Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CONVORBIRI DESPRE NATURA ALBINELOR

GA 351

IV. MIEREA

Dornach, 5 decembrie 1923

Dl. Erbsmehl atrage atenţia că în apicultura actuală, apicultorul este preocupat în primul rând de rentabilitate. Se are deci în vedere numai interesul material. Din „Jurnalul apicultorilor elveţieni” se citeşte: „Mierea este în esenţă un articol de lux, iar cei care o cumpără o pot plăti”. Mai departe, în acelaşi număr se dă următorul exemplu: un anume Baldensberger [ Nota 9 ], călătorind în Spania, a văzut copiii unui apicultor care plesneau de sănătate: apicultorul, care a fost întrebat cui îi vindea mierea, i-a răspuns arătând copiii: iată clienţii mei. Aici în Europa, se încearcă să se scoată din miere cât mai mulţi bani. Un patron care are mulţi lucrători încearcă să scoată prin ei cât mai mulţi bani. Cu albinele este la fel.

Apoi cineva întreabă dacă este adevărată afirmaţia după care lumina Lunii ar avea o influenţă asupra formării mierii sau asupra formării nectarului florilor („Jurnalul apicultorilor” nr. 11).

Dl. Müller răspunde: Dl. Erbsmehl vede bine din lectura „Jurnalului” că este vorba despre un mic apicultor, care nu-şi vinde mierea în exterior. Dl. Erbsmehl ignoră încă ce înseamnă să creşti albine în zilele noastre; el ignoră tot ce implică acest lucru, şi că în consecinţă eşti obligat şi să faci socoteli. Dacă nu iei în consideraţie şi rentabilitatea, aşa cum se face pretutindeni, nu trebuie să te mai ocupi de apicultură. Iar mierea, dacă n-ar fi produsă în acest fel cu mijloacele creşterii artificiale, n-ar exista nici măcar în cantităţi minim necesare. Uneori nu găseşti decât 1 sau 2 kg de miere, eventual încă puţină miere de brad, pe care trebuie să o scoţi dacă vrei să menţii coloniile sănătoase. Asta este tot. Vine apoi un an neprielnic şi nu ai destulă pentru ca să ajungi până în aprilie sau mai. Coloniile care şi-au păstrat vitalitatea trebuie ajutate să treacă lunile rele cu ajutorul hrănirii artificiale – zahăr, infuzie de muşeţel, cimbrişor şi puţină sare. Într-o stupină modernă, se notează foarte exact numărul orelor de lucru, timpul folosit de apicultor: cinci ore şi jumătate, ora fiind calculată la 1,50 franci; aceasta conduce mierea la 5 franci. Trebuie luat în considerare şi amortismentele; s-a pierdut un cadru, trebuie înlocuit. Fie că vrei sau nu, trebuie ca proprietatea să fie rentabilă. Dacă apicultorul rămâne tot la ideile din trecut, nu va înainta. Dl. Erbsmehl îşi poate permite asta; dar dacă eu am o stupină importantă, trebuie să-mi fac socotelile şi sunt obligat să spun că la 6 franci mă aflu deja în deficit. Apicultorii americani adoptă exact acelaşi punct de vedere.

Dl. Müller nu poate înţelege de ce ar fi ca peste 80-100 de ani coloniile să dispară. El nu sesizează bine în ce măsură Dr. Steiner estimează că în 50-100 de ani creşterea artificială va fi într-o stare critică.

În ceea ce priveşte al doilea punct, anunţarea albinelor despre moartea apicultorului, el a citat deja cazul unei colonii din care cea mai mare parte a pierit după moartea celui care le îngrijea. El nu sesizează cum se poate produce aşa ceva.

Referitor la faptul că în hoteluri nu se oferă miere adevărată, ar trebui spus că hotelurile de prima clasă sunt mari cumpărătoare de miere americană. Dacă albinele sunt hrănite cu această miere, ele mor. Şi ea este totuşi un produs al albinelor.

Apoi, legat de albinele care înţeapă: transpiraţia este tot ce poate fi mai rău pentru ele. Când auzi fluierături sau zbârnâit, este bine să nu te mişti. În ceea ce priveşte influenţa pe care o poate avea înţepătura albinei asupra omului, cunosc, spune el, un exemplu pe care aş vrea să-l povestesc. Un om robust, şi mai puternic decât Dl. Binder, a fost înţepat de o albină. A ţipat: „Ajutaţi-mă, m-a înţepat o albină!” Era deosebit de sensibil la aceste înţepături. Era un om care suferea puţin cu inima. Poate Dr. Steiner ne poate spune ceva despre următoarea problemă: în ce măsură o înţepătură de albină poate fi deosebit de periculoasă?

