unul pe lângă celălalt. Astfel, orbita reală a Pământului şi Soarelui se obţine închipuindu-ne Pământul ocupând o dată această poziţie şi altă dată poziţia în care ne-am obişnuit să aşezăm Soarele, pentru aceasta trebuind să desenăm Soarele în locul în care ne-am obişnuit să aşezăm Pământul. În realitate, raportul reciproc al mişcărilor Pământului şi Soarelui nu se obţine presupunând pe unul sau pe altul în repaus, ci imaginându-ne ambele corpuri într-o mişcare, în care unul urmează celuilalt, dar în acelaşi timp unul trece pe lângă celălalt. Ceea ce trebuie să ne reprezentăm noi este că, în perspectivă, în centrul sistemului nostru planetar o dată stă Soarele, apoi în locul în care stă de obicei acesta trece Pământul. Ele îşi schimbă reciproc poziţia. Chestiunea este complicată, fiindcă între timp şi planetele îşi schimbă poziţia lor, bineînţeles, de unde şi această complicare semnificativă. Dacă însă în primă fază admit desenul perspectival (fig. 4), atunci trebuie să reprezint Soarele în centru. Cealaltă dispunere o obţin dacă desenez ideal şirul de planete, începând cu Pământul în centru, apoi Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn. Vedeţi aşadar că prin perspectivă noi suntem tentaţi oarecum să elaborăm un sistem aparent simplu, care însă nu este atât de simplu. În realitate este ca şi cum Pământul şi Soarele şi-ar schimba reciproc poziţia centrală, în raport cu celelalte planete.

fig.5

Nu-mi este deloc uşor să vă expun aceste lucruri, care chiar şi astăzi pot fi privite ca ceva fantezist, pentru că nu este posibil să le calculez în cele mai mici amănunte. Cu toate dificultăţile ce apar, ele pot fi însă calculate. Ceea ce am vrut însă a fost să vă prezint o dată raporturile astronomiei cu celelalte domenii ale ştiinţei, iar acum nu mai rămâne altceva de făcut decât să rezumăm cât mai clar întregul material.

Aşadar, dacă urmărim traiectoria Pământului şi a Soarelui, făcând de asemenea abstracţie de sistemul planetar, trebuie să ne închipuim o lemniscată în care Pământul merge pe urma Soarelui. Ea este prezentată în proiecţie în figura 6 [ Nota 197 ]. Prin aceasta aveţi şi posibilitatea de a lega de gravitaţie o reprezentare raţională. Ea constă în principiul „târârii după sine“. Şi dacă vă reprezentari chestiunea în acest fel, nu mai aveţi nevoie de acea dualitate problematică, de forţă gravitaţională şi forţă tangenţială, deoarece acestea, dacă gândiţi chestiunea sistematic până la capăt, sunt reduse aici la o singură forţă. De altfel şi aşa este destul de problematic, nu-i aşa, să-ţi reprezinţi Soarele în centru şi de jur împrejurul lui planetele, prin care trece un fel de impuls în direcţie tangenţială, aşa cum ar trebui să presupunem de fapt dacă vrem să ne menţinem strict în newtonianism. Dacă deci vă închipuiţi lemniscata mare a fi traiectoria Pământ-Soare, veţi fi nevoiţi, pentru a putea să ridicaţi în perspectivă formele traiectoriilor celorlalte planete împreună cu traiectoria Pământ-Soare, să vă reprezentari traiectoria planetelor apropiate de Soare sub forma lemniscatei mici. Prin aceasta, dacă linia de vizualizare este v, aveţi posibilitatea, ca pentru o altă poziţie, o poziţie anume a planetei în cadrul orbitei, să obţineţi bucla ca imagine în perspectivă. În partea dinspre interior obţinem bucla (b), iar cele două ramuri duc aparent la infinit (i).

fig.6

Acum însă, dacă luăm orbita Pământ-Soare, şi traiectoria planetelor interioare ca mai sus, orbitele corespunzătoare planetelor exterioare trebuie să ni le reprezentăm sub forma unor lemniscate ca în figura 7; noua orbită s-a desenat în jurul figurii 6; acum ar trebui să o desenez şi în partea de sus, însă ce urmează va fi identic. Dar ulterior lemniscata avansează şi reuşeşte să se strecoare prin lemniscata planetei exterioare.