Se spune de exemplu: trei înţepături de gărgăun omoară un cal. În stupina mea, am găsit cu ceva timp în urmă un cuib de asemenea viespi. Le-am îndepărtat ouăle. Viespile erau atât de fricoase încât n-au înţepat în obscuritate; în aer liber, poate ar fi făcut-o.

Dr. Steiner: Albinele îl recunosc oare pe apicultor? Să începem cu această întrebare, examinând lucrurile cât mai raţional posibil.

Aţi emis o judecată care, atâta vreme cât cercetezi lucrurile cu înţelegerea uzuală, este, natural, pe deplin justificată. Dar acum vreau să vă spun altceva. Imaginaţi-vă că aţi avea un prieten; l-aţi cunoscut, să spunem, în anul 1915. Acest prieten rămâne aici în Europa, iar dumneavoastră plecaţi în America; vă întoarceţi în 1925. Prietenul dumneavoastră locuieşte, să spune, la Arlesheim (la marginea Dornachului). Mergeţi la Arlesheim, vă întâlniţi prietenul, îl recunoaşteţi. Dar ce s-a petrecut între timp? Am mai explicat: materia, substanţa care se afla în corpul uman este în întregime reînnoit la capătul a 7-8 ani. Nu mai rămâne nimic din ea; astfel prietenul pe care îl vedeţi după 10 ani nu mai are nimic, într-adevăr nimic din tot ceea ce aţi văzut în el material cu 10 ani în urmă. Şi totuşi, l-aţi recunoscut. Şi dacă-l privim exterior, el se prezintă bineînţeles în aşa fel încât apare ca o masă coerentă. Chiar aşa se prezintă el. Dar dacă l-aţi privi printr-o lentilă măritoare destul de puternică, veţi vedea că aici, în capul său, străbate o vână. Bine, acesta este aspectul acestei vine, când o priveşti cu ochiul liber sau cu o lentilă măritoare slabă. Dar dacă ne imaginăm o lentilă măritoare de talie gigantică, sângele pe care-l vedem acolo nu mai are acelaşi aspect. Atunci îl vedem constituit dintr-o infinitate de punctuleţe care se aseamănă cu nişte mici animale. Dar aceste puncte nici nu sunt în repaus, ele tremură tot timpul. Şi dacă aţi privi la aceasta, aţi constata o foarte ciudată asemănare cu un roi pregătit să roiască.

Omul are într-adevăr, dacă îi priveşti substanţa sa cu un aparat optic destul de puternic, exact aspectul unui roi de albine. Când vezi clar în acest domeniu, ar trebui în realitate să ţi se pară de neînţeles că recunoşti pe cineva peste 10 ani, căci nici unul dintre aceste mici puncte în mişcare nu mai este acolo. Ochii lui au cu totul alte puncte, înăuntru există cu totul alte micuţe animale, şi totuşi recunoşti persoana. Nu este deci deloc necesar ca fiecare din aceste mici animale şi din aceste mici plante, din care suntem noi compuşi, să facă ceva pentru ca noi să ne recunoaştem, ci fiinţa în ansamblul ei este cea care ne recunoaşte; iar stupul tocmai că nu este ceea ce spunem noi: cuprinde atâtea mii de indivizi; stupul este un tot, o fiinţă completă în sine. Stupul întreg este cel care vă recunoaşte, sau nu vă recunoaşte.

Dacă în locul lentilelor măritoare aţi avea lentile care micşorează distanţele, aţi putea să adunaţi toate aceste albine şi să le uniţi între ele ca pe elementele constituente ale unui muşchi din corpul uman. Tocmai de acest lucru trebuie să se ţină seama la albine: nu avem aici de-a face numai cu fiecare albină luată individual, ci cu ceva care este un tot, un tot pe care nu-l poţi deloc despărţi. Acesta este un fapt pe care nu-l poţi sesiza numai cu înţelegerea. Trebuie să fii în stare să percepi întregul ca un întreg. Şi aceasta pentru că stupul ne dezminte reflecţiile pe care la facem, pentru că tot ceea ce aparţine categoriei stup este deosebit de instructiv. Când noi gândim, ne spunem mereu că lucrurile ar trebui să fie altfel. Dar în stup se petrec cele mai minunate lucruri. Şi ele nu sunt aşa cum le gândim noi la început cu inteligenţa noastră. În consecinţă, faptul că această schimbare ce se produce, moartea apicultorului, are o anumită influenţă asupra stupului, este de necontestat, este o realitate, experienţa o dovedeşte. Cel care a crescut albine, nu numai o dată, ci de mai multe ori, a observat asta.

Vă pot spune: chiar în copilăria mea am putut urmări îndeaproape apicultura, sub aspectele sale cele mai diverse, şi în acea vreme am fost preocupat enorm de ea tocmai pentru că în acea perioadă aspectul financiar, problemele de ordin economic referitoare la apicultură mă interesau mai puţin decât cum s-a întâmplat mai târziu sau chiar acum; motivul este că în acea vreme chiar, mierea era atât de scumpă încât, dată fiind sărăcia părinţilor mei, nu o puteam cumpăra. Toată mierea pe care o aveam era primită întotdeauna de la vecinii care ne-o făceau cadou, de cele mai multe ori la Crăciun; şi ni se dădea atâta şi în cursul celorlalte anotimpuri încât ne ajungea pentru tot anul. Ea era împărţită. Aspectul economic nu m-a interesat prea mult, pentru că în copilărie am mâncat enorm de multă, după cât era necesar, din această miere ce ni se dăruia. Cum se putea face asta? Astăzi, în aceleaşi circumstanţe, nu vi se va da atât de uşor miere cadou. Dar în acea vreme, în vecinătatea casei mele părinteşti, apicultorii erau în cea mai mare parte din timp cultivatori, şi ei incorporaseră apicultura în exploatarea lor.

Este cu totul altceva, Domnilor, dacă fiecare dintre dumneavoastră îşi instalează o stupină, iar pe de altă parte trebuie să trăiască din salariul său de lucrător. Într-o exploatare agricolă, apicultura intră cu celelalte. Timpul de lucru ce-i este consacrat nu este luat în calcul, este timpul care rămâne. În agricultură, el a fost mereu timpul care rămâne, sau se economisea timp în altă parte, sau se fixa o lucrare într-un alt moment, etc. În orice caz, te ocupai de miere printre altele, şi de fapt ideea era următoarea: mierea este ceva atât de preţios încât oricum n-ai şti cum s-o plăteşti. Şi într-un anumit sens este absolut exact, căci modul în care sunt fixate preţurile mărfurilor, oricare ar fi ele, este, în situaţia prezentă, fals. Astăzi, în fond, n-ar trebui să se înceapă discuţii despre preţuri, căci ansamblul problemei este greşit pus, iar ceea ce este necesar constă în faptul ca aceste discuţii să aibă un caracter mult mai general, în cadrul economiei naţionale. A discuta despre preţul fiecărui articol de consum separat, asta nu duce la mare lucru, iar mierea este un articol alimentar, nu numai o plăcere de gurmand sau un produs de lux. Într-un sistem social sănătos, se înţelege că preţul mierii ar fi fixat la justa sa valoare. Este neîndoielnic.

Dar prin faptul că astăzi nu trăim absolut deloc în condiţii sociale sănătoase, nici o problemă nu este pusă sănătos. Vedeţi, puteţi merge astăzi în mari exploatări. Ei bine, Domnilor, ceea ce vă spune administratorul – el nu este un ţăran, ci un administrator –, ceea ce vă spune despre cantitatea de lapte pe care o obţine de la vacile sale, este oribil. El obţine o asemenea cantitate de lapte pe zi încât, pentru cel care cunoaşte natura vacii, nu există vreo îndoială: este imposibil să mulgi de la vacă atâta lapte. Şi totuşi, aşa se face! Este sigur că aşa se face! În multe exploatări se ajunge aproape la dublu faţă de ceea ce poate produce în realitate o vacă. Proprietatea devine astfel extrem de rentabilă, se înţelege. Și nici nu se poate spune că s-ar putea foarte bine observa că laptele de acum nu are aceeași putere ca laptele obținut în condiții naturale. Deci la început nu se poate dovedi că se petrece ceva nefast.