fig.7

Avem un sistem de lemniscate bine precizat, care reprezintă orbitele planetelor şi de asemenea orbita Pământ Soare. Ceea ce vă înfăţişez acum schematic se poate uşor pune de acord cu faptul că, în perspectivă, buclele lui Venus şi Mercur le vedem la momentul conjuncţiei, că apoi, tot în perspectivă, buclele lui Jupiter, Marte şi Saturn trebuie să le vedem la momentul de opoziţie. Acum puteţi înţelege înainte de orice legătura existentă între planete şi om. Căci îndată ce priviţi aceasta veţi spune: Ceea ce aveţi în Mercur şi Venus este aproape de însăşi direcţia orbitei Pământ-Soare; se află oarecum în proxima vecinătate cosmică a orbitei Pământ-Soare. De aceea, ca mod de comportare, aici avem de-a face cu linia radială, care în fond reprezintă linia care uneşte Pământul cu Soarele. Celelalte orbite în schimb, orbitele planetelor exterioare, ale planetelor superioare, intră în discuţie mai mult prin direcria lor laterală, prin direcţia sferică; prin acţiunea lor, ele se apropie mai mult de ceea ce se mişcă periferic în cadrul omului. De aceea şi putem spune: Ceea ce vedem la Venus şi Mercur se înrudeşte mult mai mult cu ceea ce trăieşte ca realitate cosmică în noi; ceea ce vedem în orbita planetelor exterioare se înrudeşte mult mai mult cu ceea ce reprezintă cerul stelelor fixe în general. Ca urmare, ajungem şi aici la un fel de criteriu de evaluare calitativă a ceea ce se întâmplă propriu-zis în cosmos. Natural, curbele pe care le-am trasat au un scop pur schematic şi de fapt ar trebui să se spună: o planetă interioară are o orbită care face o buclă al cărei centru este însăşi orbita Pământ-Soare; o planetă exterioară înglobează în bucla sa orbita Pământ-Soare.

Aceasta este de fapt partea esenţială, căci chestiunea în sine este atât de complicată încât propriu-zis nu putem ajunge decât la reprezentări schematice de acest fel. De aici mai puteţi înţelege, de asemenea, oricât de neplăcut sună aceasta pentru urechile unora, cât este de necesar să renunţăm la un anumit principiu, care şi-a făcut debutul odată cu explicaţiile despre natură de la începutul perioadei actuale. Este principiul că totul ar trebui explicat cât mai simplu. Odată chiar exista tendinţa să se spună: Simplul este soluţia corectă. Şi astăzi încă se continuă să se protesteze energic atunci când nu se prezintă lucrurile suficient de simplu. Dar natura nu este deloc simplă. Mai mult, s-ar putea spune chiar că natura, realitatea, este un lucru care pe dinafară pare simplu, dar care, dacă îl cercetăm cu adevărat, este complicat; astfel că de regulă ceea ce se arată a fi simplu este o imagine aparentă.

Pentru mine nu a fost deloc important ca aceste conferinţe să culmineze prin ceva ce din capul locului nu este în concordanţă cu adevărurile unanim recunoscute; intenţia mea de principiu nu a fost aceasta, ci aceea de a răzbate la culisele adevărului. Ipotezele astronomiei actuale referitoare la tabloul cosmic ascund însă atâtea contradicţii, încât efectiv te întorci complet nesatisfăcut după ce ai trecut prin toată această astronomie de toate zilele. Vedem apărând ipoteza acelui tablou cosmic pe care l-am schiţat şi eu: orbitele planetare în formă de elipse, în unul dintre focare Soarele şi aşa mai departe. Pentru că nu se poate altfel, se dau apoi acestor orbite planetare înclinaţii diferite. Aceste înclinaţii rezultă din observarea în perspectivă; toate aceste lucruri complicate sunt lucruri în perspectivă. În schimb însă calculele nu se fac după acest sistem planetar simplu, care se explică elevilor în şcoală şi care continuă să se perpetueze, ci după tabloul cosmic al lui Tycho Brahe [ Nota 198 ], trebuind să se introducă continuu corecţii. Asta pentru că dacă se calculează după formulele uzuale, de exemplu poziţia Soarelui la un anumit moment, rezultatul nu concordă cu realitatea. În acel punct, în loc să se găsească Soarele real, se află fie Soarele intermediar, fie Soarele median, deci lucruri inventate. Aşa este, sunt nişte lucruri absolut inventate şi trebuie mereu introduse corecţii pentru a ajunge la rezultatul just. Aceste corecţii conţin ceea ce duce spre adevăr. Dacă în loc ca în formule să rămânem rigizi şi să ajungem la nişte născociri facem formulele mobile în sine şi apoi încercăm să desenăm curbele, vom obţine acest sistem desenat de noi, chiar dacă doar schematic.

După cum vedeţi, eu am încercat în primul rând să pun accentul pe faptul că în dumneavoastră ar putea lua naştere o imagine a armoniei dintre organizarea omenească şi constituţia cosmosului. Dacă aţi urmărit totul până aici, nu veţi putea considera această armonie ca ceva care păcătuieşte faţă de felul de gândire propriu ştiinţei. În perioada în care a avut loc trecerea de la tabloul cosmic ptolemeic la cel copernican a intervenit o schimbare şi în interpretarea legăturii dintre om şi fenomenele cereşti. Dacă ne întoarcem la acele timpuri mai vechi, în care mai dăinuiau, chiar dacă într-o perspectivă diferită, reprezentări clare în ce priveşte armonia dintre mişcările corpurilor cereşti şi forma omenească – am mai discutat în acest sens în urmă cu câteva zile –, atunci vom găsi ceva special, ce trăia desigur instinctiv, dar care astăzi, ridicat la nivelul conştienţei, determină concepţia ştiinţifică actuală, căreia de asemenea trebuie să-i rămânem credincioşi atunci când ne aventurăm într-un domeniu atât de problematic şi de hazardat.