Dar vreau să vă dau următorul exemplu: noi am făcut încercări cu un remediu împotriva febrei aftoase la cornute [ Nota 10 ], ca şi multe alte încercări analoge în ultimii ani. Aceste încercări au fost întreprinse în mari exploatări, dar şi în unele mici, în care vacile nu sunt tratate în vederea unei producţii intensive de lapte, ca în marile ferme. Natural, am putut acumula un mare număr de experienţe, căci a trebuit să controlăm acţiunea remediului în febra aftoasă. Nu am ajuns până la capăt, pentru că aceşti oameni n-au vrut să se angajeze oficial în această terapie şi pentru că astăzi au nevoie de o întreagă cantitate de autorizaţii (Pentru a folosi medicamente neprevăzute de reglementările în vigoare -n. tr. fr.). Dar acest medicament s-a dovedit extrem de eficace. Şi este folosit de asemenea, uşor modificat, cu rezultate favorabile în anumite preparate, ca cel al medicaţiei împotriva muşcăturilor de câine.

Dacă veţi face aceste încercări, veţi găsi cele ce vă voi spune: Veţi constata că viţeii născuţi din vacile tratate pentru furnizarea unei cantităţi excesive de lapte sunt considerabil mai puţin robuşti decât ceilalţi. Aceasta se vede din modul în care acţionează medicamentul. Receptivitatea sau non-receptivitatea sunt considerabil crescute. Sigur, viţelul se dezvoltă – dacă nu moare din cauza febrei aftoase – dar un viţel ieşit dintr-o vacă pe care o supraalimentaţi şi o forţaţi astfel să dea prea mult lapte este deja mai puţin robust decât viţeii proveniţi din vacile mai puţin forţate. Puteţi constata acest lucru la prima, la a doua, la a treia, la a patra generaţie. Şi acesta este un minim care de-abia se remarcă. Această forţare nu există decât de puţin timp; dar ştiu precis că dacă se va continua astfel, dacă se va dori ca o vacă să dea mai mult de 30 de litri pe zi, dacă se continuă maltratarea lor, întreaga creştere a bovinelor se ajunge să fie ruinată peste câtva timp. Acest lucru este absolut inevitabil.

Natural, lucrurile nu stau atât de grav pentru creşterea artificială a albinelor. Motivul este că albina este un animal care mereu o scoate la capăt absolut singură, întrucât ea este mult mai apropiată de natură decât poate să fie vaca, atunci când o creşti astfel. Vacile pot fi maltratate astfel fără a mai fi la fel de grav, cu condiţia să fie duse la păscut. Dar acest lucru deja nu se mai face în aceste mari exploatări; se pune în aplicare numai procedeul stabulaţiei. Vaca este complet smulsă din condiţiile sale naturale de existenţă.

Este un lucru pe care nu ţi-l poţi permite în apicultură. Prin natura sa, albina rămâne legată de natura exterioară. Ea ştie să se descurce. Şi această facultate, în stup, este ceva miraculos. Ajungem la ceea ce a spus dl. Müller despre gărgăunii pe care-i găseşti uneori în stup şi care nu-l înţeapă, în timp ce altfel, dacă un gărgăune se apropie de dumneavoastră se poate ajunge la consecinţe supărătoare.

În legătură cu asta, vreau mai întâi să vă spun altceva. Nu ştiu dacă aţi făcut această experienţă – cei care sunt apicultori o pot face – dar se poate întâmpla ca apicultorul să fie împins de necesitate să lase o dată un stup liber. Am văzut odată într-un asemenea stup liber ceva curios, ceva ce semăna cu un tubercul ca acesta (schiţează). La început nu se putea vedea deloc ce anume putea să fie. Albinele făcuseră acolo un ghemotoc fără nici un motiv vizibil, cu tot felul de lucruri care le ajută de altfel să-şi fabrice produsele. Exista acolo o bulă, pur şi simplu, asemănătoare unei pietre mari, făcută din tot felul de răşini, din smoală, dintr-o substanţă asemănătoare cleiului – toate acestea, albinele le aduc de asemenea în stup – din ceară, etc. Din toate acestea, ele făcuseră o mare bulă. Ei bine, am fost curios să aflu ceva despre asta şi am deschis această bulă: surpriză, înăuntru era un şoarece mort – un şoarece adevărat! Acest şoarece intrase în stup, şi a murit acolo; şi acum, imaginaţi-vă ce lucru înspăimântător ar fi fost pentru albine mirosul cadaveric al unui şoarece mort! Întregul stup a avut atunci instinctul – într-un caz ieşit din comun – de a învălui acest şoarece mort într-o anvelopă. Când s-a deschis această anvelopă, putoarea era înspăimântătoare; dar această duhoare rămăsese în anvelopă. Înţelegeţi: în stupul întreg nu trăia numai instinctul de a construi celule, dar a hrăni tineretul, ci şi instinctul pentru ceea ce trebuie făcut, când, fapt neobişnuit, un şoarece pătrunde în stup. Şi pentru că albinele nu erau în stare să transporte şoarecele mort în exterior, ele au rezolvat singure, ele l-au îmbrăcat cu o anvelopă. Am auzit spunându-se de alte persoane că melcii, melcii fără casă care pătrund astfel în stup sunt acoperiţi cu o crustă. În stup nu trăiesc numai instinctele obişnuite, ci şi instincte apte să asigure cu adevărat salvarea coloniei. Şi aceste instincte sunt extraordinar de eficace.

Acum, când există în stup un cuib de gărgăuni, albinele nu construiesc o armătură solidă ca pentru şoarece, dar ele înconjoară constant cuibul cu secreţia veninului lor; pierzându-şi astfel forţa, energia, gărgăunii nu mai atacă. Întocmai cum şoarecele, şoarecele mort închis în această bulă, nu mai poate să-şi răspândească mirosul în toate direcţiile, tot aşa gărgăunul, deşi nu e închis într-o crustă solidă, trăieşte continuu în vaporii cu care-l înconjoară albina pentru ca el să-şi piardă forţele şi să nu le facă rău. Astfel, gărgăunul îşi pierde întreaga forţă, întreaga energie, nu-şi poate desfăşura forţa de apărare când te apropii de el.

Lucrurile stau într-adevăr aşa: nu poţi reuşi cu albinele atâta timp cât nu depăşeşti simpla înţelegere, şi dacă nu urmăreşti într-adevăr lucrurile cu o anumită privire intuitivă. Imaginea care ţi se oferă atunci este minunată. De aceea trebuie spus: albinele dintr-un stup constituie absolut un întreg. Trebuie să fie înţeles ca un întreg. Dar într-un întreg, prejudiciul cauzat nu apare neapărat într-o clipă.

Cel care cunoaşte bine fiinţa umană îşi poate spune, de exemplu: iată o persoană care la 65, 66 de ani a păstrat fizic mult din prospeţimea sa; o alta a pierdut această prospeţime pentru că suferă de scleroză internă a vaselor. A observa asta şi a o pune în raport cu ceea ce s-a petrecut în copilărie este extrem de interesant.

Se poate da, de exemplu, unui copil lapte produs de vaci care primesc prea multă hrană provenită dintr-un sol calcaros. Cu acest lapte de vacă, copilul absoarbe deja ceva din acest sol calcaros. Acest lucru nu se vede poate imediat. Apare apoi un anumit medic, cum se întâmplă astăzi; el vă arată un copil hrănit cu acest lapte produs pe un sol calcaros, şi apoi un altul crescut cu lapte matern, şi spune: nu există aici nici o diferenţă. Dar copilul crescut cu laptele matern şi-a păstrat prospeţimea la 65, 66 de ani; cel care a fost crescut cu lapte de vacă suferă, la aceeaşi vârstă, de scleroză! Se întâmplă aşa pentru că omul este un tot şi pentru că ceea ce acţionează într-o perioadă de timp îşi are repercusiuni mai târziu. Un lucru poate fi timp de o perioadă perfect sănătos pentru sănătate; totuşi el poate avea mai târziu repercusiuni. Acest lucru îl înţeleg atunci când spun: din numărul coloniilor existente în prezent, nu se poate trage absolut nici o concluzie referitoare la ce reprezintă apicultura artificială: trebuie să-ţi pui întrebarea ce va deveni ea în 50, 60, sau dacă vreţi în 100 de ani. Faptul că cineva spune azi: nu înţeleg pentru ce lucrurile se vor schimba peste 50, 60 sau 100 de ani, acest lucru poate fi înţeles. Faptul că astăzi nu se vrea să se vadă acest lucru, acest fapt este exact cu ceea ce mi s-a întâmplat odată într-o fermă. Era gata să fiu luat la bătaie atunci când am încercat să spun că n-ar trebui să se producă asemenea cantităţi de lapte, pentru că creşterea vacilor se va degrada mult mai repede şi va ajunge la ruină într-un sfert de secol.