Propriu-zis nu există nici o deosebire între felul cum aplicăm matematica în mod obişnuit şi felul cum aplicăm această matematică calitativă, pe care am reuşit s-o elaborăm treptat, la om şi la fenomenele cereşti. Dar vedeţi dumneavoastră, exact în vremea în care a avut loc acea trecere de la vechiul sistem heliocentric la noul sistem heliocentric a apărut şi în evoluţia omenească o ruptură în ceea ce priveşte cunoaşterea, când nu s-a mai lăsat nici o punte între ordinea cosmică fizic-senzorială – ordinea cosmică naturală – şi ordinea cosmică morală. În alte conferinţe am menţionat adesea că astăzi noi ne aflăm în plin conflict [ Nota 199 ], că pe de-o parte suntem nevoiţi să facem ca reprezentările teoretice asupra naturii să sfârşească într-o nebuloasă originară, că lumea s-a dezvoltat din procese pur naturale; aşa şi Pământul nostru, înăuntrul căruia ne aflăm, urmează de asemenea o legitate pur naturală, ajunge să aibă un sfârşit. Acolo în mijloc trăim noi. Din propriul nostru interior se ridică impulsuri morale, nu se ştie de unde vin ele. Se ştie însă foarte precis – dacă gândim în sensul acestui dualism – că într-o zi chiar şi pentru aceste impulsuri se va deschide un mormânt mare. Aşa se gândeşte, dacă se face atât de puţin pentru a stabili nişte punţi între ordinea cosmică naturală şi ordinea cosmică morală. Trebuie găsită din nou această punte dintre ordinea cosmică naturală şi ordinea cosmică morală. Trebuie să fim din nou în stare să gândim într-o armonie deplină ordinea cosmică naturală şi ordinea cosmică morală. Cu alte ocazii am amintit [ Nota 200 ] cum poate fi căutată această punte. Ea poate fi găsită cu adevărat tocmai prin intermediul ştiinţei antroposofice a spiritului.

Aş vrea să vă atrag atenţia că această disociere a ordinii cosmice naturale de ordinea cosmică morală se arată în special în anumite domenii. Un astfel de domeniu este cel cu care avem de-a face aici. Într-un fel şi aici a intervenit în cadrul evoluţiei omeneşti disocierea aspectului natural de aspectul moral. Aspectul moral s-a dezvoltat în astrologie, aspectul natural în astronomia golită de spirit. Nu trebuie să vă mai amintesc că în astrologia care se practică astăzi nu observăm nimic care să aibă de-a face în vreun fel cu ştiinţa, aşa cum este înţeleasă ea; nu mai este nevoie de nici o demonstraţie care să vă arate că aceasta este o rătăcire în una dintre direcţii. Dar şi în cealaltă direcţie, a astronomiei, în ceea ce numim sistemul nostru cosmic avem de-a face tot cu o rătăcire. În curbele perspectivale, sau mai bine zis în curbele proiective, pe care le trasăm de obicei atunci când desenăm sistemul nostru planetar, ca şi în curbele care iau naştere atunci când observăm rezultanta mai multor componente în cadrul deplasării Soarelui împreună cu întregul sistem planetar, nu avem de-a face cu realităţi. În toate acestea avem de-a face cu lucruri formate din foarte multe componente. Şi deoarece aici avem de-a face cu relativităţi, este necesar să urmăm acel criteriu, care pe unii îi conduce la înţelegerea reală a curbelor, deşi altora li se poate părea un criteriu foarte vag, şi anume să încercăm pur şi simplu să descifrăm secretul ce se ascunde în spatele nevoii omului ca, atunci când doarme, să ia poziţia orizontală, deci să părăsească linia care uneşte Pământul cu Soarele. Aşa după cum omul poate executa mişcările sale voluntare doar când centrul său de greutate se deplasează pe o direcţie perpendiculară pe linia care uneşte Pământul cu Soarele, tot aşa el poate îndeplini mişcările sale involuntare doar când se transpune el însuşi pe direcţia perpendiculară pe traiectoria Pământ-Soare. Dacă vrea să iasă din câmpul de acţiune al mişcării voluntare, astfel încât ceea ce acţionează de obicei în mişcarea voluntară să acţioneze interior şi să se producă un transfer de metabolism între corp şi cap, atunci trebuie să se plaseze pe această direcţie. La fel puteţi găsi trecerea spre celelalte direcţii ale omului, iar după direcţiile înscrise în om, care se obţin studiind conformaţia sa, puteţi alcătui curbele despre care este vorba în mişcarea corpurilor cereşti. Acest lucru nu este la fel de uşor de realizat ca atunci când observăm cu ajutorul lunetelor şi al vinclurilor lor, este însă singurul drum prin care putem găsi această legătură dintre om şi fenomenele cereşti.