Astăzi nu se poate spune nimic împotriva apiculturii artificiale, deoarece condiţiile în care trăim sunt în aşa fel încât în domeniul social nu se poate face nimic. Dar trebuie să se înţeleagă bine că a lăsa natura să-şi urmeze cursul mulţumindu-te să o orientezi corect înseamnă ceva, şi că este complet altceva atunci când introduci în evoluţia naturală a lucrurilor un element artificial. Dar nu vreau să mă opun în nici un fel celor spuse de Dl. Müller. Este absolut exact: astăzi, încă nu se pot constata efectele apiculturii artificiale, trebuie să amânăm pentru mai târziu. Vom redeschide discuţia aceasta peste un secol, D-le Müller, şi vom vedea atunci ce gândiţi despre ea. Este o problemă ce nu poate fi deloc rezolvată astăzi. Astfel stau lucrurile.

Dl. Erbsmehl mai semnalează o dată că pentru apicultorii de azi, totul este o afacere de rentabilitate.

Dr. Steiner: Veţi vedea că cu cât apicultorul creşte albine ca ceva auxiliar, cu atât mai mult el va împărtăşi părerea acestui spaniol pe care l-aţi citat. Vreau să vă spun că, în urmă cu 50 sau 60 de ani, agricultorul nu dădea mare importanţă la ceea ce îi aduceau albinele. Aceasta a fost întotdeauna ceva pe care el nu conta. Sau dădea mierea cadou, sau, când o vindea, punea banii în puşculiţa copiilor. Astăzi circumstanţele sunt total schimbate. Cum ne putem imagina că cineva care lucrează cu ora, sau care vorbeşte de ceva ce a fost stabilit după timpul pe care-l depune, nu ar avea în vedere rentabilitatea? Ansamblul situaţiei conduce aici.

Nu-i aşa, există astăzi apicultori care sunt obligaţi, dacă sunt lucrători, să-şi lase munca pentru câtva timp, să-şi ia un concediu dacă vor să se ocupe de creşterea lor aşa cum trebuie. Nu este exact? Este de la sine înţeles să-şi facă socotelile; ei calculează pierderea din salariu pe care au avut-o pentru această muncă.

Gândiţi-vă puţin: creşterea albinelor este atât de veche încât, din raţiuni exterioare, nimeni nu mai poate spune astăzi cum era această creştere pe vremea când era complet sălbatică. Nu ne cunoaştem decât albinele noastre, vreau să spun albina europeană; nu cunoaştem decât creşterea albinei domestice. Cred că în lucrările de istorie naturală, numele folosit pentru a desemna albina răspândită peste tot în Europa este: „albina domestică comună”. Într-adevăr, nu se cunoaşte decât creşterea domestică a albinelor. Acesta este un lucru demn de toată atenţia. Nu se ştie, de fapt, ce existau din toate acestea atunci când natura era singura care acţiona. Deci apicultura este ceva foarte vechi. Pentru aceste producţii de origine străveche, preţul se fonda pe cu totul alte baze decât pentru majoritatea produselor muncii actuale. Gândiţi-vă numai că astăzi oamenii lucrează cel mai frecvent la lucruri pentru care se poate stabili foarte uşor la ce dată a apărut producţie. Există deci două moduri de stabilire a preţurilor. Albinăritul există din îndepărtata antichitate. Preţurile nu se pot stabili ca în industriile metalurgice sau lemnoase ce au o vechime de câteva zeci de ani. Numai nişte condiţii sociale sănătoase vor arăta cum trebuie stabilit preţul mierii, cum preţul la care trebuie să se ajungă rezultă din criterii total diferite. Nimeni nu-şi dă seama astăzi ce greu este să vorbeşti despre fixarea preţurilor. Pentru a face acest lucru, trebuie să ai o profundă cunoaştere a adevăratelor raporturi dintre lucruri. Recent, mi s-a întâmplat în această privinţă ceva special; aş vrea să vă povestesc, este interesant.

Un profesor de la Universitate, pe care-l cunoşteam, a scris o lucrare de economie politică. Mi-a oferit-o cu ocazia unei conferinţe pe care am ţinut-o. Am rămas câtva timp în această localitate, am putut să-i vorbesc despre cartea sa; îi spusesem că voi putea s-o frunzăresc – natural, nu s-o citesc în întregime – dacă voi rămâne 2-3 zile. M-am uitat prin carte şi i-am spus: Am remarcat – lucru cu care nu sunt întotdeauna de acord, dar de această dată am considerat că e bine să existe – că aţi introdus în cartea dumneavoastră o tablă de materii. Am căutat imediat rubrica „Preţuri”. N-am găsit nici urmă de aşa ceva!

Iată deci pe cineva care scrie o lucrare de economie politică, dar în ea nu există absolut nimic referitor la preţuri. Acest lucru este foarte caracteristic. Astăzi, economiştii nu sunt deloc în stare măcar să abordeze problema cea mai importantă în materie: formarea preţurilor. Ei o dau deoparte. Şi totuşi aceasta este cea mai importantă problemă. Totul depinde de modul în care sunt stabilite preţurile. Şi tocmai acest lucru nu este înţeles. Poţi să-ţi dai foarte bine seama de asta când ţi se întâmplă ceva ca ceea ce v-am povestit.

Tocmai pentru că lucrurile stau astfel, eşti obligat să spui: şi aici trebuie să presupunem că încetul cu încetul se va înţelege necesitatea de a suscita condiţii sociale mai sănătoase. Cred că atunci se va vorbi mai puţin de rentabilitate sau de nerentabilitate. Acestea sunt noţiuni ce au de-a face cu concurenţa, dacă nu concurenţa dintre cei care produc aceleaşi mărfuri, cel puţin dintre producătorii mărfurilor diferite.

schița 6 tabla 6 Tabla 6
Schița nr. 6 [mărește imaginea]

Dacă ne întoarcem la vremea tinereţii mele şi aţi fi cunoscut apicultura în regiunea unde mă aflam şi unde, într-adevăr, nu existau decât ţăranii care creşteau albinele – ei bine, aceşti ţărani erau nişte oameni foarte corpolenţi. Nu pot nici măcar spune: ca unul dintre dumneavoastră, nici unul dintre cei de faţă nefiind atât de voinic ca aceşti ţărani. Preţul mierii era atunci aşa, încât nici unul nu s-ar fi lansat în apicultură pentru a-şi vinde mierea pentru bani. Căci dacă apicultorul s-ar fi aşezat alături de ţăran, s-ar fi ajuns cam la aşa ceva (vezi schiţa nr. 6). Asta nu s-ar fi putut! Ţăranul nu se baza deloc pe creşterea albinelor, şi ar fi trebuit, dacă ar fi fost apicultor, să facă socoteli. Pe scurt, acest lucru n-ar fi ţinut. Trebuie deci, ca de îndată ce se ajunge la problemele rentabilităţii, condiţiile economice să fie profund cunoscute şi să se ţină seama de ele.

Voi răspunde acum la câteva întrebări legate de cele spuse.

Cineva pune următoarea întrebare: Există oameni care nu suportă deloc mierea, imediat le creează neplăceri gastrice. Există o modalitate de a remedia acest inconvenient?

Dr. Steiner: Aceşti oameni care nu tolerează mierea sunt, în general, persoane care au foarte devreme o tendinţă la scleroză, la solidificarea întregului corp, în aşa fel încât la ele schimburile nu se realizează decât lent. Din această cauză ele nu pot tolera mierea care, tinde tocmai să accelereze metabolismul. Întrucât metabolismul lor este prea lent, mierea încearcă să-l accelereze, şi astfel aceste persoane intră în dezacord cu propriul lor metabolism – de unde neplăcerile gastrice ce se manifestă în multe feluri. De fapt, fiecare ar trebui să poată consuma puţină miere, nu numai să o consume, ci să aibă capacitatea de a o asimila.

Când există oameni care nu tolerează mierea, ar trebui mai înainte de orice să se cerceteze cauza acestei intoleranţe. Să nu se creadă că poate fi găsit un remediu valabil pentru toate cazurile; trebuie, în funcţie de cauza care conduce la această solidificare a organismului, să se prescrie un tratament diferit. Poate apărea, de exemplu, următorul caz: O persoană nu tolerează mierea; îi face rău la stomac. Îţi pui întrebarea: aceste stări de rău stomacale ţin de faptul că această persoană are tendinţa de sclerozare a vaselor sanguine ale capului? Se poate întâmpla ca la o anumită vârstă această persoană să nu tolereze mierea. Va trebui vindecată cu ajutorul unui preparat pe bază de fosfor. Dacă se vindecă, atunci va începe încetul cu încetul să tolereze mierea.

Dar la fel de bine, cauza răului poate fi găsită în plămâni. Atunci ea va trebui să ia, nu un preparat pe bază de fosfor, ci de sulf. Iată ce pot răspunde la această întrebare. Nu trebuie să se enunţe în general: o persoană are deranjamente gastrice când mănâncă miere, cum să remediem? – ci să-ţi spui: dacă cineva, la o anumită vârstă, nu tolerează mierea, asta este o boală. O persoană sănătoasă tolerează mierea. Dacă nu o face, înseamnă că este bolnavă; trebuie atunci căutată boala respectivă şi vindecată.

A nu tolera mierea nu este la fel de important cu a nu tolera zahărul, să suferi de diabet zaharat (diabet „mellitus”). Evident, intoleranţa la zahăr este mai gravă. Dar a nu tolera mierea, este şi asta o boală, mai puţin gravă, dar trebuie tratată.

Cineva pune următoarea întrebare: Ca majoritatea insectelor, albinele zboară întotdeauna în întuneric spre lumina lumânărilor sau a lămpilor. Apicultori experimentaţi m-au asigurat în mai multe rânduri că albinele reacţionează mult mai puţin la lumina electrică. Când te apropii de albine cu o lanternă ele rămân foarte liniştite, ca şi când n-ar percepe lumina. După mai mult timp însă, ele încep să se agite. Lumina unei lămpi de petrol sau a unei lumânări le atrage mult mai repede şi în număr mai mare. Există o explicaţie pentru acest comportament?

Dl. Müller spune că a remarcat acelaşi lucru.

Dr. Steiner: Domnilor, aţi văzut că în vechiul Goetheanum, cupolele erau vopsite cu diferite culori. Aceste culori fuseseră obţinute din substanţe pur vegetale. Şi din acest mod de fabricaţie, a rezultat în final că dacă soarele ar fi luminat cupolele, deci dacă aceste culori ar fi fost expuse un anumit timp – ar fi durat destul de mult, poate luni sau ani – lumii soarelui, ele s-ar fi decolorat complet. În interior n-aţi fi văzut nimic din ce era pictat. În schimb, expuse luminii electrice, culorile s-au păstrat. Aceasta este cauza pentru care am lucrat cu aceste culori în aşa fel încât să evităm cele ce se puteau întâmpla dacă un pictor ar fi lucrat la lumina soarelui. Ele s-ar fi decolorat total. În schimb, expuse la lumina electrică, s-au păstrat.

Vedeţi, lumina solară, care are şi efecte chimice – chiar şi dumneavoastră aţi spus că albinele îşi dau seama de ea – acţionează total diferit faţă de lumina electrică. Aceasta exercită efectiv, asupra tuturor substanţelor, o acţiune mult mai durificatoare, ea nu are un efect atât de dizolvant. Lumina electrică provoacă la început albinei o uşoară anchilozare, pe care nu o cunoaşte la lumina soarelui. Apoi, natural, îşi revine.

Iată ce am vrut să vă spun despre acest subiect.

Se pune întrebarea următoare: În legătură cu influenţa semnelor zodiacale asupra producţiei de miere: se acordă acesteia încă o mare valoare în mediul ţărănesc, de exemplu în timpul semănăturilor, când Luna este în semnul Gemenilor, etc. Se doreşte să se afle dacă acum, când se consideră acţiunea diverselor semne, se observă fapte absolut exterioare, sau toate acestea au un fundament adevărat.

Dr. Steiner: Până azi, nu s-au tratat niciodată aceste lucruri într-un mod cu adevărat ştiinţific. Dar ele pot fi studiate ştiinţific. V-am spus că asupra stupului se exercită o astfel de influenţă. Albina – şi în special regina – este într-un anumit sens un animal solar, şi ceea ce face Soarele, când traversează zodiacul, are natural cea mai mare influenţă. Dar albinele depind bineînţeles de ceea ce găsesc în plante. Şi aici există o legătură foarte strânsă între semănături, răspândirea seminţelor şi trecerea Lunii peste zodiac; problema este cum sunt preparate substanţele pe care le găseşte albina în plante. Deci aceste lucruri nu sunt deloc simple imaginaţii; dar aşa cum sunt obişnuit expuse, nu este deloc serios, evident. Toate acestea trebuie adâncite ştiinţific.

În sfârşit, am epuizat timpul de care dispuneam astăzi. Vom vorbi sâmbăta viitoare la orele 9 despre cele rămase nelămurite [ Nota 11 ]. Cred că mulţi dintre dumneavoastră au multe lucruri care îi frământă. Apicultura este ceva atât de frumos şi de util, încât niciodată nu se epuizează întrebările legate de ea. Puneţi întrebări între dumneavoastră, puneţi-i întrebări D-lui Müller şi mie. Cred că vom ajunge să conciliem punctele noastre de vedere într-un climat de bunăvoinţă. Nu este nevoie deloc să ne scoatem acele cum fac albinele, putem aranja totul prin blândeţe. Dar trebuie şi să nu rămânem cu vreo întrebare neclarificată.